ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7217/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7217/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 10 mai 2004 sub nr. 535/2004, astfel

cum a fost precizată ulterior, reclamantul M.N.G. i-a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA, Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E. pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a titlului

de proprietate al statului asupra imobilului situat în Municipiul București, sector

2, compus din suprafața de 224 m.p. teren și construcția aferentă și să se dispună

obligarea pârâților la predarea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivare, reclamantul

a arătat că imobilul din București, sector 2, cu privire la care a formulat și notificare

în baza Legii nr. 10/2001, a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 92/1950

de la autorul său M.T., proprietarul acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare

din 31 ianuarie 1935 autentificat la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat.

Ulterior, Municipiul București, prin SC A. SA, a înstrăinat pârâților persoane fizice

apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995.

În drept, și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 821/2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost declinată

la Judecătoria sectorului 2 București, în fața căreia la 15 decembrie 2004 obiectul

cererii a fost modificat, în sensul menționat anterior.

Prin sentința civilă

nr. 1544 din 23 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București cauza a fost

din nou declinată la Tribunalul București, de unde, prin sentința civilă nr. 948

din 21 septembrie 2005, s-a dispus declinarea la Judecătoria sectorului 2 București.

În fața acestei instanțe,

M.P. a formulat cerere de intervenție principală, prin care a susținut că și el

are calitatea de moștenitor al fostului proprietar al terenului, M.T., alături de

moștenitoarea reclamantului, în calitate de descendent al celui de-al doilea fiu

al acestuia, M.D., și a emis aceleași pretenții ca și reclamantul din acțiunea principală.

Instanța a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu.

Prin sentința civilă

nr. 7867 din 20 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a respins acțiunea

pentru lipsei calității procesuale active. Această sentință a fost anulată prin

decizia civilă nr. 572/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care

a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului

București.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 528 din 10 aprilie 2009, a respins

excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, cât și a tardivității cererii

modificatoare, ca neîntemeiate. Totodată, a respins și excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E., dar și excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei și intervenientului. În schimb, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins acțiunea față de aceasta

ca atare.

Pe fondul cauzei, a admis

în parte cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu, în sensul

că i-a obligat pe pârâți să lase reclamantei și intervenientului în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2. Capătul de cerere privind

constatarea preluării imobilului fără titlu valabil la stat a fost respins ca inadmisibil.

Împotriva sentinței au

declarat apel pârâții Municipiul București, Z.D.M., D.E., Z.J.Ș., intervenientul

și reclamanta.

Pârâții au invocat, pe

parcursul soluționării apelului, excepțiile lipsei calității de reprezentant a avocatului

care a formulat cererea de apel și pentru intervenientul M.P. și a semnat-o în numele

acestuia, fără să facă dovada împuternicirii în acest sens și excepția nulității

cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii.

Curtea a constatat că

excepțiile invocate de către pârâții-persoane fizice sunt neîntemeiate, în raport

de precizarea intervenientului M.P., precum că înțelege să-și însușească calea de

atac promovată de avocatul P.N.

Astfel fiind, lipsa semnăturii

intervenientului de pe cererea de apel, în condițiile confirmării intentării căii

de atac, nu poate conduce la anularea acesteia, fie pentru lipsa calității de reprezentant,

fie pentru lipsa semnăturii. Numai în condițiile în care această lipsă nu se îndeplinea,

instanța putea anula cererea, astfel cum se stipulează prin dispozițiile art. 161

alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 888/A din 06 decembrie 2011, pronunțată în complet de divergență, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins excepțiile formulate

de pârâții persoane fizice cu privire la lipsa calității de reprezentant a apărătorului

apelantului-intervenient M.P. și a nulității apelului declarat de acesta; a respins

apelul declarat de reclamanta P.V.C. și intervenientul M.P., ca nefondate, a admis

apelurile declarate de apelanții-pârâți D.E., Z.D.M., Z.J.Ș. și Municipiul București,

prin Primarul General, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind revendicarea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea a constatat că

apelurile declarate de pârâți sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut

că excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, tardivității completării

cererii de chemare în judecată și lipsei calității procesuale active, just au fost

respinse de către prima instanță pentru considerentele pe larg dezbătute în cuprinsul

hotărârii, așa încât criticile formulate în acest sens prin motivele de recurs,

vor fi respinse.

