ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1089/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1089/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

chemare în judecată

Prin cererea

formulată la data de 19 februarie 2007, înregistrată pe rolul Tribunalului

București - Secția a V-a Civilă sub nr. 5869/3/2007, reclamanta P.A.M. a chemat

în judecată pârâtul Municipiul București prin Primar General, pentru a fi obligat,

față de nesoluționarea în termenul legal a notificării depuse de reclamantă, să

îi restituie și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, compus din teren în suprafață de 400 mp.

În motivarea cererii,

reclamanta arată că imobilul a fost cumpărat, în anul 1947 prin acte succesive

de vânzare - cumpărare având ca obiect parcele de 150 mp., 100 mp. respectiv

150 mp., de către unchiul său, P.P. Acesta a decedat la 15 iunie 1980, lăsând

ca moștenitor legal pe tatăl reclamantei, fratele defunctului, P.A.N.P., căruia

i-a revenit întreaga masă succesorală.

În urma decesului

acestuia, moștenirea a revenit soției supraviețuitore P.C.V., și fiilor,

printre care și reclamanta, aceasta dobândind pe baza unei convenții, de la

ceilalți comoștenitori, toate drepturile succesorale litigioase privind

imobilul revendicat.

În acest temei,

reclamanta arată că a formulat notificare ce nu a fost soluționată până în

prezent, deși au fost depuse toate înscrisurile necesare și au expirat

termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta arată că

solicită direct instanței restituirea imobilului în natură.

Prin cererea ce a

format obiectul dosarului nr. 10750/3/2008 înregistrat pe rolul aceleiași

instanțe la data de 14 februarie 2008, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată

pârâții Municipiul București prin Primar General și Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acestora să îi

restituie și să îi lase în deplină proprietate imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de 400 mp. sau să restituie acest imobil prin

echivalent, respectiv prin plata în numerar a unei sume egale cu valoarea

acestuia, în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă.

La data de 14 aprilie

2008 a fost depusă o cerere completatoare, prin care reclamanta arată că

înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca acesta să fie obligat să restituie

imobilul menționat în echivalent, prin plata de despăgubiri bănești.

În motivarea acestei

cereri, reclamanta invocă dispozițiile deciziei XX a înaltei Curți de Casație

și Justiție din data de 19 martie 2007, precum și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, prin care s-a constatat că reglementarea despăgubirilor

în echivalent prin titluri de participare la Fondul Proprietatea încalcă dreptul de proprietate al persoanelor deposedate abuziv, drept

care, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a încetat să existe.

Aceasta deoarece

C.E.D.O. a costatat că Fondul Proprietatea nu este cotat, valoarea titlurilor

sale de participare este ipotetică, așa încât nu se poate vorbi de o

despăgubire justă, fiind încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așa fiind solicită

obligarea Municipiului București la restituirea în natură a terenului și, în

cazul și în măsura în care nu este posibil, obligarea pârâților la plata de

despăgubiri bănești, calculate la valoarea de circulație a terenului.

instanță

La termenul de

judecată din data de 13 mai 2008, Tribunalul București – secția a V-a civilă a

admis excepția de conexitate, procedând la conexarea dosarului nr. 10750/3/2008

la dosarul nr. 5869/3/2007.

Prin sentința civilă nr.

1165 din 17 iunie 2008 Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis în

parte cererea principală și cererea conexă, a constatat că reclamanta este

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în

suprafață de 400 m.p. din str. Ion Brezoianu, București, l-a obligat pe pârâtul

Municipiul București să formuleze propunere motivată de acordare a

despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

ulterioare, a respins cererea de restituire în natură, precum și pe cea de acordare

de despăgubiri bănești, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Proprietarul originar

al imobilului situat în București, str. Ion Brezoianu, compus din teren în

suprafață de 400 mp. a fost autorul reclamantei, P.P., acesta dobândindu-l prin

contracte de vânzare - cumpărare încheiate la 04 iulie 1947 (150 mp.); 12

septembrie 1947 (100 mp.); 11 noiembrie 1947 (150 mp.).

Proprietarul a

decedat în anul 1980, având ca unic moștenitor pe numitul P.A.N.P., căruia i-a

revenit întreaga masă succesorală, în calitate de frate.

Reclamanta face

dovada calității de persoană îndreptățită, aceasta dobândind de pe urma

susnumitului, decedat la data de 21 martie 2002, drepturi succesorale, alături

de mama sa, soția supraviețuitoare a defunctului și de fratele său, fiul

defunctului, ambii, în urma convenției din 26 februarie 2003, cedându-i

reclamantei toate drepturile litigioase dobândite prin succesiune privind

terenul în cauză.

Notificarea în baza

Legii nr. 10/2001 a fost formulată de P.A.N.P., autorul reclamantei, aceasta

nefiind soluționată până la data sesizării instanței.

Cu privire la

modalitatea în care imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, s-au depus

înscrisuri din care rezultă că terenul a fost trecut prin decizia 274 din 09

februarie 1953 din folosința fostei întreprinderi de Locuințe și Localuri

București, la Ministerul Forțelor Armate, la dosar regăsindu-se o adresă a

Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1 ce atestă că în perioada 1948 - 1951 a figurat ca proprietar cu rol fiscal autorul reclamantei, ing. P.P., fără a mai exista și alte

date ulterioare, Direcția de Impozite și Taxe Locale precizând că nu cunoaște

data și motivul închiderii rolului.

