ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1089/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Cererile de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 19 februarie 2007, înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr. 5869/3/2007, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primar General, pentru a fi obligat, față de nesoluționarea în termenul legal a notificării depuse de reclamantă, să îi restituie și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 400 mp. În motivarea cererii, reclamanta arată că imobilul a fost cumpărat, în anul 1947 prin acte succesive de vânzare - cumpărare având ca obiect parcele de 150 mp., 100 mp.

respectiv 150 mp., de către unchiul său, P.P. Acesta a decedat la 15 iunie 1980, lăsând ca moștenitor legal pe tatăl reclamantei, fratele defunctului, P.A.N.P., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală. În urma decesului acestuia, moștenirea a revenit soției supraviețuitore P.C.V., și fiilor, printre care și reclamanta, aceasta dobândind pe baza unei convenții, de la ceilalți comoștenitori, toate drepturile succesorale litigioase privind imobilul revendicat. În acest temei, reclamanta arată că a formulat notificare ce nu a fost soluționată până în prezent, deși au fost depuse toate înscrisurile necesare și au expirat termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta arată că solicită direct instanței restituirea imobilului în natură.

Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. 10750/3/2008 înregistrat pe rolul aceleiași instanțe la data de 14 februarie 2008, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primar General și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acestora să îi restituie și să îi lase în deplină proprietate imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 400 mp. sau să restituie acest imobil prin echivalent, respectiv prin plata în numerar a unei sume egale cu valoarea acestuia, în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă. La data de 14 aprilie 2008 a fost depusă o cerere completatoare, prin care reclamanta arată că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca acesta să fie obligat să restituie imobilul menționat în echivalent, prin plata de despăgubiri bănești.

În motivarea acestei cereri, reclamanta invocă dispozițiile deciziei XX a înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 19 martie 2007, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat că reglementarea despăgubirilor în echivalent prin titluri de participare la Fondul Proprietatea încalcă dreptul de proprietate al persoanelor deposedate abuziv, drept care, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a încetat să existe. Aceasta deoarece C.E.D.O. a costatat că Fondul Proprietatea nu este cotat, valoarea titlurilor sale de participare este ipotetică, așa încât nu se poate vorbi de o despăgubire justă, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așa fiind solicită obligarea Municipiului București la restituirea în natură a terenului și, în cazul și în măsura în care nu este posibil, obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești, calculate la valoarea de circulație a terenului. 2. Judecata în primă instanță La termenul de judecată din data de 13 mai 2008, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția de conexitate, procedând la conexarea dosarului nr. 10750/3/2008 la dosarul nr. 5869/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1165 din 17 iunie 2008 Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis în parte cererea principală și cererea conexă, a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 400 m.p.

din str. Ion Brezoianu, București, l-a obligat pe pârâtul Municipiul București să formuleze propunere motivată de acordare a despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, a respins cererea de restituire în natură, precum și pe cea de acordare de despăgubiri bănești, ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Proprietarul originar al imobilului situat în București, str. Ion Brezoianu, compus din teren în suprafață de 400 mp. a fost autorul reclamantei, P.P., acesta dobândindu-l prin contracte de vânzare - cumpărare încheiate la 04 iulie 1947 (150 mp.); 12 septembrie 1947 (100 mp.); 11 noiembrie 1947 (150 mp.).

Proprietarul a decedat în anul 1980, având ca unic moștenitor pe numitul P.A.N.P., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, în calitate de frate. Reclamanta face dovada calității de persoană îndreptățită, aceasta dobândind de pe urma susnumitului, decedat la data de 21 martie 2002, drepturi succesorale, alături de mama sa, soția supraviețuitoare a defunctului și de fratele său, fiul defunctului, ambii, în urma convenției din 26 februarie 2003, cedându-i reclamantei toate drepturile litigioase dobândite prin succesiune privind terenul în cauză. Notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată de P.A.N.P., autorul reclamantei, aceasta nefiind soluționată până la data sesizării instanței.

Cu privire la modalitatea în care imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, s-au depus înscrisuri din care rezultă că terenul a fost trecut prin decizia 274 din 09 februarie 1953 din folosința fostei întreprinderi de Locuințe și Localuri București, la Ministerul Forțelor Armate, la dosar regăsindu-se o adresă a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1 ce atestă că în perioada 1948 - 1951 a figurat ca proprietar cu rol fiscal autorul reclamantei, ing. P.P., fără a mai exista și alte date ulterioare, Direcția de Impozite și Taxe Locale precizând că nu cunoaște data și motivul închiderii rolului. În prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, terenul este afectat de un bloc de locuințe, format din trei tronsoane și curte interioară.