De asemenea, hotărârea

cuprinde motivele pe care se sprijină, atât în fapt cât și în drept, fiind respectate

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faptul că pârâții nu-și

însușesc argumentele instanței în soluționarea excepțiilor invocate și a fondului

pricinii, nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii, cum pretind pârâții.

Pe fondul cauzei, Curtea

a constatat că, într-adevăr, ambele părți invocă titluri de proprietate asupra imobilului

din litigiu.

Aflându-ne în situația

existenței a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, Curtea a stabilit

care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, reclamanta și

intervenientul nu au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

prin care să li se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost

obligat la restituirea în natură a imobilului.

Într-o cauză recentă,

cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în

care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.

În raport de aceste statuări,

Curtea de apel a conchis că, prin simplul fapt al constatării în considerentele

hotărârii judecătorești apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la

stat, reclamanta și intervenientul nu devin titularii unui bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

pentru a putea obține restituirea în natură a acestuia.

Aceștia nu pot obține

restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme

cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul

este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 18

lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

De asemenea, conform

art. 45 alin. (2) din lege, contractele de vânzare-cumpărare invocate de pârâți

nu au fost anulate înlăuntrul termenului special de prescripție, iar analiza bunei

sau relei credințe a părților contractante nu ține de esența acțiunii în revendicare

și nici nu poate face obiectul prezentei acțiuni.

Reclamanta și intervenientul

pot valorifica constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul procedurii

instituită în baza Legii nr. 10/2001, care-i conferă un drept patrimonial constând

în creanțe.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă P.V.C.,

apelantul-intervenient M.P., apelanții-pârâți Z.D.M., D.E. și Z.J.Ș.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, apelantul-intervenient M.P. și apelanta-reclamantă P.V.C. au

arătat următoarele:

Constatarea nulității

titlului statului s-a solicitat pentru fraudarea legii - fraus omnia corumpit -

cât și în considerarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nulitatea

are efect retroactiv de la data pronunțării în lumina principiului de drept că proprietatea

nu se pierde prin neuz. Prin urmare, reclamanta și intervenientul se aflau în posesia

unui „bun actual” în sensul Convenției.

Deși intervenientul M.P.

a solicitat în termenul legal - la data de 10 iulie 1996 - restituirea exclusiv

în natură a imobilului în discuție potrivit Legii nr. 112/1995, cererea sa nu a

soluționată, vânzare făcând-se astfel prin fraudarea legii întrucât în speță contractele

de vânzare-cumpărare ale pârâților Z.D.M., Z.J.Ș. și D.E. s-au încheiat fără ca

organul administrativ-jurisdicțional să se pronunțe asupra cererii de restituire

în natură, neîmplinindu-se astfel a doua condiție impusă de art. 9 alin. (1) teza

a II-a din Legea nr. 112/1995 care dispune că fac obiectul cererii de cumpărare

„apartamentele ce nu se restituie în natură” or pârâta SC A. SA nu era competentă

să se pronunțe asupra cererilor de restituire în natură, astfel încât nici nu îl

putea vinde.

Astfel, autoritățile administrative

au procedat la înstrăinarea imobilului fără o verificare prealabilă și corectă a

regimului juridic al bunului și cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 care

nu permitea vânzarea înainte ca instanța de judecată să se pronunțe asupra cererii

de restituire în natură formulată de fostul proprietar.

Intimații persoane fizice

nu sunt în posesia unui bun întrucât vânzătorul nu era proprietarul apartamentelor

vândute, astfel încât proprietatea nu se putea transmite către cumpărători. Vânzarea

de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta

a fost anterioară confirmării în justiție a faptului că bunul a trecut ilegal în

proprietatea statului - fapt asupra căruia instanțele de fond au căzut unanim de

acord - reprezintă o privare de bunuri care, combinată cu lipsa totală de despăgubire,

este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Belasin c. României).

