ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 923 din 24 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București - A.F.I.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D.M. și D.M.S.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, și Consiliul General al Municipiului București - A.F.I., astfel cum a fost precizată; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București, la plata sumei de 547.473 lei către reclamanți, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, și la plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București - A.F.I., aceasta este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din actul normativ enunțat.

Prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale, prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ., urmărind, în acest mod, să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii, și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, M.F.P.

Așa fiind, invocarea temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune apare ca lipsită de fundament legal, în condițiile în care, prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească, în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține M.F.P., respectiv Statului, care stă în judecată, prin M.F.P., în sarcina căruia este pusă obligația plății efective a despăgubirilor constând în prețul de piață sau prețul actualizat, după caz. Pe fond, Tribunal a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1. Prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în urma recursului declarat de V.C., reclamanții din prezentul dosar au fost obligați să lase, în deplină proprietate și posesie, acesteia apartamentul din prezentul litigiu. În raport de această soluție, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, (text de lege introdus în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009), care consacră dreptul reclamanților de a fi despăgubiți cu o sumă reprezentând valoarea de piață (de circulație) a imobilului de care au fost evinși.

Prin raportul de expertiză evaluatoare efectuat în cauză, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 611.670 lei. Deși textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, această reglementare, defectuoasă din punct de vedere al tehnicii legislative, vizează, în realitate, ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași cumpărători au fost obligați să lase imobilul, în deplină proprietate și liniștită posesie, foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat, pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susțin o asemenea soluție juridică. În plus, interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă în scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ. În ceea ce privește suma ce se impune a fi plătită, Tribunalul a avut în vedere distincția făcută de lege cu privire la sporul de valoare dat imobilului de îmbunătățirile aduse acestuia, raportat la care, cererea de obligare la plată nu poate fi îndreptată împotriva pârâtului, ci fostului proprietar, care, de altfel, beneficiază de sporul de valoare.

Aceasta face ca, din suma ce a fost stabilită în sarcina pârâtului, să fie scăzută suma reprezentând sporul de valoare, spor apreciat de reclamanți, în cererea introductivă și necontestat de părți, ca fiind de 64.197 lei. Față de aceste considerente, instanța a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a dispus obligarea pârâtului să plătească suma de 547.473 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de piață a imobilului. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căzut în pretenții, a fost obligat la plata sumei de 1.500 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului expert evaluator.

Prin Decizia nr. 447/ A din 05 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut următoarele: Critica vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât nu este întemeiată, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Din examinarea și interpretarea art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3), precum și art. 50 1 din actul normativ enunțat, rezultă cu certitudine, contrar celor susținute de apelant, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu, și nu Primăria Municipiului București.

Prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun, cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale în acest caz. Pe de altă parte, susținerea apelantului, privind greșita determinare a cadrului procesual, întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă este M.F.P., iar nu Statul Român, prin M.F.P., reprezintă o distincție formală între cele două subiecte de drept, ce ignoră calitatea de reprezentant legal al Statului, care revine M.F.P., în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcția de reprezentare.

A mai reținut Curtea că, în prezent, Legea nr. 10/2001, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, reglementează atât situația cumpărătorului al cărui contract a fost desființat, ca urmare a încheierii cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât și situația celui care a pierdut proprietatea, deși actul juridic a fost perfectat cu respectarea acestei legi, în acest ultim caz, dreptul comun, bazat pe garanția contra evicțiunii, fiind înlăturat de legea specială actuală. Pe fond, instanța a reținut, raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 , că legiuitorul a înțeles prin „contract desființat”, atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.

În concluzie, termenul de „desființare” a contractului are, în prezent, un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic, ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat. Pe de altă parte, analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată, exclusiv, prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere, în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

În cauză de față, prin Decizia nr. 380 din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C. și au fost obligați pârâții D.M. și D.M.S.N. să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, deși ambele părți sunt titularele unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, restituirea imobilului în natură către reclamantă, prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită. Curtea a reținut, totodată că, în ipoteza în care pârâtul în acțiunea în revendicare deține un „bun” în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale și proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune.

Prin urmare, nu sunt întemeiate criticile apelantului, întrucât instanța nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că părțile au fost de bună credință, în condițiile în care nu a fost promovată o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, care, în prezent, ar fi prescrisă, iar reclamanții din prezentul litigiu au pierdut bunul în urma admiterii acțiunii în revendicare.

