ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3176/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Cadrul procesual

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de

15 august 2008, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București prin Primar și I.T. solicitând obligarea pârâților la

restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 1,

rechiziționat forțat, naționalizat și trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950 (poziția 7741 din anexa la acest decret).

Ulterior, la solicitarea instanței,reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin M.E.F., Municipiul București prin Primarul General, T.I.A. și T.I.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nevalabilitatea

titlului de preluare de către stat a imobilul construcție și teren în suprafață

de 720 mp., situat în București, sectorul 1; să fie obligați pârâții să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus menționat compus din

teren în suprafață de 720 mp. și construcția situată pe acest teren, în

suprafață totală de 603,87 mp. și o suprafață construită la sol de 201 mp.

compusă din subsol, parter, etaj și pod, ce a fost înscrisă în cartea funciară nr.

10727 a sectorului 1, cu număr cadastral 4903, iar, în subsidiar, în cazul

respingerii acțiunii în revendicare, să se anuleze dispoziția nr. 10552 din 21

mai 2008 și să fie obligați pârâții să restituie în natură același teren și

construcție sus menționate, solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea

nr. 835/2002.

Prima instanță

Prin sentința civilă nr. 886 din 11

iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei

de interes a primului capăt de cerere și a respins, în consecință, acest capăt

de cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepția admisibilității capetelor 2 și

3 din cererea principală; a respins acțiunea principală precizată, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de

fond a reținut că prin interes, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile

se înțelege folosul practic urmărit de către persoana care a pus în mișcare

acțiunea civilă, respectiv de către reclamantă.

Altfel spus, persoana care formulează

o cerere de chemare în judecată, este datoare să justifice printre altele și

faptul că în urma admiterii cererii sale ea ar dobândi un anumit folos practic,

în caz contrar, dacă admiterea cererii nu ar schimba cu nimic situația actuală

a reclamantului, cererea sa ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes.

În speța dedusă judecății, tribunalul

a apreciat că reclamanta nu are un interes în sensul de folos practic urmărit

prin promovarea acțiunii, cu privire la capătul de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului, formulat împotriva pârâtului

Municipiul București (și pentru identitate de rațiune și împotriva celuilalt

pârât -statul român), întrucât prin dispoziția 10552/2008 a fost admisă

notificarea formulată de către reclamantă și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei format din

teren și construcție.

Așadar, persoana juridică abilitată să

emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 a admis notificarea formulată și a

propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobil, ceea ce înseamnă în mod

obligatoriu că a considerat că acest imobil face obiectul Legii nr. 10/2001,

care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului, în mod nevalabil

în perioada 1945-1989.

De altfel, prin modificările aduse

prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de

stat cu titlu, sau fără titlu.

Or, atâta vreme cât prin art. 1 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001 s-a statuat că toate imobilele preluate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost intrate în posesia statului

în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede

legea.

În raport de considerentele de mai

sus, tribunalul a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere și

a respins în consecință acest capăt de cerere.

A mai reținut tribunalul că obiectul

capătului 2 de cerere este o acțiune în revendicare formulată împotriva

pârâtului T.I.A., iar capătul trei de cerere este o contestație în baza Legii nr.

10/2001, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestei legi

(deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea

persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori daca statul sau o

autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este

acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data

intrării în vigoare a legii.

Cum, prin ipoteză,

imobilul-construcție nu se mai află în posesia unei „ unități deținătoare"

întrucât a fost înstrăinat către numitul Tiriac Ion, iar acesta l-a donat către

pârâtul T.I.A. rezultă că nu se pune problema inadmisibilității acțiunii

formulate.

Transmiterea notificării într-o astfel

de situație, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu

are semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în

justiție, ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la

măsuri reparatorii prin echivalent, pentru situația în care acțiunea în

justiție va fi soluționată nefavorabil (și deci, nu se poate obține restituirea

în natură a bunului).

În speța dedusă judecății, obiectul

litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze

administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema

inadmisibilității acțiunii formulate.