Înalta Curte de Casație

și Justiție în secții unite a decis prin decizia nr. 33/2008 - într-o interpretare

per a contrario - că acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință

poate fi admisă cu despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pârâții

pot fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului conform standardelor internaționale

de evaluare.

Este de observat că nu

există măsuri generale luate de Statul Român care să conducă la soluționarea problemelor

în materia imobilelor naționalizate. România se confruntă cu o problemă structurală,

de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea

imobilelor naționalizate și care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună-credință

(Katz c. României). Mecanismul de aplicare al Legii nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, este disfuncțional și nu asigură despăgubirea

efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri, astfel cum

nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul intervenientului la restituire (Deneș

c. României).

În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate atât împotriva deciziei, cât și a încheierilor de ședință din

15 martie 2011 și 24 mai 2011, apelantul-pârât Z.D.M. a arătat următoarele:

Greșita respingere a excepțiilor

lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru apelantul-intervenient

M.P. și a excepției nulității apelului promovat de apelantul-intervenient M.P.

La termenul de judecată

din data de 28 septembrie 2010, recurentul Z.D.M. a invocat nulitatea cererii de

apel formulată de numitul M.P. pentru lipsa semnăturii acestuia din cuprinsul cererii,

precum și excepția lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N., ca și

apărător al apelantului M.P.

Termenul din data de 24

mai 2011 a fost momentul până la care apelantul intervenient M.P. putea să-și însușească

cererea de apel, în caz contrar devenind incidente dispozițiile art. 287 alin.

(2) C. proc. civ., care sancționează lipsa semnăturii cu nulitatea cererii de apel.

Excepțiile lipsei semnăturii

și a lipsei dovezii de reprezentant fac parte din categoria excepțiilor peremptorii,

pentru că tind la anularea cererii, determinând incidența dispozițiilor art. 137

alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de apel în mod greșit nu a aplicat aceste

dispoziții, prorogând soluționarea tuturor excepțiilor odată cu soluționarea tuturor

apelurilor.

Instanța trebuia să constate

nulitatea cererii de apel formulată de intervenientul M.P. și să admită excepția

lipsei calității de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru numitul M.P.

În soluționarea excepțiilor

invocate, instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 161 alin. (2) C.

proc. civ., care se referă doar la dovada calității de reprezentant a părții, nu

la lipsa semnăturii cererii, pentru care erau aplicabile dispozițiile art. 133 alin.

(2) C. proc. civ.

Instanța de apel a aplicat

în mod greșit art. 161 alin. (2) C. proc. civ., regula în materie fiind ca instanța

să anuleze cererea dacă nu se face dovada calității de reprezentant și, doar dacă

apreciază necesar, să dea un termen pentru complinirea acestei lipse. Astfel, legiuitorul

nu a stabilit că dovada lipsei calității de reprezentant se poate complini până

la închiderea dezbaterilor, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Din contră, legiuitorul

a stabilit în mod imperativ obligația instanței de a anula cererea, dacă lipsurile

nu se împlinesc la termenul la care se constată sau cel mai târziu la următorul

termen, în speță: 19 octombrie 2010.

Astfel, deși invocarea

excepției lipsei calității de reprezentant a avut loc la termenul din data 28

septembrie 2010, când instanța a și făcut adresă la sediul Cabinetului de avocatură

P.N., pentru a se prezenta în instanță, iar la următorul termen de judecată, 19

octombrie 2010, domnul avocat nu s-a prezentat și nu a făcut dovada calității de

reprezentant al apelantului-intervenient M.P., instanța nu a anulat cererea de apel.

Fiind însă lipsă de procedură

până în data de 15 martie 2011, iar acesta fiind termenul la care s-a soluționat

excepția necompetenței materiale a Curții de apel, data la care instanța trebuia

să se pronunțe asupra acestei excepții era 24 mai 2011.

În schimb, instanța de

apel, la termenul când s-au pus în discuție aceste excepții, în mod greșit a prorogat

discutarea acestora odată cu soluționarea pe fond a tuturor apelurilor.

