ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5151/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 5 București la data de 05 noiembrie 2009, sub nr. 11365/302/2008, reclamanta

T.I. a solicitat obligarea pârâților Primăria Municipiului București, SC H.N. SA

și Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata prețului actualizat în raport de

rata inflației, achitat prin contractul de vânzare–cumpărare din 16 aprilie 1998,

pentru imobilul apartament nr. 2 situat în București, strada P.R., precum și obligarea

acestora la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată

din data de 01 iunie 2009, Judecătoria sectorului 5 București a invocat excepția

necompetenței materiale, iar prin sentința civilă nr. 4694 din 01 iunie 2009, a

admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București și

a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă

nr. 1461 din 09 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul

Finanțelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive, invocată de SC H.N. SA; a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanta

T.I. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la restituirea

către reclamantă a prețului de piață al apartamentului nr. 2, situat în București,

strada P.R., sector 1, în valoare de 509.100 RON; a respins ca neîntemeiată acțiunea

modificată formulată de reclamanta T.I. împotriva pârâtelor Primăria Municipiului

București și SC H.N. SA; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție

formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC H.N. SA; a luat act că nu

s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

458 din 13 septembrie 2010, a respins, ca nefondată cererea de apel formulată de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru considerentele ce urmează:

Sub un prim aspect, Curtea

a constatat că criticile subsumate primului punct (principal) al motivelor acestui

apel, vizează exclusiv excepția lipsei calității procesuale pasive în acțiunea promovată

de către reclamantă, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și a împrejurării că reclamanta

nu ar fi făcut dovada desființării contractului său, printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

Prin art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin

Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv

restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

se face în ambele cazuri,

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Sintagma desființarea

contractului este explicitată în cadrul prevederilor art. 20 alin. (

2

1

)

din lege, conform cărora

„în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile

locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.

Ca atare, criticile apelantului

în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată și a împrejurării că reclamanta nu ar fi

făcut dovada desființării contractului său, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

pentru a fi antrenată ipoteza normei juridice evocate, sunt nefondate, date fiind

argumentele precizate, precum și existența sentinței civile nr. 15809 din 07 noiembrie

2007, definitive și irevocabile, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București.

Sub un al doilea aspect,

Curtea a constatat că, criticile subsumate punctului subsidiar al motivelor acestui

apel, relative fondului cererii, sunt de asemenea, nefondate.

Apelantul invocă în susținerea

punctului său de vedere, neîndeplinirea condiției privind existența unei hotărâri

judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, condiție prevăzută

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată.

Potrivit prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată, „

(1) Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare

;

(2) Valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Or, Curtea a constatat

că sintagma „

contracte

de vânzare-cumpărare (…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”

vizează atât ipoteza anulării, cât și pe cea a desființării (echivalente cu lipsirea

de efecte sau cu constatarea ineficacității) implicite admiterii unei cereri de

revendicare prin comparare de titluri.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâtul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se invocă lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu a fost parte

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, calitate procesuală având exclusiv

vânzătorul, Primăria Municipiului București, care răspunde pentru evicțiune.

Totodată se arată că dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura, pe de o parte dispozițiile

de drept comun ale art. 1337 C. civ., iar pe de altă parte acestea nu sunt norme

cu caracter procesual.

Lipsa calității procesuale

pasive rezultă chiar din textul de lege, câtă vreme contractul nu a fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recurentul mai arată că

reclamanta nu a făcut nici dovada bunei sale credințe la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, așa încât nu sunt întrunite dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Intimata, prin întâmpinarea

formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită

respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor

de drept incidente cauzei reține caracterul nefondat al căii extraordinare de atac

pentru argumentele ce succed.

Legiuitorul, prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, a reglementat

un caz special de răspundere pentru evicțiune sub aspectul restituirii prețului

plătit, derogând de la principiul relativității efectelor contractelor, în sensul

că obligația de restituire a prețului nu revine vânzătorului bunului, ci Ministerului

Finanțelor Publice.

Prin art. 20 alin. (2

1

)

din același act normativ, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare

desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut

în urma unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauza de față, reclamanta

a pierdut bunul în urma unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, acțiune

ce are drept premisă coliziunea a două titluri de proprietate valabile pentru unul

și același bun.

Condiția cerută de lege

și anume existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabilă, se regăsește

în sentința civilă nr. 15809/2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

definitivă prin decizia nr. 603 din 05 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1568 din 28 octombrie 2008

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Mai susține recurentul

că reclamanta nu a făcut dovada bunei sale credințe la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru a fi îndeplinită și cerința referitoare la respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea bunului.

Buna-credință este întotdeauna

prezumată așa încât reclamanta nu avea îndatorirea de a o dovedi, dovada contrară

urmând a fi făcută de persoana interesată.

Așa cum deja s-a arătat,

reclamanta a avut un titlu de proprietate valabil, cu alte cuvinte, dispozițiile

Legii nr. 112/1995 au fost respectate de ambele părți la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte, însușindu-și

în totalitate argumentele instanței superioare de fond, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 458A din 13

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2011.