ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1879/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 22 decembrie 2009, sub nr. 41808/3/2009, reclamanții H.A. și H.M. au

chemat în judecată pe pârâții T.C., S.N., S.I., Municipiul București prin

Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

1.

să se constate ca imobilul situat în București, str. L. a fost preluat de

statui român fără titlu;

2.

obligarea pârâților persoane fizice să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul sus-menționat, compus din teren în suprafață de 300

mp și construcție;

3.

în subsidiar, în cazul respingerii capătului 2 de cerere, să fie obligați

pârâții persoane juridice la plata unor despăgubiri bănești echivalente cu

prețul de piață al imobilului.

Prin

Sentința civilă nr. 455 din 01 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca

inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin

Decizia civilă nr. 575 din 05 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâții S.N., S.I., T.C. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

Decizia nr. 5999 din 14 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursurile pârâților,

ca nefondate.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr. 41808/3/2009*.

Prin

Sentința civilă nr. 1.220 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și în consecință:

-

a constatat că imobilul situat în București, str. L. nr. 46, sector 3,

proprietatea autorilor reclamanților, compus din teren în suprafață de 320,39

mp (300 mp din acte) și construcție, a fost preluat de stat fără titlu valabil;

-

a respins capetele de cerere 2 și 3, ca neîntemeiate;

-

a respins capătul 3 de cerere în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibil;

-

a obligat pe reclamanți la plata către pârâții S.N. și S.I. a sumei de 4.000

RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Imobilul

a cărui retrocedare se solicită a aparținut autorilor reclamanților, R. și

S.H., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 14900/1940, ulterior imobilul

trecând în proprietatea statului în baza Decretului 223/1974, conform deciziei

276/1979 a CPMB.

Față

de această situație de fapt, s-a apreciat întemeiat primul capăt de cerere,

întrucât potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, construcțiile

care aparțineau persoanelor ce au plecat în mod fraudulos din țară sau care,

fiind plecate în străinătate nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit,

treceau fără plată în proprietatea statului.

În

conformitate cu art. 4 din același act normativ, identificarea bunurilor,

precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se face prin

Decizia Comitetului Executiv al Municipiului București.

Decretul

nr. 223/1974 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport

de Constituția din 1965, în vigoare la acea dată, încălcând art. 36 și 17 din

legea fundamentală, precum și dispozițiile art. 481 C. civ.

În

ceea ce privește capetele doi și trei de cerere, tribunalul le-a apreciat ca

neîntemeiate.

Astfel,

ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului, pârâții S.N. și I. au

dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament în str. L. nr. 46, în

baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 5247/1996 încheiat în baza Legii nr.

112/1995, cu teren situat sub construcție, iar pârâtul T.C. a dobândit dreptul

de proprietate asupra unui apartament - nr. 1, în str. L. nr. 46, în baza

Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3193/1997 încheiat în baza Legii nr.

112/1995, cu teren situat sub construcție.

Instanța

de casare a stabilit că, în rejudecare, urmează să se analizeze fondul

dreptului pretins de reclamant, respectiv existența sau nu în patrimoniul

acestuia a unui "bun" ori a unei "speranțe legitime",

apărate de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, precum și consecințele

neformulării în termen a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit

dispozițiilor art. 22 din acest act normativ.

În

raport de dispozițiile deciziei de casare, tribunalul a constatat că

reclamanții nu au calitatea de persoană îndreptățită la restituire fie în

natură, fie în bani, întrucât în speța dedusă judecății, reclamanții nu au

făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin

care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent,

or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Instituirea

unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea

drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat

imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară

spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine c. Cehiei).

A

fost avută în vedere, de către tribunal, și Decizia dată în recurs în interesul

legii nr. 33/2008, precum și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Consecința

directă care se desprinde este aceea că, neformulând notificare conform Legii

nr. 10/2001, reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii,

fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea

valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susțin că îl au

cu privire la imobilul în litigiu.

