ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2950/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2950/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București la data de 31 martie 2011, reclamanții L.B.C.

și L.T. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Primăria Municipiului București prin Primarul General și SC A.B. SA, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei

de 150.000 euro în echivalent RON la data plății, la care se adaugă dobânda de la

momentul pronunțării hotărârii și până la achitarea efectivă, reprezentând prețul

de piață al imobilului situat în București, str. J., format din apartament cu 3

camere și terenul aferent.

În fapt, au arătat reclamanții,

au ocupat imobilul în litigiu în temeiul unui contract de închiriere și respectiv

a contractului de vânzare cumpărare din 13 ianuarie 1997 încheiat în baza Legii

nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 1975 din 30 martie 2007 pronunțată de Judecătoria

sector 4 București în Dosarul nr. 1258/4/2007, definitivă prin decizia civilă

nr. 822 din 05 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

și irevocabilă prin decizia nr. 528R din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV - a civilă, a fost admisă cererea de revendicare formulată

de B.V. și au fost obligați la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie

a imobilului, hotărâre judecătorească în baza căreia au fost evacuați silit din

imobilul în care au locuit 40 de ani.

În subsidiar, în măsura

în care instanța de judecată apreciază că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor,

nu poate acorda aceste despăgubiri, reclamanții au solicitat aplicarea regulilor

clasice privind răspunderea pentru evicțiune, respectiv art. 1337 C. civ. și să

dispună obligarea pârâților Primăria Municipiului București prin Primarul General

și SC A.B. SA la plata despăgubirilor aferente.

În drept, reclamanții

au precizat ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 și ale art. 1337 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 6293/2011 a Judecătoriei sectorului 4 București s-a admis excepția de necompetență

materială a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub prezentul număr 72574/3/2011.

Prin sentința civilă

nr. 381 din 25 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, ca neîntemeiată; a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea reclamanților; a obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 73.000

euro în echivalent RON la data plății, calculată la cursul Băncii Naționale a României

din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București,

str. J. și la plata sumei de 1748 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții

L.B.C. și L.T.

Prin decizia civilă

nr. 216/A din 22 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți,

a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată și a stabilit valoarea

despăgubirilor la 29.300 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se constată

că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act

normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare,

o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese,

cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9

alin. (1) din acest act normativ.

Unitățile deținătoare

ale imobilelor vândute acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului,

aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu

de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995.

Prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială,

dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea

despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel

de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare

- potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală,

în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, soluționarea

pretențiilor reclamanților nu se poate face decât prin raportare la dispozițiile

speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Curtea a reținut că acela

chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul Finanțelor Publice, pentru

despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul

de piață al imobilului.

Faptul că în cauză reclamanții

au atras Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu doar Ministerul Finanțelor

Publice nu poate conduce la reținerea lipsei calității procesuale pasive a celui

chemat în judecată, în calitate de pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. A reține lipsa calității procesuale pasive a acestuia din urmă

ar constitui o distincție formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea

de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, în

situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare.

Astfel, prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită

o răspundere specială în sarcina statului, pentru situația evicțiunilor produse

față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.

În consecință, critica

vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât a fost privită ca nefondată.

În ce privește fondul

pretențiilor reclamanților, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că

prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare

cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care,

deși contractul nu a fost anulat, s-a admis o acțiune în revendicare;

condiția

respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 este îndeplinită în cauză, având în

vedere decizia civilă nr. 528/R din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în considerentele căreia instanța de recurs a reținut

calitatea foștilor chiriași, reclamanții din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credință

în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Cât privește

valoarea despăgubirilor, Curtea a avut în vedere valoarea unitară a construcției,

prin eliminarea valorii terenului, raliindu-se concluziei expertului, menținută

în lucrarea științifică executată, completată cu răspunsurile la obiecțiuni, respectiv

valoarea de 29.300 euro, astfel cum a fost precizată în dosar apel.