Art. 133 alin. (2) trebuie

coroborat cu art. 298 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 287 C. proc.

civ.

În cauză era aplicabilă

teza a II-a a art. 133 alin. (2), când apelantul-intervenient trebuia să semneze

cererea cel mai târziu până la prima zi de înfățișare următoare, respectiv 15

martie 2011 sau, în cazul în care se apreciază că apelantul nu ar fi putut cunoaște

dispozițiile instanței cu privire la însușirea apelului de către acesta, la termenul

din data de 24 mai 2011, dată la care instanța trebuia să anuleze cererea de apel

formulată de intervenientul M.P.

Faptul că ulterior acestui

termen intervenientul înțelege să acorde un mandat către avocat în scopul însușirii

cererii de apel nu mai are relevanță, fiind depășit termenul procedural expres stabilit

prin legea de procedură. Mandatul acordat avocatului care nu l-a prezentat pe intervenient

în faza de primă instanță și nici în apel poate produce efecte numai pentru viitor,

adică pentru acel termen de judecată și nu poate acoperi nulitatea expresă și absolută.

În ceea ce privește excepțiile

inadmisibilității și prematurității acțiunii, tardivității completării cererii de

chemare în judecată și lipsei calității procesuale active,

instanța de apel a dispus

respingerea acestora fără o motivare proprie, încălcând astfel dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond nu a analizat

aceasta excepție din prisma tuturor motivelor invocate în susținerea ei: lipsa dreptului

de proprietate perfect în patrimoniul autorilor comuni ai reclamantului și intervenientului

datorat condiționării nașterii dreptului de proprietate de achitarea integrală a

prețului imobilului, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, conform art. 7 din contract.

În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile fostului art. 1295 C. civ., în vigoare

la data încheierii actului juridic respectiv.

Mai mult, împotriva certificatelor

de moștenitor în baza cărora apelanții își dovedesc calitatea procesuală activă,

recurentul s-a înscris în fals, cerere respinsă, însă asupra eficienței acestor

certificate instanța urma să efectueze o analiză mai amplă odată cu soluționarea

fondului acțiunii. Nici asupra acestui aspect, instanța de apel nu s-a pronunțat,

astfel încât, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale active

a apelantului-reclamant și a apelantului-intervenient.

Recurentul arată că, în

mod greșit, s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Odată cu pronunțarea deciziei nr. 33/2008

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a

tranșat definitiv problema admisibilității introducerii acțiunilor în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, prin promovarea prezentei

acțiuni se aduce atingere dreptului de proprietate al chiriașilor cumpărători, precum

și unui raport juridic deja stabilit.

Totodată, prevalența dispozițiilor

Convenției nu este absolută și aplicabilă în orice situație, ci cu anumite restricții,

astfel încât să nu fie afectat dreptul de proprietate al altei persoane, precum

și securitatea raporturilor juridice, prin aceasta totuși neîngrădindu-se accesul

liber la justiție al reclamantului.

Atâta timp cât contractul

prin care recurentul a dobândit imobilul nu a fost anulat sau nu s-a constatat nulitatea

sa, acesta produce efecte care creează o realitate opozabilă revendicatorului. Prin

decizia pronunțată în recursul în interesul legii, securitatea circuitului civil

este văzută ca o condiție obligatorie în raport de deciziile Curții Europene a Drepturilor

Omului, care prevăd că un drept de proprietate definitiv nu trebuie pus sub semnul

rediscutării.

Reclamantului îi este

asigurat accesul la justiție pe calea Legii nr. 10/2001, acesta formulând și notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că își poate valorifica bunul preluat de către

stat în cadrul acelei proceduri.

Prezenta acțiune s-a aflat

în fața instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar aceasta

are obligația de a aplica legea în vigoare la data soluționării acțiunii, astfel

încât acțiunea de drept comun este suprimată.

Nici instanța de fond

și nici cea de apel nu au analizat excepția inadmisibilității acțiunii din punct

de vedere al respectării litisconsorțiul procesual activ forțat, obligatoriu în

astfel de situații.