Pe baza acestei situații de fapt, având în vedere că toate demersurile întreprinse de reclamantă nu au relevat împrejurările în care imobilul revendicat a trecut în patrimoniul statului de la fostul său proprietar, tribunalul a stabilit, pe baza unei prezumții simple deduse din faptul că rolul fiscal pe numele fostului proprietar a fost închis în anul 1951, coroborat cu faptul că, la nivelul anilor 1953 imobilul se afla deja în patrimoniul statului și în folosința fostei întreprinderi de Locuințe și Localuri, fiind cedat Ministerului Forțelor Armate, că terenul a fost preluat fără nici un titlu, proprietarul fiind deposedat abuziv, în fapt.

Tribunalul a apreciat că, în atare situație, în care imobilul solicitat a se retroceda fostului proprietar ori moștenitorului acestuia este evidențiat în patrimoniul statului, fiind preluat în perioada 1945 - 1989, în absența unor înscrisuri care să indice modalitatea de preluare, revine pârâtului, în sens de entitate deținătoare a imobilului respectiv, sarcina de a dovedi că preluarea s-a realizat în baza unui titlu legal și că nu poate fi încadrată în noțiunea de preluare abuzivă, în sensul Legii nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, nu proprietarului îi revine obligația de a proba că nu există un titlu valabil de trecere a bunului său în proprietatea statului, ci acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi că deține bunul în patrimoniul său în baza unui temei legal, dobândindu-l printr-o modalitate ce nu poate fi calificată drept „abuzivă”.

Observând totodată și faptul că dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 prezumă a fi preluate în mod abuziv și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat, s-a reținut că în cauza de față, terenul revendicat face obiectul legii de reparație, reclamanta având calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ca moștenitor al fostului proprietar. În această situație, entitatea deținătoare, anume Primăria Municipiului București, avea obligația de a da o soluție notificării formulate de autorul reclamantei, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Neprocedând astfel, în cauză devin aplicabile îndrumările instanței supreme, cuprinse în Decizia XX din 19 martie 2007, în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Cu toate acestea, tribunalul a reținut că restituirea în natură a imobilului în cauză nu este posibilă, acesta fiind ocupat de construcții edificate ulterior preluării sale, așa încât a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent.

Cât privește solicitarea acesteia de a fi despăgubită în bani, tribunalul a constatat următoarele: Prin Legea nr. 247/2005, titlul VII s-a instituit regimul stabilirii și plăți despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementând sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare; Legii nr. 10/2001. Capitolul V al acestui titlu instituie o procedură și un organism central Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelarii Primului Ministru, cu atribuții specifice în vederea stabilirii despăgubirilor în echivalent, prin emiterea titlurilor de despăgubire ce pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute de lege.

Aceste reprezintă certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorifice prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea" și/sau, după caz în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute lege. Prin urmare, singura soluție judicioasă ce se impune constă obligarea pârâtului Municipiul București să formuleze propunere motivată acordare a despăgubirilor conform dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă reclamanta solicită ca unică variantă de despăgubire echitabilă, plata în numerar a valorii imobilului, conform evaluării, invocând în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată această cerere. Cauza la care reclamanta face referire (Radu c. România) a fost soluționată la data de 20 iulie 2006, Curtea observând că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001: „Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o indemnizație la înălțimea valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit.

Pentru persoanele care nu au posibilitatea să obțină restituirea bunului lor în natură, legea propune să li acorde o indemnizație sub forma unei contribuții la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au o vocație să primească o indemnizație, primind în acest mod titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. Curtea notează că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată facă obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de acreditare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare (CNVM).

De altfel, numai după obținerea acestei acreditări a Consiliului Național al valorilor mobiliare și conversia titlurilor de valoare în acțiuni cotate la bursă persoanele care au fost indemnizate prin asemenea titluri își pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operații, prealabile acordării unei indemnizații efective, nu au fost realizate până în prezent. Astfel, în funcție de calendarul previzional al societății Proprietatea, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006. Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent astfel încât să poată acorda efectiv vreo indemnizație reclamanților.

