ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5900/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 15 septembrie 2008 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul R.D. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la emiterea dispoziției de restituire pentru imobilul situat în București, sector 4, constatând calitatea sa de persoană îndreptățită, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al părinților săi, R.R. și I.H.R., foștii proprietari ai imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 19 iunie 1931 și transcris sub nr. din 1931, de la care imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, din anexa de București.

Reclamantul a arătat că pentru apartamentul nr. 1 din imobil, vândut în baza Legii nr. 112/1995 a promovat acțiunea în revendicare, obiectul notificării, nesoluționate până la data introducerii acțiunii, constituindu-l apartamentul nr. 2. Prin sentința civilă nr. 802 din 5 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul să restituire în natură reclamantului apartamentul nr. 2 (2A), compus din 2 camere și dependințe, astfel cum a fost individualizat prin contractele de închiriere din 2000 si 2007, împreună cu cota indiviză din părțile de folosință comune ale imobilului și terenul aferent de sub construcție, urmând ca pârâtul să emită o dispoziție de restituire în acest sens.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că au fost dovedite atât calitatea de proprietari a autorilor reclamantului asupra imobilului în litigiu, cât și calitatea acestuia de moștenitor conform testamentului din 18 februarie 1994 prin care R.R., decedată la 11 iulie 1995, l-a instituit pe reclamant ca unic moștenitor și certificatului de calitate de moștenitor din 30 septembrie 2004 emis de BNP R.D.O., potrivit căruia reclamantul este și moștenitorul lui I.H.R., decedat în 1942. S-a constatat, totodată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, reținându-se că imobilul nu a fost înstrăinat, s-a admis cererea de restituire în natură, în raport de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel Municipiul București prin primarul general, criticând-o pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art. 21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001, care impun parcurgerea procedurii administrative. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 58A din 26 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținând că apelantul nu a contestat nici calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001 și nici caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci doar soluționarea pe fond a notificării, câtă vreme procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată.

Curtea de Apel București a constatat că o asemenea susținere nu poate fi acceptată, această chestiune fiind tranșată prin decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei/ dispoziției de restituire a notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora, persoana îndreptățită la restituire trebuie să depună o precizare în sensul că nu mai deține probe, în lipsa acesteia, instanța de judecată neputând ține cont de actele doveditoare ce nu au fost depuse la dosarul administrativ. Recurentul pârât a mai arătat că reclamantul avea posibilitatea să verifice stadiul notificării periodic, ori putea depune toate înscrisurile odată cu notificarea. S-a invocat, totodată, faptul că la dosar nu se regăsește situația juridică clară a imobilului identificat prin raportul de expertiză, iar în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950 s-a susținut că acesta nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, astfel că și-a produs valabil efectele.

Intimatul reclamant R.D. a formulat întâmpinare solicitând anularea recursului ca nemotivat și în subsidiar, respingerea ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de pârâtul recurent raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica referitoare la nedepunerea tuturor actelor doveditoare ale notificării în dosarul administrativ, ci direct în instanță, este neîntemeiată.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, prima instanță avea posibilitatea, de care a și uzat, de a soluționa pe fond notificarea reclamantului, depusă în anul 2001 și nesoluționată până la momentul introducerii acțiunii, 15 septembrie 2008. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, dată în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării, dar și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Interpretarea menționată este obligatorie pentru instanțe în raport de dispozițiile art. 329 C. proc.

civ., astfel încât critica vizând neparcurgerea procedurii administrative este nefondată. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs, referitoare la nerespectarea de către reclamant a obligației de a verifica stadiul notificării, lipsa situației juridice clare a imobilului identificat prin expertiză și valabilitatea titlului statului constituit în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 58/A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a - IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.