Tribunalul

a constatat și că, chiar și în ipoteza în care ar fi existat notificare,

restituirea în natură, respectiv admiterea capătului doi nu era posibilă

întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ceea ce este

cazul în speță, unde actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți se bucură

de prezumția de validitate, raportat la dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții Municipiul București

prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pria

Decizia civilă nr. 345A din 03 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și a admis

apelurile pârâților, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în

sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului de preluare a imobilului litigios, ca fiind lipsit de interes

și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; totodată, a obligat pe

apelanții-reclamanți la 3000 RON cheltuieli de judecată în apel către

intimatul-pârât T.C. și 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către

intimații-pârâți S.I. și S.N.

Pentru

a respinge apelul reclamanților, curtea a reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în

interesul legii, s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr.

10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale. De asemenea,

s-a statuat că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi

admisibilă și se poate da prioritate Convenției europene a drepturilor omului,

în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice.

Instanța

de fond, în al doilea ciclu procesual a urmat întocmai dezlegările date prin

decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, respingând cererea

reclamanților nu pe motiv că aceștia nu ar mai putea aprioric să formuleze o

cerere în revendicare, ci a respins-o chiar pe fondul ei, fiind acordată

preferință pârâților în raportul juridic cu reclamanții, pe motivul ca

reclamanții nu mai dețin un bun, dreptul lor la măsuri reparatorii fiind

pierdut conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în vreme ce pârâții

dețin un bun, protejat de legea specială.

Într-adevăr,

în aplicarea deciziei menționate a ICCJ, în măsura în care s-ar constata că

reclamanții au un "bun" sau o "speranță legitimă", în

înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, s-ar putea da

eficiență prevederilor Convenției, înlăturând dreptul intern (în conformitate

cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție) și, în consecință, s-ar putea

admite acțiunea în revendicare.

Examinând

împrejurarea dacă apelanții-reclamanți sunt titularii unui "bun" sau

a unei "speranțe legitime", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, curtea a constatat corectă concluzia tribunalului în

sensul inexistentei unui bun actual în favoarea acestora.

Reclamanții

nu au susținut și nu au făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă

acțiune în revendicare, în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală,

admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Reclamanții

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu invocă

existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul

legal.

Însă

reclamanții consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula

oricând o acțiune în revendicare, alegerea între aceste două căi le-ar reveni,

iar în cadrul cererii de revendicare ar trebui să se opereze cu criteriile

clasice de preferabilitate, cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Curtea

a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că, pentru a putea

invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și, implicit,

pentru a putea pretinde că au un titlu ce poate fi supus operațiunii de

comparare în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții ar trebui să aibă un

"bun" în sensul acestui articol.

În

ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia

imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul

rând, dispozițiile Convenției europene nu se aplică decât în măsura în care

ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul

respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din

Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat,

întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către

statul român.

În

al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în

patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea

de "bun" are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele

definite în dreptul intern, dar și așa-numitele speranțe legitime, cum ar fi

speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie

suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre

judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În

al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce

privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele

cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul

Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se

acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite

la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile

acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul

prevăzut de lege.

Iar

în contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. (5) prevede că neformularea

notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În

speță, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2003,

situație în care, pe de o parte, aceștia nu pot invoca în condițiile dreptului

comun un bun în raport de care să fie atrasă protecția conferită de art. 1 din

Protocolul 1, iar, pe de altă parte, în mod esențial, în aplicarea prevederilor

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceștia au pierdut ireversibil dreptul

la măsuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist.

Așadar,

în cauză, reclamanții nu au recunoscut un bun actual, în vreme ce pârâții au un

bun în baza contractului de vânzare-cumpărare neanulat.

Așa

fiind, instanța nu este în situația de a proceda la o comparare de titluri, în

sensul strict al acestei operațiuni, căci reclamanții nu mai au un asemenea

titlu care să își producă efectele actual, ci este în situația unei revendicări

în care doar una dintre părți prezintă titlu de proprietate - în cauza această

parte fiind pârâții, care au și posesia. Or, într-o asemenea acțiune în

revendicare nu se poate da câștig de cauză decât pârâților, care au și titlu și

posesia.

