ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5151/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 05 noiembrie 2009, sub nr. 11365/302/2008, reclamanta T.I. a solicitat obligarea pârâților Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata prețului actualizat în raport de rata inflației, achitat prin contractul de vânzare–cumpărare din 16 aprilie 1998, pentru imobilul apartament nr. 2 situat în București, strada P.R., precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 01 iunie 2009, Judecătoria sectorului 5 București a invocat excepția necompetenței materiale, iar prin sentința civilă nr. 4694 din 01 iunie 2009, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1461 din 09 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de SC H.N. SA; a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanta T.I. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a prețului de piață al apartamentului nr. 2, situat în București, strada P.R., sector 1, în valoare de 509.100 RON; a respins ca neîntemeiată acțiunea modificată formulată de reclamanta T.I. împotriva pârâtelor Primăria Municipiului București și SC H.N.

SA; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC H.N. SA; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 458 din 13 septembrie 2010, a respins, ca nefondată cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru considerentele ce urmează: Sub un prim aspect, Curtea a constatat că criticile subsumate primului punct (principal) al motivelor acestui apel, vizează exclusiv excepția lipsei calității procesuale pasive în acțiunea promovată de către reclamantă, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a împrejurării că reclamanta nu ar fi făcut dovada desființării contractului său, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Sintagma desființarea contractului este explicitată în cadrul prevederilor art. 20 alin. ( 2 1 ) din lege, conform cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.

Ca atare, criticile apelantului în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată și a împrejurării că reclamanta nu ar fi făcut dovada desființării contractului său, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pentru a fi antrenată ipoteza normei juridice evocate, sunt nefondate, date fiind argumentele precizate, precum și existența sentinței civile nr. 15809 din 07 noiembrie 2007, definitive și irevocabile, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București. Sub un al doilea aspect, Curtea a constatat că, criticile subsumate punctului subsidiar al motivelor acestui apel, relative fondului cererii, sunt de asemenea, nefondate.

Apelantul invocă în susținerea punctului său de vedere, neîndeplinirea condiției privind existența unei hotărâri judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată. Potrivit prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, „ (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare ; (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Or, Curtea a constatat că sintagma „ contracte de vânzare-cumpărare (…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” vizează atât ipoteza anulării, cât și pe cea a desființării (echivalente cu lipsirea de efecte sau cu constatarea ineficacității) implicite admiterii unei cereri de revendicare prin comparare de titluri. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, calitate procesuală având exclusiv vânzătorul, Primăria Municipiului București, care răspunde pentru evicțiune.

Totodată se arată că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura, pe de o parte dispozițiile de drept comun ale art. 1337 C. civ., iar pe de altă parte acestea nu sunt norme cu caracter procesual. Lipsa calității procesuale pasive rezultă chiar din textul de lege, câtă vreme contractul nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Recurentul mai arată că reclamanta nu a făcut nici dovada bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, așa încât nu sunt întrunite dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intimata, prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicită respingerea recursului. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei reține caracterul nefondat al căii extraordinare de atac pentru argumentele ce succed. Legiuitorul, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, a reglementat un caz special de răspundere pentru evicțiune sub aspectul restituirii prețului plătit, derogând de la principiul relativității efectelor contractelor, în sensul că obligația de restituire a prețului nu revine vânzătorului bunului, ci Ministerului Finanțelor Publice. Prin art. 20 alin. (2 1 ) din același act normativ, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauza de față, reclamanta a pierdut bunul în urma unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, acțiune ce are drept premisă coliziunea a două titluri de proprietate valabile pentru unul și același bun. Condiția cerută de lege și anume existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabilă, se regăsește în sentința civilă nr. 15809/2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia nr. 603 din 05 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1568 din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Mai susține recurentul că reclamanta nu a făcut dovada bunei sale credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a fi îndeplinită și cerința referitoare la respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea bunului.

Buna-credință este întotdeauna prezumată așa încât reclamanta nu avea îndatorirea de a o dovedi, dovada contrară urmând a fi făcută de persoana interesată. Așa cum deja s-a arătat, reclamanta a avut un titlu de proprietate valabil, cu alte cuvinte, dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate de ambele părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Înalta Curte, însușindu-și în totalitate argumentele instanței superioare de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 458A din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.