În plus, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 247/2005 de modificare a primei legi nu iau în considerare prejudiciul făcut din cauza lipsei prelungite a indemnizației pentru persoanele care, ca și reclamanții, au fost private de bunurile lor restituite în virtutea unei sentințe definitive (Porțeanu vs. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Ca urmare, Curtea consideră că privarea reclamanților de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în cauză, combinată cu lipsa totală a indemnizației de aproape nouă ani, i-a făcut să suporte o cheltuială disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1”.

În raport de această motivare, ce a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să acorde persoanei îndreptățite despăgubiri proporționale, tribunalul a reținut că măsurile reparatorii sunt luate individual, raportat la situația particulară a fiecărui titular, în speța menționată conchizându-se că reparația nu a fost eficientă, întrucât a venit cu întârziere și nu compensează îndestulător prejudiciul provocat proprietarului respectiv. Cu toate acestea, nu se poate extinde o soluție aplicată într-o situație particulară spre a generaliza, fiecare caz în parte având elemente de diferențiere ce nu permit un tratament identic.

Chiar și prin prisma faptului că, de la data pronunțării Curții Europene a Drepturilor Omului, au fost înregistrate progrese în ceea ce privește eficientizarea măsurilor reparatorii prin participații la fondul Proprietatea, legiuitorul este totuși cel chemat să găsească modalitățile cele mai potrivite pentru despăgubirea foștilor proprietari, prin instrumente de politică legislativă coerentă și adaptată cerințelor societății actuale, în așa fel încât să prevină noi condamnări ale statului în fața instanțelor internaționale în cauze similare, iar autoritățile administrative sunt datoare să le pună în practică într-o manieră cât mai eficientă.

Instanța judecătorească nu are atribuții în acest domeniu, fiind chemată numai să aplice legea, fără a se putea substitui legiuitorului și nici entităților anume desemnate să pună în aplicare unele măsuri reparatorii, ci, eventual, putând obliga respectiva entitate abilitată de lege să întreprindă o acțiune, să dea o rezolvare legală și promptă cererii reclamantului. De altfel, o atare interpretare ar putea fi dedusă și din considerentele ce au fundamentat Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susmenționată, care face referire la posibilitatea instanței de judecată de a cerceta fondul notificării nesoluționate pe cale administrativă, în sensul de a examina dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, iar nu de a se substitui autorităților anume desemnate de Legea nr. 247/2005 în vederea stabilirii și acordării măsurilor reparatorii în echivalent, în imposibilitatea restituirii în natură.

Cu alte cuvinte, constatând că entitatea sesizată cu notificarea formulată de reclamantă nu a ieșit din pasivitate, împrejurare ce îi este pe deplin imputabilă, întrucât notificatorii și-au îndeplinit obligațiile legale de a depune toate actele necesare, tribunalul a procedat conform Deciziei XX a înaltei Curți de Casație și Justiție, adică: examinând pe fond cererea reclamantei, a constatat că aceasta are calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 la restituirea bunului abuziv preluat de stat, că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, fiind necesar ca procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005 să își urmeze cursul, instanța neavând posibilitatea de a se subroga autorităților abilitate pentru aceasta.

Din perspectiva unei atari soluții, tribunalul a apreciat că și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, întrucât coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar, prin sentința civilă nr. 1165 din 17 iunie 2008 a Secției a V a Civilă.

3. Judecata în apel Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, atât reclamanta P.A.M., cât și pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a precizat că în mod greșit s-a reținut calitatea sa procesuală pasivă, în condițiile în care în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare are calitatea procesuală pasivă, în cauză fiind Primăria Municipiului București. A invocat în acest sens, și prevederile H.G. nr. 361/2005 modificată și a precizat că atribuțiile sale intervin ulterior declanșării procedurii administrative speciale, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv după emiterea de către unitatea deținătoare, a unei decizii/dispoziții de propunere acordare despăgubiri.

Ele constau în emiterea titlurilor de plată, de conversie sau realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a precizat că în mod greșit s-a reținut calitatea sa procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc cine este pârâtul unitatea deținătoare în astfel de cauze, iar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv articolelor 13 alin. (1) și 16 alin. (2) din acest act normativ, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuții în acest sens. Reclamanta P.A.M. a susținut că: Instanța de fond a dat ce nu s-a cerut.

