ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, in data de 14 februarie 2011 sub nr. 11378/3/2011, reclamanții C.I. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. SA și M.F.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea contravalorii imobilului situat în București, sector 1 echivalentă cu valoarea de piață a apartamentului la data pronunțării sentinței în acest dosar, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul situat în București, sector 1 de la Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA prin contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în care locuiau în calitate de chiriași conform contractului de închiriere din 15 ianuarie 1994. Reclamanții au arătat că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1902 din 13 mai 2003 Dosar nr. 4275/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 prin care reclamanții, în calitate de chiriași dobândiseră în proprietate imobilul și s-a dispus obligarea lor de a lăsa foștilor proprietari, imobilul în deplină proprietate și pașnică folosință, fiind astfel evacuați din imobil prin sentința civilă nr. 9765 din 15 decembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 17503/2004 al Judecătoriei sectorului 1 București (rămasă definitivă și irevocabilă).

În susținerea acțiunii reclamanții au arătat că la data cumpărării imobilului au fost de bună credință, îndeplinind toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și că de fapt Primăria Municipiului București a fost de rea credință, neaducându-le la cunoștință faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în condițiile în care imobilul foștilor proprietari - C.V. și C.V., fusese trecut cu titlu în proprietatea statului. Ca urmare a faptului că intimatul C.V. nu s-a mai întors în România după ce i-a expirat viza de 30 de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru a se deplasa în SUA în interes de serviciu Consiliul Popular al Municipiului București în baza art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 a emis Decizia nr. 1944 din 22 decembrie 1981 prin care s-a trecut în proprietatea statului fără plată cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, sector 1. Deoarece în anul 1981 intimata C.V.

a făcut cerere de emigrare în SUA, Consiliul Popular al Municipiului București în baza art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 a emis Decizia nr. 1866 din 15 decembrie 1981 prin care s-a trecut în proprietatea statului cu plată cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, sector 1, aceasta primind suma de 31.924 lei. Prețul apartamentului achitat integral la data semnării contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996 a fost de 17.255,454 lei. Au arătat că întrucât au pierdut proprietatea imobilului mai sus menționat nu datorită culpei acestora, ci ca urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, reclamanții au solicitat restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piață a apartamentului la data pronunțării hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 1833 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11378/3/2011 a fost admisă în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., fiind obligat pârâtul la plata sumei de 43.547,59 lei reprezentând preț reactualizat. S-a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, au fost reținute următoarele considerente: Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 18 decembrie 1996 reclamantul a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, sector 1. Acest imobil a făcut obiectul unei acțiuni în revendicare intentate de fostul proprietar, acțiune ce a fost admisă prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că bunul nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părțile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credință. În privința cumpărătorilor, se statuează cu autoritate de lucru judecat faptul că aceștia cunoșteau la data încheierii contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul proprietar, astfel că, nu poate fi vorba de o bună credință a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 265 din 17 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996. Pentru a se stabili dacă reclamanților li se cuvine restituirea prețului reactualizat sau valoarea de piață a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond a reținut că este esențială distincția între cumpărarea respectivului apartament cu respectarea Legii nr. 112/1995, sau, dimpotrivă, cu eludarea acestui act normativ. Această distincție rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, respectiv ale art. 50 1 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Primul text se referă la posibilitatea restituirii prețului actualizat către chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar cel de-al doilea are în vedere dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor aparținând proprietarilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Textele anterior citate nu definesc ce trebuie să se înțeleagă prin „desființarea” contractelor astfel ca practica judecătorească a dedus că prin desființare trebuie să se înțeleagă atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că: În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.

Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare. Prin urmare, dreptul chiriașului cumpărător, (al cărui contract a fost desființat într-o acțiune în revendicare), de a primi o despăgubire, este reglementat de dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001. Cum dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt de strictă interpretare, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde decât restituirea prețului actualizat cu rata inflației, neavând relevanță valoarea de circulație actuală a imobilului.

Instanța de fond a reținut că reclamanții nu-și pot întemeia acțiunea pe dispozițiile art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la prețul de piață, întrucât contractul lor de vânzare - cumpărare a fost desființat, reținându-se totodată și reaua credință la momentul încheierii actului. Cât privește diferența între prețul de piață și prețul reactualizat, această pretenție nu poate fi primită, întrucât nu este prevăzută de lege valoarea de piață acordată în alte ipoteze. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanți C.I. și C.M. cât și pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P.

a Municipiului București, iar prin Decizia civilă nr. 50/A din 13 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse ca nefondate ambele apeluri pentru următoarele considerente: În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, s-a reținut că într-adevăr, potrivit prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, pentru a se beneficia de despăgubiri la valoarea de piață a apartamentului de către proprietarii foști chiriași, ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești, este necesar să fie îndeplinite două condiții: prima fiind aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauză, este îndeplinită cea de-a doua condiție deoarece prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a desființat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanți cumpăraseră apartamentul, a cărei valoare de piață se solicită prin acțiunea de față. În acest sens, prin decizia menționată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București, reținându-se în considerentele deciziei că apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare în litigiu, nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părțile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credință.