Pentru

aceste motive, toate susținerile reclamanților referitoare la existența în

patrimoniul lor a unui drept de proprietate care se impune a fi ocrotit, la

preferabilitatea titlului lor de proprietate și la caracterul abuziv al

preluării imobilului de către stat nu mai pot fi primite.

În

ce privește practica instanței europene invocată de reclamanți, curtea a

constatat că aceasta este grefată pe o altă situație de fapt, anume a

recunoașterii în favoarea reclamanților din acele cauze a unui bun printr-o

hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speță.

Susținerea

reclamanților, în sensul că admiterea primului capăt de cerere prin hotărârea

primei instanțe (capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu

valabil) ar valora recunoașterea unui bun, este nefondată.

Astfel,

trebuie avută în vedere distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu contra României

între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se

dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un

"bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură,

chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și

situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a

nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițieri procedurii administrative și

a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea

paragrafele 140 - 143 din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu).

Așadar,

în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun

actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, dar în mod esențial și

aceasta sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și

143).

Așadar,

în speță, din perspectiva principiilor enunțate în hotărârea pronunțată de

instanța europeană în cauza Atanasiu, chiar și în condițiile admiterii primului

capăt de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului de preluare,

nu poate fi recunoscut în favoarea reclamanților un bun actual.

Față

de cele expuse, rămân total nerelevante referirile făcute de

apelanții-reclamanți la nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării

către pârâți sau lipsa de bună-credință a pârâților.

În

raport de aceste considerente, este temeinică și legală soluția dată de

tribunal capătului 2 de cerere.

În

ce privește soluția dată de tribunal capătului 3 de cerere, curtea a constatat

că potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, neformularea notificării

în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita În justiție orice

fel de măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, în orice cadru procedural.

Așa cum s-a arătat deja, Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate față de

dreptul comun, cu excluderea dreptului comun.

Aceleași

principii au fost reluate cu referire directă la solicitarea de acordare de

despăgubiri în cadrul unei cereri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

prin Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 27/2011. Această decizie a

tranșat problema acțiunilor în despăgubiri îndreptate împotriva statului, în

condițiile dreptului comun și în baza art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

CEDO, declarându-le inadmisibile.

De

aceea, în ce privește această pretenție formulată în contradictoriu cu Statul

Român, curtea a constatat că este incidență Decizia în interesul legii nr.

27/2011, soluția tribunalului sub acest aspect - dată prin Încheierea din data

de 21 ianuarie 2013 fiind perfect legală, față de dispozițiile art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., care impun cu forță obligatorie deciziile pronunțate în

recurs în interesul legii.

În

ce privește aceeași pretenție formulată în contradictoriu cu Municipiului

București, curtea a constatat că, deși această decizie în recurs în interesul

legii nu poate fi avută în vedere în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., fără îndoială raționamentul enunțat în motivarea ei este comun și în

cadrul acestui raport juridic, căci se afirmă același principiu al aplicării

prioritare a legii speciale față de dreptul comun, care nu poate fi încălcat.

Așadar,

nici aceasta pretenție nu poate fi primită, cererea fiind neîntemeiată, în

condițiile în care pentru formularea oricărei pretenții pentru bunul imobil în

discuție exista reglementată o procedură specială, aplicabilă cu prioritate.

Iar aplicând această procedură specială, curtea a constatat că dispozițiile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd pierderea dreptului la orice

măsuri reparatorii, de orice natură, așadar inclusiv în echivalent, cum cer

reclamanții în capătul 3 de cerere.

În

ce privește invocarea cauzei Atanasiu contra României în analiza capătului 3 de

cerere, curtea a constatat că instanța europeană a tăcut vorbire de dreptul la

despăgubiri al persoanei îndreptățite numai sub condiția inițierii procedurii

administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații (paragrafele 140 - 143 din Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu).

Or,

această cerință nu a fost îndeplinită de către reclamanți, anume nu a fost

formulată notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu consecința prevăzută

de art. 22 alin. (5), a pierderii dreptului la orice măsuri reparatorii.