Astfel, deși prin cererile de chemare în judecată, cu completarea făcută, a precizat că cererile sale reprezintă o contestație împotriva refuzului tacit de soluționare și a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București să-i restituie în natură imobilul și, în cazul în care nu se poate, ceilalți pârâți să-i restituie prin echivalent, adică despăgubiri bănești reprezentând valorarea de piață a imobilului, în subsidiar, cu toate acestea, tribunalul a obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri. Acest fapt duce și la tergiversarea soluționării definitive a cererii. Restituirea în natură a terenului este posibilă. Din expertiza efectuată, rezultă că există o suprafață neocupată de clădire, suficientă pentru restituirea în natură.

Raportat la prevederile urbanistice privind suprafața de teren necesară pentru o construcție edificată în zonă, a arătat că terenul apreciat de expert ca fiind afectat clădirii este mult prea mare față de necesar. Raportat la POT-ul (procentul de ocupare a terenului) de 65%, rezultă că există 450 mp. teren între clădiri care nu este afectat în mod necesar acestora și poate fi restituit. Instanța a aplicat hotărârea cu aplicarea greșită a legii. Având în vedere nesoluționarea în termenul legal, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, precum și raționamentul expus de înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, reclamanta a apreciat că putea să se adreseze instanței pentru ca aceasta să se pronunțe direct asupra despăgubirii cuvenite.

A invocat și prevederile art. 52 din Constituția României în acest sens, de la care nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot deroga, privind dreptul persoanelor vătămate de unitățile publice. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât instanța nu poate stabili emiterea de titluri/acțiuni la fonduri sau alte modalități prevăzute de legislația specială. Cum cei trei pârâți sunt vinovați în egală măsură de nesoluționarea cererii privind restituirea în echivalent, aceștia trebuie obligați să o despăgubească cu echivalentul valoric al imobilului. De altfel, prin numeroase hotărâri, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ineficienta mecanismului de despăgubiri prin echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea, cu atât mai mult cu cât Fondul Proprietatea nu este cotat la Bursă.

Mai mult, s-a statuat că Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul de proprietate al persoanelor deposedate abuziv, drept care conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu a încetat să existe. Așadar, în mod greșit s-a respins cererea de despăgubire prin echivalent, inclusiv cu motivarea că instanța nu se poate substitui legiuitorului, motivarea care contravine deciziei XX/2007 date în interesul legii, instanța putând dispune și restituirea prin echivalent. Domeniul deciziei nu poate fi restrâns doar la situațiile când se poate dispune restituirea în natură. Nici împrejurarea că unele persoane au primit despăgubiri efective în baza Legii nr. 10/2001, nu este de natură să afirme caracterul netemeinic al acțiunii, cât timp dumneaei nu a primit și nu știe dacă va primi.

Prin decizia civilă nr. 62 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel București secția a III-a civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în parte sentința și a respins cererea conexă completată, pentru lipsa de legitimare pasivă a pârâților Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele: Nu se poate reține că tribunalul a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În baza principiului disponibilității care guvernează procesul civil, temeiul juridic ales (și deci calea procedurală aleasă de apelantă), îl constituie Legea nr. 10/2001, cererile fiind formulate, potrivit mențiunii exprese a apelantei - reclamante inclusiv din cuprinsul motivelor de apel, ca o contestație determinată de refuzul nejustificat de soluționare a notificării, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, potrivit și Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Menționarea legii nr. 554/2004 reprezintă doar indicarea temeiului juridic general al cauzelor în care se pune problema încălcării vreunui drept al cetățeanului de către instituțiile publice, Legea nr. 10/2001 fiind concretizarea acestui temei general într-o materie specială, respectiv cea a imobilelor preluate abuziv de statul comunist.

Această concluzie este confirmată și de indicarea deciziei în interesul legii amintite, de către reclamantă, decizia privind procedura Legii nr. 10/2001. Or, în baza acestui temei juridic special ales de către apelanta-reclamantă, al Legii nr. 10/2001, instanța de fond ar fi trebuit că soluționeze cauza în limitele stabilite de această procedură specială și obligatorie. Însă, procedura Legii nr. 10/2001 impune mai multe etape succesive în vederea realizării finalității urmărite de apelanta - reclamantă - obținerea despăgubirilor efective: emiterea unei dispoziții/decizii de către unitatea deținătoare, cu propunerea de acordare de despăgubiri; înaintarea acesteia împreună cu dosarul administrativ, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005, va declanșa procedura administrativă specială finalizată cu emiterea titlului de despăgubire.

