ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 841/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11377/3/2008, la data de 20 martie 2008, reclamanta A.A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, obligarea pârâtei a soluționa notificarea formulată de reclamantă privind restituirea în natură sau plata de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sectorul 1, în suprafață de 274 mp, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pentru acest imobil a efectuat notificări și demersuri către pârâtă, respectiv, notificarea nr. 2798 din 19 aprilie 2001 primită la Primăria Municipiului București la data de 15 mai 2001 sub nr. 1068; a completat actele necesare în dosar la data de 24 iulie 2002; a solicitat sub nr. 6775 din 11 februarie 2004 să i se comunice stadiul de soluționare al acestui dosar (fără răspuns până în prezent); a depus o nouă notificare sub nr. 1350 din data de 3 noiembrie 2006 (după soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de revendicare a proprietății sale - dosar nr. 5805/1999, definitivă și irevocabilă pin decizia civilă nr. 432/R din 22 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă); a solicitat din nou la 21 noiembrie 2007 sub nr. 681744 soluționarea acestei notificări, cerere de asemenea, rămasă fără niciun răspuns.

Reclamanta a învederat că imobilul - inițial teren de 274 mp și construcția existentă pe el a fost proprietatea mamei sale, M.M., cumpărată de aceasta cu actul autentificat sub nr. 32868 din 19 septembrie 1938 și cu actul autentificat sub nr. 31626 din 29 august 1939 de către Tribunalul București, Secția Notariat, moștenită de reclamantă în calitate de unică fiică. Imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 111/1951 - cu Cartea de Judecată nr. 559 din 19 martie 1952 a fostei Judecătorii II București.

Prin sentința civilă nr. 513 din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă; s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafață de 275 mp situat în București, sector 1 și a respins, ca nefondate, restul pretențiilor.

Pentru a hotărî în acest fel, tribunalul a reținut că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 2798 din 19 aprilie 2001 la fostul Serviciu Executori Judecătorești din cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București și înaintată Primăriei Municipiului București, notificatoarea A.A.D., în calitate de moștenitoare a defunctei M.M., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 275 mp, situat în București, sectorul 1. Tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu, situat la adresa menționată mai sus, ca și faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de construcții, lucrări edilitare și circulație, iar reclamanta are deschisă doar calea măsurilor reparatorii în echivalent dispusă de Legea nr. 10/2001.

În consecință, tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită [în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 275 mp situat în București, sectorul 1, imobil ce a fost preluat abuziv de la autoarea sa, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, iar reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 1 și art. 7 din același act normativ. Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta-reclamantă A.D.A., susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia. În motivarea apelului, apelanta arată că, deși i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul Legii nr. 10/2001, s-au acordat numai măsuri reparatorii în echivalent.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de apelantă, Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prima instanță a respectat întocmai atât dispozițiile legii speciale de restituire, cât și dispozițiile obligatorii ale deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul Legii nr. 53/2007 52/2007. Astfel, în mod corect instanța a analizat fondul cauzei, constatând că în mod nejustificat unitatea deținătoare a refuzat să soluționeze în termen legal notificarea ce i-a fost adresată de contestatoare.

S-a consideră că, susținerea referitoare la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 este nefondată și decurge dintr-o interpretare eronată a dispozițiilor Deciziei Nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, unde s-a hotărât că „dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001". Pentru considerentele arătate, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 231A din 25 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Deoarece imobilul a fost însă preluat de stat prin Decretul nr. 111/1951, construcția a fost demolată - fără a se primi vreo despăgubire pentru ea, iar pe terenul respectiv de 275 mp, parțial, s-a edificat un nou imobil, la apariția Legii nr. 10/2001 a solicitat retrocedarea imobilului, dar, fiindu-i însă respinse notificările. Se susține că prima instanță nu a motivat în nici un fel aspectul referitor la decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu înlătură însă criteriile speciale ale Legii nr. 33/1994 și nici modul de stabilire a despăgubirilor.

Dacă instanțele - ar fi considerat că în niciun caz nu se poate pune problema obligării pârâtului (potrivit prevederilor exprese ale Legii nr. 33/1994) la plata acestor despăgubiri pentru terenul ce nu i-a fost retrocedat în natură, nu ar mai fi avut nici un motiv să dispună efectuarea expertizelor care nici nu au fost măcar luate în discuție, deși s-au plătit onorarii substanțiale pentru efectuarea lor. Se mai precizează că nu s-a pus în discuția părților aspectul imposibilității instanței de a stabili cuantumul despăgubirilor. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În speța supusă judecății instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, ca și ale art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de stabilire și plată a despăgubirilor. Așa cum au statuat instanța de fond și cea de apel care au respectat întocmai dispozițiile deciziei de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare părții interesate.

Pe de altă parte, în mod just s-a interpretat decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, neputând fi primită critica referitoare la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Prin art. 16 alin. (1)-(2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) a textului și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă, și despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16. Nu pot fi reținut nici criticile recurentei relative la aplicarea Legii nr. 33/1994, deoarece, după apariția Legii nr. 10/2001, legea specială ce reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au rămas fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect aceste imobile, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia Secțiilor Unite nr. 53/2007, a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii privind dispozițiile Legii nr. 33/1994, este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, nu se poate pune problema că reclamanții ar fi fost lipsiți de dreptul de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât legea română prevede posibilitatea retrocedării imobilelor expropriate în temeiul legii speciale, a cărei procedură însă trebuie urmată în condițiile legii speciale. Nici speranța legitimă nu poate fi reținută ca argument pentru soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată întemeiată pe un al temei juridic decât cel în vigoare la data promovării acțiunii și pentru înlăturarea deciziei pronunțate în interesul legii.

Decizia sus amintită a clarificat temeiul juridic care trebuie urmat în cazul pretențiilor referitoare la imobilele expropriate promovate prin acțiuni introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția instanței de apel fiind legală, în conformitate cu dispozițiile legale incidente. Motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă în privința dispunerii și efectuării de către instanța de judecată a expertizei tehnice de specialitate nu pot conduce însă la reținerea nelegalității deciziei recurate și modificării acesteia în sensul solicitat de recurentă, și anume de a stabili instanța cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1), notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.A. împotriva deciziei civile nr. 231 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.