Nu

pot fi primite criticile aduse de apelanții-reclamanți procedurii instituite de

această lege specială, în sensul că ar fi prevăzut un termen scurt pentru

formularea notificării sau inconsecvențele și deficiențele acestei legislații,

pentru că, pe de o parte, instanța europeană a afirmat constant ca nu există

nicio obligație specifică pentru statele naționale de a adopta o anumită

legislație reparatorie și acestea au o largă marjă de apreciere în adoptarea

unei astfel de legislații, iar, pe de alta parte, atâta timp cât reclamanții nu

au urmat procedura Legii nr. 10/2001 nici nu se pot plânge de ineficiența ei,

cererea prezentă în justiție neconstituindu-se într-un "proces al Legii

nr. 10/2001", ci putând pune în discuție doar aspectele de aplicare a

acesteia la cazul concret al reclamanților. Numai în măsura în care reclamanții

ar fi formulat notificarea și ar fi declanșat astfel mecanismul acestei legi

speciale, s-ar fi putut verifica modul în care aplicarea acestei legi s-a făcut

la cazul lor concret, pentru a stabili eventuale încălcări.

Este

străină cauzei referirea făcută de apelanți la art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la CEDO, întrucât reclamanții nu se află sub protecția acestui text,

atâta timp cât încălcarea dreptului lor (al autorului lor) s-a săvârșit

anterior ratificării de către România a CEDO și, pe de altă parte, la acest

moment reclamanții nu beneficiază de un bun actual.

În

consecință, este temeinică și legală soluția tribunalului și sub acest aspect.

Pentru

a admite recursurile pârâților persoane juridice, curtea a avut în vedere

următoarele:

În

ce privește primul capăt de cerere - care a vizat constatarea preluării fără

titlu/constatarea nevalabilității titlului de preluare de către stat,

într-adevăr art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 recunoaște competența

instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea preluării imobilului de

către stat.

Art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nu trebuie însă interpretat decât corelat cu

art. 6 alin. (2) din aceeași lege, dar și în contextul Legii nr. 10/2001 și al

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Așadar,

și acest text care vizează stabilirea de către instanța de judecată a nelegalității

preluării imobilului de către stat nu poate fi aplicat decât în sensul că

această stabilire poate fi făcută numai în condițiile în care pentru aceasta nu

există prevăzută o procedură legală specială care să permită restabilirea

proprietății pierdută sub regimul comunist, iar în măsura în care această

procedură specială există, ea se aplică cu prioritate față de dreptul comun.

Interesul

este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl

urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

În

cauză, reclamanții nu pot justifica niciun interes în formularea acestui capăt

de cerere, întrucât niciun fel de consecințe juridice nu sunt atrase de această

constatare.

Reclamanții

au dezvoltat o construcție în sensul că admiterea acestui capăt de cerere ar

reprezenta recunoașterea în patrimoniul lor a unui bun actual, care apoi ar

influența modul de soluționare a capetelor 2 și 3 de cerere.

Constatarea

caracterului nevalabil al preluării de către stat nu atrage, însă, pentru

reclamanți recunoașterea unui bun actual în patrimoniul lor, nici măcar cu

conținutul unui drept la despăgubiri, pentru că neformularea notificării

conform Legii nr. 10/2001 a produs consecința inevitabilă a pierderii de către

aceștia a dreptului la orice măsuri reparatorii, în orice cadru procedural, în

condițiile legii speciale sau ale dreptului comun. Dreptul la despăgubiri al

persoanei îndreptățite este recunoscut ca un bun prin hotărârea pronunțată de

instanța europeană în cauza Atanasiu numai sub condiția inițierii procedurii

administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații (paragrafele 140 - 143 din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu).

Față

de aceasta, s-a constatat că formularea acestui capăt de cerere este total

lipsită de folos practic pentru reclamanți, sens în care sentința primei

instanțe a fost reformată, dispunându-se respingerea respectivului capăt de

cerere ca fiind lipsit de interes, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., prin

instituirea în sarcina apelanților a obligației de plată a cheltuielilor de

judecată suportate de intimați în apel.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții criticând-o ca

fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenții au formulat următoarele critici:

1.