În prezent, astfel

cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, terenul este afectat

de un bloc de locuințe, format din trei tronsoane și curte interioară.

Pe baza acestei

situații de fapt, având în vedere că toate demersurile întreprinse de

reclamantă nu au relevat împrejurările în care imobilul revendicat a trecut în

patrimoniul statului de la fostul său proprietar, tribunalul a stabilit, pe

baza unei prezumții simple deduse din faptul că rolul fiscal pe numele fostului

proprietar a fost închis în anul 1951, coroborat cu faptul că, la nivelul

anilor 1953 imobilul se afla deja în patrimoniul statului și în folosința

fostei întreprinderi de Locuințe și Localuri, fiind cedat Ministerului Forțelor

Armate, că terenul a fost preluat fără nici un titlu, proprietarul fiind

deposedat abuziv, în fapt.

Tribunalul a apreciat

că, în atare situație, în care imobilul solicitat a se retroceda fostului

proprietar ori moștenitorului acestuia este evidențiat în patrimoniul statului,

fiind preluat în perioada 1945 - 1989, în absența unor înscrisuri care să indice

modalitatea de preluare, revine pârâtului, în sens de entitate deținătoare a

imobilului respectiv, sarcina de a dovedi că preluarea s-a realizat în baza

unui titlu legal și că nu poate fi încadrată în noțiunea de preluare abuzivă,

în sensul Legii nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, nu proprietarului îi revine

obligația de a proba că nu există un titlu valabil de trecere a bunului său în

proprietatea statului, ci acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi că

deține bunul în patrimoniul său în baza unui temei legal, dobândindu-l printr-o

modalitate ce nu poate fi calificată drept „abuzivă”.

Observând totodată și

faptul că dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 prezumă a fi

preluate în mod abuziv și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele

preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat, s-a reținut că în cauza de față,

terenul revendicat face obiectul legii de reparație, reclamanta având calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ca moștenitor al fostului

proprietar.

În această situație,

entitatea deținătoare, anume Primăria Municipiului București, avea obligația de

a da o soluție notificării formulate de autorul reclamantei, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Neprocedând astfel,

în cauză devin aplicabile îndrumările instanței supreme, cuprinse în Decizia XX

din 19 martie 2007, în sensul că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Cu toate acestea,

tribunalul a reținut că restituirea în natură a imobilului în cauză nu este

posibilă, acesta fiind ocupat de construcții edificate ulterior preluării sale,

așa încât a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent.

Cât privește

solicitarea acesteia de a fi despăgubită în bani, tribunalul a constatat

următoarele:

Prin Legea nr. 247/2005,

titlul VII s-a instituit regimul stabilirii și plăți despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, reglementând sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicare; Legii nr. 10/2001.

Capitolul V al

acestui titlu instituie o procedură și un organism central Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelarii Primului Ministru,

cu atribuții specifice în vederea stabilirii despăgubirilor în echivalent, prin

emiterea titlurilor de despăgubire ce pot fi valorificate de deținătorii

acestora într-una din modalitățile prevăzute de lege. Aceste reprezintă certificate

emise de Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor, în numele și pe seama

statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei

legi și care urmează a fi valorifice prin conversia lor în acțiuni emise de

Fondul „Proprietatea" și/sau, după caz în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute lege.

Prin urmare, singura soluție

judicioasă ce se impune constă obligarea pârâtului Municipiul București să

formuleze propunere motivată acordare a despăgubirilor conform dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă reclamanta

solicită ca unică variantă de despăgubire echitabilă, plata în numerar a

valorii imobilului, conform evaluării, invocând în acest sens și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată

această cerere.

Cauza la care

reclamanta face referire (Radu c. România) a fost soluționată la data de 20

iulie 2006, Curtea observând că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001: „Această nouă lege prevede

că persoanele ale căror bunuri imobiliare au intrat în mod abuziv în

patrimoniul statului între 1945 și 1989 au dreptul la o indemnizație la

înălțimea valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit. Pentru

persoanele care nu au posibilitatea să obțină restituirea bunului lor în

natură, legea propune să li acorde o indemnizație sub forma unei contribuții la

un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe

acțiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au o vocație să primească o

indemnizație, primind în acest mod titluri de valoare care vor fi transformate

în acțiuni, odată ce Proprietatea este cotată la bursă. Curtea notează că, la

29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de Proprietatea să poată facă

obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi să se urmeze

procedura de acreditare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare

(CNVM). De altfel, numai după obținerea acestei acreditări a Consiliului

Național al valorilor mobiliare și conversia titlurilor de valoare în acțiuni

cotate la bursă persoanele care au fost indemnizate prin asemenea titluri își

pot vinde acțiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operații,

prealabile acordării unei indemnizații efective, nu au fost realizate până în

prezent. Astfel, în funcție de calendarul previzional al societății

Proprietatea, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului

2006.

