ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7217/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10 mai 2004 sub nr. 535/2004, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul M.N.G. i-a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA, Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului asupra imobilului situat în Municipiul București, sector 2, compus din suprafața de 224 m.p. teren și construcția aferentă și să se dispună obligarea pârâților la predarea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivare, reclamantul a arătat că imobilul din București, sector 2, cu privire la care a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul său M.T., proprietarul acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 ianuarie 1935 autentificat la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat. Ulterior, Municipiul București, prin SC A. SA, a înstrăinat pârâților persoane fizice apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 821/2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost declinată la Judecătoria sectorului 2 București, în fața căreia la 15 decembrie 2004 obiectul cererii a fost modificat, în sensul menționat anterior.

Prin sentința civilă nr. 1544 din 23 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București cauza a fost din nou declinată la Tribunalul București, de unde, prin sentința civilă nr. 948 din 21 septembrie 2005, s-a dispus declinarea la Judecătoria sectorului 2 București. În fața acestei instanțe, M.P. a formulat cerere de intervenție principală, prin care a susținut că și el are calitatea de moștenitor al fostului proprietar al terenului, M.T., alături de moștenitoarea reclamantului, în calitate de descendent al celui de-al doilea fiu al acestuia, M.D., și a emis aceleași pretenții ca și reclamantul din acțiunea principală. Instanța a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu.

Prin sentința civilă nr. 7867 din 20 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a respins acțiunea pentru lipsei calității procesuale active. Această sentință a fost anulată prin decizia civilă nr. 572/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 528 din 10 aprilie 2009, a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, cât și a tardivității cererii modificatoare, ca neîntemeiate. Totodată, a respins și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E., dar și excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și intervenientului.

În schimb, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins acțiunea față de aceasta ca atare. Pe fondul cauzei, a admis în parte cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu, în sensul că i-a obligat pe pârâți să lase reclamantei și intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2. Capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului fără titlu valabil la stat a fost respins ca inadmisibil. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Municipiul București, Z.D.M., D.E., Z.J.Ș., intervenientul și reclamanta. Pârâții au invocat, pe parcursul soluționării apelului, excepțiile lipsei calității de reprezentant a avocatului care a formulat cererea de apel și pentru intervenientul M.P.

și a semnat-o în numele acestuia, fără să facă dovada împuternicirii în acest sens și excepția nulității cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii. Curtea a constatat că excepțiile invocate de către pârâții-persoane fizice sunt neîntemeiate, în raport de precizarea intervenientului M.P., precum că înțelege să-și însușească calea de atac promovată de avocatul P.N. Astfel fiind, lipsa semnăturii intervenientului de pe cererea de apel, în condițiile confirmării intentării căii de atac, nu poate conduce la anularea acesteia, fie pentru lipsa calității de reprezentant, fie pentru lipsa semnăturii. Numai în condițiile în care această lipsă nu se îndeplinea, instanța putea anula cererea, astfel cum se stipulează prin dispozițiile art. 161 alin. (2) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 888/A din 06 decembrie 2011, pronunțată în complet de divergență, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins excepțiile formulate de pârâții persoane fizice cu privire la lipsa calității de reprezentant a apărătorului apelantului-intervenient M.P. și a nulității apelului declarat de acesta; a respins apelul declarat de reclamanta P.V.C. și intervenientul M.P., ca nefondate, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți D.E., Z.D.M., Z.J.Ș. și Municipiul București, prin Primarul General, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâți sunt întemeiate pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut că excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, tardivității completării cererii de chemare în judecată și lipsei calității procesuale active, just au fost respinse de către prima instanță pentru considerentele pe larg dezbătute în cuprinsul hotărârii, așa încât criticile formulate în acest sens prin motivele de recurs, vor fi respinse. De asemenea, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, atât în fapt cât și în drept, fiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Faptul că pârâții nu-și însușesc argumentele instanței în soluționarea excepțiilor invocate și a fondului pricinii, nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii, cum pretind pârâții.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, într-adevăr, ambele părți invocă titluri de proprietate asupra imobilului din litigiu. Aflându-ne în situația existenței a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, Curtea a stabilit care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, reclamanta și intervenientul nu au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să li se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost obligat la restituirea în natură a imobilului.

Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. În raport de aceste statuări, Curtea de apel a conchis că, prin simplul fapt al constatării în considerentele hotărârii judecătorești apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la stat, reclamanta și intervenientul nu devin titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea obține restituirea în natură a acestuia.

Aceștia nu pot obține restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. De asemenea, conform art. 45 alin. (2) din lege, contractele de vânzare-cumpărare invocate de pârâți nu au fost anulate înlăuntrul termenului special de prescripție, iar analiza bunei sau relei credințe a părților contractante nu ține de esența acțiunii în revendicare și nici nu poate face obiectul prezentei acțiuni.

Reclamanta și intervenientul pot valorifica constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul procedurii instituită în baza Legii nr. 10/2001, care-i conferă un drept patrimonial constând în creanțe. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă P.V.C., apelantul-intervenient M.P., apelanții-pârâți Z.D.M., D.E. și Z.J.Ș. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-intervenient M.P. și apelanta-reclamantă P.V.C. au arătat următoarele: Constatarea nulității titlului statului s-a solicitat pentru fraudarea legii - fraus omnia corumpit - cât și în considerarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nulitatea are efect retroactiv de la data pronunțării în lumina principiului de drept că proprietatea nu se pierde prin neuz.

Prin urmare, reclamanta și intervenientul se aflau în posesia unui „bun actual” în sensul Convenției. Deși intervenientul M.P. a solicitat în termenul legal - la data de 10 iulie 1996 - restituirea exclusiv în natură a imobilului în discuție potrivit Legii nr. 112/1995, cererea sa nu a soluționată, vânzare făcând-se astfel prin fraudarea legii întrucât în speță contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E. s-au încheiat fără ca organul administrativ-jurisdicțional să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură, neîmplinindu-se astfel a doua condiție impusă de art. 9 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 112/1995 care dispune că fac obiectul cererii de cumpărare „apartamentele ce nu se restituie în natură” or pârâta SC A. SA nu era competentă să se pronunțe asupra cererilor de restituire în natură, astfel încât nici nu îl putea vinde.

Astfel, autoritățile administrative au procedat la înstrăinarea imobilului fără o verificare prealabilă și corectă a regimului juridic al bunului și cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea înainte ca instanța de judecată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură formulată de fostul proprietar. Intimații persoane fizice nu sunt în posesia unui bun întrucât vânzătorul nu era proprietarul apartamentelor vândute, astfel încât proprietatea nu se putea transmite către cumpărători. Vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție a faptului că bunul a trecut ilegal în proprietatea statului - fapt asupra căruia instanțele de fond au căzut unanim de acord - reprezintă o privare de bunuri care, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Belasin c. României).

Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite a decis prin decizia nr. 33/2008 - într-o interpretare per a contrario - că acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă cu despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pârâții pot fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului conform standardelor internaționale de evaluare. Este de observat că nu există măsuri generale luate de Statul Român care să conducă la soluționarea problemelor în materia imobilelor naționalizate. România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună-credință (Katz c. României).

Mecanismul de aplicare al Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este disfuncțional și nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri, astfel cum nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul intervenientului la restituire (Deneș c. României). În dezvoltarea criticilor de recurs formulate atât împotriva deciziei, cât și a încheierilor de ședință din 15 martie 2011 și 24 mai 2011, apelantul-pârât Z.D.M. a arătat următoarele: Greșita respingere a excepțiilor lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru apelantul-intervenient M.P. și a excepției nulității apelului promovat de apelantul-intervenient M.P.