Acțiunea a fost formulată

inițial de către reclamantul M.N.G., a cărui moștenitoare este numita P.V.C., iar

M.P. a formulat cerere de intervenție în interes propriu abia în data de 17

februarie 2006, în cadrul Dosarului nr. 13327/2005 înregistrat pe rolul Judecătoriei

sectorului 2 București.

Procedura intervenției

în interes propriu a fost utilizată în alt scop decât cel în vederea căruia fost

legiferată, ceea ce constituie o fraudare a Legii nr. 10/2001 care instituia pentru

intervenient obligația formulării unei notificări.

În această situație, rezultă

că interesele acestora sunt contrare, ambii tinzând la dobândirea imobilului, iar

admiterea acțiunii și a cererii de intervenție în același timp nu se poate realiza.

Respingerea excepției

prematurității introducerii acțiunii constituie o soluție greșită, d

eoarece prematuritatea

acțiunii nu are nicio legătură cu încălcarea Convenției întrucât statele sunt libere

să stabilească regulile procedurale aplicabile în legislația internă.

Instanța de fond nu și-a

motivat în concret care au fost acele circumstanțe concrete ale speței care au permis

înlăturarea legii speciale și nici nu a arătat care anume dispoziții din legislația

internă sunt cele care contravin Convenției sau sunt neconcordante cu aceasta, ceea

ce reprezintă o încălcare a prevederile art. 261 C. proc. civ. Având în vedere că

instanța de apel a menținut doar soluția dată de instanța de fond fără o motivare

în concret, rezultă că și acesta a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ.,

această situație conducând la imposibilitatea instanței de control judiciar de a

analiza și cenzura raționamentul juridic care a permis înlăturarea excepției.

În ceea ce privește respingerea

excepției tardivității cererii modificatoare, recurentul arată că în data de 15

decembrie 2004, în fața Judecătoriei sectorului 2, autorul reclamantei a formulat

cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată care a fost depusă tardiv,

întrucât prima zi de înfățișare a fost în data de 20 septembrie 2004, când părțile

au pus concluzii, pe excepția competenței materiale a Tribunalului București. Acela

era termenul până la care se putea modifica cererea de chemare în judecată, însă

reclamanta a formulat această cerere după 7 luni de zile și 3 termene de judecată,

astfel încât menținerea în apel a soluției dată de către instanța de fond cu privire

la această excepție este greșită.

Instanța de apel nu a

soluționat critica din apel cu privire la nepronunțarea de către instanța de fond

asupra cererii de intervenție în interes propriu, având în vedere că intervenția

principală trebuie judecată odată cu fondul, conform art. 55 C. proc. civ. Instanța

de apel nu a analizat aceste critici, omițând la rândul ei să se pronunțe cu privire

la cererea de intervenție.

În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, apelanții-pârâți D.E. și Z.J.Ș. au arătat următoarele:

Tribunalul București a

respins excepția lipsei calității procesuale active limitându-se doar la dovedirea

calității de moștenitori ai foștilor proprietari M.T. și M.M., deși motivele invocate

de apelanții-pârâți în susținerea excepției priveau faptul că dreptul de proprietate

asupra bunului în cauză nu era perfectat din cauza nedovedirii în instanță a plății

integrale a ratelor vânzării.

Curtea de Apel nu se putea

limita la motivarea Tribunalului București asupra excepțiilor inadmisibilității,

prematurității și lipsei calității procesuale active întrucât criticile aduse prin

motivele de apel erau suplimentare considerentelor primei instanței. Din această

cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de Apel a interpretat

și aplicat greșit prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la incidența

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, ale art. 46 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, cu privire la obligativitatea urmării procedurii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, ale art. 725 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la aplicarea

imediată a dispozițiilor Legii nr. 1/2009. Din această cauză este incident motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat

în mod greșit că reclamanta și intervenientul au un titlu de proprietatea asupra

imobilului în litigiu în condițiile în care aceștia nu au făcut dovada că autorii

lor au fost titularii dreptului de proprietate, întrucât definitivarea dreptului

de proprietate în patrimoniul lor era condiționată de plata integrală a prețului.