Prin Dispoziția nr. 10552 din 21 mai 2008

emisă de Primăria Municipiului București prin Primarul General, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei pentru imobilul

situat în București, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 720 mp. și

construcție S+P+E+ pod în suprafață construită de 603 mp.

În motivarea dispoziției s-a arătat că

imobilul - construcții a fost vândut conform actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3653/1972 iar terenul în suprafață de 720 mp. a fost

atribuit în folosință veșnică cumpărătorului construcției, astfel încât

imobilul nu mai poate fi restituit în natură persoanei îndreptățite.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001,

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei

legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent

Prin Decizia nr. 519 din 17 aprilie 1972

a Consiliului Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv și a

H.C.M. nr. 345 din 03 aprilie 1972 s-a decis vânzarea către maestrul emerit al

sportului, Tiriac Ioan a clădirii de locuit situata în București, sectorul 1,

compusă din subsol, parter - etaj, în suprafața construită de 603,87 mp.

Totodată, s-a decis că la data perfectării actului de vânzare-cumpărare să se

atribuie în folosința veșnica lui Tiriac Ioan, terenul în suprafața de 720 mp

aferent clădirii și pe care s-a edificat și cel de-al doilea corp de clădire de

către proprietarul-pârât, T.I.A.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G. - notar de stat,

Statul Român, prin Consiliul Popular al Municipiului București a vândut

numitului T.I. imobilul situat în București, sectorul 1, compus din construcție

alcătuită din subsol, parte și etaj, în suprafață construita de 603,87 mp., iar

odată cu locuință s-a atribuit cumpărătorului în folosință veșnică, terenul în

suprafață totală de 720 m.p. (filele 50-52), act transcris sub nr. 530 din 06

mai 1972 în registrul de transcripțiuni imobiliare ținut de Judecătoria

Sectorului 1 București.

Prin actul de donație autentificat sub

nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său, pârâtul T.A.I.,

minor la acea dată, imobilul construcție sus menționat, precum și terenul în

suprafață de 720 mp. (filele 54-55) transcris în registrul de transcripțiuni

imobiliare al Notariatului de Stat Local al sectorului 1 București sub nr. 5029

din 15 august 1991.

Prin autorizația de executare de

lucrări nr. 19M din 1 septembrie 1992 emisă de Municipiul București (fila 57),

s-a aprobat executarea unor lucrări de extindere a imobilului locuință cu o

nouă construcție P+2E situată la aceeași adresă.

Suprapunerea totală a imobilului ce

face obiectul notificării peste o proprietate privată constituie impedimente la

restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispozițiile art.

26 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că în mod

corect s-a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

În speța dedusă judecății, imobilul nu

a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, ci cu mult înainte, în baza Legii nr.

9/1968 și a Deciziei nr. 519/1972 a CPMB și în lipsa unor prevederi legale

exprese, tribunalul a apreciat că se aplică prin asimilare (identitate de rațiune)

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001.

În prezent legiuitorul nu permite

restituirea în natură a terenurilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Cu

atât mai mult se impune un regim asemănător pentru terenuri date în folosința

veșnică unui cumpărător care a achiziționat imobilul în anul 1972 în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată.

În concluzie, reclamanta nu poate

beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent și care potrivit art. 1 pct.

2 din Legea nr. 10/2001 și art. 26 pct. 1 din același act normativ, pot consta

în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește capătul de cerere

referitor la revendicare, tribunalul a reținut că nu se poate face abstracție

de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așa cum s-a arătat, contractul nu a

fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ci mult înainte, în anul 1972, așa

încât pârâtul și autorul pârâtului au beneficiază de un drept de proprietate

actual în sensul Convenției și nu pot fi deposedați de bunul lor.

