ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5709/3/2008, la data de 19 februarie 2008, reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la a emite decizie de restituire în natură a imobilului teren și construcție - în suprafață de 347,54 mp, situat în București, sector 2 și obligarea acesteia la plata sumei de 1000 RON/zi, reprezentând daune moratorii, începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești, în situația refuzului de eliberare a deciziei de restituire, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 19 mai 2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, indicând ca pârât Municipiul București reprezentat de Primarul General. Prin sentința civilă nr. 1344 din 16 noiembrie 2009, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să restituie în natură reclamantei imobilul format din teren în suprafață de 347,54 mp (conform actelor), respectiv 352,33 mp (conform măsurătorilor) - identificat prin raportul de expertiză - specialitatea topografie, efectuat în cauză de expert tehnic V.C.

și construcție identificată prin raportul de expertiză - specialitatea construcții, efectuat de expert tehnic I.N., imobil situat în București, sector 2, prin emiterea unei dispoziții în acest sens, condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 6187 ROL actualizată, despăgubiri plătite; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la 1000 RON/zi de întârziere - daune, ca inadmisibil; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru următoarele considerente: Prin notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, notificatoarea N.M.

a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Notificatoarea în cauză a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind astfel, atât calitatea de proprietari asupra imobilului a autorilor săi, G.R. și G.E., precum și calitatea sa de succesor de pe urma acestora. Imobilul situat în sectorul 2 a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform Deciziei nr. 23/1982, așa cum rezultă din adresele, reprezentând situația juridică a imobilului, atașate la filele 19, 25 și 26 din dosarul de fond.

De asemenea, prin raportul de expertiză în specialitatea construcții, au fost identificate construcțiile aparținând autorilor reclamantei, constatându-se că nu s-au făcut modificări la construcția de zidărie sau la cea de paiantă și că nu există nici un fel de transformări pe orizontală sau verticală, aspecte care ar fi putut duce la imposibilitatea restituirii în natură potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001. Față de aspectele menționate și de faptul că imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că este posibilă restituirea în natură a imobilului, în condițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001. Totodată, tribunalul a apreciat că restituirea în natură se va face condiționat de restituirea de către reclamantă a sumei de 6187 ROL actualizată, sumă ce a reprezentat despăgubirea încasată la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei/zi daune din momentul pronunțării, în situația refuzului de a emite dispoziția de restituire în natură, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, raportat la dispozițiile art. 580 3 alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc că, pentru neexecutarea obligațiilor de a face nu se pot acorda daune cominatorii, urmând ca în situația neexecutării obligației de către pârât, reclamanta să aibă posibilitatea de a solicita obligarea acestuia la plata de amenzi civile în favoarea statului în condițiile aceluiași text de lege. Totodată, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1700 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expert achitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Criticile formulate prin motivele de apel vizează, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de 60 de zile stipulat pentru soluționarea notificării și a cărui depășire poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză. În continuare, apelantul-pârât face vorbire despre dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, consideră că în mod greșit prima instanță a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față, nu se poate reține culpa pârâtului.

Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, în limitele investirii și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că nu este fondat. Referitor la prevederile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii motivate", Curtea constată că nu sunt incidente în speță, în condițiile în care, notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care reclamanta N.M. a solicitat restituirea în natură pentru imobilul situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 347,54 mp și toate construcțiile aflate pe acesta, nu a fost soluționată de entitatea învestită, respectiv, Primăria Municipiului București.

În prezentul litigiu, este de necontestat că reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului București la data de 22 iunie 2001, când a solicitat restituirea în natură pentru imobilul situat în București, sectorul 2. Or, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării, deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție, pentru ca aceasta să hotărască asupra drepturilor recunoscute persoanei în cauză, în condițiile existenței unei lacune a Legii nr. 10/2001 în acest domeniu, pe baza art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și având în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

În speță, intimata-reclamantă a făcut pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de actele de proprietate ale autorilor săi, G.R. și G.E., de certificatele de moștenitor emise de pe urma acestora, nr. 29/1975 și nr. 277/2007, referitor la imobilul în litigiu, acesta fiind trecut în mod abuziv în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din adresele privind situația juridică a imobilului. Nici critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu a fost primită, având în vedere faptul că pârâtul a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și, drept urmare, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., datorează cheltuielile de judecată efectuate în cauză. Pârâtul Municipiul București, reprezentat de către Primarul General S.M.O., a declarat recurs împotriva deciziei civile, invocând următoarele motive de nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se consideră că în mod greșit Curtea de Apel București a respins apelul Municipiului București interpretându-se eronat dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, deoarece notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii în termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001 ). Astfel, Legea nr. 10/2001 impune dovedirea preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului, aspect ce nu a fost dovedit în cauză, iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită greșit având în vedere faptul că, din înscrisurile de la dosar reclamanta arata că a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 347,54 mp, ori în mod greșit s-a dispus restituirea unei suprafețe de 352 mp.

Se consideră că imobilul a făcut obiectul Legii nr. 4/1973, emițându-se decizia nr. 23/1982, autorii reclamantei primind despăgubiri, în speță nefăcându-se dovada că prețul plătit reclamanților nu corespundea valorii de piață de la acel moment. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În speță, instanțele de judecată au interpretat în mod just dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 înainte de republicare), conform cărora, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații „de a face”, potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003 se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prelungirea acestui termen este condiționată de analizarea notificării de către unitatea deținătoare precum și de comunicarea faptului că documentația este insuficientă. În mod just, instanța de apel a reținut incidența deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde părții interesate, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Nici susținerile recurentului privind lipsa dovedirii preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului și lipsa dovezii faptului că prețul plătit pentru imobil nu ar corespunde valorii de piață de la acel moment nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, chiar pârâtul a recunoscut faptul că reclamanta a încasat suma de 6.187 lei la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ( conform deciziei nr. 23/1982). Critica privind acordarea de către instanța de fond a unei suprafețe de teren de 352,33 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmit, față de suprafața de 347,5 mp, nu poate fi primită, această critică este formulată pentru prima dată în recurs, neconstituind o critică ce a făcut obiectul apelului declarat de pârât, astfel că este formulată „ omisso medio ”. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 191A din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.