La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, recurentul Z.D.M. a invocat nulitatea cererii de apel formulată de numitul M.P. pentru lipsa semnăturii acestuia din cuprinsul cererii, precum și excepția lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N., ca și apărător al apelantului M.P. Termenul din data de 24 mai 2011 a fost momentul până la care apelantul intervenient M.P. putea să-și însușească cererea de apel, în caz contrar devenind incidente dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., care sancționează lipsa semnăturii cu nulitatea cererii de apel. Excepțiile lipsei semnăturii și a lipsei dovezii de reprezentant fac parte din categoria excepțiilor peremptorii, pentru că tind la anularea cererii, determinând incidența dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., iar instanța de apel în mod greșit nu a aplicat aceste dispoziții, prorogând soluționarea tuturor excepțiilor odată cu soluționarea tuturor apelurilor. Instanța trebuia să constate nulitatea cererii de apel formulată de intervenientul M.P. și să admită excepția lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru numitul M.P. În soluționarea excepțiilor invocate, instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ., care se referă doar la dovada calității de reprezentant a părții, nu la lipsa semnăturii cererii, pentru care erau aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 161 alin. (2) C. proc.

civ., regula în materie fiind ca instanța să anuleze cererea dacă nu se face dovada calității de reprezentant și, doar dacă apreciază necesar, să dea un termen pentru complinirea acestei lipse. Astfel, legiuitorul nu a stabilit că dovada lipsei calității de reprezentant se poate complini până la închiderea dezbaterilor, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Din contră, legiuitorul a stabilit în mod imperativ obligația instanței de a anula cererea, dacă lipsurile nu se împlinesc la termenul la care se constată sau cel mai târziu la următorul termen, în speță: 19 octombrie 2010. Astfel, deși invocarea excepției lipsei calității de reprezentant a avut loc la termenul din data 28 septembrie 2010, când instanța a și făcut adresă la sediul Cabinetului de avocatură P.N., pentru a se prezenta în instanță, iar la următorul termen de judecată, 19 octombrie 2010, domnul avocat nu s-a prezentat și nu a făcut dovada calității de reprezentant al apelantului-intervenient M.P., instanța nu a anulat cererea de apel.

Fiind însă lipsă de procedură până în data de 15 martie 2011, iar acesta fiind termenul la care s-a soluționat excepția necompetenței materiale a Curții de apel, data la care instanța trebuia să se pronunțe asupra acestei excepții era 24 mai 2011. În schimb, instanța de apel, la termenul când s-au pus în discuție aceste excepții, în mod greșit a prorogat discutarea acestora odată cu soluționarea pe fond a tuturor apelurilor. Art. 133 alin. (2) trebuie coroborat cu art. 298 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 287 C. proc. civ.

În cauză era aplicabilă teza a II-a a art. 133 alin. (2), când apelantul-intervenient trebuia să semneze cererea cel mai târziu până la prima zi de înfățișare următoare, respectiv 15 martie 2011 sau, în cazul în care se apreciază că apelantul nu ar fi putut cunoaște dispozițiile instanței cu privire la însușirea apelului de către acesta, la termenul din data de 24 mai 2011, dată la care instanța trebuia să anuleze cererea de apel formulată de intervenientul M.P. Faptul că ulterior acestui termen intervenientul înțelege să acorde un mandat către avocat în scopul însușirii cererii de apel nu mai are relevanță, fiind depășit termenul procedural expres stabilit prin legea de procedură. Mandatul acordat avocatului care nu l-a prezentat pe intervenient în faza de primă instanță și nici în apel poate produce efecte numai pentru viitor, adică pentru acel termen de judecată și nu poate acoperi nulitatea expresă și absolută.

În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, tardivității completării cererii de chemare în judecată și lipsei calității procesuale active, instanța de apel a dispus respingerea acestora fără o motivare proprie, încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond nu a analizat aceasta excepție din prisma tuturor motivelor invocate în susținerea ei: lipsa dreptului de proprietate perfect în patrimoniul autorilor comuni ai reclamantului și intervenientului datorat condiționării nașterii dreptului de proprietate de achitarea integrală a prețului imobilului, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, conform art. 7 din contract.