C.E.D.. a recomandat să se țină cont

de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au

dobândit bunurile cu bună credință să nu fie puse în situația să suporte

greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri, or,

a se admite acțiunea în revendicare ar însemna ca o persoană care a dobândit

proprietatea acum circa 35 de ani să suporte responsabilitatea statului, deși

bunul a fost dobândit cu bună-credință și a intrat în circuitul civil cu mult

înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Distinct de toate aceste susțineri,

tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Așadar, în raport de situația de fapt

arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este

nefondată, întrucât, reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)) și nu beneficiază de

restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este

recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide, persoanei

îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obținerii unei

reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din

moment ce bunul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia tribunalului, prin această

dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității

circuitului juridic civil se instituie indirect un criteriu de preferință în

favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în

baza Legii nr. 112/1995 sau a altor acte normative, criteriu aplicabil la

soluționarea acțiunii în revendicare.

Așadar, în speța dedusă judecății,

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un

impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un temei de respingere

a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca

Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

A considera că în aceasta situație mai

poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de

drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția

legiuitorului, care a înțeles să dea preferința titlului cumpărătorului prin

derogarea de la regulile de drept comun.

Susținerile reclamantei că este nul

absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din 06 mai 1972

de către notarul de stat R.G., invocând aceasta excepție ca simplă apărare de

fond, nu sunt întemeiate, atât pentru considerentele sus menționate cât și

pentru faptul că, în aplicarea Legii nr. 9/1968, Consiliul de Miniștri a

evaluat situația concreta și a aplicat criterii excepționale hotărând in

personam încheierea contractului de vânzare-cumpărare între Statul Roman, prin

Consiliul Popular al Municipiului București - întreprinderea de Construcții -

Reparații și Administrație Locativă Herăstrău - în calitate de vânzător și T.I.

- în calitate de cumpărător.

Prin a actul administrativ individual

dat în aplicarea legii nu s-a adăugat la lege, ci s-au concretizat într-un caz

particular dispozițiile legii în vigoare la acel moment. Legea nr. 9/1968 în

mod enunțiativ a stabilit care sunt categoriile de locuințe din fondul de stat

care pot face în mod general obiectul vânzării, iar Consiliul de Miniștri a

primit competența de a evalua și stabili criteriile care stau la baza

circumstanțierii potențialilor cumpărători prin hotărâre.

Tribunalul a mai avut în vedere că un

act normativ întotdeauna trebuie interpretat în sensul producerii de efecte

juridice, iar a considera că nu se puteau vinde în baza dispozițiilor

enunțiative și exemplificative ale Legii nr. 9/1968 decât case mici cu un

singur apartament sau cu un număr redus de apartamente, precum și locuințe din

clădirile în care există și locuințe proprietate personală, ar duce la

suprimarea parțială a unor dispoziții ale legii mai sus menționate, întrucât

orice vânzare de astfel de locuințe ar fi putut să fie perfectată exclusiv în

baza acestei legi, fără a mai fi nevoie de alte distingeri, deliberări,

evaluări, criterii și clasificări care constituie atributul și prerogativele

exclusive ale Consiliului de Miniștri de aplicare a legii.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel reclamanta, nemotivat, care prin Decizia nr. 160/A din 3 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie a fost respins.

Curtea de apel a analizat hotărârea

instanței de fond din perspectiva dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ. reținând următoarele:

Imobilul situat în București, sector 1

a fost dobândit de D.O.T. în baza contractului de vânzare - cumpărare

autentificat sub nr. 7528 din 02 martie 1940 (filele 18-21 dosar fond).

Acest imobil a făcut obiectul

Decretului - Lege nr. 92/1950, privind naționalizarea unor imobile, poziția

7741 (fila 29 dosar fond).

Ulterior, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G.

notar de stat, Statul Român, prin Consiliul Popular al Municipiului București a

vândut numitului T.I. imobilul situat în București, sectorul 1, compus din construcție

alcătuită din subsol, parte și etaj, în suprafață construita de 603,87 mp., iar

odată cu locuința s-a atribuit cumpărătorului în folosință veșnică, terenul în

suprafață totală de 720 m.p. (filele 50-52), act transcris sub nr. 530 din 06

mai 1972 în registrul de transcripțiuni imobiliare ținut de Judecătoria

Sectorului 1 București.

