ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC A.B. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, în temeiul art. 50 1 alin. (1), art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al apartamentului situat în București, str. C.B., respectiv echivalentul în RON al sumei de 400.000 euro (valoarea exactă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate), ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, convenție încheiată între reclamanta M.A.

și SC A.B. SA (în calitate de reprezentant al Municipiului București prin Primarul General), restituirea prețului făcându-se de către Ministerul Finanțelor Publice. În subsidiar, în temeiul prevederilor art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, a solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului plătit - 35.962.557 RON, actualizat cu indicele de inflație și dobânda aferentă calculată la data restituirii efective, pentru apartamentul situat în București, str. C.B. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat următoarele: Imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 20 martie 1990 a fost închiriat reclamantei în baza contractului de închiriere din 20 martie 1990, reînnoit prin contractul de închiriere din 29 iulie 1996. Prin contractul de vânzare cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat între SC A.B.

SA, în calitate de vânzător în numele Municipiul București prin Primarul General și reclamantă, în calitate de cumpărătoare, imobilul a trecut în proprietatea acesteia. După achitarea integrală a prețului, în anul 1998, numiții I.P., I.L. și I. (fostă V.D.) au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A.B. SA, iar prin sentința civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă și irevocabila, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei părți a imobilului. Urmare a acestei hotărâri judecătorești, numiții I. au fost puși în posesia unei părți din imobil, cealaltă parte făcând obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta.

La data de 02 noiembrie 1999, numiții I.P., L. și D. au chemat-o în judecată pe reclamantă solicitând, inițial, instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pe care aceasta l-a încheiat cu SC A.B. SA, ulterior modificându-și cererea în acțiune în revendicare. După peste 10 ani de litigii și parcurgerea a două cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sector 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 27 martie 2006, prin respingerea recursului declarat în cauză, prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția III civilă pentru cauze cu minori și de familie, instanța de fond a luat act de renunțarea reclamanților din acel proces la judecată privind cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare menționat, încheiat între SC A.B.

SA și reclamanta. De asemenea, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții I.P., L. și D. și a fost obligată cumpărătoarea M.A. să lase reclamanților I., în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. l al imobilului în litigiu, reținându-se că titlul acestora de proprietate este mai bine conturat decât titlul său de proprietate. Prin sentința nr. 1842 din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că acesta are calitate procesuală în cauză întrucât sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care consacră dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu o sumă reprezentând valoarea de piață (de circulație) a imobilului de care a fost evinsă. Tribunalul a reținut că prin această reglementare, cu caracter special, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urătoarele C. civ.) impunând altei persoane (Ministerul Finanțelor Publice) decât vânzătorul bunului obligația de restituire a prețului vânzării. Fiind o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile legii speciale, în lipsa unei alte reglementari în ceea ce privește termenul de formulare a unei asemenea acțiuni, urmează a se aplica normele de drept comun, respectiv Decretul nr. 167/1954.

Art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că termenul general de prescripție este de trei ani, ce începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În speță, termenul general de prescripție a început să curgă de la data de 27 martie 2006, data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate al imobilului. Cum de la momentul nașterii dreptului la acțiune și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, în cauză nefiind formulată o cerere de repunere în termenul general de prescripție, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 103/A din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,fiind anulată în parte sentința apelată. S-a respins, ca nefondată, excepția prescripției capătului principal de acțiune și rejudecând, în evocarea fondului, s-a respins acest capăt de acțiune ca nefondat. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate cu privire la admiterea excepției prescripției cu privire la capătul subsidiar de cerere și cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește capătul principal de acțiune, curtea a constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului cu indicarea, în drept, a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 50 1 introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menționat. Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, instanța de apel a constatat că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special și că termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009. În speță, nu este vorba doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile și persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existență juridică.

