ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamanta H.E. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, în calitate de unitate deținătoare, la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 187,86 mp și construcția edificată pe acesta, cu obligația reclamantei de a returna acestuia suma de 95.782.774 lei, actualizată cu indicele de inflație, sumă ce a fost încasată în anul 1999 cu titlu de despăgubire, conform Legii nr. 112/1995.

La data de 6 mai 2009 s-a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către numita R.V.D., prin care s-a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii, să fie obligată reclamanta la plata contravalorii tuturor îmbunătățirilor aduse de intervenientă imobilului pe perioada în care a ocupat apartamentul nr. 3 cu titlu de chiriaș. Prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 5 iunie 2009, tribunalul a respins în principiu cererea de intervenție. Prin sentința civilă nr. 897 din 12 iunie 2009, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul se emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 187, 86 mp și construcția edificată pe acesta, mai puțin apartamentul nr. 2 ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numiții S.V.

și S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3651 din 7 octombrie 1997. Totodată, a fost obligată reclamanta să restituie pârâtului suma de 95.782.774 lei, actualizată cu indicele de inflație, încasată în anul 1999 cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995. Cererea de intervenție în interes propriu formulată R.V.D. a fost respinsă în principiu și în fond. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în condițiile în care notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată de pârât, instanța se poate pronunța pe fondul cauzei. S-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 și că aceasta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent pentru apartamentele ce nu au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Întrucât reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că se impune obligarea acesteia la restituirea lor. Apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 647 din 10 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În motivarea deciziei s-a reținut, în esență, că tribunalul putea și era obligat să soluționeze în fond notificarea reclamantei, acest aspect fiind statuat prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cu privire la criticile pârâtului referitoare la faptul că prima instanță a reținut greșit lipsa titlului statului, s-a arătat că acestea nu pot fi primite deoarece, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 și H.G.

nr. 250/2007 stabilesc expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte, caracterul nelegal al decretului a fost în mod constant reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea căii de atac și modificarea deciziei, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea recursului se arată că termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Se mai susține că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, notificarea reclamantei fiind soluționată în temeiul Legii nr. 112/1995 prin acordarea despăgubirilor în valoare de 95.782.774 lei, suma fiind și încasată de către reclamantă. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta H.E. a formulat notificarea nr. 134 din 04 iunie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 187,86 mp și construcția edificată pe acesta, cu obligarea sa la restituirea sumei încasate conform Legii nr. 112/1995 cu titlu de despăgubire.

Pârâtul Municipiul București, prin primar general, în calitate de unitate deținătoare, avea obligația să se pronunțe asupra notificării prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. În cauză se constată lipsa răspunsului persoanei juridice deținătoare a imobilului, notificarea formulată de reclamantă nefiind soluționată nici până la momentul promovării în justiție a prezentei acțiuni, 29 ianuarie 2009, ceea ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului.

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că: „Î n cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”. S e constată, așadar, că în mod legal instanțele de fond și apel au analizat fondul litigiului dedus judecății, procedând în acord cu dispozițiile deciziei citate mai sus.

Instanța de apel a reținut corect, confirmând soluția primei instanțe, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român, că operează de drept prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, autoritatea administrativă tergiversând în mod abuziv soluționarea notificării. Așa fiind, criticile recurentului, în sensul că în mod greșit s-a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul de a soluționa notificarea, sunt neîntemeiate față de cele arătate anterior și în raport de dezlegarea de drept dată de decizia citată a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București prin primar general.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București prin primar general împotriva deciziei civile nr. 647 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 12 octombrie 2010.