Curtea observă că

Proprietatea nu funcționează în prezent astfel încât să poată acorda efectiv

vreo indemnizație reclamanților. În plus, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr.

247/2005 de modificare a primei legi nu iau în considerare prejudiciul făcut

din cauza lipsei prelungite a indemnizației pentru persoanele care, ca și

reclamanții, au fost private de bunurile lor restituite în virtutea unei

sentințe definitive (Porțeanu vs. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie

2006).

Ca urmare, Curtea

consideră că privarea reclamanților de dreptul lor de proprietate asupra

apartamentului în cauză, combinată cu lipsa totală a indemnizației de aproape

nouă ani, i-a făcut să suporte o cheltuială disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1

din Protocolul nr. 1”.

În raport de această

motivare, ce a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să acorde

persoanei îndreptățite despăgubiri proporționale, tribunalul a reținut că

măsurile reparatorii sunt luate individual, raportat la situația particulară a fiecărui

titular, în speța menționată conchizându-se că reparația nu a fost eficientă,

întrucât a venit cu întârziere și nu compensează îndestulător prejudiciul

provocat proprietarului respectiv. Cu toate acestea, nu se poate extinde o

soluție aplicată într-o situație particulară spre a generaliza, fiecare caz în

parte având elemente de diferențiere ce nu permit un tratament identic. Chiar

și prin prisma faptului că, de la data pronunțării Curții Europene a

Drepturilor Omului, au fost înregistrate progrese în ceea ce privește

eficientizarea măsurilor reparatorii prin participații la fondul Proprietatea, legiuitorul

este totuși cel chemat să găsească modalitățile cele mai potrivite pentru

despăgubirea foștilor proprietari, prin instrumente de politică legislativă

coerentă și adaptată cerințelor societății actuale, în așa fel încât să prevină

noi condamnări ale statului în fața instanțelor internaționale în cauze

similare, iar autoritățile administrative sunt datoare să le pună în practică

într-o manieră cât mai eficientă.

Instanța

judecătorească nu are atribuții în acest domeniu, fiind chemată numai să aplice

legea, fără a se putea substitui legiuitorului și nici entităților anume

desemnate să pună în aplicare unele măsuri reparatorii, ci, eventual, putând

obliga respectiva entitate abilitată de lege să întreprindă o acțiune, să dea o

rezolvare legală și promptă cererii reclamantului.

De altfel, o atare

interpretare ar putea fi dedusă și din considerentele ce au fundamentat Decizia

XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susmenționată, care face referire la

posibilitatea instanței de judecată de a cerceta fondul notificării

nesoluționate pe cale administrativă, în sensul de a examina dacă este sau nu

întemeiată cererea de restituire în natură, iar nu de a se substitui

autorităților anume desemnate de Legea nr. 247/2005 în vederea stabilirii și

acordării măsurilor reparatorii în echivalent, în imposibilitatea restituirii

în natură.

Cu alte cuvinte,

constatând că entitatea sesizată cu notificarea formulată de reclamantă nu a

ieșit din pasivitate, împrejurare ce îi este pe deplin imputabilă, întrucât

notificatorii și-au îndeplinit obligațiile legale de a depune toate actele

necesare, tribunalul a procedat conform Deciziei XX a înaltei Curți de Casație

și Justiție, adică: examinând pe fond cererea reclamantei, a constatat că

aceasta are calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 la

restituirea bunului abuziv preluat de stat, că nu este posibilă restituirea în

natură a imobilului, fiind necesar ca procedura specială prevăzută de Legea nr.

247/2005 să își urmeze cursul, instanța neavând posibilitatea de a se subroga

autorităților abilitate pentru aceasta.

Din perspectiva unei

atari soluții, tribunalul a apreciat că și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză,

întrucât coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând

activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile

necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea titlurilor de

plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea

despăgubirilor în numerar, prin sentința civilă nr. 1165 din 17 iunie 2008 a Secției a V a Civilă.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, în termen legal, atât reclamanta P.A.M., cât și pârâții

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor au declarat apel, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:

Pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a precizat că în mod greșit s-a

reținut calitatea sa procesuală pasivă, în condițiile în care în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare are calitatea procesuală

pasivă, în cauză fiind Primăria Municipiului București. A invocat în acest

sens, și prevederile H.G. nr. 361/2005 modificată și a precizat că atribuțiile

sale intervin ulterior declanșării procedurii administrative speciale, în baza

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv după emiterea de către unitatea

deținătoare, a unei decizii/dispoziții de propunere acordare despăgubiri. Ele

constau în emiterea titlurilor de plată, de conversie sau realizarea conversiei

în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor a precizat că în mod greșit s-a reținut

calitatea sa procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1), (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc cine este pârâtul unitatea

deținătoare în astfel de cauze, iar conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

respectiv articolelor 13 alin. (1) și 16 alin. (2) din acest act normativ,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuții în acest sens.