De aceea, în speță nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției extinctive, dat fiind intervalul de timp scurs între momentul intrării în vigoarea a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii, respectiv 28 iulie 2011. Prescripția nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conținut și reglementare noului drept subiectiv, întrucât prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge contra celui care nu poate acționa (contra non valentem agerre non currit praescriptio). Față de aceste considerente, curtea a constatat că instanța de fond a apreciat greșit că primul capăt de cerere este prescris, motiv pentru care, raportat la dispozițiile Legii nr. 202/2010 și având în vedre că apelanta nu a solicitat instanței casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, a reținut cauza pentru a soluționa pe fond această cerere.

Astfel, din examinarea actelor și lucrărilor de la dosar, curtea a constatat că prin sentința civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București, pronunțată în Dosarul nr. 435/1998, irevocabilă prin nerecurare, s-a decis: „constată că imobilul situat în București, str. C.B. București, a fost trecut fără titlu în proprietatea statului cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Obligă pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din str. C.B. București, compus din teren în suprafață de 530,03 m.p., din care suprafață construită 245 m.p., cu următoarele vecinătăți: la Nord – imobilul de la nr. X, aflat în administrarea SC A.B. SA; la Est – str. C.B.; Vest – imobilul de la nr. Y, nr. W, nr. Z din str. L., și construcție - parter și etaj, structurată în 3 apartamente, având 7 camere cu dependințe”.

Prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța de fond a luat act de renunțarea reclamanților I. din acel proces la judecata privind cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare sus arătat, încheiat între SC A.B. SA și M.A. De asemenea, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiți I.P., L. și D. împotriva reclamantei din cauza de față, M.A., și aceasta din urmă a fost obligată să lase reclamanților I. în deplină proprietate și liniștită posesie ap. al imobilului în litigiu, întrucât titlul acestora de proprietate este mai bine caracterizat.

Se constată astfel că, în cadrul deciziei civile nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 754/2003, irevocabile prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea apartamentului în litigiu, în care a figurat ca parte și apelanta reclamantă din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se că „apelanta-pârâtă nu a fost de bună credință cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare”.

Așadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2 1 ) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului. Întrucât problema de drept a încheierii contractului, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, criticile din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate de instanța de apel.

Neacordarea unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, protecția pe care acest text fundamental o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg, a arătat curtea de apel. Este evident că, în privința reclamantei, admiterea acțiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și concomitent (în privința părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

În același timp, se poate observa că redobândirea proprietății de către persoanele expoliate în perioada comunistă, a reprezentat și reprezintă un deziderat general al statului român după anul 1989, deziderat de interes public care a fost atins prin diverse modalități procedurale, unele nou consacrate legislativ: acțiunea în revendicare – ca mijloc tradițional uzitat în mod frecvent, de proprietarii deposedați de statul comunist sau adoptarea Legii nr. 10/2001 care permite în principiu, restituirea pe cale administrativă sau judiciară, a imobilelor din această categorie sau chiar adoptarea Legii nr. 112/1995.

Grefându-se pe statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, prezenta instanță de apel reține împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale, importante ale Legii nr. 112/1995, nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și I.ov din cadrul cauzei Velikovi și alții împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamanta a plătit pentru acest imobil, un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective. În ceea ce privește cererea subsidiară privind obligarea pârâtului la plata prețului actualizat, curtea de apel a constatat că această modalitate de despăgubire era prevăzută în Legea nr. 10/2001 înainte de apariția Legii nr. 1/2009.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de fond că termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea prin care reclamanta a fost evinsă a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv 27 martie 2007. Cum acțiunea a fost promovată la data de 28 iulie 2011, peste termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (acțiunea de față fiind o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile legii speciale), rezultă că dreptul material la acțiune privind plata prețului actualizat al imobilului este prescris.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând modificarea în parte a deciziei apelate și, rejudecând cauza, să se dispună, în temeiul art. 50 1 alin. (1), art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețul de piață al apartamentului în litigiu, așa cum acesta a fost stabilit prin expertiza efectuată. Recurenta arată că motivul de recurs este reprezentat de prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., întrucât instanța de apel, reținând spre rejudecare primul capăt din acțiunea introductiv a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1), art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată și completată prin Legea nr. 1 din 2009. Recurenta susține faptul că a fost de bună credință cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare din 07 noiembrie 1996, respectând dispozițiile Legii nr. 112 /1995, cu modificările ulterioare și că nicio instanță nu a calificat-o ca fiind de rea credință. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arată recurenta, garantează oricărei persoane dreptul de a sesiza o instanță printr-o cerere referitoare la protecția drepturile și obligațiile sale civile, articol a cărui aplicare o solicită și în ceea ce privește soluționarea cererii sale de chemare în judecată.

