ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 923 din 24 aprilie 2012,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și

Consiliul General al Municipiului București - A.F.I.; a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanții D.M. și D.M.S.N. în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin Primar General, Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, și Consiliul General al

Municipiului București - A.F.I., astfel cum a fost precizată; a obligat pe pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, la

plata sumei de 547.473 lei către reclamanți, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, și la plata sumei

de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin

Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București - A.F.I.,

aceasta este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din actul normativ enunțat.

Prin instituirea acestui

raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale,

prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ., urmărind, în acest mod, să pună la

dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii

prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea

cerințelor evicțiunii, și să instituie un debitor unic în toate raporturile

juridice având aceeași situație premisă, M.F.P.

Așa fiind, invocarea

temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune apare ca

lipsită de fundament legal, în condițiile în care, prin norme speciale

derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească, în

ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține M.F.P., respectiv

Statului, care stă în judecată, prin M.F.P., în sarcina căruia este pusă

obligația plății efective a despăgubirilor constând în prețul de piață sau

prețul actualizat, după caz.

Pe fond, Tribunal a

constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997,

încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în

temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, sector 1.

Prin Decizia civilă nr.

380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în urma

recursului declarat de V.C., reclamanții din prezentul dosar au fost obligați

să lase, în deplină proprietate și posesie, acesteia apartamentul din prezentul

litigiu.

În raport de această

soluție, sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

(text de lege introdus în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009), care

consacră dreptul reclamanților de a fi despăgubiți cu o sumă reprezentând

valoarea de piață (de circulație) a imobilului de care au fost evinși. Prin

raportul de expertiză evaluatoare efectuat în cauză, valoarea de circulație a

imobilului a fost stabilită la suma de 611.670 lei.

Deși textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, această reglementare, defectuoasă din

punct de vedere al tehnicii legislative, vizează, în realitate, ipoteza în

care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași

cumpărători au fost obligați să lase imobilul, în deplină proprietate și

liniștită posesie, foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind

considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale

părților. Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat,

pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală

menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea

nu susțin o asemenea soluție juridică. În plus, interpretarea unei norme

juridice trebuie să se facă în scopul producerii de efecte juridice, potrivit art.

978 C. civ.

În ceea ce privește

suma ce se impune a fi plătită, Tribunalul a avut în vedere distincția făcută

de lege cu privire la sporul de valoare dat imobilului de îmbunătățirile aduse

acestuia, raportat la care, cererea de obligare la plată nu poate fi îndreptată

împotriva pârâtului, ci fostului proprietar, care, de altfel, beneficiază de

sporul de valoare.

Aceasta face ca, din

suma ce a fost stabilită în sarcina pârâtului, să fie scăzută suma reprezentând

sporul de valoare, spor apreciat de reclamanți, în cererea introductivă și

necontestat de părți, ca fiind de 64.197 lei.

Față de aceste

considerente, instanța a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a dispus obligarea pârâtului să

plătească suma de 547.473 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea

de piață a imobilului.

Conform art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căzut în pretenții, a

fost obligat la plata sumei de 1.500 lei către reclamanți, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului expert evaluator.

Prin Decizia nr. 447/

A din 05 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de

apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului București.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica vizând

excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât nu este

întemeiată, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 și urm. din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Din examinarea și

interpretarea art. 50 alin. (2)

1

și alin. (3), precum și art. 50

1

din actul normativ enunțat, rezultă cu certitudine, contrar celor

susținute de apelant, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în

litigiu, și nu Primăria Municipiului București.

Prin aceste

dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun, cu

privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre

instituirea unei răspunderi speciale în acest caz.

Pe de altă parte,

susținerea apelantului, privind greșita determinare a cadrului procesual,

întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă este M.F.P., iar nu

Statul Român, prin M.F.P., reprezintă o distincție formală între cele două

subiecte de drept, ce ignoră calitatea de reprezentant legal al Statului, care

revine M.F.P., în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care

să aibă funcția de reprezentare.

A mai reținut Curtea

că, în prezent, Legea nr. 10/2001, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009,

reglementează atât situația cumpărătorului al cărui contract a fost desființat,

ca urmare a încheierii cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât și situația celui

care a pierdut proprietatea, deși actul juridic a fost perfectat cu respectarea

acestei legi, în acest ultim caz, dreptul comun, bazat pe garanția contra

evicțiunii, fiind înlăturat de legea specială actuală.

Pe fond, instanța a

reținut, raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

, că legiuitorul

a înțeles prin „contract desființat”, atât situația în care contractul de

vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația

în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare

introdusă de fostul proprietar al imobilului.

În concluzie,

termenul de „desființare” a contractului are, în prezent, un sens mai larg

decât lipsirea de efecte a actului juridic, ca urmare a declarării nulității

acestuia, în același cadru fiind inclusă și „ineficacitatea” actului juridic ca

și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei

acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.