Susținerile privind îmbogățirea fără justă cauză de care ar beneficia intimații reclamanți, în urma admiterii prezentei acțiuni, nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului pe care l-au pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare, independent de faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, au beneficiat de un preț special, inferior prețului de cumpărare a imobilelor pe piața liberă. Nici critica vizând greșita obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului nu este întemeiată, în mod corect reținând instanța că sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., apelantul pârât fiind parte căzută în pretenții. De altfel, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 274 alin. (3) din același cod, întrucât apelantul a fost obligat la plata onorariului de expert, ce nu poate fi redus, conform alin. (2) al aceluiași articol. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. În speță, Statul Roman, prin M.F.P., nu are legitimare procesuală pasivă. În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român, prin M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 23 mai 1997 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primărie. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Statului Român, prin M.F.P., și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului de față întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, în raport de pretențiile privind restituirea valorii prețului de circulație al imobilului. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P., și a M.F.P., având în vedere că, în prezenta acțiune, nu exista culpa acestor instituții. Mai mult, instanța de fond, cât și cea de apel, trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fiind în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1. În această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin, aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea în situația anterioară, în urma constatării nulității contractului).

Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, Statul Român, prin M.F.P., nu justifică legitimare procesuală pasivă, potrivit dispozițiilor art. 50, M.F.P., și nu Statul Român, prin M.F.P., putând fi obligat la restituirea prețului de piață, sub rezerva îndeplinirii cerințelor dispoziției legale respective. Aceste cerințe (contract desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995) nu sunt îndeplinite. 2. Hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Statului Român, prin M.F.P., la plata prețului de piața al imobilului, fără a se avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd, expres și limitativ, situațiile în care M.F.P.

poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași. Pentru restituirea prețului de piață, trebuie îndeplinite două condiții, și anume contractul să se fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv să se fi anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, condiții care nu se regăsesc în speță. Totodată, raportat la dispozițiile art. 50 1 , respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului trebuie reținută prin hotărâre judecătorească. În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu este îndeplinită, întrucât, prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil; ca atare, dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Prin decizia civilă sus menționată, s-a reținut că, „deși, prin hotărârea de respingere a cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 224/1949 și nu face obiectul acestei legi speciale, Consiliul General al Municipiului București a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobil, în frauda legii și a drepturilor apelantei”. Astfel, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în împrejurarea că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a bunului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Neefectuarea unor demersuri pentru aflarea situației juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat afectează validitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea, cu bună credință, a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă contractului. Mai mult, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de acest act normativ, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

Or, în speță, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză, încheierea contractului realizându-se cu nerespectarea prevederilor acestei legi. În consecință, reclamanții își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea actului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, astfel încât nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută, imperativ, de lege, deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În consecință, atâta timp cât, în speța de față, nu au fost întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, dispunând obligarea la plata sumei de 547.473 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul în litigiu. De asemenea, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primeascănumai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul acestei legi, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Invocă, în acest sens, jurisprudența C.E.D.O., care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Prețul de cumpărare a imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Ca atare, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. 3. Referitor la cheltuielile de judecată, instanța de fond a motivat obligarea pârâtului la plata sumei de bani, cu acest titlu, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege sus-menționat, „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Prin urmare, dispozițiile normative invocate conțin reglementari exprese și imperative, în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se suportă de partea care a căzut în pretenții. În subsidiar, hotărârea instanței de fond este greșită și sub aspectul cuantumului sumei la care pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, sens în care solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de recurs. Astfel, Tribunalul a dispus, în mod nejustificat, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, având în vedere împrejurarea că acestea urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost, în mod real, efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Mai mult, Statul Român, prin M.F.P., nu a dat dovadă de rea credință și neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală în sensul dispoziției legale enunțate. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă este neîntemeiată. Reclamanții au solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.

și Statul Român, prin M.F.P., la plata prețului de piață al imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ., referitoare la garanție contra evicțiunii, și pe dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009.

Fiind formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale în materia despăgubirilor cuvenite persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobile preluate în regimul politic trecut, și care au pierdut aceste bunuri în disputa cu fostul proprietar, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față este supusă regimului juridic prevăzut de legea specială, iar nu de dreptul comun, respectiv de dispozițiile C. civ., privind garanția contra evicțiunii. Acestea din urmă sunt înlăturate de normele corespunzătoare, prevăzute în Legea nr. 10/2001, potrivit principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legile speciale derogă de la cele generale”.

În concluzie, în speță, sunt incidente dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, avute în vedere, în mod corect, de instanțele anterioare, iar nu cele de drept comun, referitoare la garanția vânzătorului contra evicțiunii. Prin urmare, calitate procesuală pasivă nu justifică Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător al imobilului. De asemenea, nepunându-se problema răspunderii vânzătorului contra evicțiunii, în calitate de parte contractantă, nu se poate reține că participarea în proces a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., ar determina încălcarea principiului relativității efectelor actului juridic.

Din perspectiva legii speciale, potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „ Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. În cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) - cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P. apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P., în nume propriu. Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi și obligații, fiind o entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală. M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în acest sens.

