ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5709/3/2008, la data de 19 februarie 2008,

reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la a emite decizie de restituire în

natură a imobilului teren și construcție - în suprafață de 347,54 mp, situat în

București, sector 2 și obligarea acesteia la plata sumei de 1000 RON/zi,

reprezentând daune moratorii, începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești,

în situația refuzului de eliberare a deciziei de restituire, cu cheltuieli de

judecată.

La termenul de judecată din data de

19 mai 2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, indicând ca pârât

Municipiul București reprezentat de Primarul General.

Prin sentința civilă nr. 1344 din 16

noiembrie 2009, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a

obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să restituie în

natură reclamantei imobilul format din teren în suprafață de 347,54 mp (conform

actelor), respectiv 352,33 mp (conform măsurătorilor) - identificat prin

raportul de expertiză - specialitatea topografie, efectuat în cauză de expert

tehnic V.C. și construcție identificată prin raportul de expertiză -

specialitatea construcții, efectuat de expert tehnic I.N., imobil situat în

București, sector 2, prin emiterea unei dispoziții în acest sens, condiționat

de restituirea de către reclamantă a sumei de 6187 ROL actualizată, despăgubiri

plătite; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la 1000

RON/zi de întârziere - daune, ca inadmisibil; a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 1700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru următoarele

considerente:

Prin notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001,

formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, notificatoarea N.M. a

solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Notificatoarea în cauză a făcut dovada că are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 și

art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 22/1 din Normele Metodologice de

aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind astfel, atât calitatea de proprietari

asupra imobilului a autorilor săi, G.R. și G.E., precum și calitatea sa de

succesor de pe urma acestora.

Imobilul situat în sectorul 2 a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform Deciziei nr. 23/1982, așa cum

rezultă din adresele, reprezentând situația juridică a imobilului, atașate la

filele 19, 25 și 26 din dosarul de fond.

De asemenea, prin raportul de

expertiză în specialitatea construcții, au fost identificate construcțiile

aparținând autorilor reclamantei, constatându-se că nu s-au făcut modificări la

construcția de zidărie sau la cea de paiantă și că nu există nici un fel de

transformări pe orizontală sau verticală, aspecte care ar fi putut duce la

imposibilitatea restituirii în natură potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Față de aspectele menționate și de

faptul că imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul

a reținut că este posibilă restituirea în natură a imobilului, în condițiile

art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, tribunalul a apreciat că

restituirea în natură se va face condiționat de restituirea de către reclamantă

a sumei de 6187 ROL actualizată, sumă ce a reprezentat despăgubirea încasată la

momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, conform art. 11 din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei/zi daune din momentul

pronunțării, în situația refuzului de a emite dispoziția de restituire în

natură, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, raportat la

dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc că,

pentru neexecutarea obligațiilor de a face nu se pot acorda daune cominatorii,

urmând ca în situația neexecutării obligației de către pârât, reclamanta să

aibă posibilitatea de a solicita obligarea acestuia la plata de amenzi civile

în favoarea statului în condițiile aceluiași text de lege.

Totodată, tribunalul a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligând pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 1700 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii

de expert achitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Criticile formulate prin motivele de apel

vizează, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, referitoare la termenul de 60 de zile stipulat pentru soluționarea

notificării și a cărui depășire poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la

despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod

culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu,

lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În continuare, apelantul-pârât face vorbire

despre dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la obligarea

acestuia la plata cheltuielilor de judecată, consideră că în mod greșit prima

instanță a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației

de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or, în

cazul de față, nu se poate reține culpa pârâtului.

Examinând apelul prin prisma criticilor

formulate, în limitele investirii și în raport de actele și lucrările

dosarului, Curtea a constatat că nu este fondat.

Referitor la prevederile art. 23 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii motivate",

Curtea constată că nu sunt incidente în speță, în condițiile în care,

notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

prin care reclamanta N.M. a solicitat restituirea în natură pentru imobilul

situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 347,54 mp și

toate construcțiile aflate pe acesta, nu a fost soluționată de entitatea

învestită, respectiv, Primăria Municipiului București.

În prezentul litigiu, este de necontestat că

reclamanta a declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea

nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului București la data de 22 iunie 2001,

când a solicitat restituirea în natură pentru imobilul situat în București, sectorul

2.

Or, lipsa răspunsului entității investite cu

soluționarea notificării, deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție,

pentru ca aceasta să hotărască asupra drepturilor recunoscute persoanei în

cauză, în condițiile existenței unei lacune a Legii nr. 10/2001 în acest

domeniu, pe baza art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și având

în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

În speță, intimata-reclamantă a făcut pe deplin

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, în raport de actele de proprietate ale autorilor săi, G.R.

și G.E., de certificatele de moștenitor emise de pe urma acestora, nr. 29/1975

și nr. 277/2007, referitor la imobilul în litigiu, acesta fiind trecut în mod

abuziv în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

astfel cum rezultă din adresele privind situația juridică a imobilului.

Nici critica referitoare la obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată nu a fost primită, având în vedere faptul că

pârâtul a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și, drept urmare,

potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., datorează cheltuielile

de judecată efectuate în cauză.

Pârâtul Municipiul București, reprezentat de

către Primarul General S.M.O., a declarat recurs împotriva deciziei civile,

invocând următoarele motive de nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Se consideră că în mod greșit Curtea de Apel

București a respins apelul Municipiului București interpretându-se eronat

dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, deoarece notificarea formulată

înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la

restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare

privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi

depuse și ulterior, în condițiile legii în termenul special prevăzut în acest

scop, termen ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de

modificare a Legii nr. 10/2001 ).

Astfel, Legea nr. 10/2001 impune dovedirea

preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului, aspect ce nu a fost

dovedit în cauză, iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită

greșit având în vedere faptul că, din înscrisurile de la dosar reclamanta arata

că a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 347,54 mp, ori în

mod greșit s-a dispus restituirea unei suprafețe de 352 mp.

Se consideră că imobilul a făcut obiectul Legii

nr. 4/1973, emițându-se decizia nr. 23/1982, autorii reclamantei primind

despăgubiri, în speță nefăcându-se dovada că prețul plătit reclamanților nu

corespundea valorii de piață de la acel moment.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor

de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să

fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de

temei legal.

În speță, instanțele de judecată au interpretat

în mod just dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 înainte de

republicare), conform cărora, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau

prin măsuri reparatorii.

Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații

„de a face”, potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003 se poate proroga numai dacă

unitatea deținătoare în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse,

comunică persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile, faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Prelungirea acestui termen este condiționată de

analizarea notificării de către unitatea deținătoare precum și de comunicarea

faptului că documentația este insuficientă.

În mod just, instanța de apel a reținut

incidența deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de

a răspunde părții interesate, instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de

respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului

preluat abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Nici susținerile recurentului privind lipsa

dovedirii preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului și lipsa

dovezii faptului că prețul plătit pentru imobil nu ar corespunde valorii de

piață de la acel moment nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate, chiar pârâtul a recunoscut faptul că reclamanta a încasat suma de

6.187 lei la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ( conform

deciziei nr. 23/1982).

Critica privind acordarea de către instanța de

fond a unei suprafețe de teren de 352,33 mp, identificată prin raportul de

expertiză întocmit, față de suprafața de 347,5 mp, nu poate fi primită, această

critică este formulată pentru prima dată în recurs, neconstituind o critică ce

a făcut obiectul apelului declarat de pârât, astfel că este formulată „

omisso

medio

”.

Pentru aceste considerente, se va respinge

recursul declarat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile

nr. 191A din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

februarie 2011.