În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile fostului art. 1295 C. civ., în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv. Mai mult, împotriva certificatelor de moștenitor în baza cărora apelanții își dovedesc calitatea procesuală activă, recurentul s-a înscris în fals, cerere respinsă, însă asupra eficienței acestor certificate instanța urma să efectueze o analiză mai amplă odată cu soluționarea fondului acțiunii. Nici asupra acestui aspect, instanța de apel nu s-a pronunțat, astfel încât, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului-reclamant și a apelantului-intervenient. Recurentul arată că, în mod greșit, s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Odată cu pronunțarea deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a tranșat definitiv problema admisibilității introducerii acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, prin promovarea prezentei acțiuni se aduce atingere dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători, precum și unui raport juridic deja stabilit. Totodată, prevalența dispozițiilor Convenției nu este absolută și aplicabilă în orice situație, ci cu anumite restricții, astfel încât să nu fie afectat dreptul de proprietate al altei persoane, precum și securitatea raporturilor juridice, prin aceasta totuși neîngrădindu-se accesul liber la justiție al reclamantului.

Atâta timp cât contractul prin care recurentul a dobândit imobilul nu a fost anulat sau nu s-a constatat nulitatea sa, acesta produce efecte care creează o realitate opozabilă revendicatorului. Prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, securitatea circuitului civil este văzută ca o condiție obligatorie în raport de deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, care prevăd că un drept de proprietate definitiv nu trebuie pus sub semnul rediscutării. Reclamantului îi este asigurat accesul la justiție pe calea Legii nr. 10/2001, acesta formulând și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că își poate valorifica bunul preluat de către stat în cadrul acelei proceduri. Prezenta acțiune s-a aflat în fața instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar aceasta are obligația de a aplica legea în vigoare la data soluționării acțiunii, astfel încât acțiunea de drept comun este suprimată.

Nici instanța de fond și nici cea de apel nu au analizat excepția inadmisibilității acțiunii din punct de vedere al respectării litisconsorțiul procesual activ forțat, obligatoriu în astfel de situații. Acțiunea a fost formulată inițial de către reclamantul M.N.G., a cărui moștenitoare este numita P.V.C., iar M.P. a formulat cerere de intervenție în interes propriu abia în data de 17 februarie 2006, în cadrul Dosarului nr. 13327/2005 înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București. Procedura intervenției în interes propriu a fost utilizată în alt scop decât cel în vederea căruia fost legiferată, ceea ce constituie o fraudare a Legii nr. 10/2001 care instituia pentru intervenient obligația formulării unei notificări.

În această situație, rezultă că interesele acestora sunt contrare, ambii tinzând la dobândirea imobilului, iar admiterea acțiunii și a cererii de intervenție în același timp nu se poate realiza. Respingerea excepției prematurității introducerii acțiunii constituie o soluție greșită, d eoarece prematuritatea acțiunii nu are nicio legătură cu încălcarea Convenției întrucât statele sunt libere să stabilească regulile procedurale aplicabile în legislația internă. Instanța de fond nu și-a motivat în concret care au fost acele circumstanțe concrete ale speței care au permis înlăturarea legii speciale și nici nu a arătat care anume dispoziții din legislația internă sunt cele care contravin Convenției sau sunt neconcordante cu aceasta, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederile art. 261 C. proc.

civ. Având în vedere că instanța de apel a menținut doar soluția dată de instanța de fond fără o motivare în concret, rezultă că și acesta a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., această situație conducând la imposibilitatea instanței de control judiciar de a analiza și cenzura raționamentul juridic care a permis înlăturarea excepției. În ceea ce privește respingerea excepției tardivității cererii modificatoare, recurentul arată că în data de 15 decembrie 2004, în fața Judecătoriei sectorului 2, autorul reclamantei a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată care a fost depusă tardiv, întrucât prima zi de înfățișare a fost în data de 20 septembrie 2004, când părțile au pus concluzii, pe excepția competenței materiale a Tribunalului București.

Acela era termenul până la care se putea modifica cererea de chemare în judecată, însă reclamanta a formulat această cerere după 7 luni de zile și 3 termene de judecată, astfel încât menținerea în apel a soluției dată de către instanța de fond cu privire la această excepție este greșită. Instanța de apel nu a soluționat critica din apel cu privire la nepronunțarea de către instanța de fond asupra cererii de intervenție în interes propriu, având în vedere că intervenția principală trebuie judecată odată cu fondul, conform art. 55 C. proc. civ. Instanța de apel nu a analizat aceste critici, omițând la rândul ei să se pronunțe cu privire la cererea de intervenție. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, apelanții-pârâți D.E.

