ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5900/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 septembrie 2008 la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul R.D. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, solicitând obligarea acestuia la emiterea dispoziției de

restituire pentru imobilul situat în București, sector 4, constatând

calitatea sa de persoană îndreptățită, conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al

părinților săi, R.R. și I.H.R., foștii proprietari ai

imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 19 iunie 1931 și transcris sub

nr. din 1931, de la care imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, din

anexa de București.

Reclamantul a arătat că

pentru apartamentul nr. 1 din imobil, vândut în baza Legii nr. 112/1995 a

promovat acțiunea în revendicare, obiectul notificării,

nesoluționate până la data introducerii acțiunii, constituindu-l

apartamentul nr. 2.

Prin sentința civilă nr. 802

din 5 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat

pârâtul să restituire în natură reclamantului apartamentul nr. 2

(2A), compus din 2 camere și dependințe, astfel cum a fost

individualizat prin contractele de închiriere din 2000 si 2007, împreună

cu cota indiviză din părțile de folosință comune ale

imobilului și terenul aferent de sub construcție, urmând ca pârâtul

să emită o dispoziție de restituire în acest sens.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că au fost dovedite atât

calitatea de proprietari a autorilor reclamantului asupra imobilului în

litigiu, cât și calitatea acestuia de moștenitor conform testamentului

din 18 februarie 1994 prin care R.R., decedată la 11 iulie 1995, l-a instituit

pe reclamant ca unic moștenitor și certificatului de calitate de

moștenitor din 30 septembrie 2004 emis de BNP R.D.O., potrivit căruia

reclamantul este și moștenitorul lui I.H.R., decedat în 1942.

S-a constatat, totodată,

caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art.

2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, reținându-se că imobilul

nu a fost înstrăinat, s-a admis cererea de restituire în natură, în

raport de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel Municipiul București prin primarul

general, criticând-o pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art.

21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001, care impun parcurgerea procedurii

administrative.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 58A din 26 ianuarie 2010, a

respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând că apelantul nu a

contestat nici calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la restituire în raport de dispozițiile art. 3

din Legea nr. 10/2001 și nici caracterul abuziv al preluării

imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr.

10/2001, ci doar soluționarea pe fond a notificării, câtă vreme

procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei

dispoziții de către entitatea notificată.

Curtea de Apel București a

constatat că o asemenea susținere nu poate fi acceptată,

această chestiune fiind tranșată prin decizia de recurs în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul că, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001,

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația împotriva deciziei/ dispoziției de

restituire a notificării, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificare.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs,

pârâtul recurent a susținut că instanța de apel nu a avut în

vedere dispozițiile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora,

persoana îndreptățită la restituire trebuie să depună

o precizare în sensul că nu mai deține probe, în lipsa acesteia,

instanța de judecată neputând ține cont de actele doveditoare ce

nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Recurentul pârât a mai arătat

că reclamantul avea posibilitatea să verifice stadiul

notificării periodic, ori putea depune toate înscrisurile odată cu

notificarea.

S-a invocat, totodată, faptul

că la dosar nu se regăsește situația juridică

clară a imobilului identificat prin raportul de expertiză, iar în

ceea ce privește Decretul nr. 92/1950 s-a susținut că acesta nu

a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, astfel

că și-a produs valabil efectele.

Intimatul reclamant R.D. a formulat

întâmpinare solicitând anularea recursului ca nemotivat și în subsidiar,

respingerea ca nefondat.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate de

pârâtul recurent raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Critica referitoare la nedepunerea

tuturor actelor doveditoare ale notificării în dosarul administrativ, ci

direct în instanță, este neîntemeiată.

Așa cum corect a reținut

instanța de apel, prima instanță avea posibilitatea, de care a

și uzat, de a soluționa pe fond notificarea reclamantului,

depusă în anul 2001 și nesoluționată până la momentul

introducerii acțiunii, 15 septembrie 2008.

Prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție de recurs în interesul Legii nr. 20/2007,

dată în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că

instanța de judecată este competentă să soluționeze nu

numai contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

notificării, dar și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificare.

Interpretarea menționată

este obligatorie pentru instanțe în raport de dispozițiile art. 329 C.

proc. civ., astfel încât critica vizând neparcurgerea procedurii administrative

este nefondată.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs, referitoare la nerespectarea de către reclamant a

obligației de a verifica stadiul notificării, lipsa situației

juridice clare a imobilului identificat prin expertiză și

valabilitatea titlului statului constituit în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu

vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs,

fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva

sentinței primei instanțe.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva

deciziei nr. 58/A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a - IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.