Prin actul de donație autentificat sub

nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său, pârâtul T.A.I.,

minor la acea dată, imobilul construcție sus menționat, precum și terenul în

suprafață de 720 mp. (filele 54-55) transcris în registrul de transcripțiuni

imobiliare al Notariatului de Stat Local al sectorului 1 București sub nr. 5029

din 15 august 1991.

Prin autorizația de executare de

lucrări nr. 19 M din 1 septembrie 1992 emisă de Municipiul București (fila 57),

s-a aprobat executarea unor lucrări de extindere a imobilului locuință cu o

nouă construcție P+2E situată la aceeași adresă.

Moștenitoarea defunctei D.O.T. a fost

sora acesteia, numita P.M. (astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.

6 din 05 februarie 2002, aflat la fila 122 din dosarul instanței de fond).

La rândul său P.M. a fost moștenită de

reclamanta D.M., conform certificatului de legatar nr. 12/2003, în calitate de

legatar universal.

P.M., după apariția Legii nr. 10/2001

a formulat notificarea nr. 135 din 12 februarie 2002, privind restituirea

imobilului în litigiu.

Prin dispoziția nr. 10552 din 21 mai 2008

Primăria Municipiului București, constatând imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului, întrucât acesta a fost înstrăinat lui T.I., a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent (fila 97 dosar fond).

Având în vedere că în speță nu s-a

făcut dovada că pârâții au fost de rea credință la încheierea contractului de

vânzare - cumpărare și a actului de donație, sarcina probei aparținând în acest

caz reclamantei - apelante, instanța de apel a constatat că este incident

principiul subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui act

juridic în baza dispozițiilor art. 36 și ale art. 56 din Legea nr. 7/1996, a

cadastrului și publicității imobiliare.

Mai mult, chiar dacă s-ar reține

nulitatea contractului de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 3653 din 06

mai 1992 de R.G., notar de stat, care constituie titlul donatorului T.I., (deși

instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile Legii nr. 7/1996 au

fost respectate) sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) și art. 56 din

Legea nr. 7/1996 potrivit cărora subdobânditorul de bună - credință și cu titlu

gratuit al unui drept real imobiliar se bucură pe deplin de efectele

publicității imobiliare.

Conform acestor dispoziții legale,

dreptul dobânditorului înscris în cartea funciară în urmă cu 10 ani este

opozabil terților.In speță, dreptul a fost transcris la data de 15 august 1991,

iar notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată la 12

februarie 2002 și acțiunea în revendicare la 15 august 2008.

La data încheierii actului de donație

pârâtul T.I.A. era minor, actul fiind încheiat cu autorizarea prealabilă a

autorității tutelare, astfel încât buna credință a acestuia este prezumată.

Nici în acest caz reclamanta nu a

făcut dovada contrară conform art. 1169 C. civ.

Așa fiind instanța de apel a statuat

că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întrucât

nu are un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în măsură a fi

protejat.

Pentru a exista o astfel de protecție,

care să impună prevalenta dreptului subiectiv pretins de reclamantă, este

necesar, potrivit jurisprudentei Convenției Europene a Drepturilor Omului

(obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și

normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în

patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută

printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire,

concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de

redobândire a bunului în materialitatea sa.

Prin urmare, un drept care face

obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție

nu ar putea constitui o „speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1.

În plus, s-a reținut că acest articol

nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statului înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru statul

în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație.

De asemenea, reclamanta nu putea

pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea lui, ca urmare a aplicării măsurilor legislative de restituire

adoptate de stat, la situația de fapt concretă.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent,

atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Ceea ce în speță s-a confirmat prin neformularea unei acțiuni în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate

al pârâților consolidându-se.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat (cauza Raicu C. României) că persoanele care

și-au dobândit bunurile cu bună-credintă nu trebuie să fie aduse în situația de

a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri.