Nici una dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 nu permite omiterea uneia dintre aceste etape sau substituirea competenței autorităților, inclusiv judiciare, în realizarea atribuțiilor special conferite și partajate între aceste instituții, inclusiv instanțe judecătorești. De altfel, și apelanta - reclamantă prin motivele sale de apel, a arătat că instanța nu poate emite titluri/acțiuni la fonduri sau alte modalități prevăzute de lege. Or, în cauză, instanța de fond a soluționat cauza tocmai în limitele acestei proceduri speciale a Legii nr. 10/2001.

Cum Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu permit instanței de judecată să acorde în această etapă, despăgubiri, așa cum solicită apelanta - reclamantă, ci de-abia ulterior, prin cenzurarea în fața instanței de contencios administrativ, a cuantumului despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII, Curtea constată că în mod legal tribunalul, raportat la aceste limite impuse de procedura specială a Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea intimatului Municipiul București să propună despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Tribunalul a avut în vedere, în același timp cu regulile speciale ale legilor menționate, și principiul disponibilității enunțat, pentru că s-a raportat și la cererea apelantei sub acest aspect și nu a aplicat strict dispozițiile legale amintite, deoarece nu a respins pur și simplu acțiunea, constatând imposibilitatea restituirii în natură și imposibilitatea acordării de despăgubiri bănești efective, în această etapă, de către instanță, această soluție ipotetică fiind evident, inechitabilă și de nedorit în primul rând, de către apelanta-reclamantă.

Chiar dacă dispoziția de obligare a intimatului la emiterea unei dispoziții de propunere de despăgubiri presupune un timp suplimentar, Curtea constată că obligația legală a instanței este una imperativă, în sensul dispunerii astfel și nu altfel, revenindu-i intimatului Municipiul București obligația de a se conforma în cel mai scurt timp dispoziției instanței de judecată, sub sancțiunile legale pe care apelanta - reclamantă le poate solicita. Decizia invocată nr. 7316 a instanței supreme, pe care apelanta-reclamantă a spicuit-o în motivele sale de apel, privește o cu totul altă situație decât prezenta, Decizia nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție permițând expres instanței ca, în cazul nesoluționării notificării, să dispună direct restituirea în natură, fără a mai obliga unitatea deținătoare să emită dispoziție în acest sens.

Decizia de practică judiciară nu infirmă însă argumentele anterior expuse, precum și cele ce urmează. Apelanta - reclamantă afirmă că raționamentul înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia în interesul legii nr. XX/2007, este similar pentru soluționarea de către instanță a cererii sale de despăgubiri prin echivalent valoric efectiv, Curtea este de acord cu această afirmație care, de altfel, se desprinde și din însuși cuprinsul Deciziei nr. XX/2007: „instanța va soluționa acțiunea persoanei îndreptățită în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”. Însă concluzia apelantei plecând de la această afirmație, este una greșită pe care Curtea nu și-o însușește.

Astfel, soluționând acțiunea pe fond, în cazul nesoluționării notificării, instanța este datoare să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, inclusiv normele sale prohibitive speciale, atât în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură, cât și în ceea ce privește situația când această posibilitate nu există. Cu alte cuvinte, dacă instanța soluționând în fond acțiunea, va consta că imobilul nu poate fi restituit în natură, atunci va obliga pârâtul să propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII, dacă bineînțeles, nu s-au cerut și acordat bunuri sau servicii în echivalent.

Concluzia aceasta se impune pentru că art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privește înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a dispozițiilor/deciziilor privind propunerea de despăgubiri, ipoteza din cauza prezentă fiind reglementată de Legea nr. 10/2001 în forma modificată, când unitățile deținătoare nu mai puteau acorda direct, prin dispoziții/decizii, despăgubiri: „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii,

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor”. Așadar, textul legal nu vorbește despre înaintarea hotărârilor judecătorești care constată acest drept la despăgubiri, neputându-se realiza o asemenea interpretare extensivă a textului legal, fără a se ajunge la o adăugare la lege. Procedând astfel, tribunalul a realizat coerența dintre etapele obligatorii ale Legii nr. 10/2001 și Titlului VII, suplinind potrivit Deciziei nr. XX/2007, omisiunea unității deținătoare de a soluționa notificarea și permițând apelantei, parcurgerea în continuare, a celorlalte etape legale, pentru obținerea efectiv a despăgubirilor. Dacă ar fi acordat direct, despăgubiri, tribunalul ar fi eludat aceste etape ulterioare și deci, dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 care le impun.

