ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 iunie 2009, reclamantul D.G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar, solicitând repunerea în termenul de formulare a notificării, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilului teren în suprafață de 232 mp, sector 3. Prin Sentința nr. 292 din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul de 12 luni este un termen de decădere având în vedere că, prin neformularea în termen a cererilor de restituire a imobilelor care formează obiectul acestei legi, se pierde însuși dreptul de proprietate.

Așadar, tribunalul a reținut, în primul rând, că termenul de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, căruia nu îi este specifică instituția repunerii în termen.

Pe de altă parte, s-a arătat că, în situația în care s-ar aprecia că termenul de 12 luni este susceptibil de repunere în termen, totuși, cererea de repunere în termen este neîntemeiată, întrucât persoana care ar fi trebuit să formuleze notificarea este autoarea reclamantului, care până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de punere sub interdicție este o persoană cu discernământ, iar în măsura în care boala o împiedica să-și administreze bunurile, exista posibilitatea să fie desemnat un curator - decesul acesteia intervenind la data de 27 aprilie 2009 - care să îi reprezinte interesele, iar persoanele cele mai interesate pentru a face aceste demersuri erau cele care, ulterior decesului, puteau pretinde drepturi succesorale, având deci vocație succesorală, cum este cazul reclamantului.

Tribunalul a mai arătat că dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care constituie sediul materiei în ceea ce privește instituția decăderii și a repunerii în termen, prevăd necesitatea existenței unei piedici în neexercitarea obligației mai presus de voința părții, asimilate unui caz de forță majoră, care este un eveniment exterior imprevizibil, inevitabil și invincibil care creează o împiedicare absolută de a acționa.

Or, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că, starea de boală a autoarei reclamantului este certificată medical pentru prima dată la 07 februarie 2002, cu foarte puțină vreme înaintea expirării termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar în măsura în care boala o împiedica să-și administreze bunurile, exista posibilitatea să fie desemnat un curator care să-i reprezinte interesele, astfel că nu pot fi reținute motive de forță majoră sau motive temeinice pentru care să fi fost împiedicată să depună notificarea (precum starea de război, revoluție, incendiu, inundație, carantină etc.) și nu pot determina repunerea în termenul de depunere a notificării a moștenitorului acesteia.

Prin Decizia nr. 624A din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1978 de Notariatul de stat al sectorului IV București, numita P.C. a vândut numiților V.S. și V.I. o construcție, iar terenul în suprafață de 232 mp, situat în București, sector 3, a trecut în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, astfel că imobilul-teren ce face obiectul Notificării nr. 1389 din 19 iunie 2009 face parte din categoria imobilelor preluate abuziv, în accepțiunea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Vânzătoarea P.C. a decedat în data de 27 aprilie 2009, iar potrivit certificatului de moștenitor din 27 mai 2009 emis de BNP S.L., reclamantul-apelant D.G.A. este unicul moștenitor al acesteia, în calitate de fiu. La data de 19 iunie 2009, reclamantul a învestit Primăria Municipiului București cu Notificarea nr. 1389/2009, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 232 mp, situat în sector 3, iar prin Adresa nr. 21906 din 18 iunie 2009 Primăria Municipiului București, Serviciul Analiză Contestații și Evidență Dispoziții Legea nr. 10/2001 i-a comunicat acestuia că termenul de notificare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a expirat la data de 14 februarie 2002, iar Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut o repunere în termen pentru exercitarea dreptului de a formula notificări.

Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de a formula notificare, invocând în drept dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și arătând că, la data de 07 februarie 2002, autoarea sa a fost diagnosticată cu boala Alzheimer, fapt ce constituie o împrejurare mai presus de voința acesteia de a formula notificarea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. În raport de această situație de fapt, instanța de apel a arătat că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul pentru formularea notificării, reglementat prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are natura juridică a unui termen de decădere, care nu este susceptibil de repunere în termen, astfel că instituția repunerii în termen prevăzută de art. 103 C. proc.

civ. nu este incidentă în cauză. Din definiția decăderii, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că efectul decăderii constă în pierderea dreptului procedural care nu a fost exercitat în termen. Plecând de la modul de redactare al textului art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia efectul nerespectării termenului legal imperativ de formulare a notificării constă în „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, curtea de apel a calificat termenul în care putea fi înregistrată notificarea ca fiind un termen de drept procesual civil, sancționat în caz de nerespectare cu stingerea dreptului procesual de a solicita și de a obține analiza pe cale judiciară a îndreptățirii titularului cererii la obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin legea specială de reparație.

În consecință, instanța de apel a stabilit că în cauză erau incidente dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este posibilă repunerea în termenul de exercitare a oricărui act procedural, în cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată să acționeze în termenul legal, printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Pe fondul cererii însă, curtea de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea reclamantului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de depunere a notificării. Astfel, cazul de forță majoră invocat de către reclamant prin acțiunea de față constă în imposibilitatea de ordin medical a autoarei sale de a formula notificarea înăuntrul termenului legal prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv diagnosticarea acesteia la data de 07 februarie 2002 cu boala Alzheimer.