Împotriva Deciziei nr. 160/ A din 3

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta D.M., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

invocate recurenta a susținut următoarele:

Imobilul în litigiu care a aparținut

autoarei reclamantei a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare

în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ ce are un profund caracter

anticonstituțional, ceea ce duce la concluzia că statul român nu a posedat

niciodată un titlu valabil de proprietate asupra acestui bun, și astfel, nu

avea nici calitatea de a dispune înstrăinarea acestuia cu titlu oneros, astfel

cum în mod abuziv s-a procedat în speța de față.

Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3653 din 06 august 1972 de către Notarul de Stat R.G. este

lovit de nulitate absolută pentru că prin acest înscris statul a vândut 11

numitului T.I. imobilul situat în sectorul 1, compus din construcție alcătuită

din subsol, parter și etaj, desfășurată pe o suprafață de 603,87 mp și i s-a

atribuit în folosință terenul aferent în suprafață totală de 720 mp.

Din anul 1940 și până în prezent

proprietar al imobilului în litigiu a fost autoarea recurentei și ulterior

succesoarea acesteia astfel că în prezent reclamanta este singura care are

dreptul să se bucure de prerogativele puse la dispoziție de lege unui

proprietar.

În raport de această situațiune,

instanțele judecătorești erau obligate să constate că imobilul în litigiu

constituie „bunul" în accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În argumentarea motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt reluate criticile

de mai sus susținându-se, în esență că întrucât imobilul a intrat în posesia

statului în mod abuziv, contractul de vânzare cumpărare și actul de donație în

virtutea căruia a devenit proprietar T.I.A., sunt lovite de nulitate absolută.

O altă critică se referă la faptul că

hotărârile judecătorești pronunțate în cauză nu se află la adăpostul criticii

nici în ceea ce privește modul în care au rezolvat problema tratată în

Dispoziția nr. 10552/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București

prin care s-au acordat generic despăgubiri civile sub forma unor reparații

pentru că în raport de probatoriile care erau absolut necesare a fi

administrate urma să se stabilească suma care ar putea să revină recurentei.

Instanțele judecătorești au avut la

dispoziție instrumentele care erau de natură a elucida acest aspect și anume,

efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească valoarea de circulație a

imobilului în litigiu.

Astfel fiind, susține reclamanta,

hotărârile judecătorești sunt deficitare în sensul că au încălcat prevederile art.

129 și 130 C.proc. civ. și au stabilit și o situație de fapt străină de natura

cauzei și lipsită de conținut.

În altă ordine de idei, s-a susținut

că, ambele instanțe au comis o greșeală impardonabilă atunci când au procedat

la aprecierea existenței bunei credințe a pârâților T.I. și T.I.A., la momentul

întocmirii actelor juridice pentru că pe de-o parte existența acestei stări de

fapt nu are nici o semnificație juridică în speță, iar pe de altă parte, dacă

se examinează cauza sub acest aspect, se ajunge la concluzia că aceștia au fost

de rea credință.

S-a mai susținut faptul că instanțele

judecătorești au aplicat greșit prevederile art. 480 C. proc. civ. prin

respingerea acțiunii în revendicare, a art. 644-645 C. civ. referitoare la

modul de dobândire a unei proprietăți prin încălcarea reglementărilor cuprinse

în Constituție, a unor texte existente în legi speciale, astfel că într-un

cuvânt aceste hotărâri sunt lipsite de temei legal, pe de-o parte, și au fost

pronunțate prin aplicarea greșită a legii.

Analizând motivele de recurs formulate

în raport de considerentele deciziei Curții de Apel si de probele administrate

în cauza se constată că decizia atacată este legală și temeinică, criticile

aduse acesteia, în enumerarea mai sus arătată, nu pot fi primite pentru

considerentele ce urmează:

Sub un prim aspect, cât privește

cadrul procesual, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală analizând judicios cererea de chemare în judecată

astfel cum a fost ea succesiv precizată și a argumentat din perspectiva

legislației aplicabile, a practicii și doctrinei incidente iar instanța de apel

a analizat declarația de apel din perspectiva dispozițiilor art. art. 292 alin.

