ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2950/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 31 martie 2011, reclamanții L.B.C. și L.T. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București prin Primarul General și SC A.B. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 150.000 euro în echivalent RON la data plății, la care se adaugă dobânda de la momentul pronunțării hotărârii și până la achitarea efectivă, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. J., format din apartament cu 3 camere și terenul aferent.

În fapt, au arătat reclamanții, au ocupat imobilul în litigiu în temeiul unui contract de închiriere și respectiv a contractului de vânzare cumpărare din 13 ianuarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 1975 din 30 martie 2007 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în Dosarul nr. 1258/4/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 822 din 05 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 528R din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a fost admisă cererea de revendicare formulată de B.V. și au fost obligați la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, hotărâre judecătorească în baza căreia au fost evacuați silit din imobilul în care au locuit 40 de ani.

În subsidiar, în măsura în care instanța de judecată apreciază că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate acorda aceste despăgubiri, reclamanții au solicitat aplicarea regulilor clasice privind răspunderea pentru evicțiune, respectiv art. 1337 C. civ. și să dispună obligarea pârâților Primăria Municipiului București prin Primarul General și SC A.B. SA la plata despăgubirilor aferente. În drept, reclamanții au precizat ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1337 C. civ. Prin sentința civilă nr. 6293/2011 a Judecătoriei sectorului 4 București s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub prezentul număr 72574/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 381 din 25 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea reclamanților; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 73.000 euro în echivalent RON la data plății, calculată la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. J. și la plata sumei de 1748 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții L.B.C.

și L.T. Prin decizia civilă nr. 216/A din 22 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată și a stabilit valoarea despăgubirilor la 29.300 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se constată că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Unitățile deținătoare ale imobilelor vândute acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, soluționarea pretențiilor reclamanților nu se poate face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001. Curtea a reținut că acela chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul Finanțelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului. Faptul că în cauză reclamanții au atras Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu doar Ministerul Finanțelor Publice nu poate conduce la reținerea lipsei calității procesuale pasive a celui chemat în judecată, în calitate de pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A reține lipsa calității procesuale pasive a acestuia din urmă ar constitui o distincție formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare. Astfel, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina statului, pentru situația evicțiunilor produse față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995. În consecință, critica vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât a fost privită ca nefondată.

În ce privește fondul pretențiilor reclamanților, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis o acțiune în revendicare; condiția respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 este îndeplinită în cauză, având în vedere decizia civilă nr. 528/R din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia instanța de recurs a reținut calitatea foștilor chiriași, reclamanții din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credință în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Cât privește valoarea despăgubirilor, Curtea a avut în vedere valoarea unitară a construcției, prin eliminarea valorii terenului, raliindu-se concluziei expertului, menținută în lucrarea științifică executată, completată cu răspunsurile la obiecțiuni, respectiv valoarea de 29.300 euro, astfel cum a fost precizată în dosar apel. În ce privește critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, Curtea a constatat că este nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.

A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria municipiului București și reclamanți, că funcționează răspunderea pentru evicțiune prevăzută de dispozițiile art. 1337 C. civ., că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea unui fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român la achitarea valorii de piață a imobilului.

De asemenea, a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă sub aspectul obligării sale la prețul de piață, apreciind că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, că autorul reclamantei nu a depus diligențe minime pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea legii, că reclamanții își invocă propria turpitudine, ceea ce exclude posibilitatea obținerii prețului de piață, că deposedarea acestora de bun a avut loc în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, iar contractul nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, așa cum prevede legea.

O a treia critică vizează greșita menținere a obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deși acesta nu se află în culpă procesuală, nu se face vinovat de declanșarea litigiului, nu a dat dovadă de rea credință sau de neglijență, astfel încât nu poate fi sancțional procedural în acest mod. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamanții au înțeles să-și îndrepte pretențiile împotriva acelei entități căreia, prin legea specială - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- i-a fost conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu pentru obligațiile personale ale reprezentantului. Ministerul Finanțelor Publice a stat în proces, a fost reprezentat în toate fazele procesuale și a făcut apărări cu privire la cererile formulate de reclamantă. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român și în această calitate are obligația restituirii prețului în litigiile fondate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Deși susținerea recurentului-pârât că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1291 din 13 ianuarie 1997, încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București prin SC A.B. SA este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În același timp, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.

Înalta Curte constată că în cauză au fost întrunite condițiile prevăzute de lege pentru ca reclamanților să li se restituie prețul de piață al imobilului în litigiu. Pentru argumentele arătate în precedent, noțiunea de desființare a contractului de vânzare-cumpărare include și ipoteza deposedării de bun în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum este cazul în speță, potrivit sentinței civile nr. 1975 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 528R din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În același timp, se reține că buna credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită irevocabil prin sentința nr. 1804 din 28 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1997, iar în acțiunea în revendicare instanțele au reținut că și pârâții se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, tocmai în considerarea bunei lor credințe și a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul la restituirea prețului de piață . Nici critica referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.

Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dispune că partea care va cădea în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenții, fiind obligat la dezdăunarea reclamanților, motiv pentru care, în mod corect instanța de fond a dispus să plătească cheltuielile de judecată către reclamanți, iar instanța de apel a menținut această dispoziție din sentință. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate. Constatând că recurentul-pârât a căzut în pretenții, față de cererea expresă a intimaților-reclamanți, îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în recurs, potrivit înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 216/A din 22 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul-pârât la 3100 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.