ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a III-a civilă, in data de 14 februarie 2011 sub nr. 11378/3/2011,

reclamanții C.I. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al

Municipiului București, SC H.N. SA și M.F.P. solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se dispună restituirea contravalorii imobilului situat în

București, sector 1 echivalentă cu valoarea de piață a apartamentului la data

pronunțării sentinței în acest dosar, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul situat în București, sector 1 de

la Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA prin contractul de

vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în

care locuiau în calitate de chiriași conform contractului de închiriere din 15

ianuarie 1994.

Reclamanții au arătat

că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1902 din 13 mai 2003 Dosar

nr. 4275/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 prin care reclamanții, în calitate de

chiriași dobândiseră în proprietate imobilul și s-a dispus obligarea lor de a

lăsa foștilor proprietari, imobilul în deplină proprietate și pașnică

folosință, fiind astfel evacuați din imobil prin sentința civilă nr. 9765 din 15

decembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 17503/2004 al Judecătoriei sectorului

1 București (rămasă definitivă și irevocabilă).

În susținerea

acțiunii reclamanții au arătat că la data cumpărării imobilului au fost de bună

credință, îndeplinind toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și că de

fapt Primăria Municipiului București a fost de rea credință, neaducându-le la cunoștință

faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în

condițiile în care imobilul foștilor proprietari - C.V. și C.V., fusese trecut

cu titlu în proprietatea statului.

Ca urmare a faptului

că intimatul C.V. nu s-a mai întors în România după ce i-a expirat viza de 30

de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru a se deplasa în SUA în interes de

serviciu Consiliul Popular al Municipiului București în baza art. 2 alin. (2)

și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 a emis Decizia nr. 1944 din 22 decembrie 1981

prin care s-a trecut în proprietatea statului fără plată cota indiviză de

½ din imobilul situat în București, sector 1.

Deoarece în anul 1981

intimata C.V. a făcut cerere de emigrare în SUA, Consiliul Popular al

Municipiului București în baza art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974

a emis Decizia nr. 1866 din 15 decembrie 1981 prin care s-a trecut în

proprietatea statului cu plată cota indiviză de ½ din imobilul situat în

București, sector 1, aceasta primind suma de 31.924 lei. Prețul apartamentului

achitat integral la data semnării contractului de vânzare cumpărare din 18

decembrie 1996 a fost de 17.255,454 lei.

Au arătat că întrucât

au pierdut proprietatea imobilului mai sus menționat nu datorită culpei

acestora, ci ca urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, reclamanții

au solicitat restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piață a

apartamentului la data pronunțării hotărârii.

Prin sentința civilă nr.

1833 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 11378/3/2011 a fost admisă în parte acțiunea reclamanților în

contradictoriu cu pârâtul M.F.P., fiind obligat pârâtul la plata sumei de 43.547,59

lei reprezentând preț reactualizat.

S-a respins cererea

privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, au fost reținute următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare

- cumpărare cu plata în rate din 18 decembrie 1996 reclamantul a cumpărat în

baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, sector 1.

Acest imobil a făcut

obiectul unei acțiuni în revendicare intentate de fostul proprietar, acțiune ce

a fost admisă prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2002, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele

acestei decizii, s-a reținut că bunul nu a intrat niciodată cu titlu valabil în

proprietatea statului, iar părțile contractului de vânzare - cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credință.

În privința

cumpărătorilor, se statuează cu autoritate de lucru judecat faptul că aceștia cunoșteau

la data încheierii contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul

proprietar, astfel că, nu poate fi vorba de o bună credință a cumpărătorilor la

încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a

mai reținut că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996.

Pentru a se stabili

dacă reclamanților li se cuvine restituirea prețului reactualizat sau valoarea

de piață a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond

a reținut că este esențială distincția între cumpărarea respectivului

apartament cu respectarea Legii nr. 112/1995, sau, dimpotrivă, cu eludarea

acestui act normativ.

Această distincție

rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și, respectiv ale art. 50

1

din aceeași lege, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009.