Reclamanta P.A.M. a

susținut că:

Instanța de fond a

dat ce nu s-a cerut. Astfel, deși prin cererile de chemare în judecată, cu

completarea făcută, a precizat că cererile sale reprezintă o contestație

împotriva refuzului tacit de soluționare și a solicitat obligarea pârâtului

Municipiul București să-i restituie în natură imobilul și, în cazul în care nu se

poate, ceilalți pârâți să-i restituie prin echivalent, adică despăgubiri

bănești reprezentând valorarea de piață a imobilului, în subsidiar, cu toate

acestea, tribunalul a obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri.

Acest fapt duce și la tergiversarea soluționării definitive a cererii.

Restituirea în natură

a terenului este posibilă. Din expertiza efectuată, rezultă că există o

suprafață neocupată de clădire, suficientă pentru restituirea în natură.

Raportat la prevederile urbanistice privind suprafața de teren necesară pentru

o construcție edificată în zonă, a arătat că terenul apreciat de expert ca

fiind afectat clădirii este mult prea mare față de necesar. Raportat la POT-ul (procentul de ocupare a terenului) de 65%, rezultă că există 450 mp. teren între

clădiri care nu este afectat în mod necesar acestora și poate fi restituit.

Instanța a aplicat

hotărârea cu aplicarea greșită a legii. Având în vedere nesoluționarea în

termenul legal, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, precum și raționamentul

expus de înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei în interesul

legii nr. XX/2007, reclamanta a apreciat că putea să se adreseze instanței

pentru ca aceasta să se pronunțe direct asupra despăgubirii cuvenite. A invocat

și prevederile art. 52 din Constituția României în acest sens, de la care nici

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot deroga, privind dreptul persoanelor

vătămate de unitățile publice. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu

cât instanța nu poate stabili emiterea de titluri/acțiuni la fonduri sau alte

modalități prevăzute de legislația specială. Cum cei trei pârâți sunt vinovați

în egală măsură de nesoluționarea cererii privind restituirea în echivalent,

aceștia trebuie obligați să o despăgubească cu echivalentul valoric al

imobilului. De altfel, prin numeroase hotărâri, Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat ineficienta mecanismului de despăgubiri prin

echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea, cu atât mai mult cu cât Fondul Proprietatea nu este cotat la Bursă. Mai mult, s-a statuat că Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul de proprietate al

persoanelor deposedate abuziv, drept care conform art. 2 din Legea nr. 10/2001,

nu a încetat să existe.

Așadar, în mod greșit

s-a respins cererea de despăgubire prin echivalent, inclusiv cu motivarea că

instanța nu se poate substitui legiuitorului, motivarea care contravine

deciziei XX/2007 date în interesul legii, instanța putând dispune și

restituirea prin echivalent. Domeniul deciziei nu poate fi restrâns doar la

situațiile când se poate dispune restituirea în natură.

Nici împrejurarea că

unele persoane au primit despăgubiri efective în baza Legii nr. 10/2001, nu

este de natură să afirme caracterul netemeinic al acțiunii, cât timp dumneaei

nu a primit și nu știe dacă va primi.

Prin decizia civilă nr.

62 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel București secția a III-a civilă a

respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, a admis apelurile

declarate de pârâți, a schimbat în parte sentința și a respins cererea conexă

completată, pentru lipsa de legitimare pasivă a pârâților Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele:

Nu se poate reține că

tribunalul a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În baza principiului

disponibilității care guvernează procesul civil, temeiul juridic ales (și deci

calea procedurală aleasă de apelantă), îl constituie Legea nr. 10/2001,

cererile fiind formulate, potrivit mențiunii exprese a apelantei - reclamante

inclusiv din cuprinsul motivelor de apel, ca o contestație determinată de

refuzul nejustificat de soluționare a notificării, întemeiată pe Legea nr. 10/2001,

potrivit și Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Menționarea legii nr.

554/2004 reprezintă doar indicarea temeiului juridic general al cauzelor în

care se pune problema încălcării vreunui drept al cetățeanului de către

instituțiile publice, Legea nr. 10/2001 fiind concretizarea acestui temei

general într-o materie specială, respectiv cea a imobilelor preluate abuziv de statul

comunist.

Această concluzie

este confirmată și de indicarea deciziei în interesul legii amintite, de către

reclamantă, decizia privind procedura Legii nr. 10/2001.

Or, în baza acestui

temei juridic special ales de către apelanta-reclamantă, al Legii nr. 10/2001,

instanța de fond ar fi trebuit că soluționeze cauza în limitele stabilite de

această procedură specială și obligatorie. Însă, procedura Legii nr. 10/2001

impune mai multe etape succesive în vederea realizării finalității urmărite de

apelanta - reclamantă - obținerea despăgubirilor efective: emiterea unei

dispoziții/decizii de către unitatea deținătoare, cu propunerea de acordare de

despăgubiri; înaintarea acesteia împreună cu dosarul administrativ, către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, în baza Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, va declanșa procedura administrativă specială finalizată cu

emiterea titlului de despăgubire. Nici una dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001

sau ale Legii nr. 247/2005 nu permite omiterea uneia dintre aceste etape sau

substituirea competenței autorităților, inclusiv judiciare, în realizarea

atribuțiilor special conferite și partajate între aceste instituții, inclusiv

instanțe judecătorești.