Imobilul litigios a fost preluat în mod nelegal de către stat, fără titlu

valabil.

Interesul

pentru a formula un astfel de petit rezidă chiar din reglementările

internaționale la care România era și este parte, respectiv Declarația

Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia nimeni nu poate fi lipsit

arbitrar de proprietatea sa.

Față

de aceste aspecte, este clar că în mod retroactiv li s-a recunoscut

reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind astfel titularii

unui bun în sensul art. I din Primul Protocol la CEDO.

2.

Fără a aplica dispozițiile legale potrivit cărora reglementările internaționale

au prioritate în fața legislației interne contradictorii și neconforme, atât

instanța de fond cât și instanța de apel, în mod nelegal, au respins acțiunea

în revendicare.

Solicitarea

de obligare a pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul, precum și capătul subsidiar de cerere referitor la

acordarea de despăgubiri sunt respinse pe motiv că acestea sunt condiționate de

"formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2003, notificare care în

speța de față nu există".

Respingerea

cererii, exclusiv pentru acest motiv, contravine chiar deciziei de casare, unde

se arată că "instanța trebuia să analizeze cererea de chemare în judecată,

respectiv să aprecieze dacă reclamanții dețin un bun, în sensul Convenției, iar

dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, să verifice mai departe

dacă și pârâții, la rândul lor, se pot prevala de un bun și care dintre părți

este îndreptățită să păstreze bunul respectiv".

Având

în vedere aceste cerințe obligatorii, condiționarea făcută de instanțele de

fond și de apel, care a dus la respingerea cererii, este greșită, în condițiile

în care s-a făcut dovada că reclamanții sunt titularii unui bun în sensul

Convenției.

Vânzarea

bunului în aceste condiții, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în

justiție a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților.

O

astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porțeanu, Radu,

Străin, etc).

În

aceste condiții, compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului trebuie

analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al

reclamanților.

Or,

este clar că ingerința care a avut loc este lipsită de bază legală,

încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul 1.

Mai

mult, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă în cauză, aceasta aplicându-se doar

în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate,

neexistând posibilitatea vânzării unui bun pentru care nu există niciun titlu.

În

analizarea prezentei cauze trebuie avute în vedere și soluțiile pronunțate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel,

în cauza Czaran și Grofcsik pronunțată la data de 02 iunie 2009 "Curtea a

reafirmat că, în contextul legislației în vigoare în România, care

reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor

naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia

unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în

justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o

privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei

despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1. O astfel de

privare de proprietate, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, reprezintă o

sarcină excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1."

În

speța de față este vorba de o lipsire a reclamanților de bunurile ce le

aparțin. Prin modificările legislative ce au avut loc și au loc în continuare

(împreună cu schimbarea nejustificată a practicii instanțelor de judecată) li

se anulează dreptul de proprietate, sunt lipsiți de orice modalitate de a-și

apăra drepturile. Practic, are loc o nouă naționalizare.

Este

încălcată în acest fel și Constituția României, art. 44, care garantează și

ocrotește proprietatea.

O

nelegalitate săvârșită de Statul Român (naționalizarea) este rezolvată tot

printr-o nelegalitate a aceluiași stat: împiedicarea reclamanților de a obține

o compensație (prin restituire în natură sau prin acordare de despăgubiri)

pentru imobilul ce le aparține.

Adoptarea

acestor soluții contravine cu principiile enunțate în Convenția europeană a

drepturilor omului, iar acest lucru este în continuu sancționat de Curtea

Europeană, culminând cu pronunțarea unei hotărâri pilot și suspendarea

soluționării cauzelor aflate pe rolul acesteia.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 a preluat motivările

Curții Europene, explicând, cu titlu obligatoriu, că privarea de bun, în

absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene

reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă

iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În

sensul existenței unui drept de despăgubire în favoarea foștilor proprietari

s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pilot din

data de 12 octombrie 2010.