De altfel, Decizia nr. XX/2007 a instanței supreme vizează în mod predilect situația posibilității restituirii în natură a imobilului și nu pe cea a despăgubirii prin echivalent, pentru care există dispoziții speciale, diferențele existente între cele două situații fiind evidente, ca de exemplu existența unei alte proceduri speciale administrative ulterioare emiterii deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, procedură specială instituită de art. 18 din Titlul VII. O interpretare contrară a deciziei în interesul legii, cum invocă apelanta - reclamantă, ar determina inutilitatea întregii proceduri reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și deci neaplicarea acestor norme.

Un asemenea rezultat nu poate fi admis, pentru că o decizie în interesul legii nu poate să lipsească de conținut un act normativ, în sensul unei abrogări implicite. Potrivit art. 52 din Constituția României, la care face trimitere apelanta, „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică". Or, Decizia nr. XX/2007 reprezintă tocmai concretizarea acestui drept al persoanei vătămate, în materia în discuție, instanța suplinind omisiunea intimatului Municipiul București, de a soluția notificarea, soluționându-o, însă, în continuare, trebuie urmate celelalte etape legale pentru obținerea efectivă a despăgubirilor, recunoașterea dreptului pretins din art. 52 alin. (1) al Constituției privind recunoașterea dreptului de soluționare a notificării și a dreptului la despăgubiri datorită imposibilității restituirii în natură. Obținerea efectivă a acestor despăgubiri implică parcurgerea în continuare a procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Argumentul că pârâții sunt vinovați pentru nesoluționarea cererii de acordare de despăgubiri și ca atare, trebuie obligați să plătească despăgubiri prin echivalent, nu poate fi circumscris obligației constituționale a art. 52 menționat, deoarece solicitarea de despăgubiri s-a realizat în subsidiar, în eventualitatea imposibilității restituirii în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, și nu ca o sancțiune pentru nesoluționarea notificării, deci ca daune - interese, în sensul sintagmei „repararea pagubei" din textul constituțional.

Este întemeiată critica apelantei în sensul că prin multiple hotărâri, inclusiv recente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat ineficiența procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, însă acest fapt trebuie să determine, așa cum corect a apreciat și tribunalul, măsuri de eficientizare din partea legiuitorului român, instanța, în virtutea principiului constituțional al separației puterilor în stat, fiind obligată doar să aplice legea, în speță Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - temeiul juridic ales de apelanta - reclamantă.

Din acest punct de vedere, hotărârea Katz împotriva României din 2009 este elocventă: „Concluzia de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ridică o răspândită problemă, care rezultă dintr-o legislație defectuoasă privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute de către stat la terți cu bună - credință (.) Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative intervenite nu au reușit să îmbunătățească această situație (.) Curtea observă cu îngrijorare că ea a tratat deja peste o sută de cazuri cu privire la acest subiect, cauza Străin precizată, nefiind decât prima din acest grup mare, și că multe alte cazuri similare sunt încă pendinte în fața sa. Ea consideră că, de asemenea, lacunele de drept identificate în aceste cauze, inclusiv în prezenta speță, pot încă, pe viitor, să ducă la numeroase plângeri întemeiate.

Curtea vede în această slăbiciune a statului român de a pune ordine în sistemul său legislativ nu numai un factor agravant, în privința răspunderii statului față de Convenție, pe motivul unei situații trecute sau viitoare, ci și o amenințare pentru efectivitatea în viitor a dispozitivului pus în practică de Convenție, inclusiv de un număr mare de cereri rezultând din aceeași cauză. Din aceste motive, înainte de a examina cererea de satisfacție echitabilă prezentată de reclamant în conformitate cu articolul 41 al Convenției, și având în vedere circumstanțele speței, ca și modificările în volumul de lucru, Curtea își propune să examineze consecințele ce pot fi extrase din articolul 46 din Convenție pentru statul pârât.

Curtea reamintește că, în conformitate cu articolul 46, înaltele Părți Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive pronunțate de Curte, în litigiile în care sunt părți, Comitetul de Miniștri fiind responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor decizii.” Curtea de Apel constată, însă, că unele măsuri de eficientizare au fost deja luate, persoane îndreptățite privind despăgubiri efectiv, iar ordinea aleatorie de acordare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost înlocuită cu una cronologică, potrivit deciziei nr. 2815/2008 a acestei Comisii Centrale, înscris depus la dosar. Revine, așadar, puterii legislative și executive, obligația de a eficientiza pe deplin procedura acordării efective a despăgubirilor, a căror îndreptățire a fost recunoscută de instanța de judecată.