Primul text se referă

la posibilitatea restituirii prețului actualizat către chiriașii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, iar cel de-al doilea are în vedere dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor aparținând proprietarilor ale căror contracte de vânzare

- cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Textele anterior

citate nu definesc ce trebuie să se înțeleagă prin „desființarea” contractelor

astfel ca practica judecătorească a dedus că prin desființare trebuie să se

înțeleagă atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul

printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător

s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare

este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că: În cazul în

care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.

Chiar dacă acest text

privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul

prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila

desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau

constatat nul, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost

evins într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, dreptul

chiriașului cumpărător, (al cărui contract a fost desființat într-o acțiune în

revendicare), de a primi o despăgubire, este reglementat de dispozițiile art. 50

și urm. din Legea nr. 10/2001.

Cum dispozițiile

Legii nr. 10/2001, sunt de strictă interpretare, Tribunalul a apreciat că

reclamanții nu pot pretinde decât restituirea prețului actualizat cu rata

inflației, neavând relevanță valoarea de circulație actuală a imobilului.

Instanța de fond a reținut

că reclamanții nu-și pot întemeia acțiunea pe dispozițiile art. 50

1

alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la prețul de piață, întrucât contractul

lor de vânzare - cumpărare a fost desființat, reținându-se totodată și reaua

credință la momentul încheierii actului.

Cât privește

diferența între prețul de piață și prețul reactualizat, această pretenție nu

poate fi primită, întrucât nu este prevăzută de lege valoarea de piață acordată

în alte ipoteze.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât reclamanți C.I. și C.M. cât și pârâtul M.F.P. prin

D.G.F.P. a Municipiului București, iar prin Decizia civilă nr. 50/A din 13

martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, au

fost respinse ca nefondate ambele apeluri pentru următoarele considerente:

În ceea

ce privește apelul formulat de reclamanți, s-a reținut că într-adevăr, potrivit

prevederilor

art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată, pentru a se beneficia de

despăgubiri la valoarea de piață a apartamentului de către proprietarii foști

chiriași, ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare,

desființate prin hotărâri judecătorești, este necesar să fie îndeplinite două

condiții: prima fiind aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauză,

este îndeplinită cea de-a doua condiție deoarece prin

Decizia civilă nr. 265/2002

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă,

s-a desființat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanți cumpăraseră

apartamentul, a cărei valoare de piață se solicită prin acțiunea de față.

În acest sens, prin

decizia menționată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanți cu

Primăria Municipiului București, reținându-se în considerentele deciziei că

apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare în litigiu, nu a intrat

niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părțile contractului

de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea

credință.

În privința reclamanților,

în calitate de cumpărători, s-a statuat că aceștia cunoșteau la data

contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul proprietar, astfel

că nu poate fi vorba de o bună credință a cumpărătorilor la încheierea actului

de vânzare-cumpărare, cauza acestuia fiind ilicită atrage, în temeiul

prevederilor art. 984 C. civ., nulitatea contractului încheiat în aceste

condiții.

S-a mai reținut în

decizia prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare și faptul

că, la interogatoriul luat reclamanților, aceștia au recunoscut că la data la

care au cumpărat apartamentul, cunoșteau că există atât o cerere de restituire

în natură a apartamentului, formulată de foștii proprietari, cât și o acțiune

în revendicare aflată pe rolul instanțelor judecătorești, motiv pentru care s-a

statuat că nu poate fi vorba de buna credință a cumpărătorilor la încheierea

actului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, se

reține practic încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care

prevedeau posibilitatea pentru chiriașii cumpărători să cumpere doar

apartamentele ce nu se restituie în natură.

Prin

urmare, față de

considerentele

deciziei menționate, ce au intrat în putere de lucru judecat, instanța de apel a

reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996

de reclamanți cu Primăria Municipiului General prin mandatar SC H.N. SA, a avut

loc cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 și

faptul că atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea credință la

momentul încheierii contractului.