și Z.J.Ș. au arătat următoarele: Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active limitându-se doar la dovedirea calității de moștenitori ai foștilor proprietari M.T. și M.M., deși motivele invocate de apelanții-pârâți în susținerea excepției priveau faptul că dreptul de proprietate asupra bunului în cauză nu era perfectat din cauza nedovedirii în instanță a plății integrale a ratelor vânzării. Curtea de Apel nu se putea limita la motivarea Tribunalului București asupra excepțiilor inadmisibilității, prematurității și lipsei calității procesuale active întrucât criticile aduse prin motivele de apel erau suplimentare considerentelor primei instanței. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Curtea de Apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la incidența deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, ale art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu privire la obligativitatea urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ale art. 725 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la aplicarea imediată a dispozițiilor Legii nr. 1/2009. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamanta și intervenientul au un titlu de proprietatea asupra imobilului în litigiu în condițiile în care aceștia nu au făcut dovada că autorii lor au fost titularii dreptului de proprietate, întrucât definitivarea dreptului de proprietate în patrimoniul lor era condiționată de plata integrală a prețului.

Astfel a fost schimbată natura actului juridic invocat de reclamantă și intervenient în sensul că a fost reținut drept titlu de proprietate un înscris care nu atestă transmiterea definitivă a dreptului de proprietate. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În faza procesuală a recursului a fost invocată de către recurentul-pârât Z.D.M. excepția nulității recursului formulat de către reclamantă și intervenient pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând această excepție cu prioritate, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât, din lecturarea conținutului motivării acestei cereri de recurs, rezultă că recurenții invocă critici de nelegalitate precum: încălcarea art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, greșita apreciere a inexistenței unui „bun actual” în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, modul de interpretare a deciziei nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii, care se circumscriu motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul declarat de apelantul-intervenient M.P.

și apelanta-reclamantă P.V.C., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care recurenții au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate ar fi fost deschisă acestora numai în măsura în care erau deținătorii unui „bun actual” și nu obținuseră nici o reparație pe calea legii speciale. Astfel, în decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Ca atare, accesul la justiție în condițiile dreptului comun este acceptat numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Cât timp reclamanta și intervenientul nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești în temeiul căruia s-ar fi dispus restituirea imobilului în litigiu în patrimoniul acestora, ei nu se pot prevala de existența unui bun actual, astfel cum acesta a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu Contra României: „ existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag.

140). Întrucât existența unui bun actual nu este condiționată în vreun fel, fiind considerată fără dubiu numai prin recunoașterea calității de proprietar, a persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre judecătorească în care s-a dispus în mod expres restituirea bunului, motivele invocate de către recurenți cu privire la cauzele imposibilității obținerii unei astfel de hotărâri judecătorești apar ca nefondante. De asemenea, nefondante sunt și criticile privind vânzarea de către stat a bunului altuia prin încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995 și a art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, a luării în considerare a lipsei de funcționare a Fondului Proprietatea, cât timp instanța nu putea trece peste cerința existenței unui bun actual în patrimoniul persoanelor care se pretind foști proprietari ai imobilului.

În absența unei astfel de dovezi, în mod corect a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului formulată de către reclamantă și intervenient. Pe cale de consecință, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este corectă, întrucât, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., constatarea nevalabilității titlului statului nu ar putea produce nici un efect juridic în prezenta cauză, acest aspect urmând a fi valorificat în cadrul procedurii inițiate în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001. Analizând recursurile declarate de apelanții- pârâți D.E., Z.J.Ș. și Z.D.M., Înalta Curte le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente comune: Criticile acestor recurenți vizează în principal modul de soluționare a excepțiilor pe care le-au invocat.