Statul Român, prin M.F.P., justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin. (3), sus-menționat, astfel încât nu interesează culpa pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu a figurat ca parte în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de reclamanți, legitimarea de a sta în proces fiind determinată de dispozițiile legii, raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele statului, al fondului constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea prețului.

A mai susținut recurentul că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au caracter de normă procesuală, prin care să se confere pârâtului calitate procesuală pasivă, susținere nefondată în raport de conținutul expres al acestor dispoziții, din care rezultă, fără dubiu, că M.F.P., ca reprezentant al statului, este cel care restituie prețul de piață al imobilului, la solicitarea cumpărătorilor chiriași. Deci, prin această dispoziție, se stabilește calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în numele Statului, în procesele având ca obiect plata prețului de piață al imobilelor pierdute de cumpărătorii chiriași, ceea ce, fără dubiu, reprezintă o normă de drept procesual.

Pe de altă parte, chestiunea dacă acțiunea formulată de reclamanți îndeplinește condițiile legii pentru ca aceștia să obțină prețul de piață al imobilului în litigiu, mai precis condițiile desființării contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost dobândit bunul respectiv și a perfectării actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reprezintă o chestiune de fond, care va fi analizată în cadrul motivului de recurs următor, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă. Ca atare, M.F.P. stă în proces în calitate de pârât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, indiferent de soluția pronunțată asupra fondului acțiunii formulate de reclamanți.

2. Nici criticile de fond nu sunt întemeiate. Contrar susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorii chiriași (perfectarea actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), sunt îndeplinite. Reclamanții din prezentul dosar au pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă).

În primul rând, trebuie analizat în ce măsură pierderea imobilului de către reclamanți, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, valorează, din punct de vedere juridic, „desființarea” contractului de vânzare-cumpărare, în sensul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, în caz afirmativ, să se verifice hotărârea pronunțată în revendicare, din perspectiva considerentelor relevante în ceea ce privește încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995. Contrar susținerilor recurentului, actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, noțiunea de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea” actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare de către fostul proprietar.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.” De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași, este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de situația prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă s-ar accepta concluzia contrară, și anume că doar dobânditorul imobilului, care a pierdut bunul în cazul acțiunii în nulitate, are dreptul la prețul de piață, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu și-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitate a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic. Or, cum art. 50 1 prevede, ca cerință, pentru restituirea prețului de piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de condiția din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață.

Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata prețului de piață și, potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acțiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care să acopere domeniul de aplicare a textului enunțat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte. În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de „desființare”, astfel cum este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50 1 și art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de proprietate aflat în dispută), trebuie înțeles că se referă și la ipoteza acestui tip de acțiuni.

Cum reclamanții au pierdut imobilul în urma admiterii acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerința art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este îndeplinită în speță. Prima condiție, cea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea contractului, este, de asemenea, îndeplinită. A susținut recurentul că, în cadrul hotărârii prin care reclamanții au pierdut imobilul, trebuie să se precizeze, în mod expres, respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic și că, în litigiul de față, dimpotrivă, instanța anterioară a reținut încălcarea acestui act normativ, raportat la împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

A mai arătat că lipsa demersurilor reclamanților, de a afla situația juridică a bunului la momentul încheierii contractului, afectează validitatea cauzei actului juridic, iar buna credință nu este, oricum, unicul criteriu în analiza contractului, fiind necesar a fi respectate toate cerințele actului normativ în baza căruia contractul a fost perfectat. Cu alte cuvinte, recurentul menționează că, imobilul, fiind preluat fără titlu valabil, după cum s-a constatat prin hotărârea pronunțată în revendicare, aceasta determină nerespectarea uneia dintre condițiile actului normativ în discuție, pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cea privind obiectul actului juridic (Legea nr. 112/1995 reglementând posibilitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare doar pentru imobile preluate cu titlu valabil).

Ca atare, reclamanții nu ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 , deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate toate dispozițiile legii sub imperiul căreia actul a fost perfectat. Susținerile recurentului sunt neîntemeiate. În primul rând, nu este necesar ca, în hotărârea în urma căreia reclamanții au pierdut imobilul, să se menționeze, în mod expres, respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, având în vedere că această hotărâre a fost pronunțată într-o acțiune în revendicare, în cadrul căreia instanța respectivă nu a fost învestită cu analiza valabilității titlului de proprietate al cumpărătorilor chiriași, din perspectiva actului normativ enunțat.

Pe de altă parte, în raport de obiectul acțiunii, instanța a verificat măsura de preluare a imobilului, concluzionând că titlul statului este nevalabil, astfel încât bunul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. A mai reținut, totodată, că ambele părți în litigiu au „un bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dând câștig de cauză fostului proprietar în cadrul acțiunii în revendicare, ca fiind singurul remediu posibil pentru privarea de proprietate suferită în urma vânzării imobilului. Prin urmare, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, s-a constatat încălcarea Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce privește domeniul de aplicare a actului normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.