Conform prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O, noțiunea de „bunuri” poate să acopere atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă” să obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Având în vedere că Statul Român, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de un regim anterior, despăgubirea bănească a celor îndreptățiți sau restituirea prețului bunului încasat în mod legal sau nelegal după caz, o atare legislație poate fi considerată că generează un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire.

Recurenta consideră că are un drept de creanță asupra statului, reprezentat de prețul de piață al apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 865 din 07.11.1996, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112 /1995, cu modificările ulterioare, restituirea prețului urmând a se efectuat de către Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, arată recurenta, sentința civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București nu îi este opozabilă, fiind formulată numai în contradictoriu cu Consiliul Municipiului București. Consideră că acțiunea în revendicare a pârâților I., fiind introdusă după apariția Legii speciale nr 10/2001, în anul 2003, este inadmisibilă.

Din momentul apariției legii speciale, toate acțiunile de revendicare nu mai trebuiau acceptate și trebuia să se urmeze procedura administrativă, însă pârâții I. nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10 din 2001. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, prevăd că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Se reține că, la data de 07 noiembrie 1996, între M.A., în calitate de cumpărător și Primăria Municipiului București, prin mandatar, SC A.B. SA, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat, având ca obiect locuința situată în București, str. C.B. Prin sentința civilă nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă prin decizia nr. 1723/A din 08.09.2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții I.P., I.L. și I.D.

împotriva reclamantei din cauza de față, M.A., aceasta fiind obligată să lase reclamanților I., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. C.B., imobil ce face obiectul prezentului litigiu. Totodată, s-a luat act de renunțarea reclamanților I.P., I.L. și I.D. la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996. În considerentele deciziei nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București s-a reținut atât faptul că titlul de proprietate al reclamanților I. este mai bine caracterizat decât al pârâtei din acea cauză (reclamanta M.A. din prezenta cauză), cât și faptul că aceasta putea cunoaște, cu minime diligențe, că fostul proprietar a făcut demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, prin formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nesoluționată până la acea dată.

Prin urmare, s-a reținut că pârâta M.A. a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu a administrat probe concludente în sensul că ar fi fost de bună credință. Așadar, reclamanta din prezenta cauză a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a moștenitorilor fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Din considerentele deciziei menționate rezultă cu claritate că instanța a statuat asupra nevalabilității titlului obținut de reclamantă, arătând că s-a constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Faptul că în considerentele hotărârii s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamantă cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerente care explică dispozitivul referitor la temeiul juridic al admiterii acțiunii în revendicare, impune cu evidență existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care a statuat asupra nevalabilității titlului reclamantei asupra imobilului în litigiu. În doctrină și în practica judiciară s-a apreciat în mod constant că, în măsura în care considerentele unei hotărâri judecătorești explică soluția pronunțată pe fondul cauzei, soluție consemnată în dispozitiv, aceste considerente intră în puterea lucrului judecat și produc efecte juridice față de părțile din dosarul cauzei.

Așa fiind, este neîntemeiată critica recurentei referitoare la efectele sentinței civile nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă prin decizia nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că aceasta nu reprezintă o hotărâre prin care s-a statuat asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța soluționând o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, se constată că, prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată într-un litigiu anterior, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credință la data contractării, ca, de altfel, și vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, despre existența cererii de restituire, formulate de către moștenitorii foștilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995. Din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, reclamanta nu poate beneficia de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, aceasta nefiind îndreptățită la restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Raportându-se, în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei.

Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. În consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 103 A din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.