La

punctul 145 se arată că în cazul în care constatarea judiciară a naționalizării

abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire

a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire când condițiile

legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume

naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite.

Reclamanții

au dovedit faptul că bunul a fost preluat ilegal și, de asemenea, au făcut

dovada calității de moștenitori, astfel încât acțiunea este întemeiată.

3.

Decizia recurată este nelegală și în ce privește cheltuielile de judecată

acordate în apel.

Suma

de 3.000 RON acordată intimatului T.C. și suma de 5.000 RON acordată

intimaților Stoian sunt total disproporționate față de durata apelului (dosarul

a rămas în pronunțare la primul termen de judecată în apel) și față de

activitatea depusă (în întâmpinare fiind reluate considerentele din hotărârea

pronunțată în fond).

Pentru

aceste considerente, sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt

excesive, motiv pentru care se solicită a fi diminuate.

În

concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului lor și respingerea apelurilor declarate

de către pârâți, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel

cum a fost formulată și precizată.

Intimații-pârâți

T.C., respectiv S.N. și S.I. au depus întâmpinări, solicitând respingerea

recursului reclamanților, ca nefondat.

Examinând

decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., în care acestea se încadrează, Înalta Curte reține

următoarele:

1.

Critica prin care se contestă soluția de respingere, pentru lipsă de interes, a

capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului este

nefondată.

Instanța

de apel a constatat lipsa interesului în promovarea acestui capăt de cerere

față de criteriile de apreciere a dreptului reclamanților în cadrul unei

acțiuni în revendicare, care se raportează la noțiunea de "bun" din

perspectiva Convenției europene a drepturilor omului. Sub acest aspect, a

reținut că, neexistând în favoarea reclamanților o hotărâre judecătorească de

restituire a imobilului sau o dispoziție administrativă în același sens, ei nu

beneficiază de un "bun" în sensul Convenției și, în consecință,

promovarea capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului de

preluare al statului este lipsită de interes, neputându-le aduce niciun folos

practic chiar de ar fi admis.

Soluția

curții de apel este legală.

Astfel,

curtea de apel a raportat în mod corect interesul reclamanților în promovarea

cererii în discuție la aspectul referitor la existența unui "bun" în

înțelesul Convenției europene a drepturilor omului, care să poată fi valorificat

în cadrul acțiunii în revendicare formulată împotriva chiriașilor cumpărători.

Cum finalitatea urmărită de reclamanți în demersul lor judiciar, privit în

ansamblu, vizează obținerea în natură a imobilului de la pârâții cumpărători,

iar, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, o asemenea

finalitate nu se poate realiza în cadrul acțiunii de față, tocmai determinat de

împrejurarea că reclamanții nu au un "bun" în sensul Convenției,

aceștia nu justifică folos practic în cererea de constatare a nevalabilității

titlului statului.

Cu

alte cuvinte, și dacă ar fi obținut admiterea acestei cereri, o atare soluție

nu reprezintă un element suficient pentru admiterea acțiunii în revendicare,

care este scopul principal în promovarea cauzei de față.

Față

de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, este incontestabilă

posibilitatea instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui

imobil în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă

interesului, ca și condiție de exercițiu în formularea unei asemenea cereri,

astfel încât, în absența justificării interesului, instanțele nu pot proceda la

verificarea aspectelor de fond privind titlul statului. Dispozițiile

Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care fac trimitere recurenții,

ar fi avut relevanță pe fondul acestei cereri, iar nu în justificarea

interesului în promovarea ei și de aceea nu sunt relevante în speță.

Referitor

la efectul retroactiv al nulității, care ar justifica, în opinia recurenților,

interesul lor în promovarea primului petit din acțiune, nici această susținere

nu este întemeiată. Pentru cele ce se vor arăta în continuare, constatarea

nulității titlului statului, indiferent de consecințele pe care le-ar produce

dacă această cerere ar fi admisă, nu este suficientă pentru ca reclamanții să

obțină câștig de cauză în disputa lor judiciară cu pârâții persoane fizice care

sunt, în prezent, titularii dreptului de proprietate, astfel încât efectul

retroactiv pe care l-ar crea desființarea titlului statului este nerelevant în

speță.