S-a mai reținut că nu

pot fi primite susținerile reclamanților contrare acestor considerente, prin

care aceștia susțin că la data cumpărării imobilului, ar fi fost de bună

credință, îndeplinind toate formalitățile legale impuse de Legea nr. 112/1995, pentru

a vedea dacă este posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare, că au

pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menționat nu datorită culpei

lor, ci ca urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, care nu

le-a adus la cunoștință faptul că imobilul a trecut in proprietatea statului

fără titlu valabil și că la data formulării cererii de cumpărare a imobilului

în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera că imobilele naționalizate în baza

Decretul nr. 223/1974 erau preluate „cu titlu”, astfel în aparență statul era

proprietarul de drept al imobilului.

Instanța de apel a

mai reținut că

autoritatea de lucru judecat este o

parte a puterii de lucru judecat,iar efectul pozitiv al lucrului judecat se

impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contraziși că această

reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să

asigure, (din nevoia de ordine și stabilitate juridică), evitarea

contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, în

relația dintre părți, prezumția de veridicitate a hotărârii irevocabile și trecute

în puterea lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate

reține în cadrul unei alte judecăți între părți, contrariul a ceea ce s-a

statuat anterior printr-o hotărâre irevocabilă, această prezumție neputând fi

combătută prin nici un mijloc de probă.

Puterea

de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile corespunde necesitații

de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă reaprecierea de

către instanțe în cadrul unei alte judecăți, a chestiunii litigioase deja

rezolvate.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că nu pot fi avute în vedere susținerile

apelanților ce sunt contrare celor statuate prin decizia irevocabilă

nr. 265/2002 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, deoarece s-ar aduce atingere puterii de

lucru judecat.

Nefiind îndeplinită

condiția impusă de prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

modificată, dispoziție legală ce condiționează repararea prejudiciului încercat

de proprietarii deposedați ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin acordarea de

despăgubiri cuantificate legal la nivelul valorii de piață a apartamentului, de

împrejurarea că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții nu sunt îndrituiți la repararea

prejudiciului în condițiile acestui text de lege, ci în condițiile stipulate de

prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reținut

instanța fondului, acest din urmă text legal cuantificând nivelul despăgubirii

la valoarea actualizată a prețului plătit.

Instanța de apel a

reținut că sunt nefondate și susținerile reclamanților potrivit cărora prima

instanță nu a avut în vedere faptul că despăgubirea ce li s-ar datora reclamanților,

trebuia stabilită la nivelul prețului de circulație actual al imobilului,

respectiv la valoarea de înlocuire a bunului ieșit din patrimoniul reclamanților,

deoarece obligația de reparare a prejudiciului revenind statului ar deriva din

obligația de garanție contra evicțiunii, întrucât dată fiind împrejurarea că

actul de vânzare cumpărare prin care a avut loc vânzarea a fost constatat nul

absolut, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii

lui, nu se poate vorbi de existența în sarcina vânzătorului a unei obligații de

garanție pentru evicțiune,câtă vreme în aceste condiții contractul se consideră

că nici nu s-ar fi încheiat.

Instanța de apel a

înlăturat critica reclamanților și a pârâtului potrivit cărora Municipiul

București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al

Municipiului București, SC H.N. S.A au calitatea de pârâți în cauză, fiind

greșit admisă de instanța fondului excepția lipsei calității procesuale pasive,

deoarece în cauză, în raport de prevederile exprese ale art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, ce statuează că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

și (2)

1

se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”

iar conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe

domeniul finanțelor au fost preluate de la M.E.F. de către M.F.P., subiectul

pasiv al raportului juridic dedus judecății, (potrivit prevederilor exprese ale

actului normativ invocat) este apelantul pârât M.F.P. Totodată, în ceea ce

privește susținerile apelantului pârât referitoare la lipsa calității sale

procesuale pasive, acestea sunt vădit nefondate deoarece răspunderea sa legală

de a achita prețul actualizat al apartamentului de care au fost deposedați

foștii chiriași ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și deci calitatea sa procesual

pasivă în cauză, derivă din dispozițiile art. 50 și cele ale art. 50

1

ale

Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile generale

ale art. 1337 și următoarele din vechiul C. civ. privitoare la obligația de

garanție contra evicțiunii, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun,

astfel că în cauză, după cum a reținut și Tribunalul, nu are calitate

procesuală pasivă unitatea administrativ-teritorială ce a înstrăinat imobilul, după

cum fără temei se susține.

