ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 28 iulie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă,

reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primarul General, SC A.B. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună, în principal, în temeiul art. 50

1

alin. (1), art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată

prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al apartamentului

situat în București, str. C.B., respectiv echivalentul în RON al sumei de 400.000

euro (valoarea exactă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate),

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, convenție

încheiată între reclamanta M.A. și SC A.B. SA (în calitate de reprezentant al Municipiului

București prin Primarul General), restituirea prețului făcându-se de către Ministerul

Finanțelor Publice.

În subsidiar, în temeiul

prevederilor art. 50 alin. (2), (2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009, a solicitat obligarea pârâților la restituirea

prețului plătit - 35.962.557 RON, actualizat cu indicele de inflație și dobânda

aferentă calculată la data restituirii efective, pentru apartamentul situat în București,

str. C.B.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat următoarele:

Imobilul în litigiu a

intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar la data de 20

martie 1990 a fost închiriat reclamantei în baza contractului de închiriere din

20 martie 1990, reînnoit prin contractul de închiriere din 29 iulie 1996.

Prin contractul de vânzare

cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat între SC A.B. SA, în calitate de vânzător

în numele Municipiul București prin Primarul General și reclamantă, în calitate

de cumpărătoare, imobilul a trecut în proprietatea acesteia.

După achitarea integrală

a prețului, în anul 1998, numiții I.P., I.L. și I. (fostă V.D.) au chemat în judecată

pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A.B. SA, iar prin sentința

civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă

și irevocabila, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unei părți a

imobilului. Urmare a acestei hotărâri judecătorești, numiții I. au fost puși în

posesia unei părți din imobil, cealaltă parte făcând obiectul contractului de vânzare

cumpărare încheiat cu reclamanta.

La data de 02

noiembrie 1999, numiții I.P., L. și D. au chemat-o în judecată pe reclamantă solicitând,

inițial, instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare

pe care aceasta l-a încheiat cu SC A.B. SA, ulterior modificându-și cererea în acțiune

în revendicare.

După peste 10 ani de litigii

și parcurgerea a două cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 5112 din 09

octombrie 2003 a Judecătoriei sector 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă

la data de 27 martie 2006, prin respingerea recursului declarat în cauză, prin decizia

civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția III civilă

pentru cauze cu minori și de familie, instanța de fond a luat act de renunțarea

reclamanților din acel proces la judecată privind cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare menționat, încheiat între SC A.B. SA și reclamanta.

De asemenea, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții I.P., L.

și D. și a fost obligată cumpărătoarea M.A. să lase reclamanților I., în deplină

proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. l al imobilului în litigiu, reținându-se

că titlul acestora de proprietate este mai bine conturat decât titlul său de proprietate.

Prin sentința nr. 1842

din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea

ca fiind prescrisă.

În considerentele sentinței,

tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut

că acesta are calitate procesuală în cauză întrucât sunt incidente dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

care consacră dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu o sumă reprezentând valoarea

de piață (de circulație) a imobilului de care a fost evinsă.

Tribunalul a reținut că

prin această reglementare, cu caracter special, legiuitorul a înțeles să deroge

de la dreptul comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urătoarele C. civ.) impunând

altei persoane (Ministerul Finanțelor Publice) decât vânzătorul bunului obligația

de restituire a prețului vânzării.

Fiind o acțiune în pretenții,

întemeiată pe dispozițiile legii speciale, în lipsa unei alte reglementari în ceea

ce privește termenul de formulare a unei asemenea acțiuni, urmează a se aplica normele

de drept comun, respectiv Decretul nr. 167/1954. Art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 stabilește că termenul general de prescripție este de trei ani, ce

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, termenul general

de prescripție a început să curgă de la data de 27 martie 2006, data rămânerii irevocabile

a hotărârii prin care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate al imobilului.