În privința reclamanților, în calitate de cumpărători, s-a statuat că aceștia cunoșteau la data contractului, faptul că imobilul este revendicat de fostul proprietar, astfel că nu poate fi vorba de o bună credință a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare, cauza acestuia fiind ilicită atrage, în temeiul prevederilor art. 984 C. civ., nulitatea contractului încheiat în aceste condiții. S-a mai reținut în decizia prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare și faptul că, la interogatoriul luat reclamanților, aceștia au recunoscut că la data la care au cumpărat apartamentul, cunoșteau că există atât o cerere de restituire în natură a apartamentului, formulată de foștii proprietari, cât și o acțiune în revendicare aflată pe rolul instanțelor judecătorești, motiv pentru care s-a statuat că nu poate fi vorba de buna credință a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

În acest sens, se reține practic încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau posibilitatea pentru chiriașii cumpărători să cumpere doar apartamentele ce nu se restituie în natură. Prin urmare, față de considerentele deciziei menționate, ce au intrat în putere de lucru judecat, instanța de apel a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 de reclamanți cu Primăria Municipiului General prin mandatar SC H.N. SA, a avut loc cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 și faptul că atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea credință la momentul încheierii contractului.

S-a mai reținut că nu pot fi primite susținerile reclamanților contrare acestor considerente, prin care aceștia susțin că la data cumpărării imobilului, ar fi fost de bună credință, îndeplinind toate formalitățile legale impuse de Legea nr. 112/1995, pentru a vedea dacă este posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare, că au pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menționat nu datorită culpei lor, ci ca urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, care nu le-a adus la cunoștință faptul că imobilul a trecut in proprietatea statului fără titlu valabil și că la data formulării cererii de cumpărare a imobilului în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera că imobilele naționalizate în baza Decretul nr. 223/1974 erau preluate „cu titlu”, astfel în aparență statul era proprietarul de drept al imobilului.

Instanța de apel a mai reținut că autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat,iar efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contraziși că această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, (din nevoia de ordine și stabilitate juridică), evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, în relația dintre părți, prezumția de veridicitate a hotărârii irevocabile și trecute în puterea lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate reține în cadrul unei alte judecăți între părți, contrariul a ceea ce s-a statuat anterior printr-o hotărâre irevocabilă, această prezumție neputând fi combătută prin nici un mijloc de probă.

Puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile corespunde necesitații de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă reaprecierea de către instanțe în cadrul unei alte judecăți, a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin urmare, instanța de apel a reținut că nu pot fi avute în vedere susținerile apelanților ce sunt contrare celor statuate prin decizia irevocabilă nr. 265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, deoarece s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.

Nefiind îndeplinită condiția impusă de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, dispoziție legală ce condiționează repararea prejudiciului încercat de proprietarii deposedați ce le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin acordarea de despăgubiri cuantificate legal la nivelul valorii de piață a apartamentului, de împrejurarea că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții nu sunt îndrituiți la repararea prejudiciului în condițiile acestui text de lege, ci în condițiile stipulate de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reținut instanța fondului, acest din urmă text legal cuantificând nivelul despăgubirii la valoarea actualizată a prețului plătit.

Instanța de apel a reținut că sunt nefondate și susținerile reclamanților potrivit cărora prima instanță nu a avut în vedere faptul că despăgubirea ce li s-ar datora reclamanților, trebuia stabilită la nivelul prețului de circulație actual al imobilului, respectiv la valoarea de înlocuire a bunului ieșit din patrimoniul reclamanților, deoarece obligația de reparare a prejudiciului revenind statului ar deriva din obligația de garanție contra evicțiunii, întrucât dată fiind împrejurarea că actul de vânzare cumpărare prin care a avut loc vânzarea a fost constatat nul absolut, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii lui, nu se poate vorbi de existența în sarcina vânzătorului a unei obligații de garanție pentru evicțiune,câtă vreme în aceste condiții contractul se consideră că nici nu s-ar fi încheiat.