Câtă vreme în raport

de prevederile art. 50 și cele ale art. 50

1

ale Legii nr. 10/2010

raportul juridic substanțial are ca subiect activ pe foștii chiriași ce au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și ca subiect pasiv pe M.F.P. și raportul

juridic procesual (ce transpune raportul juridic substanțial), are același

subiect pasiv, contrar susținerilor pârâtului.

S-a mai reținut că sunt

nefondate și susținerile apelantului pârât potrivit cărora prima instanță nu a

avut în vedere faptul că, dacă s-ar reține calitatea sa procesuală pasivă în

cauză, aceasta ar echivala cu o novațiune de debitor, fiind necesară

îndeplinirea condițiilor prevăzute de C. civ. pentru această modificare a

raportului obligațional deoarece, răspunderea sa legală de a achita prețul

actualizat al apartamentului de care au fost deposedați foștii chiriași ce au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și deci calitatea sa procesuală pasivă în

cauză, derivă din dispozițiile art. 50 și cele ale art. 50

1

ale

Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile generale

ale vechiului C. civ. privitoare la modalitățile de transformare a raportului

juridic obligațional, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun.

Au fost apreciate ca nefondate

și criticile referitoare la greșita obligare a pârâtului,(ca reprezentant al

Statului Român), la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului

prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

câtă vreme, în cauză apelantul avea obligația de a-și dovedi susținerile

referitoare la încasarea efectivă a acestuia de către SC H.N. SA (ca unitate

specializată în vânzarea imobilelor ce intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995),

respectiv prin extras de cont emis de Trezoreria Statului sau B.C.R., ceea ce

nu s-a întâmplat în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P.

a Municipiului București.

Astfel criticile

aduse de reclamanți hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Reclamanții susțin că

în mod greșit, instanța de apel a considerat că sunt îndreptățiți doar la

restituirea prețului actualizat al imobilului situat în București sector 1, motivat

de existența relei credințe de la momentul încheierii actului, în condițiile în

care la data cumpărării imobilului au fost de bună credință, îndeplinind toate

condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Reclamanții susțin că

au pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menționat nu datorită culpei lor,

ci urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, care nu le-a

adus la cunoștință faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului fără

titlu valabil, situație în care sunt îndreptățiți la restituirea unei sume

echivalente cu valoarea de piață a apartamentului.

În

aceeași idee, reclamanții au arătat că la data formulării cererii de cumpărare

a imobilului în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera imobilele naționalizate

în baza Decretul nr. 223/1974 ca preluate „cu titlu”, astfel că în aparență

statul era proprietarul de drept al imobilului din litigiu și, în atare situație,

vânzarea de către acesta a respectivei unități locative putea fi posibilă. Se

mai învederează faptul că reclamanții au făcut toate demersurile posibile,

pentru a vedea dacă era posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare în

condiții legale, astfel că în urma demersurilor efectuate, li s-a adus la

cunoștință că statul este proprietarul și că vânzarea-cumpărarea este posibilă,

iar pe de altă parte, chiar și din atitudinea Primăriei Municipiului București

și a SC H.N. SA din timpul procesului privind revendicarea imobilului de către

foștii proprietari, reiese faptul că apartamentul care a fost vândut

reclamanților din prezenta cauză, a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale ale Legii nr. 112/1995 și atât vânzătoarea cât și

cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 31 martie 1997.

De

aceea, susțin reclamanții, pentru ca prejudiciul să fie reparat în totalitate trebuie

plătit prețul de circulație actual al imobilului, respectiv valoarea de

înlocuire a bunului pierdut, ieșit din patrimoniul reclamanților, iar obligația

de reparare a prejudiciului revine statului ca urmare a încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, prin administratorii săi, prin exercitarea funcției

legislative, dar și prin faptul că a vândut un bun care nu era în circuitul

civil, fiind dator să restituie reclamanților toate cheltuielile și

despăgubirile cuvenite și rezultate din obligația de evicțiune, întrucât

dispozițiile Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligația

de garanție contra evicțiunii.