Cum de la momentul nașterii dreptului la acțiune și până la momentul introducerii

cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, în cauză nefiind

formulată o cerere de repunere în termenul general de prescripție, tribunalul a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea

ca prescrisă.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 103/A din 10 aprilie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,fiind anulată în parte sentința apelată.

S-a respins, ca nefondată,

excepția prescripției capătului principal de acțiune și rejudecând, în evocarea

fondului, s-a respins acest capăt de acțiune ca nefondat. Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței apelate cu privire la admiterea excepției prescripției cu

privire la capătul subsidiar de cerere și cu privire la respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește capătul

principal de acțiune, curtea a constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților

la restituirea prețului de piață al imobilului cu indicarea, în drept, a dispozițiilor

Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 50

1

introduse în Legea

nr. 10/2001 prin actul normativ menționat.

Cum o asemenea posibilitate

de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, instanța de apel a constatat

că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special și că

termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii

nr. 1/2009.

În speță, nu este vorba

doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile și persoana obligată la plata

despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior

și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existență

juridică.

De aceea, în speță nu

era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției

extinctive, dat fiind intervalul de timp scurs între momentul intrării în vigoarea

a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării acțiunii, respectiv 28 iulie 2011.

Prescripția nu putea începe

să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conținut și reglementare

noului drept subiectiv, întrucât prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului

și nu curge contra celui care nu poate acționa (contra non valentem agerre non currit

praescriptio).

Față de aceste considerente,

curtea a constatat că instanța de fond a apreciat greșit că primul capăt de cerere

este prescris, motiv pentru care, raportat la dispozițiile Legii nr. 202/2010 și

având în vedre că apelanta nu a solicitat instanței casarea sentinței cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond, a reținut cauza pentru a soluționa pe

fond această cerere.

Astfel, din examinarea

actelor și lucrărilor de la dosar, curtea a constatat că prin sentința civilă

nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București, pronunțată

în Dosarul nr. 435/1998, irevocabilă prin nerecurare, s-a decis: „constată că imobilul

situat în București, str. C.B. București, a fost trecut fără titlu în proprietatea

statului cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Obligă

pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din str. C.B. București,

compus din teren în suprafață de 530,03 m.p., din care suprafață construită 245

m.p., cu următoarele vecinătăți: la Nord – imobilul de la nr. X, aflat în administrarea

SC A.B. SA; la Est – str. C.B.; Vest – imobilul de la nr. Y, nr. W, nr. Z din

str. L., și construcție - parter și etaj, structurată în 3 apartamente, având 7

camere cu dependințe”.

Prin decizia civilă

nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, instanța de fond a luat act de renunțarea

reclamanților I. din acel proces la judecata privind cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare sus arătat, încheiat între SC A.B. SA și M.A.

De asemenea, a fost admisă

acțiunea în revendicare formulată de numiți I.P., L. și D. împotriva reclamantei

din cauza de față, M.A., și aceasta din urmă a fost obligată să lase reclamanților

I. în deplină proprietate și liniștită posesie ap. al imobilului în litigiu, întrucât

titlul acestora de proprietate este mai bine caracterizat.

Se constată astfel că,

în cadrul deciziei civile nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curții de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 754/2003,

irevocabile prin decizia civilă nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IV a civilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea

apartamentului în litigiu, în care a figurat ca parte și apelanta reclamantă din

prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere

a contractului de vânzare-cumpărare, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

reținându-se că „apelanta-pârâtă nu a fost de bună credință cu prilejul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare”.

Așadar, în litigiul anterior,

s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995,

fapt care determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a

art. 50 alin. (2

1

) și (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.

Întrucât problema de drept

a încheierii contractului, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, criticile

din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu

stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, au fost apreciate

ca fiind neîntemeiate de instanța de apel.

Neacordarea unei despăgubiri

corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară silogismului juridic

presupus de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, protecția pe care acest text fundamental

o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit

statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg, a arătat curtea de apel.