De altfel, și

apelanta - reclamantă prin motivele sale de apel, a arătat că instanța nu poate

emite titluri/acțiuni la fonduri sau alte modalități prevăzute de lege.

Or, în cauză, instanța

de fond a soluționat cauza tocmai în limitele acestei proceduri speciale a

Legii nr. 10/2001.

Cum Legea nr. 10/2001

și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu permit instanței de judecată să acorde

în această etapă, despăgubiri, așa cum solicită apelanta - reclamantă, ci

de-abia ulterior, prin cenzurarea în fața instanței de contencios

administrativ, a cuantumului despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII, Curtea constată că în

mod legal tribunalul, raportat la aceste limite impuse de procedura specială a

Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea intimatului Municipiul București să

propună despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Tribunalul a avut în

vedere, în același timp cu regulile speciale ale legilor menționate, și

principiul disponibilității enunțat, pentru că s-a raportat și la cererea

apelantei sub acest aspect și nu a aplicat strict dispozițiile legale amintite,

deoarece nu a respins pur și simplu acțiunea, constatând imposibilitatea

restituirii în natură și imposibilitatea acordării de despăgubiri bănești

efective, în această etapă, de către instanță, această soluție ipotetică fiind

evident, inechitabilă și de nedorit în primul rând, de către

apelanta-reclamantă.

Chiar dacă dispoziția

de obligare a intimatului la emiterea unei dispoziții de propunere de

despăgubiri presupune un timp suplimentar, Curtea constată că obligația legală

a instanței este una imperativă, în sensul dispunerii astfel și nu altfel,

revenindu-i intimatului Municipiul București obligația de a se conforma în cel

mai scurt timp dispoziției instanței de judecată, sub sancțiunile legale pe

care apelanta - reclamantă le poate solicita.

Decizia invocată nr. 7316

a instanței supreme, pe care apelanta-reclamantă a spicuit-o în motivele sale

de apel, privește o cu totul altă situație decât prezenta, Decizia nr. XX/2007

a înaltei Curți de Casație și Justiție permițând expres instanței ca, în cazul

nesoluționării notificării, să dispună direct restituirea în natură, fără a mai

obliga unitatea deținătoare să emită dispoziție în acest sens. Decizia de

practică judiciară nu infirmă însă argumentele anterior expuse, precum și cele

ce urmează.

Apelanta - reclamantă

afirmă că raționamentul înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia în

interesul legii nr. XX/2007, este similar pentru soluționarea de către instanță

a cererii sale de despăgubiri prin echivalent valoric efectiv, Curtea este de

acord cu această afirmație care, de altfel, se desprinde și din însuși

cuprinsul Deciziei nr. XX/2007: „instanța va soluționa acțiunea persoanei

îndreptățită în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate”. Însă concluzia apelantei plecând de

la această afirmație, este una greșită pe care Curtea nu și-o însușește.

Astfel, soluționând acțiunea pe fond, în cazul nesoluționării notificării,

instanța este datoare să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr.

247/2005, inclusiv normele sale prohibitive speciale, atât în ceea ce privește

posibilitatea restituirii în natură, cât și în ceea ce privește situația când

această posibilitate nu există. Cu alte cuvinte, dacă instanța soluționând în

fond acțiunea, va consta că imobilul nu poate fi restituit în natură, atunci va

obliga pârâtul să propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII, dacă

bineînțeles, nu s-au cerut și acordat bunuri sau servicii în echivalent.

Concluzia aceasta se

impune pentru că art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privește înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a

dispozițiilor/deciziilor privind propunerea de despăgubiri, ipoteza din cauza

prezentă fiind reglementată de Legea nr. 10/2001 în forma modificată, când

unitățile deținătoare nu mai puteau acorda direct, prin dispoziții/decizii,

despăgubiri:

„Notificările

formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost

soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după

caz, a ordinelor”.

Așadar, textul legal

nu vorbește despre înaintarea hotărârilor judecătorești care constată acest

drept la despăgubiri, neputându-se realiza o asemenea interpretare extensivă a

textului legal, fără a se ajunge la o adăugare la lege.

Procedând astfel,

tribunalul a realizat coerența dintre etapele obligatorii ale Legii nr. 10/2001

și Titlului VII, suplinind potrivit Deciziei nr. XX/2007, omisiunea unității

deținătoare de a soluționa notificarea și permițând apelantei, parcurgerea în

continuare, a celorlalte etape legale, pentru obținerea efectiv a

despăgubirilor. Dacă ar fi acordat direct, despăgubiri, tribunalul ar fi eludat

aceste etape ulterioare și deci, dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005

care le impun.

De altfel, Decizia nr.

XX/2007 a instanței supreme vizează în mod predilect situația posibilității

restituirii în natură a imobilului și nu pe cea a despăgubirii prin echivalent,

pentru care există dispoziții speciale, diferențele existente între cele două

situații fiind evidente, ca de exemplu existența unei alte proceduri speciale

administrative ulterioare emiterii deciziilor referitoare la acordarea de

titluri de despăgubire, procedură specială instituită de art. 18 din Titlul

VII.

O interpretare

contrară a deciziei în interesul legii, cum invocă apelanta - reclamantă, ar

determina inutilitatea întregii proceduri reglementate de Titlul VII al Legii nr.