Vânzarea, în temeiul legii enunțate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către stat nu înlătură, însă, incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, este real că dispozițiile art. 50 1 prevăd posibilitatea restituirii prețului de piață al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriași în ipoteza respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil, numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare a legii menționate. Cu toate acestea, chiar dacă această cerință a legii a fost încălcată, cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului de piață. În caz contrar, ar însemna că art. 50 1 nu este operant în niciun caz.

Aceasta, întrucât, în situația în care ar fi respectate toate dispozițiile Legii nr. 112/1995, inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului statului, cum pretinde recurentul pentru a se putea aplica textul de lege enunțat, nu se mai poate concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 50 1 , în care cumpărătorul chiriaș să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acțiuni în nulitate, fie al unei acțiuni în revendicare. Pe de altă parte, valabilitatea preluării este și singura cerință a Legii nr. 112/1995 a cărei încălcare, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, nu înlătură restituirea prețului de piață către cumpărătorul chiriaș, deoarece, numai în acest caz de încălcare, buna credință a cumpărătorului salvează actul juridic respectiv de la nulitate, în cazul nerespectării altor cerințe, atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind nerelevantă.

Într-o asemenea situație, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, fiind, ca atare, îndeplinită și condiția „desființării” actului, mai precis a pierderii bunului, prevăzută de art. 50 1 . În concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, din această perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un impediment pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorul chiriaș deposedat de bun. A mai arătat recurentul că reclamanții au fost de rea credință la încheierea contractului, deoarece nu au efectuat minime demersuri pentru aflarea situației juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat, astfel încât cauza actului juridic perfectat de ei nu este validă.

Aceste susțineri nu pot fi analizate în cauza de față, întrucât implică examinarea contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul valabilității sale, examinare ce putea fi făcută doar în cadrul unei acțiuni în nulitate sau, ca apărare, în cadrul unui alt tip de acțiune, formulată în termenul de prescripție de un an și șase luni, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. În plus, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, instanța nu a făcut nicio referire la reaua credință a cumpărătorilor chiriași, dimpotrivă, a considerat că și aceștia au „un bun” în sensul Convenției, constând în titlul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat.

Cum s-a arătat deja, soluția favorabilă fostului proprietar, în revendicare, a fost determinată de considerente legate de incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în analiza căruia, instanța anterioară a arătat că ambele părți, fostul proprietar și cumpărătorii chiriași, au „un bun”, în sensul Convenției, dar efectele privării de proprietate a proprietarului deposedat în regimul politic trecut nu pot fi înlăturate decât prin restituirea bunului către acesta, în timp ce cumpărătorii chiriași au la dispoziție un alt remediu, și anume obținerea prețului de piață al imobilului, în temeiul garanției pentru evicțiune.

De asemenea, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, în termenul special de prescripție prevăzut de textul de lege sus-menționat, contractul lor s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate, în prezentul litigiu, aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziții legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat. În concluzie, susținerile recurentului, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul referitor la respectarea tuturor dispozițiilor din Legea nr. 112/1995, la perfectarea actului juridic, sunt, în parte, neîntemeiate, în parte, nu pot fi analizate în litigiul de față.

Critica privind valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care nu s-ar justifica în temeiul garanției pentru evicțiune și raportat la prețul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanță din perspectiva temeiului juridic menționat, întrucât nu garanția pentru evicțiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata prețului de piață, ci dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, împrejurarea că valoarea prețului de piață nu ar fi în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O., care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile și nici cu dispozițiile art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând prețul de cumpărare al bunului, achitat de către chiriași, nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preț decât cel de piață, în raport de dispozițiile exprese ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care îi îndreptățesc, fără echivoc, pe reclamanți la obținerea prețului de piață. În concluzie, sunt îndeplinite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanții să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii, în acest sens.

3. A mai susținut recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Criticile sunt neîntemeiate. Recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanță, constituie „ o parte căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Cât privește reducerea de către instanța de recurs a cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond în favoarea reclamanților, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se poate realiza, în primul rând, determinat de împrejurarea că aceste cheltuieli, care constau în plata onorariului de expert, nu pot fi reduse de instanță, față de dispozițiile art. 274 alin. (2) din același cod, care interzic o asemenea măsură.

Pe de altă parte, din punct de vedere al dispozițiilor art. 274 alin. (3) și al fazei de judecată a litigiului de față, respectiv recurs, instanța de control judiciar nu poate dispune micșorarea cheltuielilor de judecată acordate de instanța anterioară, pentru argumente care țin de temeinicia acestor cheltuieli (cuantum rezonabil, caracter necesar) și care sunt lăsate la aprecierea instanței în fața căreia au fost efectuate. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală pentru declanșarea litigiului, din moment ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamanți, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoașterea pretențiilor reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 447 A din 05 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2013.