Este evident că, în privința

reclamantei, admiterea acțiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii

sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea evocată fiind

un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și concomitent (în privința

părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

În același timp, se poate

observa că redobândirea proprietății de către persoanele expoliate în perioada comunistă,

a reprezentat și reprezintă un deziderat general al statului român după anul 1989,

deziderat de interes public care a fost atins prin diverse modalități procedurale,

unele nou consacrate legislativ: acțiunea în revendicare – ca mijloc tradițional

uzitat în mod frecvent, de proprietarii deposedați de statul comunist sau adoptarea

Legii nr. 10/2001 care permite în principiu, restituirea pe cale administrativă

sau judiciară, a imobilelor din această categorie sau chiar adoptarea Legii nr.

112/1995.

Grefându-se pe statuările

intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, prezenta instanță de apel

reține împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

prevederile substanțiale, importante ale Legii nr. 112/1995, nu au fost respectate

(similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și I.ov din cadrul cauzei Velikovi și alții

împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii

suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat

în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamanta a plătit pentru acest imobil,

un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective.

În ceea ce privește cererea

subsidiară privind obligarea pârâtului la plata prețului actualizat, curtea de apel

a constatat că această modalitate de despăgubire era prevăzută în Legea nr. 10/2001

înainte de apariția Legii nr. 1/2009.

Ca atare, în mod corect

a reținut instanța de fond că termenul de prescripție începe să curgă de la data

când hotărârea prin care reclamanta a fost evinsă a rămas definitivă și irevocabilă,

respectiv 27 martie 2007. Cum acțiunea a fost promovată la data de 28 iulie 2011,

peste termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 (acțiunea de față fiind o acțiune în pretenții întemeiată

pe dispozițiile legii speciale), rezultă că dreptul material la acțiune privind

plata prețului actualizat al imobilului este prescris.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta M.A., solicitând modificarea în parte a deciziei apelate

și, rejudecând cauza, să se dispună, în temeiul art. 50

1

alin. (1),

art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Statul Roman, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețul de piață al apartamentului

în litigiu, așa cum acesta a fost stabilit prin expertiza efectuată.

Recurenta arată că motivul

de recurs este reprezentat de prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât

instanța de apel, reținând spre rejudecare primul capăt din acțiunea introductiv

a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50

1

alin. (1), art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001, modificată

și completată prin Legea nr. 1 din 2009.

Recurenta susține faptul

că a fost de bună credință cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare

din 07 noiembrie 1996, respectând dispozițiile Legii nr. 112 /1995, cu modificările

ulterioare și că nicio instanță nu a calificat-o ca fiind de rea credință.

Art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, arată recurenta, garantează oricărei persoane dreptul de a

sesiza o instanță printr-o cerere referitoare la protecția drepturile și obligațiile

sale civile, articol a cărui aplicare o solicită și în ceea ce privește soluționarea

cererii sale de chemare în judecată.

Conform prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O, noțiunea de „bunuri” poate să

acopere atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă” să

obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Având în vedere că Statul

Român, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de un regim

anterior, despăgubirea bănească a celor îndreptățiți sau restituirea prețului bunului

încasat în mod legal sau nelegal după caz, o atare legislație poate fi considerată

că generează un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire.

Recurenta consideră că

are un drept de creanță asupra statului, reprezentat de prețul de piață al apartamentul

ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 865 din 07.11.1996, încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112 /1995, cu modificările ulterioare, restituirea

prețului urmând a se efectuat de către Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, arată recurenta,

sentința civilă nr. 11734 din 21 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 București

nu îi este opozabilă, fiind formulată numai în contradictoriu cu Consiliul Municipiului

București.

Consideră că acțiunea

în revendicare a pârâților I., fiind introdusă după apariția Legii speciale nr 10/2001,

în anul 2003, este inadmisibilă. Din momentul apariției legii speciale, toate acțiunile

de revendicare nu mai trebuiau acceptate și trebuia să se urmeze procedura administrativă,

însă pârâții I. nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10 din 2001.