247/2005 și deci neaplicarea acestor norme. Un asemenea rezultat nu poate fi

admis, pentru că o decizie în interesul legii nu poate să lipsească de conținut

un act normativ, în sensul unei abrogări implicite.

Potrivit art. 52 din

Constituția României, la care face trimitere apelanta, „persoana vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Condițiile și

limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică".

Or, Decizia nr. XX/2007

reprezintă tocmai concretizarea acestui drept al persoanei vătămate, în materia

în discuție, instanța suplinind omisiunea intimatului Municipiul București, de

a soluția notificarea, soluționându-o, însă, în continuare, trebuie urmate

celelalte etape legale pentru obținerea efectivă a despăgubirilor,

recunoașterea dreptului pretins din art. 52 alin. (1) al Constituției privind

recunoașterea dreptului de soluționare a notificării și a dreptului la

despăgubiri datorită imposibilității restituirii în natură. Obținerea efectivă

a acestor despăgubiri implică parcurgerea în continuare a procedurii Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Argumentul că pârâții

sunt vinovați pentru nesoluționarea cererii de acordare de despăgubiri și ca

atare, trebuie obligați să plătească despăgubiri prin echivalent, nu poate fi

circumscris obligației constituționale a art. 52 menționat, deoarece

solicitarea de despăgubiri s-a realizat în subsidiar, în eventualitatea imposibilității

restituirii în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, și nu ca o sancțiune

pentru nesoluționarea notificării, deci ca daune - interese, în sensul

sintagmei „repararea pagubei" din textul constituțional.

Este întemeiată

critica apelantei în sensul că prin multiple hotărâri, inclusiv recente, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat ineficiența procedurii instituite de

Legea nr. 10/2001, însă acest fapt trebuie să determine, așa cum corect a

apreciat și tribunalul, măsuri de eficientizare din partea legiuitorului român,

instanța, în virtutea principiului constituțional al separației puterilor în

stat, fiind obligată doar să aplice legea, în speță Legea nr. 10/2001 și Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 - temeiul juridic ales de apelanta - reclamantă.

Din acest punct de

vedere, hotărârea Katz împotriva României din 2009 este elocventă: „Concluzia

de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ridică o răspândită problemă,

care rezultă dintr-o legislație defectuoasă privind restituirea imobilelor

naționalizate care au fost vândute de către stat la terți cu bună - credință (.)

Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative intervenite

nu au reușit să îmbunătățească această situație (.) Curtea observă cu

îngrijorare că ea a tratat deja peste o sută de cazuri cu privire la acest

subiect, cauza Străin precizată, nefiind decât prima din acest grup mare, și că

multe alte cazuri similare sunt încă pendinte în fața sa. Ea consideră că, de

asemenea, lacunele de drept identificate în aceste cauze, inclusiv în prezenta

speță, pot încă, pe viitor, să ducă la numeroase plângeri întemeiate.

Curtea vede în

această slăbiciune a statului român de a pune ordine în sistemul său legislativ

nu numai un factor agravant, în privința răspunderii statului față de

Convenție, pe motivul unei situații trecute sau viitoare, ci și o amenințare

pentru efectivitatea în viitor a dispozitivului pus în practică de Convenție,

inclusiv de un număr mare de cereri rezultând din aceeași cauză.

Din aceste motive,

înainte de a examina cererea de satisfacție echitabilă prezentată de reclamant

în conformitate cu articolul 41 al Convenției, și având în vedere

circumstanțele speței, ca și modificările în volumul de lucru, Curtea își

propune să examineze consecințele ce pot fi extrase din articolul 46 din

Convenție pentru statul pârât. Curtea reamintește că, în conformitate cu

articolul 46, înaltele Părți Contractante se angajează să respecte hotărârile

definitive pronunțate de Curte, în litigiile în care sunt părți, Comitetul de

Miniștri fiind responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor

decizii.”

Curtea de Apel

constată, însă, că unele măsuri de eficientizare au fost deja luate, persoane

îndreptățite privind despăgubiri efectiv, iar ordinea aleatorie de acordare de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost înlocuită cu una

cronologică, potrivit deciziei nr. 2815/2008 a acestei Comisii Centrale,

înscris depus la dosar.

Revine, așadar,

puterii legislative și executive, obligația de a eficientiza pe deplin

procedura acordării efective a despăgubirilor, a căror îndreptățire a fost

recunoscută de instanța de judecată.

În ceea ce privește

motivul secundar de apel al apelantei-reclamante, și acesta este nefondat,

deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată, în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent.

Potrivit expertizei

topografice efectuate, terenul preluat de statul comunist, în suprafață de 400

mp., individualizat ca suprafață în schița aferentă, se suprapune peste un

imobil compus dintr-un bloc de locuințe, format din trei tronsoane și curtea

interioară, neputând fi restituit în natură, indiferent de poziția sa în cadrul

imobilului.