În ceea ce privește neanalizarea de către instanța de apel a criticii privind nepronunțarea de către prima instanță asupra cererii de intervenție, Înalta Curte observă că, deși o astfel de analiză nu s-a realizat în apel, critica este nefondată întrucât, prin admiterea cererii de revendicare în contradictoriu cu reclamanta și intervenientul, prima instanță s-a pronunțat implicit și asupra cererii de intervenție, care fusese anterior admisă în principiu, astfel încât această cerere nu a rămas nesoluționată. Asupra nepronunțării instanței de apel asupra excepției nulității apelului declarat de către intervenient, motivate de nesemnarea de către acesta a cererii de apel, Înalta Curte constată că cererea de apel a fost semnată de către avocatul reclamantei, P.N., în baza împuternicirii date de către aceasta.

La termenul din 24 mai 2011 Curtea de Apel București a prorogat pronunțarea asupra excepției nulității apelului formulat de către intervenient, urmând a se pronunța asupra sa odată cu fondul. Întrucât intervenientul, prin declarația autentică nr. 868/C-1375 din 27 octombrie 2011 dată la Consulatul General al României de la Lyon și-a însușit calea de atac a apelului formulat de avocat în temeiul contractului de asistență juridică din 16 februarie 2006, instanța de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului P.N. pentru intervenient și excepția nulității cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii, apreciind că intervenientul și-a însușit cererea de apel, făcând aplicarea art. 161 alin. (2) C. proc.

civ. Recurentul Z.D.M. critică această soluție în raport de prevederile art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 298 și 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care, în opinia sa, permit cel mult acordarea unui termen pentru ca apelantul să își semneze cererea de apel, din momentul la care s-a invocat excepția nesemnării apelului, în caz contrar intervenind sancțiunea nulității cererii de apel prevăzută de art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată, întrucât recurentul ignoră faptul că atât reclamanta, cât și intervenientul invocă o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât prin natura raportului juridic dintre aceștia, efectele hotărârii, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, se întind asupra ambilor titulari ai cererii de apel, în temeiul art. 48 C. proc.

civ. Aflându-ne într-o acțiune de drept comun, dreptul de acrescământ, prevăzut de Legea nr. 10/2001 numai în favoarea moștenitorului care a formulat notificare, nu este aplicabil, astfel că reclamanta și intervenientul nu au interese contrare în prezenta cauză. Din acest motiv apare ca fiind corectă soluția instanței de apel care nu a pronunțat o hotărâre parțială prin care să constate nulitatea cererii de apel formulată de intervenient, pentru că o astfel de hotărâre ar fi înlăturat numai calitatea de apelant a intervenientului, însă efectele hotărârii s-ar fi produs în aceeași măsură și asupra intervenientului, în calitate de intimat, întrucât instanța de apel era obligată să continue judecata apelului reclamantei, care avea interese comune cu cele ale intimatului-intervenient, ambii fiind moștenitori ai foștilor proprietari: M.T.

și M.M. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel formulată de intervenient pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului care a semnat-o, în numele acestuia, în absența unui mandat de reprezentare, nu influența cu nimic continuarea judecării cererii de apel, instanța de apel fiind legal învestită cu această cerere care este semnată de același avocat și în numele reclamantei, în temeiul unei delegații de reprezentare valabile. De altfel, potrivit delegației avocațiale de la Dosarul nr. 13327/2005 al Judecătoriei sectorului 2 București, la judecata cauzei în primă instanță, intervenientul a fost reprezentat de același avocat, P.N., iar potrivit art. 69 alin. (2) C. proc.

civ. „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși”. În condițiile menționate, unirea cu fondul a excepției nulității cererii de apel a fost în mod corect dispusă, luându-se act ulterior și de însușirea cererii de apel de către intervenient, exprimată prin declarație autentică.

În ceea ce privește critica de nemotivare a excepției lipsei calității procesuale active rezultând din neplata integrală a prețului apartamentului de către autorii reclamantei și intervenientului, conform clauzei de la pct. 7 din contractul de construire nr. 3517/1935, cât și a lipsei dovezii drepturilor lor succesorale, Înalta Curte observă că, într-adevăr, instanța de apel nu a analizat acest aspect, însă excepția are caracter de ordine publică și poate fi analizată direct de către instanța de recurs. Se constată astfel că reclamanta și intervenientul, în calitate de strănepoată, respectiv de nepot de fiu, au făcut dovada calității de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu: M.T.