În ceea ce privește motivul secundar de apel al apelantei-reclamante, și acesta este nefondat, deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit expertizei topografice efectuate, terenul preluat de statul comunist, în suprafață de 400 mp., individualizat ca suprafață în schița aferentă, se suprapune peste un imobil compus dintr-un bloc de locuințe, format din trei tronsoane și curtea interioară, neputând fi restituit în natură, indiferent de poziția sa în cadrul imobilului.

Chiar dacă o parte din acest imobil de 400 mp., face parte din curtea interioară a celor trei tronsoane ale blocului, Curtea constată că, raportat la poziția sa, la configurația blocului și la criteriul afectării către cele trei tronsoane, într-adevăr imobilul nu poate fi restituit în natură nici măcar în parte, așa cum solicită apelanta - reclamantă, nici din restul excedentului de 450 mp. prin raportare la procentul de ocupare a terenului de 65% invocat. În procedura Legii nr. 10/2001, criteriul afectării imobilului de elemente de sistematizare în scopul aprecierii posibilității restituirii în natură este unul mai larg, care nu poate fi restrâns la indicatorii invocați de apelantă. Astfel, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere, în accepțiunea legiuitorului, pe lângă dotările sub și supraterane și parcurile și grădinile publice, precum și amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, inclusiv curțile interioare.

Ca atare, restituindu-se 400 mp. sau chiar mai puțin din curtea interioară, astfel cum solicită apelanta, s-ar ajunge la o afectare evidentă a numeroaselor familii din cele trei tronsoane ale blocului și la o afectare a acestui element de sistematizare - curte interioară de bloc, indiferent de procentul zonal invocat de apelantă. În ceea ce privește apelurile formulate de către cei doi pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea le-a considerat ca fiind fondate, pentru următoarele motive: Una dintre condițiile pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță", în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu. Întrucât Codul nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. Astfel, s-a considerat că în procesul civil calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil.

Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial, în cazul calității procesuale active și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial, în cazul calității procesuale pasive. Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces. De asemenea, prin calitatea procesuală se înțelege interesul îndreptățit al unei persoane de a cere concursul justiției, ce izvorăște din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport - recunoscut de lege - de conexitate cu acel drept. Acela care are un drept are și calitatea de a intenta o acțiune. S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală. Plecând de la considerentele expuse de Curte cu prilejul analizării motivelor unu și trei din apelul reclamantei, considerente care își găsesc aplicabilitatea pe deplin și în legătură cu aceste două apeluri, Curtea constată că într-adevăr, soluționând în fond, acțiunea intimatei - reclamante, în baza Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a nesoluționării în termenul legal, a notificării, instanța de judecată este obligată să aplice prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII, după caz, temeiul juridic invocat de altfel și de către intimata - reclamantă în cererea sa de chemare în judecată. Or, acele limite speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 impun, pe lângă etapele obligatorii și competențele partajate amintite, și autoritățile publice cărora li s-au conferit aceste atribuții distincte pentru fiecare etapă în parte.

Este drept că instanța de judecată se subrogă unității deținătoare în soluționarea notificării (ca etapă intermediară), în baza Deciziei nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 21 din Constituția României, la care decizia face referire, însă această situație este una de excepție, special prevăzută de decizie. Soluționând notificarea în limitele Legii nr. 10/2001, raportat strict la această etapă a procedurii speciale, de soluționare a notificării, instanța se subrogă unității deținătoare, entității învestite cu soluționarea notificării și pronunță soluțiile pe care acesta trebuia să le dea, cu corecțiile menționate anterior, respectiv dispune restituirea în natură sau obligă la propunerea de despăgubiri.

Or, aceste atribuții incumbă entității notificate, potrivit art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, pe care curtea le redă în continuare. Așadar, unității deținătoare Municipiul București îi revine obligația propunerii de despăgubiri și nu celor doi apelanți - pârâți. Astfel, instanța de judecată nu poate în acest cadru procesual, să acorde direct despăgubiri intimatei - reclamante, astfel încât cele două instituții apelante nu pot avea calitate procesuală pasivă în cauză, dat fiind temeiul juridic al cererilor - Legea nr. 10/2001.

Nici argumentul tribunalului în sensul că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are calitate procesuală pasivă, ca urmare a faptului că are atribuția legală a coordonării procesului de acordare a despăgubirilor realizând activitățile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar, nu poate fi reținut pentru că instanța s-a pronunțat doar asupra soluționării în fond a notificării, toate aceste atribuții menționate de tribunal fiind subsecvente următoarei etape a procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 și Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aceea a stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor și obținerii despăgubirilor efective.