Chiar dacă o parte

din acest imobil de 400 mp., face parte din curtea interioară a celor trei

tronsoane ale blocului, Curtea constată că, raportat la poziția sa, la

configurația blocului și la criteriul afectării către cele trei tronsoane,

într-adevăr imobilul nu poate fi restituit în natură nici măcar în parte, așa

cum solicită apelanta - reclamantă, nici din restul excedentului de 450 mp.

prin raportare la procentul de ocupare a terenului de 65% invocat.

În procedura Legii nr.

10/2001, criteriul afectării imobilului de elemente de sistematizare în scopul

aprecierii posibilității restituirii în natură este unul mai larg, care nu

poate fi restrâns la indicatorii invocați de apelantă.

Astfel, sintagma

„amenajări de utilitate publică” are în vedere, în accepțiunea legiuitorului,

pe lângă dotările sub și supraterane și parcurile și grădinile publice, precum

și amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, inclusiv curțile

interioare. Ca atare, restituindu-se 400 mp. sau chiar mai puțin din curtea

interioară, astfel cum solicită apelanta, s-ar ajunge la o afectare evidentă a

numeroaselor familii din cele trei tronsoane ale blocului și la o afectare a

acestui element de sistematizare - curte interioară de bloc, indiferent de

procentul zonal invocat de apelantă.

În ceea ce privește

apelurile formulate de către cei doi pârâți Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

Curtea le-a considerat ca fiind fondate, pentru următoarele motive:

Una dintre condițiile

pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care

contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a

persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de

capacitatea procesuală, care se apreciază în general, pentru o anumită

categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la

speță", în raport de litigiul dedus judecății.

Altfel spus, numai o

anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului

juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță

considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât

între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Întrucât Codul nu

cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite

concepții în legătură cu această noțiune.

Astfel, s-a

considerat că în procesul civil calitatea procesuală presupune justificarea

dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul

civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept

subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept

substanțial, în cazul calității procesuale active și nici o obligație inclusă

în conținutul unui raport juridic de drept substanțial, în cazul calității

procesuale pasive.

Într-o altă opinie,

prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală

a unei persoane fizice sau juridice de a figura într-un anumit proces în

calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu

calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează

conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de

reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei care pretinde că

i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei

despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Calitatea procesuală

este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

De asemenea, prin

calitatea procesuală se înțelege interesul îndreptățit al unei persoane de a

cere concursul justiției, ce izvorăște din încălcarea unui drept propriu sau

dintr-un raport - recunoscut de lege - de conexitate cu acel drept.

Acela care are un drept

are și calitatea de a intenta o acțiune.

S-a impus concepția

potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între

persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul

juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte,

existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același

raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Definiția a fost

reconfirmată și în jurisprudența actuală.

Plecând de la

considerentele expuse de Curte cu prilejul analizării motivelor unu și trei din

apelul reclamantei, considerente care își găsesc aplicabilitatea pe deplin și

în legătură cu aceste două apeluri, Curtea constată că într-adevăr, soluționând

în fond, acțiunea intimatei - reclamante, în baza Deciziei nr. XX/2007 a

înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a nesoluționării în termenul

legal, a notificării, instanța de judecată este obligată să aplice prevederile

Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII, după caz, temeiul juridic invocat de

altfel și de către intimata - reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

Or, acele limite

speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005 impun,

pe lângă etapele obligatorii și competențele partajate amintite, și

autoritățile publice cărora li s-au conferit aceste atribuții distincte pentru

fiecare etapă în parte.

Este drept că

instanța de judecată se subrogă unității deținătoare în soluționarea

notificării (ca etapă intermediară), în baza Deciziei nr. XX/2007 a înaltei

Curți de Casație și Justiție și a art. 21 din Constituția României, la care

decizia face referire, însă această situație este una de excepție, special

prevăzută de decizie.

Soluționând

notificarea în limitele Legii nr. 10/2001, raportat strict la această etapă a

procedurii speciale, de soluționare a notificării, instanța se subrogă unității

deținătoare, entității învestite cu soluționarea notificării și pronunță

soluțiile pe care acesta trebuia să le dea, cu corecțiile menționate anterior,

respectiv dispune restituirea în natură sau obligă la propunerea de

despăgubiri.

Or, aceste atribuții

incumbă entității notificate, potrivit art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, pe

care curtea le redă în continuare.

Așadar, unității

deținătoare Municipiul București îi revine obligația propunerii de despăgubiri

și nu celor doi apelanți - pârâți.

Astfel, instanța de

judecată nu poate în acest cadru procesual, să acorde direct despăgubiri

intimatei - reclamante, astfel încât cele două instituții apelante nu pot avea

calitate procesuală pasivă în cauză, dat fiind temeiul juridic al cererilor - Legea

nr. 10/2001.