Pe de altă parte,

analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare trebuie realizată, exclusiv, prin raportare la aspectele

de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin

care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele

legale fac trimitere, în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

În cauză de față,

prin

Decizia

nr. 380 din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, irevocabilă, a fost

admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C. și au fost obligați

pârâții D.M. și D.M.S.N. să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul

în litigiu.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că, deși ambele părți sunt titularele unui „bun”,

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, restituirea imobilului în natură către reclamantă,

prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune drept unica măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită.

Curtea a reținut,

totodată că, în ipoteza în care pârâtul în acțiunea în revendicare deține un

„bun” în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale

integrale și proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune.

Prin urmare, nu sunt

întemeiate criticile apelantului, întrucât instanța nu mai poate decât să

constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și că părțile au fost de bună credință, în

condițiile în care nu a fost promovată o acțiune în constatarea nulității

contractului de vânzare - cumpărare, care, în prezent, ar fi prescrisă, iar

reclamanții din prezentul litigiu au pierdut bunul în urma admiterii acțiunii

în revendicare.

Susținerile privind

îmbogățirea fără justă cauză de care ar beneficia intimații reclamanți, în urma

admiterii prezentei acțiuni, nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile legii speciale,

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă posibilitatea

obținerii valorii de piață a imobilului pe care l-au pierdut în urma admiterii

acțiunii în revendicare, independent de faptul că, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, au beneficiat

de un preț special, inferior prețului de cumpărare a imobilelor pe piața

liberă.

Nici critica vizând

greșita obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată aferente

fondului nu este întemeiată, în mod corect reținând instanța că sunt incidente

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., apelantul pârât fiind parte căzută în

pretenții. De altfel, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 274 alin. (3) din

același cod, întrucât apelantul a fost obligat la plata onorariului de expert,

ce nu poate fi redus, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Roman, prin M.F.P., nu are legitimare procesuală pasivă.

În primul rând,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț.

Or, Statul Român,

prin M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 23

mai 1997 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față

de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care

se varsă sumele încasate de Primărie.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta

cauză, a Statului Român, prin M.F.P., și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului de față întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală

a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, în raport de

pretențiile privind restituirea valorii prețului de circulație al imobilului.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P., și a M.F.P., având în vedere

că, în prezenta acțiune, nu exista culpa acestor instituții.

Mai mult, instanța de

fond, cât și cea de apel, trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și

urm. C. civ., de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fiind în vigoare obligația

reglementată de art. 1336 pct. 1.

În această situație,

calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria

Municipiului București, prin Primarul General.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin, aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual,

prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul

Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat

necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar

din formularea textului, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului

juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul

fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților", neputându-se

interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea în

situația anterioară, în urma constatării nulității contractului).

Nici în urma

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, Statul Român,

prin M.F.P., nu justifică legitimare procesuală pasivă, potrivit dispozițiilor art.

50, M.F.P., și nu Statul Român, prin M.F.P., putând fi obligat la restituirea

prețului de piață, sub rezerva îndeplinirii cerințelor dispoziției legale

respective. Aceste cerințe (contract desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă; contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995)

nu sunt îndeplinite.

de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Statului Român,

prin M.F.P., la plata prețului de piața al imobilului, fără a se avea în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd, expres și limitativ, situațiile

în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de

către chiriași.

Pentru restituirea

prețului de piață, trebuie îndeplinite două condiții, și anume contractul să se

fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv să se fi

anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, condiții care nu

se regăsesc în speță.

Totodată, raportat la

dispozițiile art. 50

1

, respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului trebuie reținută prin hotărâre judecătorească. În ceea

ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu

este îndeplinită, întrucât, prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat că preluarea imobilului în

litigiu s-a realizat fără titlu valabil; ca atare, dispozițiile Legii nr. 112/1995

nu sunt incidente în cauză.

Prin decizia civilă

sus menționată, s-a reținut că, „deși, prin hotărârea de respingere a cererii

formulate în baza Legii nr. 112/1995, s-a reținut că imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 224/1949 și nu face

obiectul acestei legi speciale, Consiliul General al Municipiului București a

vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobil, în frauda

legii și a drepturilor apelantei”.

Astfel, nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în împrejurarea că,

urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, aveau obligația de a

cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput

ca, în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament,

să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a bunului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea, în

patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și,

prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Neefectuarea unor

demersuri pentru aflarea situației juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat

afectează validitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea, cu

bună credință, a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă

contractului.

Mai mult, existența

sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul

criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de acest act normativ,

pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

Or, în speță, s-a

statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu s-a

realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt

incidente în prezenta cauză, încheierea contractului realizându-se cu

nerespectarea prevederilor acestei legi.

În consecință, reclamanții

își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la

încheierea actului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui

drept, astfel încât nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de

piață.

În ceea ce privește cea

de-a doua condiție prevăzută, imperativ, de lege, deposedarea reclamanților de

imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma admiterii unei

acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

În consecință, atâta

timp cât, în speța de față, nu au fost întrunite condițiile prevăzute de

dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, dispunând obligarea la plata sumei de 547.473 lei,

reprezentând despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

De asemenea, obligația

de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea de piață a imobilului, cu

atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Cum aceste imobile nu

au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața

liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul

pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul

stabilit prin norme speciale.