Aceiași

recurenți arată că și din dispozițiile C. civ. rezultă că prețul trebuie să

acopere în întregime evicțiunea și trebuie să poată înlocui bunul ce a ieșit

din patrimoniul reclamanților. Astfel, se susține că în condițiile în care prețul

nu acoperă întregul prejudiciu cauzat prin pierderea lucrului ieșit din

patrimoniul lor, ca urmare a lipsirii de efecte a contractului de

vânzare-cumpărare, raportat și la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

pârâtul trebuie obligat la prețul de circulație al imobilului.

O altă critică

vizează greșita reținere a instanței în ce privește lipsa calității procesuale pasive

a pârâților Municipiul București prin Primarul General al Municipiului

București, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA.

În drept reclamanții

au invocat în susținerea recursului dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În

ce privește recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului

București, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele

aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

O

primă critică vizează greșita obligare a M.F.P. la plata prețului actualizat, invocându-se

în acest sens excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

Astfel,

pârâtul susține

că,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre

reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, este

terț față de aceștia, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

Prin

„calitate procesuală” se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă

în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea

procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și

cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea

calității procesuale pasive implică clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației de plată a sumei de bani

reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub

acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi

întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens se invocă

Decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a Curții Supreme de Justiție), în condițiile

anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a

cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de

interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât

obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe

principiile efectelor nulității actelor juridice, respectiv al

retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în

situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și

regula îmbogățirii fără justă cauză.

Fiind

lămurit acest aspect de drept substanțial, se susține că pe plan procesual,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București), nicidecum

M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul

juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor

efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentul pornit de la

aceeași premisă juridică și anume

:

prezența unui

raport juridic de drept privat având la bază un contract. Or, statul nu poate

interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic,

o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Ca

atare, se susține că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu

sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală

pasivă M.F.P.

Într-adevăr,

susține același recurent, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în

acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter

procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus,

referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă

cauză), și nu ale unui act juridic, (contractul fiind „legea părților”, conform

art. 969 C. civ. nu se poate interveni peste voința contractanților, indiferent

că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării

nulității contractului).

Prin

modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele

de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă

ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele

îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător

contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P., care administrează fondul

cu această destinație.

În

aceeași idee, se mai învederează că pentru a reține opinia contrară, în sensul

că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de

acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin

lege s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în

acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art.

1132 C. civ.) și în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi trebuind

să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte

situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin

novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul

normativ respectiv, novațiunea.

Prin

urmare, se susține că Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia

SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având

de altfel calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu reclamanții.

O

altă critică vizează interpretarea dispozițiilor art. 1337 C. civ., care

instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț, arătând că

această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată

prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între

părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de

vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

Ca

atare, se susține că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să acorde

calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această

tulburare de drept, susține același recurent, este de natură să angajeze răspunderea

contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul

București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în

cauză. Din această perspectivă se susține că nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P.

Prin

urmare, pârâtul solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ.,

potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare

mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe

lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.”

O

altă critică, adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că în mod greșit

au fost respinse criticile referitoare la restituirea întregului preț, inclusiv

comisionul de 1% prevăzut de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, se învederează

că și prin motivele de apel, s-a arătat că SC H.N. SA, a încasat un comision de

1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare

cumpărare nr. 212/112/1997, motiv pentru care instanța de apel în condițiile în

care a menținut obligația M.F.P. la plata prețului reactualizat, trebuia să

admită cererea de chemare în garanție formulată de M.F.P.

În acest sens se

arată că, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unitățile specializate, care evaluează și vând

apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze

contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art.

13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de

3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din

localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la

unitățile SC B.C.R. SA după caz.”