Nici argumentul

tribunalului în sensul că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților are calitate procesuală pasivă, ca urmare a faptului că are atribuția

legală a coordonării procesului de acordare a despăgubirilor realizând

activitățile necesare implementării Legii nr. 247/2005, incluzând emiterea

titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni

și achitarea despăgubirilor în numerar, nu poate fi reținut pentru că instanța

s-a pronunțat doar asupra soluționării în fond a notificării, toate aceste

atribuții menționate de tribunal fiind subsecvente următoarei etape a

procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 și Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

aceea a stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor și obținerii

despăgubirilor efective. Ele nu au însă nici o legătură cu etapa prezentă, a

obligării la a propune la modul general acordarea de despăgubiri.

recurs.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și

304 pct. 9 C. proc. civ.

primului motiv de recurs invocat, recurenta susține că instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece ea a solicitat prin acțiune obligarea

pârâtului Municipiul București prin primar general să-i restituie în natură

imobilul situat în str. Ion Brezoianu și, respectiv, obligarea celorlalți

pârâți să-i restituie în echivalent imobilul, în cazul și în măsura în care

restituirea în natură nu este posibilă, adică să fie obligați la plata

despăgubirilor bănești corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.

Recurenta arată că

niciodată nu a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin primar

general să emită decizie de restituire în natură a imobilului sau să facă

propunere motivată de acordare a despăgubirilor.

Astfel, instanța a

acordat ceea ce nu s-a cerut, obligând-ul pe pârât să facă propunere de

acordare a despăgubirilor .

O astfel de soluție

contravine și deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

deoarece retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea

conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituie.

învestită să evoce fondul în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

trebuia să constate pe baza materialului probator administrat dacă este sau nu

întemeiată cererea de restituire în natură, cerere care, în opinia recurentei

poate fi admisă.

Din expertiza efectuată

în cauză, rezultă că o suprafață din terenul preluat de la autorul reclamantei

este neocupată și poate fi restituită în natură.

Astfel, din terenul

inițial de 1220 m.p., din care autorul reclamantei a deținut o cotă parte de 400 m.p., în prezent doar 500 m.p. sunt ocupați de clădiri noi, iar suprafața de teren necesar

clădirilor este conform normelor urbanistice locale de 65%, adică de cca. 770

m.p., de unde rezultă că rămâne o suprafață de 450 m.p. care poate fi restituită ca fiind liberă de construcții.

fost admise apelurile declarate de Autoritatea Națională pentru restituirea

proprietăților și de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

respingându-se cererea conexă completată pentru lipsa de legitimare procesuală

pasivă a pârâților.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenta arată că atât timp cât termenul de

soluționare a notificării a fost cu mult depășit, ceea ce echivalează cu o

soluție negativă, are dreptul la soluționarea pe fond a cauzei.

Cum dreptul pretins

există, prejudiciul există de asemenea prin nesoluționarea cererii, reclamanta

se consideră îndreptățită la a fi despăgubită prin acordarea unei sume de bani

la justa valoare a imobilului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 52 din

Constituția României, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, precum și Jurisprudența C.E.D.O. care s-a pronunțat în numeroase

spețe împotriva României, în sensul că mecanismul de despăgubire prin echivalent

cu titlu de participare la Fondul Proprietatea este o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece prin această modalitate nu s-a reușit până în prezent să se acorde o

despăgubire.

C.E.D.O. a obligat

Statul Român la despăgubiri bănești sau la restituirea imobilului în natură,

iar această interpretare se impune și instanțelor naționale.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O. Fondul Proprietatea nu este cotat la bursă, valoarea

titlurilor de participare este ipotetică așa încât nu se poate vorbi de o

despăgubire justă, iar susținerile instanței în sensul că este de notorietate

faptul că au început să se acorde despăgubiri sunt irelevante față de cele

arătate anterior.

Faptul că în mod

aleatoriu unele persoane beneficiare ale drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001

au primit despăgubiri nu este de natură să o asigure pe recurenta reclamantă că

le va primi și ea, câtă vreme nu i-au fost acordate în termenul legal.

Recurenta solicită

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, obligarea pârâților la

restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la

plata de despăgubiri bănești potrivit valorii de circulație a terenului

rezultat din expertiză, având în vedere că a formulat această cere în mod

subsidiar în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu est posibilă.

Autoritatea Națională

pentru restituirea proprietăților a depus la dosar întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat și arătând că, procedura administrativă prevăzută

de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată și, respectiv, procedura specială

prevăzută de Legea nr. 247/2005, nu a fost declanșată, motiv pentru care nu se

poate admite cererea de acordare de despăgubiri bănești.

Intimații Municipiul

București prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice nu au depus la dosar întâmpinare.

Prin concluziile

scrise formulate în cauză, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că nu

există niciun text de lege care să stabilească în sarcina sa obligația de a

acorda despăgubiri bănești.

Măsurile reparatorii

ce se pot acorda în prezenta cauză sunt doar cele prevăzute de Legea nr. 10/2001,

iar în recurs, reclamanta nu a fost în măsură să indice vreun temei legal care

să justifice calitatea procesuală pasivă a Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Recursul este fondat,

în limitele și pentru motivele ce se vor arăta.

căreia instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut este enunțată impropriu,

deoarece, respingând apelul reclamantei și menținând pe fond soluția primei

instanțe, curtea de apel nu a acordat ea însăși nimic, pentru a se putea

considera incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În realitate,

reclamanta a formulat această critică și în legătură cu hotărârea primei

instanțe, în temeiul art. 129 alin. ultim C. proc. civ., iar curtea de apel nu

a