ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 841/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11377/3/2008, la data de 20 martie 2008,

reclamanta A.A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primarul General, obligarea pârâtei a soluționa notificarea

formulată de reclamantă privind restituirea în natură sau plata de despăgubiri

pentru imobilul situat în București, sectorul 1, în suprafață de 274 mp, fără

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că pentru acest imobil a efectuat notificări și demersuri către pârâtă,

respectiv, notificarea nr. 2798 din 19 aprilie 2001 primită la Primăria Municipiului București la data de 15 mai 2001 sub nr. 1068; a completat actele

necesare în dosar la data de 24 iulie 2002; a solicitat sub nr. 6775 din 11

februarie 2004 să i se comunice stadiul de soluționare al acestui dosar (fără

răspuns până în prezent); a depus o nouă notificare sub nr. 1350 din data de 3

noiembrie 2006 (după soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de

revendicare a proprietății sale - dosar nr. 5805/1999, definitivă și

irevocabilă pin decizia civilă nr. 432/R din 22 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă); a solicitat din nou la 21 noiembrie 2007 sub

nr. 681744 soluționarea acestei notificări, cerere de asemenea, rămasă fără

niciun răspuns.

Reclamanta a învederat că imobilul -

inițial teren de 274 mp și construcția existentă pe el a fost proprietatea

mamei sale, M.M., cumpărată de aceasta cu actul autentificat sub nr. 32868 din

19 septembrie 1938 și cu actul autentificat sub nr. 31626 din 29 august 1939 de

către Tribunalul București, Secția Notariat, moștenită de reclamantă în

calitate de unică fiică.

Imobilul a fost preluat de stat în

baza prevederilor Decretului nr. 111/1951 - cu Cartea de Judecată nr. 559 din

19 martie 1952 a fostei Judecătorii II București.

Prin sentința civilă nr. 513 din 08

aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis în parte cererea formulată de reclamantă; s-a constatat că aceasta are

calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafață de 275 mp situat în

București, sector 1 și a respins, ca nefondate, restul pretențiilor.

Pentru a hotărî în acest fel,

tribunalul a reținut că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea

nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 2798 din 19 aprilie 2001 la fostul Serviciu

Executori Judecătorești din cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București și

înaintată Primăriei Municipiului București, notificatoarea A.A.D., în calitate

de moștenitoare a defunctei M.M., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 275 mp, situat în

București, sectorul 1.

Tribunalul a constatat că, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului

judecat, s-a stabilit calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului

în litigiu, situat la adresa menționată mai sus, ca și faptul că terenul nu

poate fi restituit în natură, fiind afectat de construcții, lucrări edilitare

și circulație, iar reclamanta are deschisă doar calea măsurilor reparatorii în

echivalent dispusă de Legea nr. 10/2001.

În consecință, tribunalul a

constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită [în sensul art.

3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) la

acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 275 mp situat în

București, sectorul 1, imobil ce a fost preluat abuziv de la autoarea sa, în

condițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, iar

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 1 și art. 7

din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel apelanta-reclamantă A.D.A., susținând nelegalitatea și

netemeinicia acesteia.

În motivarea apelului, apelanta

arată că, deși i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la

despăgubiri în sensul Legii nr. 10/2001, s-au acordat numai măsuri reparatorii

în echivalent.

Analizând sentința apelată prin

prisma criticilor formulate de apelantă, Curtea a constatat că apelul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prima instanță a respectat întocmai

atât dispozițiile legii speciale de restituire, cât și dispozițiile obligatorii

ale deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul Legii nr. 53/2007 52/2007. Astfel, în mod corect instanța a analizat

fondul cauzei, constatând că în mod nejustificat unitatea deținătoare a refuzat

să soluționeze în termen legal notificarea ce i-a fost adresată de

contestatoare.

S-a consideră că, susținerea

referitoare la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 este nefondată și

decurge dintr-o interpretare eronată a dispozițiilor Deciziei Nr. LIII (53) din

4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului

în interesul legii, unde s-a hotărât că „dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează

în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".