Noțiunea

de "bun", la care se referă recurenții în justificarea interesului,

trebuie apreciată în raport de art. 1 din Primul Protocol al Convenției și de

practica recentă a instanței de contencios european, iar această noțiune

cuprinde criterii mai largi pentru a atrage protecția instituită de documentul

european, nerezumându-se la constatarea nulității actului de preluare a

imobilului de către stat (cauza Atanasiu ș.a. contra României).

În

concluzie, în mod corect instanța de apel a schimbat soluția primei instanțe pe

capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului de preluare

a imobilului litigios, reținând lipsa de interes în promovarea acestuia.

Soluția fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, nu

devine incident în cauză motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

2.

În ceea ce privește soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii în

revendicare, dată în primă instanță și confirmată în apel, recurenții au

susținut că aceasta este nelegală, întrucât instanța nu a aplicat cu prioritate

reglementările internaționale față de legislația internă contrară acestora. De

asemenea, au susținut că respingerea cererii în revendicare, motivată pe faptul

că nu au formulat notificare de restituie în baza Legii nr. 10/2001, contravine

deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, prin care

s-a impus instanței de trimitere să analizeze existența, în patrimoniul

părților, a unui "bun", în sensul Convenției, condiție pe care ei o

îndeplinesc.

Critica

privind nerespectarea deciziei de casare este nefondată, cu consecința

inaplicabilității cazului de casare în care se încadrează, cel prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat greșit

prin cererea de recurs.

Așa

cum susțin chiar recurenții, prin decizia de casare s-a impus instanței de

trimitere ca, în analiza pe fond a cererii de chemare în judecată, să aprecieze

dacă reclamanții dețin un "bun", în sensul Convenției și, dacă

răspunsul la această întrebare este afirmativ, să verifice, mai departe, dacă

și pârâții persoane fizice se pot prevala de un "bun", caz în care

urma a stabili care dintre părți este îndreptățită să păstreze bunul, cu

respectarea celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și a

practicii Curții Europene în materie.

Or,

tocmai în acest sens a procedat curtea de apel, verificând, cu prioritate, dacă

reclamanții sunt titularii unui "bun", în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a jurisprudenței recente în materie

a Curții Europene, reflectată în cauza Atanasiu ș.a. contra României.

Aprecierile

curții de apel privind consecințele neformulării, de către reclamanți, a

notificării de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001 se circumscriu

analizei noțiunii de "bun", potrivit celor ce se vor arăta în

continuare, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea

deciziei de casare, cum greșit pretind recurenții.

Concluzia

curții de apel privind inexistența în patrimoniul reclamanților a unui

"bun", în sensul Convenției, este corectă, raportat la dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol la Convenție și la jurisprudența recentă a Curții

Europene, criticile pe acest aspect fiind, de asemenea, nefondate, ceea ce face

inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții

pretind încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care ar fi trebuit

aplicat cu prioritate, în opinia lor, față de conflictul dintre legea națională

și Convenție, iar existența, în patrimoniul lor, a unui "bun" în

sensul documentului european o justifică prin invocarea nevalabilității

titlului statului de preluare a imobilului litigios.

În

speță, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea națională și

Convenție, deoarece reclamanții nu au un "bun actual" din perspectiva

documentului european și nici "speranța legitimă" de a-l dobândi, cum

în mod corect au considerat ambele instanțe.

Astfel,

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în

care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar una dintre condițiile esențiale pe care

persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea

beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula

notificarea în termenul prevăzut de lege.

Numai

în cazul în care reclamanții ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi

rămas nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și

stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar

fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire

(în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță

legitimă" în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin

invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În

speță însă, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se

recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru

care aceștia nu au un "bun actual" care să atragă incidența

prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În acest sens este și jurisprudența

actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Atanasiu și alții vs.