Ele nu au însă nici o legătură cu etapa prezentă, a obligării la a propune la modul general acordarea de despăgubiri. 4. Judecata în recurs. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenta susține că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece ea a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului Municipiul București prin primar general să-i restituie în natură imobilul situat în str. Ion Brezoianu și, respectiv, obligarea celorlalți pârâți să-i restituie în echivalent imobilul, în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, adică să fie obligați la plata despăgubirilor bănești corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.

Recurenta arată că niciodată nu a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin primar general să emită decizie de restituire în natură a imobilului sau să facă propunere motivată de acordare a despăgubirilor. Astfel, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, obligând-ul pe pârât să facă propunere de acordare a despăgubirilor . O astfel de soluție contravine și deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituie. 2. Totodată, instanța învestită să evoce fondul în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să constate pe baza materialului probator administrat dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură, cerere care, în opinia recurentei poate fi admisă.

Din expertiza efectuată în cauză, rezultă că o suprafață din terenul preluat de la autorul reclamantei este neocupată și poate fi restituită în natură. Astfel, din terenul inițial de 1220 m.p., din care autorul reclamantei a deținut o cotă parte de 400 m.p., în prezent doar 500 m.p. sunt ocupați de clădiri noi, iar suprafața de teren necesar clădirilor este conform normelor urbanistice locale de 65%, adică de cca. 770 m.p., de unde rezultă că rămâne o suprafață de 450 m.p. care poate fi restituită ca fiind liberă de construcții. 3. În mod greșit au fost admise apelurile declarate de Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților și de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, respingându-se cererea conexă completată pentru lipsa de legitimare procesuală pasivă a pârâților.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că atât timp cât termenul de soluționare a notificării a fost cu mult depășit, ceea ce echivalează cu o soluție negativă, are dreptul la soluționarea pe fond a cauzei. Cum dreptul pretins există, prejudiciul există de asemenea prin nesoluționarea cererii, reclamanta se consideră îndreptățită la a fi despăgubită prin acordarea unei sume de bani la justa valoare a imobilului. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 52 din Constituția României, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Jurisprudența C.E.D.O. care s-a pronunțat în numeroase spețe împotriva României, în sensul că mecanismul de despăgubire prin echivalent cu titlu de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece prin această modalitate nu s-a reușit până în prezent să se acorde o despăgubire.

C.E.D.O. a obligat Statul Român la despăgubiri bănești sau la restituirea imobilului în natură, iar această interpretare se impune și instanțelor naționale. Conform jurisprudenței C.E.D.O. Fondul Proprietatea nu este cotat la bursă, valoarea titlurilor de participare este ipotetică așa încât nu se poate vorbi de o despăgubire justă, iar susținerile instanței în sensul că este de notorietate faptul că au început să se acorde despăgubiri sunt irelevante față de cele arătate anterior. Faptul că în mod aleatoriu unele persoane beneficiare ale drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 au primit despăgubiri nu este de natură să o asigure pe recurenta reclamantă că le va primi și ea, câtă vreme nu i-au fost acordate în termenul legal.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești potrivit valorii de circulație a terenului rezultat din expertiză, având în vedere că a formulat această cere în mod subsidiar în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu est posibilă. Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și arătând că, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată și, respectiv, procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, nu a fost declanșată, motiv pentru care nu se poate admite cererea de acordare de despăgubiri bănești.

Intimații Municipiul București prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au depus la dosar întâmpinare. Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că nu există niciun text de lege care să stabilească în sarcina sa obligația de a acorda despăgubiri bănești. Măsurile reparatorii ce se pot acorda în prezenta cauză sunt doar cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în recurs, reclamanta nu a fost în măsură să indice vreun temei legal care să justifice calitatea procesuală pasivă a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul este fondat, în limitele și pentru motivele ce se vor arăta.

1. Critica potrivit căreia instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut este enunțată impropriu, deoarece, respingând apelul reclamantei și menținând pe fond soluția primei instanțe, curtea de apel nu a acordat ea însăși nimic, pentru a se putea considera incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În realitate, reclamanta a formulat această critică și în legătură cu hotărârea primei instanțe, în temeiul art. 129 alin. ultim C. proc. civ., iar curtea de apel nu a