(2) C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a stabilit că

imobilul în litigiu a fost dobândit de D.O.T. în baza contractului de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. 7528 din 02 martie 1940, imobil ce a făcut

obiectul Decretului - Lege nr. 92/1950, privind naționalizarea unor imobile,

poziția 7741.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G. notar de stat, Statul

Român, prin Consiliul Popular al Municipiului București a vândut numitului T.I.

imobilul în discuție iar odată cu locuința s-a atribuit cumpărătorului în

folosință veșnică, terenul în suprafață totală de 720 m.p., act ce a fost

transcris sub nr. 530 din 06 mai 1972 în registrul de transcripțiuni imobiliare

ținut de Judecătoria Sectorului 1 București.

În anul 1991, prin actul de donație

autentificat sub nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său,

pârâtul T.A.I., minor la acea dată, imobilul construcție sus menționat, precum

și terenul în suprafață de 720 mp.,transcris în registrul de transcripțiuni

imobiliare al Notariatului de Stat Local al sectorului 1 București sub nr. 5029

din 15 august 1991 iar prin autorizația de executare de lucrări nr. 19 M din 1

septembrie 1992 emisă de Municipiul București, s-a aprobat executarea unor

lucrări de extindere a imobilului locuință cu o nouă construcție P+2E situată

la aceeași adresă.

După apariția Lg. nr. 10/2001, P.M. (moștenitoarea

defunctei D.O.T.) a formulat notificarea nr. 135/12 februarie 2002, privind

restituirea imobilului în litigiu.

La rândul său P.M. a fost moștenită de

reclamanta D.M., conform certificatului de legatar nr. 12/2003 (în calitate de

legatar universal - fila 27 dosar fond).

Prin dispoziția nr. 10552 din 21 mai 2008

Primăria Municipiului București, constatând imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului, întrucât acesta a fost înstrăinat lui T.I.,în mod corect a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Până la promovarea acțiunii

introductive de instanță, reclamanta și autoarea sa nu au întreprins niciun alt

demers - în afară de cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - din care

să rezulte intenția lor fermă de a intra în posesia imobilului.

Pe tot parcursul procesului nu s-a

făcut dovada că pârâții au fost de rea credință la încheierea contractului de

vânzare - cumpărare și a actului de donație, sarcina probei aparținând în acest

caz reclamantei, conform art. 1169 C. civ., fiind astfel incident principiul

subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui act juridic în

baza dispozițiilor art. 36 și ale art. 56 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului

și a publicității imobiliare.

În egală măsură, s-a constatat în mod

corect că pârâții cumpărători dețin un bun în sensul Convenției, deoarece

aceștia au cumpărat imobilul în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un

moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul

dobândise imobilul și nu formulase vreo cerere de restituire în natură a

imobilului.

Față de cele ce preced instanțele de

fond au reținut corect că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în

echivalent, și nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, raportat la situația de fapt concretă.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent,

atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale,

ceea ce în speță s-a confirmat prin neformularea unei acțiuni în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate

al pârâților consolidându-se.

Cu privire la critica potrivit căreia

instanțele judecătorești au aplicat greșit prevederile art. 480 C. proc. civ.

prin respingerea acțiunii în revendicare, a art. 644-645 C. civ. referitoare la

modul de dobândire a unei proprietăți prin încălcarea reglementărilor, este de

remarcat faptul că în deplină concordanță cu situație de fapt și de drept

concretă, instanțele au reținut că cel de-al doilea petit al cererii de chemare

în judecată constă într-o veritabilă acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., împotriva unor persoane fizice care nu au

calitatea să retrocedeze administrativ bunul, stabilind că autorul pârâtului

cumpărător (T.I.) a fost de bună credință, în sensul că a avut credința că a

contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Mai mult, anularea unui contract de

vânzare - cumpărare se putea solicita numai în condițiile legii speciale în

domeniu și în lipsa unui asemenea demers juridic al părții, simpla apărare prin

emiterea de critici referitoare la nevalabilitatea titlului nu poate fi avută

în vedere.

Pentru considerentele arătate în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul

reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.M. împotriva Deciziei nr. 160/ A din 3 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 aprilie 2011.