Prin

urmare, se arată că în condițiile în care M.F.P. nu a fost parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, mandatara Primăriei

Municipiului București, respectiv SC H.N. SA, a încasat comisionul din prețul

de vânzare al imobilului.

Din

această perspectivă se apreciază că instanța trebuie sa dispună ca procentul de

1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea

reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul

să îl restituie din prețul actualizat.

În

concluzie, pârâtul solicită admiterea recursului în sensul modificării în parte

a hotărârii atacate prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

a M.F.P., în ceea ce privește plata prețului reactualizat și pe cale de

consecință respingerea acțiunii reclamanților în contradictoriu cu M.F.P., ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (definitivă și

irevocabilă), s-a desființat contractul de vânzare cumpărare prin care

reclamanții cumpăraseră apartamentul a cărei valoare de piață se solicită prin

acțiunea introductivă.

Astfel, prin decizia

menționată, constatându-se nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanți cu

Primăria Municipiului București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că

apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare din litigiu, nu a intrat

niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părțile contractului

de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea

credință.

Or, față de decizia

sus evocată, de faptul că aspectele legate de reaua credință a reclamanților la

încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost dezlegate irevocabil printr-o

hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, este de reținut că aceste

aspecte nu mai pot fi puse în discuție în prezentul recurs, motiv pentru care urmează

a se constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al

reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Pentru incidența

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, introduse

prin Legea nr. 1/2009, este necesar ca încheierea contractului de vânzare -

cumpărare (a cărui nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă),

să se fi realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în cauză, s-a stabilit

irevocabil faptul că încheierea contractului vânzare-cumpărare din 18 decembrie

1996 s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Din dispozițiile art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că proprietarii ale

căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile (situație existentă și în prezenta cauză), au dreptul la doar la

restituirea prețului actualizat plătit.

În ce privește delimitarea

sferei de aplicare a prevederilor art. 50

1

din

același

act normativ, este de reținut că se realizează în funcție de respectarea sau

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului

și nu de modul de desființare a contractului printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, respectiv prin constatarea nulității absolute, sau prin constatarea

ineficacității sale în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Or, față de inserarea

explicită a criteriului relevant, în ambele norme (art. 50

1

și art. 50

alin. (2) respectiv respectarea ori încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

raportarea la alte criterii ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege.

Cum, în cauză, prin Decizia

civilă nr. 265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (definitivă

și irevocabilă) s-a stabilit irevocabil faptul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este de reținut că instanța

de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care reclamanții într-adevăr

au dreptul numai la restituirea prețului actualizat.

Din această

perspectivă, criticile recurenților legate de greșita aplicare a legii sunt

nefondate, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Nefondate sunt și

criticile legate de greșita reținere a excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General al Municipiului

București, Consiliul General al Municipiului București. SC H.N. SA, față de

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

, se face de către M.E.F. din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”, cu atât mai mult cu cât potrivit O.U.G. nr. 221/2008,

activitatea și structurile specializate în domeniul finanțelor au fost preluate

de la M.E.F., de către M.F.P., astfel că subiectul pasiv al raportului juridic

dedus judecății, potrivit prevederilor exprese ale actului normativ invocat,

este doar pârâtul M.F.P.

Legat de critica ce

vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de

reținut că această critică nu a mai fost susținută de reclamanți, motiv pentru

care nu va mai fi analizată.

Din perspectiva celor

expuse, criticile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care recursul acestora urmează a fi respins ca

nefondat.

În ce privește

recursul pârâtului M.F.P., sunt de reținut următoarele:

Astfel, criticile

referitoare la respingerea excepției având ca obiect lipsa calității procesuale

pasive a M.F.P., sunt nefondate.

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub acest aspect, în

considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul

comun, atât sub aspectul modalității de dezdăunare (prevăzută de art. 50

1

și 50 alin. 2), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Ca atare, chiar dacă art.