Astfel a fost schimbată natura actului juridic invocat de reclamantă și intervenient

în sensul că a fost reținut drept titlu de proprietate un înscris care nu atestă

transmiterea definitivă a dreptului de proprietate. Din această cauză este incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În faza procesuală a recursului

a fost invocată de către

recurentul-pârât Z.D.M. excepția nulității recursului formulat de către reclamantă

și intervenient pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând această excepție

cu prioritate, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată că este

nefondată, întrucât, din lecturarea conținutului motivării acestei cereri de recurs,

rezultă că recurenții invocă critici de nelegalitate precum: încălcarea art. 2

alin. (2) al Legii nr. 10/2001, greșita apreciere a inexistenței unui „bun actual”

în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, modul de interpretare a deciziei

nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii, care se circumscriu motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul

declarat de apelantul-intervenient M.P. și apelanta-reclamantă P.V.C., Înalta Curte

constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

condițiile în care recurenții au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001,

iar calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate ar

fi fost deschisă acestora numai în măsura în care erau deținătorii unui „bun actual”

și nu obținuseră nici o reparație pe calea legii speciale.

Astfel, în decizia

nr. 33/2008 s-a stabilit că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție”.

Ca atare, accesul la justiție

în condițiile dreptului comun este acceptat numai în măsura în care reclamantul

se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cât timp reclamanta și

intervenientul nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești în temeiul

căruia s-ar fi dispus restituirea imobilului în litigiu în patrimoniul acestora,

ei nu se pot prevala de existența unui bun actual, astfel cum acesta a fost definit

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu Contra României: „

existența

unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod

expres restituirea bunului” (parag. 140).

Întrucât

existența unui bun actual nu este condiționată în vreun fel, fiind considerată fără

dubiu numai prin recunoașterea calității de proprietar, a persoanei îndreptățite

la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre judecătorească în care s-a dispus în mod

expres restituirea bunului, motivele invocate de către recurenți cu privire la cauzele

imposibilității obținerii unei astfel de hotărâri judecătorești apar ca nefondante.

De asemenea,

nefondante sunt și criticile privind vânzarea de către stat a bunului altuia prin

încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995 și a art. 50

1

al Legii nr. 10/2001,

a luării în considerare a lipsei de funcționare a Fondului Proprietatea, cât timp

instanța nu putea trece peste cerința existenței unui bun actual în patrimoniul

persoanelor care se pretind foști proprietari ai imobilului.

În absența

unei astfel de dovezi, în mod corect a fost respinsă cererea de restituire în natură

a imobilului formulată de către reclamantă și intervenient.

Pe cale

de consecință,

respingerea

ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului este corectă, întrucât, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată

pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., constatarea nevalabilității

titlului statului nu ar putea produce nici un efect juridic în prezenta cauză, acest

aspect urmând a fi valorificat în cadrul procedurii inițiate în temeiul legii speciale,

Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile

declarate de apelanții- pârâți D.E., Z.J.Ș. și Z.D.M., Înalta Curte le apreciază

ca nefondate pentru următoarele considerente comune:

Criticile acestor recurenți

vizează în principal modul de soluționare a excepțiilor pe care le-au invocat.

În ceea ce privește neanalizarea

de către instanța de apel a criticii privind nepronunțarea de către prima instanță

asupra cererii de intervenție, Înalta Curte observă că, deși o astfel de analiză

nu s-a realizat în apel, critica este nefondată întrucât, prin admiterea cererii

de revendicare în contradictoriu cu reclamanta și intervenientul, prima instanță

s-a pronunțat implicit și asupra cererii de intervenție, care fusese anterior admisă

în principiu, astfel încât această cerere nu a rămas nesoluționată.

Asupra nepronunțării instanței

de apel asupra excepției nulității apelului declarat de către intervenient, motivate

de nesemnarea de către acesta a cererii de apel, Înalta Curte constată că cererea

de apel a fost semnată de către avocatul reclamantei, P.N., în baza împuternicirii

date de către aceasta. La termenul din 24 mai 2011 Curtea de Apel București a prorogat

pronunțarea asupra excepției nulității apelului formulat de către intervenient,

urmând a se pronunța asupra sa odată cu fondul.