și M.M., cu certificate de naștere, cu certificatul de moștenitor nr. 66/2003 de pe urma lui M.T. și certificatul de calitate de moștenitor nr. 186/2007 de pe urma lui M.M., cu certificatul de moștenitor nr. 97 din 01 iulie 2005 de pe urma defunctului M.N.G. (nepot de fiu și autorul reclamantei), iar cererea de înscriere în fals împotriva certificatului de moștenitor nr. 66/2003 a fost respinsă prin încheierea de la termenul din 27 iunie 2008. Ca atare, nevalabilitatea acestui înscris nu a fost probată, acesta, alături de celelalte certificate menționate, făcând pe deplin dovada calității reclamantei și intervenientului de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu.

Faptul că autorii acestora nu ar fi achitat integral prețul imobilului, prin urmare nu ar fi dobândit dreptul de proprietate, astfel cum s-a stipulat în art. 7 al contractului de vânzare-cumpărare nr. 3517 din 31 octombrie 1935, nu este dovedit, existând însă dovada contrară, respectiv mențiunea din anexa la Decretul nr. 92/1950 din care rezultă că cele 5 apartamente supuse naționalizării, situate în București, se aflau la acel moment în proprietatea lui M.T. Nici critica privind greșita respingere a excepției tardivității cererii modificatoare nu este fondată, Înalta Curte apreciind că au fost respectate prevederile art. 132 coroborat cu art. 134 C. proc.

civ., câtă vreme cererea modificatoare a fost depusă la dosar la data de 15 decembrie 2004, înaintea primului termen de judecată acordat la Judecătoria sectorului 2 București, respectiv 26 ianuarie 2005, după declinarea cauzei de la Tribunalul București prin sentința civilă nr. 821 din 27 septembrie 2004, avându-se în vedere că pricina se afla în judecare într-un nou ciclu procesual, după stabilirea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță. În fața primei instanțe de fond declarată competentă, reclamantul își poate modifica cererea, deoarece anterior declinării nu s-a tranșat asupra nici unui aspect de fond, cadrul procesual urmând a fi configurat numai după stabilirea în mod definitiv a instanței competente să soluționeze pricina în prima instanță.

Pârâții au reiterat în recurs excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare după modificarea art. 46 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și după publicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât și a prematurității introducerii acțiunii în revendicare față de procedura instituită de Legea nr. 10/2001. În motivarea soluției de respingere a recursului reclamantei și intervenientului, au fost prezentate argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun numai în condițiile existenței în patrimoniul reclamantului a unui bun actual, acestea urmând a fi avute în vedere și pentru înlăturarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare după publicarea deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a prematurității introducerii acțiunii în revendicare față de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Aceeași excepție raportată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 va fi respinsă, în considerarea faptului că prezenta acțiune a fost introdusă la data de 10 mai 2004, deci anterior prevederilor Legii nr. 1/2009, care nu este incidentă în cauza pendinte întrucât încalcă principiul neretroactivității legii civile noi. Instanța de apel și-a însușit întrutotul motivarea primei instanțe de fond asupra modului de soluționare a excepțiilor, realizând prin aceasta o motivare implicită, astfel încât nu se poate aprecia că nu se cunosc argumentele pentru care au fost respinse aceste excepții. De altfel, întrucât excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare, lipsei calității procesuale active constituie motive de ordine publică, acestea pot fi invocate în orice fază procesuală, astfel încât o eventuală nemotivare a lor în faza apelului poate fi complinită în recurs.

În considerarea celor expuse anterior, răspunzând criticilor din recurs, Înalta Curte a expus din nou argumentele pentru care a considerat că respingerea acestor excepții este fondată. Astfel fiind, soluția instanței de apel, în opinia majoritară, urmează a fi păstrată. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta P.V.C. și de intervenientul M.P., ca nefondată. Respinge recursurile declarate de reclamanta P.V.C. și de intervenientul M.P., de pârâtul Z.D.M. și de pârâții D.E. și Z.J.Ș. împotriva deciziei nr. 888/A din 06 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2012.