50 alin. (2) din Lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează

efectele nulității unui act juridic (de la care derogă, în sensul celor arătate

anterior), dispozițiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile și în

această situație, prin voința legiuitorului, care a instituit obligația M.F.P.

de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel și pentru ipoteza reglementată de

art. 50

1

), cu toate că nu a participat la încheierea contractului.

Atare obligație, este

justificată de faptul că, această instituție este cea care dispune în

condițiile legii de fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate

sumele obținute din vânzarea

apartamentelor către foștii chiriași, din categoria cărora fac parte și

reclamanții din prezenta cauză

.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calității procesuale pasive a M.F.P., în

acțiunile în justiție decurgând din cazurile prevăzute în art. 50

1

și 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanțial. Raportul juridic

obligațional conturat prin voința legiuitorului se reflectă în plan procesual,

prin asigurarea participării în proces a acestei instituții, în calitate de

pârâtă.

Norma în discuție

consacră, într-adevăr, o novație prin schimbare de debitor, atât timp cât,

potrivit dreptului comun, obligația de restituire a prețului din contract ar fi

revenit vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului București, în aplicarea

principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului

anulat.

Faptul că, potrivit

Codului civil, novația este condiționată de îndeplinirea unor formalități, nu

reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea acestei interpretări a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și constatarea

inexistenței unui raport juridic obligațional în care este implicat M.F.P., cât

timp reglementarea specială trebuie aplicată prioritar față de dreptul comun,

iar aceasta indică M.F.P. drept debitor al acestei obligații, în situațiile

prevăzute de art. 50

1

și 50 alin. (2), fără inserarea vreunei

condiții de aplicare a normei.

În consecință, Înalta

Curte va înlătura criticile recurentului sub acest aspect, ca nefondate.

În ceea ce privește

întinderea obligației stabilite în cauză în sarcina M.F.P., se constată că, în

mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, prin care

s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a prețului (din

contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995),

incluzând și comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr.

112/1995.

Acest comision a fost

încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în

baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată și nu a intrat în

fondul extrabugetar aflat la dispoziția M.F.P., după cum rezultă din art. 13 alin.

(6) lit. a) din Legea nr. 112/1995.

Cu toate acestea, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația M.F.P. de restituire a

întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării,

precum și sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar

menționat, indiferent de elementele componente ale acestuia și deci, indiferent

dacă vreuna dintre componentele prețului, a fost sau nu virată în acest fond.

De altfel, art. 50 alin.

(3) prevede plata către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, din același

fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum

sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare, ori chiar prețul de

piață, în diferitele ipoteze legale.

Ca atare, simplul

fapt că M.F.P. este obligat la plata acestor sume de bani, justifică includerea

comisionului în discuție în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, vor fi

respinse și criticile sub acest aspect, după cum se va proceda și în privința

susținerilor referitoare la răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

(Primăria Municipiul București), față de pretențiile privind restituirea

prețului pentru imobilul în cauză, în condițiile în care temeiul de drept incident

în cauză îl constituie Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile de drept comun în materia

garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1336-1337 și următoarele C. civ.).

De

altfel, este de reținut că instituția garanției pentru evicțiune a

vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul

posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de circulație a

imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în prezenta cauză,

din moment ce nu garanția pentru evicțiune reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reține

nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, (reglementat

de art. 973 C. civ.), în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului

fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în

calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, (ceea ce nici

nu este), ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă

calitatea de a efectua plata prețului.

Conform

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din

același text de lege, se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu

modificările ulterioare.

Or,

obligația de plată a prețului actualizat revine pârâtului în temeiul

dispoziției legale sus evocate, astfel că nu prezintă relevanță persoana care a

încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriașul

cumpărător.

Nu

acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu

are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic

perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a

înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condițiile arătate mai sus.

În

consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând

dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus

derogant”.

Cum,

calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la

data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a

intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta

este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus. Nefondată este și critica

legată de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, în condițiile în care

aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate,

motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile

declarate de reclamanții C.I. și C.M. și de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a

Municipiului București urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.I. și C.M. și de pârâtul M.F.P.

prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 50/A din 13

martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2014.