Instanța de apel a înlăturat critica reclamanților și a pârâtului potrivit cărora Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. S.A au calitatea de pârâți în cauză, fiind greșit admisă de instanța fondului excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece în cauză, în raport de prevederile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce statuează că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare” iar conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M.E.F.

de către M.F.P., subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, (potrivit prevederilor exprese ale actului normativ invocat) este apelantul pârât M.F.P. Totodată, în ceea ce privește susținerile apelantului pârât referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, acestea sunt vădit nefondate deoarece răspunderea sa legală de a achita prețul actualizat al apartamentului de care au fost deposedați foștii chiriași ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și deci calitatea sa procesual pasivă în cauză, derivă din dispozițiile art. 50 și cele ale art. 50 1 ale Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile generale ale art. 1337 și următoarele din vechiul C. civ.

privitoare la obligația de garanție contra evicțiunii, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun, astfel că în cauză, după cum a reținut și Tribunalul, nu are calitate procesuală pasivă unitatea administrativ-teritorială ce a înstrăinat imobilul, după cum fără temei se susține. Câtă vreme în raport de prevederile art. 50 și cele ale art. 50 1 ale Legii nr. 10/2010 raportul juridic substanțial are ca subiect activ pe foștii chiriași ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și ca subiect pasiv pe M.F.P. și raportul juridic procesual (ce transpune raportul juridic substanțial), are același subiect pasiv, contrar susținerilor pârâtului. S-a mai reținut că sunt nefondate și susținerile apelantului pârât potrivit cărora prima instanță nu a avut în vedere faptul că, dacă s-ar reține calitatea sa procesuală pasivă în cauză, aceasta ar echivala cu o novațiune de debitor, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de C. civ.

pentru această modificare a raportului obligațional deoarece, răspunderea sa legală de a achita prețul actualizat al apartamentului de care au fost deposedați foștii chiriași ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și deci calitatea sa procesuală pasivă în cauză, derivă din dispozițiile art. 50 și cele ale art. 50 1 ale Legii nr. 10/2010, prevederi speciale, derogatorii de la dispozițiile generale ale vechiului C. civ. privitoare la modalitățile de transformare a raportului juridic obligațional, ce exclud de la aplicare norma dreptului comun. Au fost apreciate ca nefondate și criticile referitoare la greșita obligare a pârâtului,(ca reprezentant al Statului Român), la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, câtă vreme, în cauză apelantul avea obligația de a-și dovedi susținerile referitoare la încasarea efectivă a acestuia de către SC H.N.

SA (ca unitate specializată în vânzarea imobilelor ce intrau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995), respectiv prin extras de cont emis de Trezoreria Statului sau B.C.R., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București. Astfel criticile aduse de reclamanți hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Reclamanții susțin că în mod greșit, instanța de apel a considerat că sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat al imobilului situat în București sector 1, motivat de existența relei credințe de la momentul încheierii actului, în condițiile în care la data cumpărării imobilului au fost de bună credință, îndeplinind toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Reclamanții susțin că au pierdut proprietatea asupra imobilului mai sus menționat nu datorită culpei lor, ci urmare a relei credințe a Primăriei Municipiului București, care nu le-a adus la cunoștință faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, situație în care sunt îndreptățiți la restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piață a apartamentului. În aceeași idee, reclamanții au arătat că la data formulării cererii de cumpărare a imobilului în litigiu, Legea nr. 112/1995 considera imobilele naționalizate în baza Decretul nr. 223/1974 ca preluate „cu titlu”, astfel că în aparență statul era proprietarul de drept al imobilului din litigiu și, în atare situație, vânzarea de către acesta a respectivei unități locative putea fi posibilă.

Se mai învederează faptul că reclamanții au făcut toate demersurile posibile, pentru a vedea dacă era posibilă încheierea actului de vânzare-cumpărare în condiții legale, astfel că în urma demersurilor efectuate, li s-a adus la cunoștință că statul este proprietarul și că vânzarea-cumpărarea este posibilă, iar pe de altă parte, chiar și din atitudinea Primăriei Municipiului București și a SC H.N.

SA din timpul procesului privind revendicarea imobilului de către foștii proprietari, reiese faptul că apartamentul care a fost vândut reclamanților din prezenta cauză, a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale ale Legii nr. 112/1995 și atât vânzătoarea cât și cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997. De aceea, susțin reclamanții, pentru ca prejudiciul să fie reparat în totalitate trebuie plătit prețul de circulație actual al imobilului, respectiv valoarea de înlocuire a bunului pierdut, ieșit din patrimoniul reclamanților, iar obligația de reparare a prejudiciului revine statului ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin administratorii săi, prin exercitarea funcției legislative, dar și prin faptul că a vândut un bun care nu era în circuitul civil, fiind dator să restituie reclamanților toate cheltuielile și despăgubirile cuvenite și rezultate din obligația de evicțiune, întrucât dispozițiile Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligația de garanție contra evicțiunii.