Pentru considerentele arătate,

Curtea în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca

nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 231A din

25 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a

declarat recurs reclamanta care a susținut următoarele motive de nelegalitate.

Deoarece imobilul a fost însă preluat

de stat prin Decretul nr. 111/1951, construcția a fost demolată - fără a se primi

vreo despăgubire pentru ea, iar pe terenul respectiv de 275 mp, parțial, s-a

edificat un nou imobil, la apariția Legii nr. 10/2001 a solicitat retrocedarea

imobilului, dar, fiindu-i însă respinse notificările.

Se susține că prima instanță nu a

motivat în nici un fel aspectul referitor la decizia nr. 53/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care nu înlătură însă criteriile speciale ale

Legii nr. 33/1994 și nici modul de stabilire a despăgubirilor.

Dacă instanțele - ar fi considerat

că în niciun caz nu se poate pune problema obligării pârâtului (potrivit

prevederilor exprese ale Legii nr. 33/1994) la plata acestor despăgubiri pentru

terenul ce nu i-a fost retrocedat în natură, nu ar mai fi avut nici un motiv să

dispună efectuarea expertizelor care nici nu au fost măcar luate în discuție,

deși s-au plătit onorarii substanțiale pentru efectuarea lor.

Se mai precizează că nu s-a pus în

discuția părților aspectul imposibilității instanței de a stabili cuantumul

despăgubirilor.

Analizând decizia recurată prin

prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Pentru a fi incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În speța supusă judecății instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001,

ca și ale art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de stabilire și

plată a despăgubirilor.

Așa cum au statuat instanța de fond și

cea de apel care au respectat întocmai dispozițiile deciziei de recurs în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în

natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificare părții interesate. Pe de altă parte, în mod just s-a interpretat

decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform

căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu se

aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, neputând fi primită critica referitoare la stabilirea

de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Prin art. 16 alin. (1)-(2) din Legea

nr. 247/2005 Titlul VII privind regimul stabilirii plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între

notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin

consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1)

a textului și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data

respectivă, și despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei

Centrale, însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea

notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor,

ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.

Nu pot fi reținut nici criticile

recurentei relative la aplicarea Legii nr. 33/1994, deoarece, după apariția

Legii nr. 10/2001, legea specială ce reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor

expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994 au rămas fără aplicare în cazul acțiunilor având ca

obiect aceste imobile, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia Secțiilor Unite nr. 53/2007,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul

legii privind dispozițiile Legii nr. 33/1994, este obligatorie de la data

publicării în Monitorul Oficial în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, nu se poate pune problema că

reclamanții ar fi fost lipsiți de dreptul de acces la justiție, reglementat de

art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât legea română

prevede posibilitatea retrocedării imobilelor expropriate în temeiul legii

speciale, a cărei procedură însă trebuie urmată în condițiile legii speciale.

Nici speranța legitimă nu poate fi reținută

ca argument pentru soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată întemeiată

pe un al temei juridic decât cel în vigoare la data promovării acțiunii și

pentru înlăturarea deciziei pronunțate în interesul legii.

Decizia sus amintită a clarificat

temeiul juridic care trebuie urmat în cazul pretențiilor referitoare la

imobilele expropriate promovate prin acțiuni introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, soluția instanței de apel fiind legală, în conformitate cu

dispozițiile legale incidente.

Motivele de recurs invocate de

recurenta-reclamantă în privința dispunerii și efectuării de către instanța de

judecată a expertizei tehnice de specialitate nu pot conduce însă la reținerea

nelegalității deciziei recurate și modificării acesteia în sensul solicitat de recurentă,

și anume de a stabili instanța cuantumul despăgubirilor la care este

îndreptățită, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1),

notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, se va

respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

decizia recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.A.

împotriva deciziei civile nr. 231 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2011.