ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7115/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 iunie 2009,

reclamantul D.G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin

primar, solicitând repunerea în termenul de formulare a notificării, prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vederea obținerii măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilului teren în suprafață de

232 mp, sector 3.

Prin Sentința nr. 292

din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001, termenul de 12 luni este un termen de decădere având în

vedere că, prin neformularea în termen a cererilor de restituire a imobilelor

care formează obiectul acestei legi, se pierde însuși dreptul de proprietate.

Așadar, tribunalul a

reținut, în primul rând, că termenul de formulare a notificării prevăzut de

Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, căruia nu îi este specifică

instituția repunerii în termen.

Pe de altă parte, s-a

arătat că, în situația în care s-ar aprecia că termenul de 12 luni este

susceptibil de repunere în termen, totuși, cererea de repunere în termen este

neîntemeiată, întrucât persoana care ar fi trebuit să formuleze notificarea este

autoarea reclamantului, care până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile de punere sub interdicție este o persoană cu

discernământ, iar în măsura în care boala o împiedica să-și administreze

bunurile, exista posibilitatea să fie desemnat un curator - decesul acesteia

intervenind la data de 27 aprilie 2009 - care să îi reprezinte interesele, iar

persoanele cele mai interesate pentru a face aceste demersuri erau cele care,

ulterior decesului, puteau pretinde drepturi succesorale, având deci vocație

succesorală, cum este cazul reclamantului.

Tribunalul a mai

arătat că dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care constituie sediul

materiei în ceea ce privește instituția decăderii și a repunerii în termen,

prevăd necesitatea existenței unei piedici în neexercitarea obligației mai

presus de voința părții, asimilate unui caz de forță majoră, care este un

eveniment exterior imprevizibil, inevitabil și invincibil care creează o

împiedicare absolută de a acționa.

Or, în speța dedusă

judecății, tribunalul a constatat că, starea de boală a autoarei reclamantului

este certificată medical pentru prima dată la 07 februarie 2002, cu foarte

puțină vreme înaintea expirării termenului de notificare prevăzut de Legea nr.

10/2001, iar în măsura în care boala o împiedica să-și administreze bunurile,

exista posibilitatea să fie desemnat un curator care să-i reprezinte

interesele, astfel că nu pot fi reținute motive de forță majoră sau motive

temeinice pentru care să fi fost împiedicată să depună notificarea (precum

starea de război, revoluție, incendiu, inundație, carantină etc.) și nu pot

determina repunerea în termenul de depunere a notificării a moștenitorului

acesteia.

Prin Decizia nr. 624A

din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut, în fapt, că prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1978 de Notariatul de stat al

sectorului IV București, numita P.C. a vândut numiților V.S. și V.I. o

construcție, iar terenul în suprafață de 232 mp, situat în București, sector 3,

a trecut în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (2)

din Legea nr. 58/1974, astfel că imobilul-teren ce face obiectul Notificării

nr. 1389 din 19 iunie 2009 face parte din categoria imobilelor preluate abuziv,

în accepțiunea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Vânzătoarea P.C. a

decedat în data de 27 aprilie 2009, iar potrivit certificatului de moștenitor

din 27 mai 2009 emis de BNP S.L., reclamantul-apelant D.G.A. este unicul

moștenitor al acesteia, în calitate de fiu.

La data de 19 iunie

2009, reclamantul a învestit Primăria Municipiului București cu Notificarea nr.

1389/2009, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață

de 232 mp, situat în sector 3, iar prin Adresa nr. 21906 din 18 iunie 2009

Primăria Municipiului București, Serviciul Analiză Contestații și Evidență

Dispoziții Legea nr. 10/2001 i-a comunicat acestuia că termenul de notificare

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a expirat la data de 14 februarie

2002, iar Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut o repunere în termen pentru

exercitarea dreptului de a formula notificări.

Prin acțiunea de

față, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de a formula notificare,

invocând în drept dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și arătând că, la data de

07 februarie 2002, autoarea sa a fost diagnosticată cu boala Alzheimer, fapt ce

constituie o împrejurare mai presus de voința acesteia de a formula notificarea

în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În raport de această

situație de fapt, instanța de apel a arătat că, potrivit jurisprudenței Înaltei

Curți de Casație și Justiție, termenul pentru formularea notificării,

reglementat prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are natura juridică a

unui termen de decădere, care nu este susceptibil de repunere în termen, astfel

că instituția repunerii în termen prevăzută de art. 103 C. proc. civ. nu este

incidentă în cauză.

Din definiția

decăderii, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 103 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de apel a reținut că efectul decăderii constă în pierderea

dreptului procedural care nu a fost exercitat în termen.

Plecând de la modul de

redactare al textului art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia

efectul nerespectării termenului legal imperativ de formulare a notificării

constă în „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent”, curtea de apel a calificat termenul în care putea

fi înregistrată notificarea ca fiind un termen de drept procesual civil,

sancționat în caz de nerespectare cu stingerea dreptului procesual de a

solicita și de a obține analiza pe cale judiciară a îndreptățirii titularului

cererii la obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin legea specială de

reparație.

În consecință,

instanța de apel a stabilit că în cauză erau incidente dispozițiile art. 103

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este posibilă repunerea în termenul de

exercitare a oricărui act procedural, în cazul în care partea dovedește că a

fost împiedicată să acționeze în termenul legal, printr-o împrejurare mai

presus de voința ei.

Pe fondul cererii

însă, curtea de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de

art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea reclamantului în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001 de depunere a notificării.

Astfel, cazul de

forță majoră invocat de către reclamant prin acțiunea de față constă în

imposibilitatea de ordin medical a autoarei sale de a formula notificarea

înăuntrul termenului legal prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv

diagnosticarea acesteia la data de 07 februarie 2002 cu boala Alzheimer.