Aceiași recurenți arată că și din dispozițiile C. civ. rezultă că prețul trebuie să acopere în întregime evicțiunea și trebuie să poată înlocui bunul ce a ieșit din patrimoniul reclamanților. Astfel, se susține că în condițiile în care prețul nu acoperă întregul prejudiciu cauzat prin pierderea lucrului ieșit din patrimoniul lor, ca urmare a lipsirii de efecte a contractului de vânzare-cumpărare, raportat și la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâtul trebuie obligat la prețul de circulație al imobilului. O altă critică vizează greșita reținere a instanței în ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N.

SA. În drept reclamanții au invocat în susținerea recursului dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În ce privește recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: O primă critică vizează greșita obligare a M.F.P. la plata prețului actualizat, invocându-se în acest sens excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. Astfel, pârâtul susține că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, este terț față de aceștia, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Prin „calitate procesuală” se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației de plată a sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens se invocă Decizia civilă nr. 4929 din 29 oct.

2001 a Curții Supreme de Justiție), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, respectiv al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, se susține că pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentul pornit de la aceeași premisă juridică și anume : prezența unui raport juridic de drept privat având la bază un contract. Or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Ca atare, se susține că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, susține același recurent, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic, (contractul fiind „legea părților”, conform art. 969 C. civ. nu se poate interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P., care administrează fondul cu această destinație. În aceeași idee, se mai învederează că pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Prin urmare, se susține că Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având de altfel calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

O altă critică vizează interpretarea dispozițiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, arătând că această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Ca atare, se susține că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, susține același recurent, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Din această perspectivă se susține că nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P.

Prin urmare, pârâtul solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.” O altă critică, adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că în mod greșit au fost respinse criticile referitoare la restituirea întregului preț, inclusiv comisionul de 1% prevăzut de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Astfel, se învederează că și prin motivele de apel, s-a arătat că SC H.N. SA, a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 212/112/1997, motiv pentru care instanța de apel în condițiile în care a menținut obligația M.F.P.

la plata prețului reactualizat, trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată de M.F.P. În acest sens se arată că, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la unitățile SC B.C.R. SA după caz.” Prin urmare, se arată că în condițiile în care M.F.P.

nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, mandatara Primăriei Municipiului București, respectiv SC H.N. SA, a încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. Din această perspectivă se apreciază că instanța trebuie sa dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat. În concluzie, pârâtul solicită admiterea recursului în sensul modificării în parte a hotărârii atacate prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., în ceea ce privește plata prețului reactualizat și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamanților în contradictoriu cu M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (definitivă și irevocabilă), s-a desființat contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanții cumpăraseră apartamentul a cărei valoare de piață se solicită prin acțiunea introductivă. Astfel, prin decizia menționată, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București, s-a statuat cu putere de lucru judecat că apartamentul ce făcuse obiectul actului de vânzare din litigiu, nu a intrat niciodată cu titlu valabil în proprietatea statului, iar părțile contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au fost de rea credință.

Or, față de decizia sus evocată, de faptul că aspectele legate de reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost dezlegate irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, este de reținut că aceste aspecte nu mai pot fi puse în discuție în prezentul recurs, motiv pentru care urmează a se constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pentru incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, introduse prin Legea nr. 1/2009, este necesar ca încheierea contractului de vânzare - cumpărare (a cărui nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă), să se fi realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în cauză, s-a stabilit irevocabil faptul că încheierea contractului vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Din dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (situație existentă și în prezenta cauză), au dreptul la doar la restituirea prețului actualizat plătit.

În ce privește delimitarea sferei de aplicare a prevederilor art. 50 1 din același act normativ, este de reținut că se realizează în funcție de respectarea sau nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului și nu de modul de desființare a contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin constatarea nulității absolute, sau prin constatarea ineficacității sale în cadrul unei acțiuni în revendicare. Or, față de inserarea explicită a criteriului relevant, în ambele norme (art. 50 1 și art. 50 alin. (2) respectiv respectarea ori încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, raportarea la alte criterii ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege.