Analizând recursul prin

prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru

următoarele considerente:

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea

nr. 1/2009, prevăd că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

Se reține că, la data

de 07 noiembrie 1996, între M.A., în calitate de cumpărător și Primăria Municipiului

București, prin mandatar, SC A.B. SA, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare autentificat, având ca obiect locuința situată în București,

str. C.B.

Prin sentința civilă

nr. 5112 din 09 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă

prin decizia nr. 1723/A din 08.09.2004 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea

în revendicare formulată de numiții I.P., I.L. și I.D. împotriva reclamantei din

cauza de față, M.A., aceasta fiind obligată să lase reclamanților I., în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. C.B., imobil

ce face obiectul prezentului litigiu. Totodată, s-a luat act de renunțarea reclamanților

I.P., I.L. și I.D. la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996.

În considerentele deciziei

nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București s-a reținut atât faptul că

titlul de proprietate al reclamanților I. este mai bine caracterizat decât al pârâtei

din acea cauză (reclamanta M.A. din prezenta cauză), cât și faptul că aceasta putea

cunoaște, cu minime diligențe, că fostul proprietar a făcut demersuri pentru recuperarea

imobilului preluat abuziv, prin formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995,

anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nesoluționată până la acea

dată. Prin urmare, s-a reținut că pârâta M.A. a fost de rea credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu a administrat probe concludente

în sensul că ar fi fost de bună credință.

Așadar, reclamanta din

prezenta cauză a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii

acțiunii în revendicare a moștenitorilor fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Din considerentele deciziei

menționate rezultă cu claritate că instanța a statuat asupra nevalabilității

titlului obținut de reclamantă, arătând că s-a constatat încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul că în

considerentele hotărârii s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

de reclamantă cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerente

care explică dispozitivul referitor la temeiul juridic al admiterii acțiunii

în revendicare, impune cu evidență existența unei hotărâri judecătorești

irevocabile care a statuat asupra nevalabilității titlului reclamantei asupra

imobilului în litigiu.

În doctrină și în practica

judiciară s-a apreciat în mod constant că, în măsura în care considerentele unei

hotărâri judecătorești explică soluția pronunțată pe fondul cauzei, soluție consemnată

în dispozitiv, aceste considerente intră în puterea lucrului judecat și produc efecte

juridice față de părțile din dosarul cauzei.

Așa fiind, este neîntemeiată

critica recurentei referitoare la efectele sentinței civile nr. 5112 din 09

octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă prin decizia

nr. 1723/A din 08 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și irevocabilă prin decizia nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că aceasta

nu reprezintă o hotărâre prin care s-a statuat asupra nulității contractului

de vânzare-cumpărare, instanța soluționând o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri.

Prin urmare, în mod corect

instanța de apel a reținut că, în speță, se constată că, prin decizia civilă

nr. 766 din 27 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată într-un litigiu anterior, s-a statuat

irevocabil și expres asupra împrejurării că, la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care

determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului

de piață al imobilului.

În aceste condiții, nu

pot fi primite susținerile recurentei-reclamante prin care se tinde la reanalizarea

atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat,

în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credință la data contractării, ca, de

altfel, și vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, despre

existența cererii de restituire, formulate de către moștenitorii foștilor proprietari,

în baza Legii nr. 112/1995.

Din moment ce prin hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996,

reclamanta nu poate beneficia de prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 modificată, aceasta nefiind îndreptățită la restituirea prețului de

piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Raportându-se, în rezolvarea

prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza având ca obiect

revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel

a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa

de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură

să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate

de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel

se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv,

venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte

litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv

al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate

cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea

de a mai fi contrazis.

Această reglementare a

puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine

și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar

ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi

juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția

lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional

într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii

contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea

de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect

a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției

autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente

cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe

baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei.

Prin urmare, nefiind îndeplinite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu are dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului.

În consecință, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 103 A din 10 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie

2014.