Din interpretarea art. 8 și art. 11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, instanța de apel a reținut că legiuitorul a instituit în favoarea persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani o prezumție legală relativă de existență a capacității depline de exercițiu, precum și faptul că această prezumție putea fi răsturnată numai prin dovada punerii sub interdicție a persoanei majore, în condițiile legii. În acest sens, s-a arătat că, prin actele medicale depuse în sprijinul cererii de chemare în judecată, reclamantul a dovedit existența și data de debut a afecțiunii de care a suferit autoarea sa, fără însă a invoca faptul că a inițiat demersuri pentru punerea sub interdicție a autoarei sale.

În consecință, instanța de apel a apreciat că reclamantul avea posibilitatea legală de a solicita numirea unui curator care să-i reprezinte interesele bolnavei și care să formuleze notificarea înăuntrul termenului legal de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a răsturnat prezumția legală menționată, în singura modalitate permisă de lege, respectiv prin dovedirea punerii sub interdicție a autoarei sale, iar împrejurarea că aceasta a fost diagnosticată și luată în evidența psihiatrică a Societății Române Alzheimer - Centrul Memoriei pentru demență degenerativă de tip Alzheimer, nu poate fi calificată drept o împiedicare absolută, în sensul prevederilor art. 103 C. proc.

civ., atâta vreme cât era suficient ca reclamantul, ca singura persoană interesată în protejarea intereselor autoarei sale, să solicite numirea unui curator care, prin aplicarea regulilor contractului de mandat, putea să efectueze aceste demersuri în numele și pe seama bolnavei (mandatarei) P.C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.G.A., indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată în drept și este lipsită de temei legal și bazată pe interpretarea greșită a legii. Astfel, s-a arătat că în mod greșit instanța a reținut că doar în situația în care autoarea recurentului-reclamant ar fi fost pusă sub interdicție sau ar fi fost instituită curatela s-ar fi putut cere repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării.

Recurentul a susținut că nu există nicio dispoziție legală care să definească „împrejurarea mai presus de voința părții”, la care face trimitere art. 103 C. proc. civ. și că nu poate fi sancționat în lipsa unei obligații legale privind punerea sub interdicție a mamei sale. În acest sens, recurentul a arătat că și-a exercitat dreptul de a formula notificare și a solicitat repunerea în termen în 15 zile de la data dezbaterii succesiunii, dată la care a luat cunoștință de bunurile și drepturile existente în patrimoniul defunctei. A mai arătat că autoarea sa a fost împiedicată din motive obiective, mai presus de voința sa, să formuleze cerere în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar instanța este ținută să aprecieze motivele obiective prin raportare la persoana în patrimoniul căreia se afla dreptul de a solicita restituirea în termenul prevăzut de legea specială, și nu la alte persoane.

Recurentul a mai susținut că, raportat la împrejurările de fapt, sunt îndeplinite condițiile repunerii în termenul de formulare a notificării, subliniind faptul că autoarea sa a fost în imposibilitate să formuleze notificarea în termenul legal datorită unei împrejurări mai presus de voința sa și care exclude totodată culpa în neexercitarea acestui drept, respectiv boala Alzheimer. Prin urmare, recurentul a arătat că instanța avea doar obligația de a stabili dacă boala Alzheimer, în forma degenerativă gravă, reprezintă o împrejurare mai presus de voința părții, o împiedicare absolută în sensul art. 103 C. proc. civ. și dacă această boală ar fi împiedicat-o să formuleze notificare, în condițiile în care această boală se manifestă prin pierderea memoriei.

Examinând recursul declarat, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora, astfel încât este neîntemeiată critica privind nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Termenul prevăzut de textul citat a fost prelungit cu trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001, aprobată prin Legea nr. 469/2001, și apoi cu încă trei luni, prin O.U.G.

nr. 145/2001, aprobată prin Legea nr. 91/2002, astfel încât, termenul-limită până la care se putea formula notificarea a fost 14 februarie 2002. Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor pentru acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a repus persoanele îndreptățite în termenul de a formula notificare, așa cum a prevăzut în cazul persoanelor care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991. Cum, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului legal prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, față de aceste prevederi legale, rezultă în mod incontestabil caracterul său de termen de decădere.

De aceea, în mod corect prima instanță a constatat că termenul pentru notificarea persoanei juridice deținătoare este unul de decădere de drept substanțial și, prin urmare, nu este susceptibil de repunere în termen. De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că termenul legal de formulare a notificării este un termen de drept procesual civil, căruia îi este aplicabilă instituția repunerii în termen - așa cum a reținut instanța de apel - față de situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, se constată că, în mod corect atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 103 C. proc.

civ. pentru a justifica repunerea reclamantului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de depunere a notificării, deoarece aspectele de natură medicală invocate nu reprezintă o imposibilitate absolută și nu pot fi asimilate unui caz de forță majoră. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G.A. împotriva Deciziei nr. 624A din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.