Întrucât intervenientul,

prin declarația autentică nr. 868/C-1375 din 27 octombrie 2011 dată la Consulatul

General al României de la Lyon și-a însușit calea de atac a apelului formulat de

avocat în temeiul contractului de asistență juridică din 16 februarie 2006, instanța

de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului P.N. pentru

intervenient și excepția nulității cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii,

apreciind că intervenientul și-a însușit cererea de apel, făcând aplicarea art.

161 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul Z.D.M. critică

această soluție în raport de prevederile art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 298

și 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care, în opinia sa, permit cel mult

acordarea unui termen pentru ca apelantul să își semneze cererea de apel, din momentul

la care s-a invocat excepția nesemnării apelului, în caz contrar intervenind sancțiunea

nulității cererii de apel prevăzută de art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ.

Înalta Curte apreciază

că nici această critică nu este fondată, întrucât recurentul ignoră faptul că atât

reclamanta, cât și intervenientul invocă o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu, astfel încât prin natura raportului juridic dintre

aceștia, efectele hotărârii, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, se întind

asupra ambilor titulari ai cererii de apel, în temeiul art. 48 C. proc. civ. Aflându-ne

într-o acțiune de drept comun, dreptul de acrescământ, prevăzut de Legea nr. 10/2001

numai în favoarea moștenitorului care a formulat notificare, nu este aplicabil,

astfel că reclamanta și intervenientul nu au interese contrare în prezenta cauză.

Din acest motiv apare

ca fiind corectă soluția instanței de apel care nu a pronunțat o hotărâre parțială

prin care să constate nulitatea cererii de apel formulată de intervenient, pentru

că o astfel de hotărâre ar fi înlăturat numai calitatea de apelant a intervenientului,

însă efectele hotărârii s-ar fi produs în aceeași măsură și asupra intervenientului,

în calitate de intimat, întrucât instanța de apel era obligată să continue judecata

apelului reclamantei, care avea interese comune cu cele ale intimatului-intervenient,

ambii fiind moștenitori ai foștilor proprietari: M.T. și M.M.

Prin urmare, nu se poate

reține încălcarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aplicarea sancțiunii

nulității cererii de apel formulată de intervenient pentru lipsa calității de reprezentant

a avocatului care a semnat-o, în numele acestuia, în absența unui mandat de reprezentare,

nu influența cu nimic continuarea judecării cererii de apel, instanța de apel fiind

legal învestită cu această cerere care este semnată de același avocat și în numele

reclamantei, în temeiul unei delegații de reprezentare valabile.

De altfel, potrivit delegației

avocațiale de la Dosarul nr. 13327/2005 al Judecătoriei sectorului 2 București,

la judecata cauzei în primă instanță, intervenientul a fost reprezentat de același

avocat, P.N., iar potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ. „avocatul care a asistat

pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru

păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea

lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii

date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de

partea însăși”.

În condițiile menționate,

unirea cu fondul a excepției nulității cererii de apel a fost în mod corect dispusă,

luându-se act ulterior și de însușirea cererii de apel de către intervenient, exprimată

prin declarație autentică.

În ceea ce privește critica

de nemotivare a excepției lipsei calității procesuale active rezultând din neplata

integrală a prețului apartamentului de către autorii reclamantei și intervenientului,

conform clauzei de la pct. 7 din contractul de construire nr. 3517/1935, cât și

a lipsei dovezii drepturilor lor succesorale, Înalta Curte observă că, într-adevăr,

instanța de apel nu a analizat acest aspect, însă excepția are caracter de ordine

publică și poate fi analizată direct de către instanța de recurs.