România din 12 octombrie 2010, parag. 140, 143, 144).

De

asemenea, reclamanții nu au nici "speranța legitimă" de a obține

bunul, care atrage protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol în

aceleași condiții ca și "un bun actual", întrucât nicio dispoziție

din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de

față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste

condiții, nu există nicio jurisprudența care să permită o soluție favorabilă

reclamanților în acțiunea în revendicare. În același sens, în hotărârea Curții Europene

sus-menționată se arată că "... de la intrarea în vigoare a Legilor nr.

1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri (parag. 141).

Prin

urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142).

Rezultă

că, în lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate

actual în patrimoniul lor, reclamanții nu mai pot pretinde restituirea în

natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea

dreptului comun.

Această

soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar,

instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept

comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care

reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun",

situație care nu se regăsește în speță.

Analiza

conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

invocat de recurenți, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada

existenței unui "bun" în patrimoniul lor. Este adevărat că, în

numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea

nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției.

Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării

existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților din cauzele

respective.

Așa

cum în mod corect au reținut prima instanță și instanța de apel, reclamanții

aveau la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea

condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a

imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care

stabilea o procedură specială de acces la instanță.

Potrivit

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanți

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În

aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin

Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ, a statuat că instanța de

judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului

unității deținătoare de a răspunde la notificare.

O

astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în

principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6

parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut,

revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În

ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se

examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamanții au îndeplinit

condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima

dintre ele fiind aceea de a formula notificarea.

Împrejurarea

că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul era deja vândut

către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate justifica lipsa de

diligentă a reclamanților în efectuarea demersurilor legale pentru obținerea

măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparație. De asemenea,

aspectul vânzării bunului către chiriași anterior anului 2001 nu poate conferi

reclamanților dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, în condițiile în care demersul lor judiciar se situează în timp

după intrarea în vigoare a legii speciale și, deci, se supune dispozițiilor

acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai

trebuie avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României

(Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității

titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai

recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații,

ci doar un drept de creanță având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept

la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 145).

Dacă

până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri

judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a

nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica

instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească

a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel

un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției

(a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4

noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009,

Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt

împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca

împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o

atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.

Întrucât

reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte

demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de

restituire sau cu un act administrativ prin care să îi se recunoască dreptul la

restituire (în natură sau în echivalent), aceștia nu au un "bun actual"

și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența

prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține

restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că

acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și

instanțele anterioare.

Recurenții

neavând un "bun" în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema

caracterului justificat sau nu al ingerinței statului în dreptul lor de

proprietate și nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă

principiul proporționalității între interesul general al comunității și

imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care

nu pot fi primite susținerile recurenților în acest sens.

Nici

încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituția României, care

garantează și ocrotesc proprietatea, nu poate fi reținută, în condițiile în

care, așa cum s-a arătat deja, reclamanții nu au un drept de proprietate

actual, nefiind titularii unui "bun", în accepțiunea dată acestei

noțiuni de jurisprudența recentă a Curții Europene (cauza Atanasiu ș.a. contra

României).

În

ceea ce privește cererea subsidiară în despăgubiri îndreptată împotriva

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține, ca și

instanța de apel, că fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind un imobil de

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, îi este aplicabilă Decizia în interesul

legii nr. 27/2011, care statuează că o astfel de cerere este inadmisibilă,

raportat la principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul

comun (specialia generalibus derogant).

Raționamentul

expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe

principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, a fost

în mod corect avut în vedere, de către instanța de apel, atunci când a

confirmat soluția primei instanțe de respingere, ea neîntemeiată, a cererii în

despăgubiri îndreptată împotriva pârâtului Municipiul București, dată fiind

similitudinea problemei de drept în discuție. Existând o lege specială de

reparație, care reglementează condițiile acordării de despăgubiri pentru

imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

aceasta se aplică cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului

specialia generalibus derogant. Or, potrivit acestei legi speciale - art. 22

alin. (5), neformularea în termen a notificării atrage pi