Cum, în cauză, prin Decizia civilă nr. 265/2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (definitivă și irevocabilă) s-a stabilit irevocabil faptul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a făcut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este de reținut că instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situație în care reclamanții într-adevăr au dreptul numai la restituirea prețului actualizat. Din această perspectivă, criticile recurenților legate de greșita aplicare a legii sunt nefondate, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile legate de greșita reținere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București.

SC H.N. SA, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 , se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, cu atât mai mult cu cât potrivit O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate în domeniul finanțelor au fost preluate de la M.E.F., de către M.F.P., astfel că subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, potrivit prevederilor exprese ale actului normativ invocat, este doar pârâtul M.F.P. Legat de critica ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de reținut că această critică nu a mai fost susținută de reclamanți, motiv pentru care nu va mai fi analizată.

Din perspectiva celor expuse, criticile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul acestora urmează a fi respins ca nefondat. În ce privește recursul pârâtului M.F.P., sunt de reținut următoarele: Astfel, criticile referitoare la respingerea excepției având ca obiect lipsa calității procesuale pasive a M.F.P., sunt nefondate. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub acest aspect, în considerarea caracterului de act normativ special, derogator de la dreptul comun, atât sub aspectul modalității de dezdăunare (prevăzută de art. 50 1 și 50 alin. 2), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Ca atare, chiar dacă art. 50 alin. (2) din Lege, incident în cauză, evocă principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic (de la care derogă, în sensul celor arătate anterior), dispozițiile art. 50 alin. (3) sunt pe deplin aplicabile și în această situație, prin voința legiuitorului, care a instituit obligația M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului (ca, de altfel și pentru ipoteza reglementată de art. 50 1 ), cu toate că nu a participat la încheierea contractului.

Atare obligație, este justificată de faptul că, această instituție este cea care dispune în condițiile legii de fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași, din categoria cărora fac parte și reclamanții din prezenta cauză . Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă temeiul calității procesuale pasive a M.F.P., în acțiunile în justiție decurgând din cazurile prevăzute în art. 50 1 și 50 alin. (2), chiar dacă norma are caracter substanțial. Raportul juridic obligațional conturat prin voința legiuitorului se reflectă în plan procesual, prin asigurarea participării în proces a acestei instituții, în calitate de pârâtă.

Norma în discuție consacră, într-adevăr, o novație prin schimbare de debitor, atât timp cât, potrivit dreptului comun, obligația de restituire a prețului din contract ar fi revenit vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului București, în aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului anulat. Faptul că, potrivit Codului civil, novația este condiționată de îndeplinirea unor formalități, nu reprezintă, însă, un argument pentru înlăturarea acestei interpretări a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și constatarea inexistenței unui raport juridic obligațional în care este implicat M.F.P., cât timp reglementarea specială trebuie aplicată prioritar față de dreptul comun, iar aceasta indică M.F.P.

drept debitor al acestei obligații, în situațiile prevăzute de art. 50 1 și 50 alin. (2), fără inserarea vreunei condiții de aplicare a normei. În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului sub acest aspect, ca nefondate. În ceea ce privește întinderea obligației stabilite în cauză în sarcina M.F.P., se constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a prețului (din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând și comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest comision a fost încasat de unitatea specializată în evaluarea și vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, conform art. 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 republicată și nu a intrat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția M.F.P., după cum rezultă din art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995. Cu toate acestea, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația M.F.P. de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum și sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menționat, indiferent de elementele componente ale acestuia și deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele prețului, a fost sau nu virată în acest fond. De altfel, art. 50 alin. (3) prevede plata către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, din același fond, și a altor sume de bani ce nu au alimentat fondul extrabugetar, precum sumele reprezentând actualizarea prețului de vânzare, ori chiar prețul de piață, în diferitele ipoteze legale.

Ca atare, simplul fapt că M.F.P. este obligat la plata acestor sume de bani, justifică includerea comisionului în discuție în despăgubirile datorate pe temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Drept urmare, vor fi respinse și criticile sub acest aspect, după cum se va proceda și în privința susținerilor referitoare la răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, (Primăria Municipiul București), față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză, în condițiile în care temeiul de drept incident în cauză îl constituie Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1336-1337 și următoarele C. civ.).

De altfel, este de reținut că instituția garanției pentru evicțiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de circulație a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în prezenta cauză, din moment ce nu garanția pentru evicțiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate. Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, (reglementat de art. 973 C. civ.), în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, (ceea ce nici nu este), ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text de lege, se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Or, obligația de plată a prețului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus evocate, astfel că nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condițiile arătate mai sus. În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”. Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

Nefondată este și critica legată de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, în condițiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanții C.I. și C.M. și de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.I. și C.M. și de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 50/A din 13 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2014.