Se constată astfel că

reclamanta și intervenientul, în calitate de strănepoată, respectiv de nepot de

fiu, au făcut dovada calității de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului

în litigiu: M.T. și M.M., cu certificate de naștere, cu certificatul de moștenitor

nr. 66/2003 de pe urma lui M.T. și certificatul de calitate de moștenitor nr. 186/2007

de pe urma lui M.M., cu certificatul de moștenitor nr. 97 din 01 iulie 2005 de pe

urma defunctului M.N.G. (nepot de fiu și autorul reclamantei), iar cererea de înscriere

în fals împotriva certificatului de moștenitor nr. 66/2003 a fost respinsă prin

încheierea de la termenul din 27 iunie 2008.

Ca atare, nevalabilitatea

acestui înscris nu a fost probată, acesta, alături de celelalte certificate menționate,

făcând pe deplin dovada calității reclamantei și intervenientului de moștenitori

ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu.

Faptul că autorii acestora

nu ar fi achitat integral prețul imobilului, prin urmare nu ar fi dobândit dreptul

de proprietate, astfel cum s-a stipulat în art. 7 al contractului de vânzare-cumpărare

nr. 3517 din 31 octombrie 1935, nu este dovedit, existând însă dovada contrară,

respectiv mențiunea din anexa la Decretul nr. 92/1950 din care rezultă că cele 5

apartamente supuse naționalizării, situate în București, se aflau la acel moment

în proprietatea lui M.T.

Nici critica privind greșita

respingere a excepției tardivității cererii modificatoare nu este fondată, Înalta

Curte apreciind că au fost respectate prevederile art. 132 coroborat cu art. 134

C. proc. civ., câtă vreme cererea modificatoare a fost depusă la dosar la data de

15 decembrie 2004, înaintea primului termen de judecată acordat la Judecătoria sectorului

2 București, respectiv 26 ianuarie 2005, după declinarea cauzei de la Tribunalul

București prin sentința civilă nr. 821 din 27 septembrie 2004, avându-se în vedere

că pricina se afla în judecare într-un nou ciclu procesual, după stabilirea competenței

de soluționare a cauzei în primă instanță.

În fața primei instanțe

de fond declarată competentă, reclamantul își poate modifica cererea, deoarece anterior

declinării nu s-a tranșat asupra nici unui aspect de fond, cadrul procesual urmând

a fi configurat numai după stabilirea în mod definitiv a instanței competente să

soluționeze pricina în prima instanță.

Pârâții au reiterat în

recurs excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare după modificarea

art. 46 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și după publicarea

deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât și a prematurității introducerii acțiunii

în revendicare față de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

În motivarea soluției

de respingere a recursului reclamantei și intervenientului, au fost prezentate argumentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun numai în condițiile existenței în patrimoniul

reclamantului a unui bun actual, acestea urmând a fi avute în vedere și pentru înlăturarea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare după publicarea deciziei

nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a prematurității

introducerii acțiunii în revendicare față de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Aceeași excepție raportată

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 va fi respinsă, în considerarea

faptului că prezenta acțiune a fost introdusă la data de 10 mai 2004, deci anterior

prevederilor Legii nr. 1/2009, care nu este incidentă în cauza pendinte întrucât

încalcă principiul neretroactivității legii civile noi.

Instanța de apel și-a

însușit întrutotul motivarea primei instanțe de fond asupra modului de soluționare

a excepțiilor, realizând prin aceasta o motivare implicită, astfel încât nu se poate

aprecia că nu se cunosc argumentele pentru care au fost respinse aceste excepții.

De altfel, întrucât excepțiile

inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare, lipsei calității procesuale

active constituie motive de ordine publică, acestea pot fi invocate în orice fază

procesuală, astfel încât o eventuală nemotivare a lor în faza apelului poate fi

complinită în recurs. În considerarea celor expuse anterior, răspunzând criticilor

din recurs, Înalta Curte a expus din nou argumentele pentru care a considerat că

respingerea acestor excepții este fondată.

Astfel fiind, soluția

instanței de apel, în opinia majoritară, urmează a fi păstrată.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului declarat de reclamanta P.V.C. și de intervenientul M.P., ca nefondată.

Respinge recursurile declarate

de reclamanta P.V.C. și de intervenientul M.P., de pârâtul Z.D.M. și de pârâții

D.E. și Z.J.Ș. împotriva deciziei nr. 888/A din 06 decembrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 noiembrie 2012.