În ce privește critica

vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței

de fond, Curtea a constatat că este nefondată, prin raportare la dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., care

reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor

de judecată.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea deciziei atacate

în sensul respingerii acțiunii ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată. A invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului

a susținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală

pasivă, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria

municipiului București și reclamanți, că funcționează răspunderea pentru evicțiune

prevăzută de dispozițiile art. 1337 C. civ., că dispozițiile art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea unui fond extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român

la achitarea valorii de piață a imobilului.

De asemenea, a susținut

că hotărârea instanței de apel este criticabilă sub aspectul obligării sale la prețul

de piață, apreciind că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege,

respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și desființarea contractului printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, că autorul reclamantei nu a depus diligențe minime pentru cunoașterea

titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează

cu nerespectarea legii, că reclamanții își invocă propria turpitudine, ceea ce exclude

posibilitatea obținerii prețului de piață, că deposedarea acestora de bun a avut

loc în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, iar contractul nu a fost anulat

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, așa cum prevede legea.

O a treia critică vizează

greșita menținere a obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deși

acesta nu se află în culpă procesuală, nu se face vinovat de declanșarea litigiului,

nu a dat dovadă de rea credință sau de neglijență, astfel încât nu poate fi sancțional

procedural în acest mod.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de apel, reclamanții au înțeles să-și îndrepte pretențiile împotriva

acelei entități căreia, prin legea specială - art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001-

i-a fost conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanțelor

Publice.

Nu poate fi primită susținerea

recurentului-pârât în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu

pentru obligațiile personale ale reprezentantului. Ministerul Finanțelor Publice

a stat în proces, a fost reprezentat în toate fazele procesuale și a făcut apărări

cu privire la cererile formulate de reclamantă.

Potrivit art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana

juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect

de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor

Publice, în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe în acest

scop. Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat legal de a reprezenta

Statul Român și în această calitate are obligația restituirii prețului în litigiile

fondate pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Deși susținerea recurentului-pârât

că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1291 din 13 ianuarie 1997,

încheiat între reclamanți și Primăria municipiului București prin SC A.B. SA este

reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de restituire

a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului,

ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui

prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În același timp, art.

20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare

a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic

ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin

voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra

imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată

împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale

au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le

invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă

calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile

decurgând din restituirea prețului.

Obligația de răspundere

pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art.

1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului

Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui

prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite

de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare

a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13

alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la

dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se

mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului

obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de

recurent nu poate fi reținută.

Înalta Curte constată

că în cauză au fost întrunite condițiile prevăzute de lege pentru ca reclamanților

să li se restituie prețul de piață al imobilului în litigiu.

Pentru argumentele arătate

în precedent, noțiunea de desființare a contractului de vânzare-cumpărare include

și ipoteza deposedării de bun în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, așa

cum este cazul în speță, potrivit sentinței civile nr. 1975 din 30 martie 2007 a

Judecătoriei sectorului 4 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 528R din

30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În același timp, se reține

că buna credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

a fost stabilită irevocabil prin sentința nr. 1804 din 28 martie 2003 a Judecătoriei

sectorului 4 București  prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1997, iar în acțiunea

în revendicare instanțele au reținut că și pârâții se pot prevala de existența unui

bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, tocmai în considerarea bunei

lor credințe și a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Așa fiind, în mod corect

instanța de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 501 din Legea

nr. 10/2001, obligând pârâtul la restituirea prețului de piață

.

Nici critica referitoare

la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.

Art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. dispune că partea care va cădea în pretenții va fi obligată, la cerere,

la plata cheltuielilor de judecată. Or, pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenții,

fiind obligat la dezdăunarea reclamanților, motiv pentru care, în mod corect instanța

de fond a dispus să plătească cheltuielile de judecată către reclamanți, iar instanța

de apel a menținut această dispoziție din sentință.

Pentru toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

Constatând că recurentul-pârât

a căzut în pretenții, față de cererea expresă a intimaților-reclamanți, îl va obliga

pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în recurs, potrivit înscrisurilor aflate

la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva

deciziei civile nr. 216/A din 22 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul-pârât la 3100 RON cheltuieli

de judecată către intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2014.