Din interpretarea

art. 8 și art. 11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, instanța de apel a reținut că legiuitorul a instituit în

favoarea persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani o prezumție legală

relativă de existență a capacității depline de exercițiu, precum și faptul că

această prezumție putea fi răsturnată numai prin dovada punerii sub interdicție

a persoanei majore, în condițiile legii.

În acest sens, s-a

arătat că, prin actele medicale depuse în sprijinul cererii de chemare în

judecată, reclamantul a dovedit existența și data de debut a afecțiunii de care

a suferit autoarea sa, fără însă a invoca faptul că a inițiat demersuri pentru

punerea sub interdicție a autoarei sale.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că reclamantul avea posibilitatea legală de a

solicita numirea unui curator care să-i reprezinte interesele bolnavei și care

să formuleze notificarea înăuntrul termenului legal de 1 an de la data intrării

în vigoare a legii.

Pentru aceste

considerente, curtea de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a răsturnat

prezumția legală menționată, în singura modalitate permisă de lege, respectiv

prin dovedirea punerii sub interdicție a autoarei sale, iar împrejurarea că

aceasta a fost diagnosticată și luată în evidența psihiatrică a Societății

Române Alzheimer - Centrul Memoriei pentru demență degenerativă de tip

Alzheimer, nu poate fi calificată drept o împiedicare absolută, în sensul

prevederilor art. 103 C. proc. civ., atâta vreme cât era suficient ca reclamantul,

ca singura persoană interesată în protejarea intereselor autoarei sale, să

solicite numirea unui curator care, prin aplicarea regulilor contractului de

mandat, putea să efectueze aceste demersuri în numele și pe seama bolnavei

(mandatarei) P.C.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.G.A., indicând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel nu

este motivată în drept și este lipsită de temei legal și bazată pe

interpretarea greșită a legii.

Astfel, s-a arătat că

în mod greșit instanța a reținut că doar în situația în care autoarea

recurentului-reclamant ar fi fost pusă sub interdicție sau ar fi fost

instituită curatela s-ar fi putut cere repunerea în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001 pentru depunerea notificării.

Recurentul a susținut

că nu există nicio dispoziție legală care să definească „împrejurarea mai

presus de voința părții”, la care face trimitere art. 103 C. proc. civ. și că

nu poate fi sancționat în lipsa unei obligații legale privind punerea sub

interdicție a mamei sale.

În acest sens,

recurentul a arătat că și-a exercitat dreptul de a formula notificare și a

solicitat repunerea în termen în 15 zile de la data dezbaterii succesiunii,

dată la care a luat cunoștință de bunurile și drepturile existente în

patrimoniul defunctei.

A mai arătat că

autoarea sa a fost împiedicată din motive obiective, mai presus de voința sa,

să formuleze cerere în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, iar instanța este ținută să aprecieze motivele obiective

prin raportare la persoana în patrimoniul căreia se afla dreptul de a solicita

restituirea în termenul prevăzut de legea specială, și nu la alte persoane.

Recurentul a mai

susținut că, raportat la împrejurările de fapt, sunt îndeplinite condițiile

repunerii în termenul de formulare a notificării, subliniind faptul că autoarea

sa a fost în imposibilitate să formuleze notificarea în termenul legal datorită

unei împrejurări mai presus de voința sa și care exclude totodată culpa în

neexercitarea acestui drept, respectiv boala Alzheimer.

Prin urmare,

recurentul a arătat că instanța avea doar obligația de a stabili dacă boala

Alzheimer, în forma degenerativă gravă, reprezintă o împrejurare mai presus de

voința părții, o împiedicare absolută în sensul art. 103 C. proc. civ. și dacă

această boală ar fi împiedicat-o să formuleze notificare, în condițiile în care

această boală se manifestă prin pierderea memoriei.

Examinând recursul

declarat, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Exercitând controlul

judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligația pentru

instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost

înlăturate cererile părților.

Verificând decizia

recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte

constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care

sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora, astfel

încât este neîntemeiată critica privind nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește

criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că,

potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a imobilului.

Termenul prevăzut de

textul citat a fost prelungit cu trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001, aprobată

prin Legea nr. 469/2001, și apoi cu încă trei luni, prin O.U.G. nr. 145/2001,

aprobată prin Legea nr. 91/2002, astfel încât, termenul-limită până la care se

putea formula notificarea a fost 14 februarie 2002.

Legea nr. 247/2005 nu

a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor pentru acordarea măsurilor

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a repus persoanele

îndreptățite în termenul de a formula notificare, așa cum a prevăzut în cazul

persoanelor care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului

funciar nr. 18/1991.

Cum, potrivit art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului legal prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, față de aceste prevederi

legale, rezultă în mod incontestabil caracterul său de termen de decădere.

De aceea, în mod

corect prima instanță a constatat că termenul pentru notificarea persoanei

juridice deținătoare este unul de decădere de drept substanțial și, prin

urmare, nu este susceptibil de repunere în termen.

De altfel, chiar dacă

s-ar aprecia că termenul legal de formulare a notificării este un termen de

drept procesual civil, căruia îi este aplicabilă instituția repunerii în termen

- așa cum a reținut instanța de apel - față de situația de fapt stabilită în

fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate și care nu mai

poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, se constată că, în mod

corect atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au reținut că, în speță,

nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 103 C. proc. civ. pentru a

justifica repunerea reclamantului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de

depunere a notificării, deoarece aspectele de natură medicală invocate nu

reprezintă o imposibilitate absolută și nu pot fi asimilate unui caz de forță

majoră.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G.A. împotriva Deciziei nr. 624A

din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.