În spiritul

protejării drepturilor reclamanților în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi

îndreptățiți să primeascănumai o despăgubire echitabilă, respectiv prin

stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în

temeiul acestei legi, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața

liberă cu acest preț, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Invocă, în

acest sens, jurisprudența C.E.D.O., care nu impune indemnizarea cumpărătorului

evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei)

ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor

Tudor c. României).

Prețul de cumpărare a

imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele

metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a

acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării

acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Ca atare, indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod

vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul

egalității cetățenilor în fața legii.

cheltuielile de judecată, instanța de fond a motivat obligarea pârâtului la

plata sumei de bani, cu acest titlu, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ.

Potrivit textului de

lege sus-menționat, „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată”.

Prin urmare,

dispozițiile normative invocate conțin reglementari exprese și imperative, în

ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se

suportă de partea care a căzut în pretenții.

În subsidiar,

hotărârea instanței de fond este greșită și sub aspectul cuantumului sumei la

care pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, sens în care

solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către

instanța de recurs.

Astfel, Tribunalul a

dispus, în mod nejustificat, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 1.500 lei, având în vedere împrejurarea că acestea urmează

a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au

fost, în mod real, efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Mai mult, Statul Român,

prin M.F.P., nu a dat dovadă de rea credință și neglijență, nu se face vinovat

de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural

prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală în

sensul dispoziției legale enunțate.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă este neîntemeiată.

Reclamanții au

solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată, obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul

General al Municipiului București-A.F.I. și Statul Român, prin M.F.P., la plata

prețului de piață al imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceștia l-au pierdut,

prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată

de fostul proprietar.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile C. civ., referitoare la garanție contra evicțiunii,

și pe dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în

forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009.

Fiind formulată

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale în

materia despăgubirilor cuvenite persoanelor care au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobile preluate în

regimul politic trecut, și care au pierdut aceste bunuri în disputa cu fostul

proprietar, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față este supusă

regimului juridic prevăzut de legea specială, iar nu de dreptul comun,

respectiv de dispozițiile C. civ., privind garanția contra evicțiunii. Acestea

din urmă sunt înlăturate de normele corespunzătoare, prevăzute în Legea nr. 10/2001,

potrivit principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legile speciale

derogă de la cele generale”. În concluzie, în speță, sunt incidente

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, avute în vedere, în mod corect, de

instanțele anterioare, iar nu cele de drept comun, referitoare la garanția

vânzătorului contra evicțiunii. Prin urmare, calitate procesuală pasivă nu

justifică Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător al

imobilului. De asemenea, nepunându-se problema răspunderii vânzătorului contra

evicțiunii, în calitate de parte contractantă, nu se poate reține că

participarea în proces a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., ar determina

încălcarea principiului relativității efectelor actului juridic.

Din

perspectiva legii speciale, potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, „

Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

În cazul

acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50

alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (21) - cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.)

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Chiar

dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P. apare ca plătitor al

prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca

reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în

situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P.,

în nume propriu.

Ministerul

acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în

numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu

plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De

altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice și persoanele juridice, „Statul

este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare,

deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care

participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi și obligații,

fiind o entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea

obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale

reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în

raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei

dispoziții speciale, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce

este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului

reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au

pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul

Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile

legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a

imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

M.F.P., ca persoană

juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele

obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția

prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea de plăți

către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele

statului, în acest sens.

Statul Român, prin M.F.P.,

justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin.

(3), sus-menționat, astfel încât nu interesează culpa pârâtului la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, ca premisă a atragerii sale în proces, în această

calitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu a figurat ca parte în contractul

de vânzare-cumpărare perfectat de reclamanți, legitimarea de a sta în proces

fiind determinată de dispozițiile legii, raportat la atribuțiile sale de

gestionar, în numele statului, al fondului constituit în condițiile art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea prețului.

A mai susținut

recurentul că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au

caracter de normă procesuală, prin care să se confere pârâtului calitate

procesuală pasivă, susținere nefondată în raport de conținutul expres al

acestor dispoziții, din care rezultă, fără dubiu, că M.F.P., ca reprezentant al

statului, este cel care restituie prețul de piață al imobilului, la solicitarea

cumpărătorilor chiriași. Deci, prin această dispoziție, se stabilește calitatea

procesuală pasivă a M.F.P., în numele Statului, în procesele având ca obiect

plata prețului de piață al imobilelor pierdute de cumpărătorii chiriași, ceea

ce, fără dubiu, reprezintă o normă de drept procesual.

Pe de altă parte,

chestiunea dacă acțiunea formulată de reclamanți îndeplinește condițiile legii

pentru ca aceștia să obțină prețul de piață al imobilului în litigiu, mai

precis condițiile desființării contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia

a fost dobândit bunul respectiv și a perfectării actului cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reprezintă o chestiune de fond, care va fi

analizată în cadrul motivului de recurs următor, iar nu o problemă de calitate

procesuală pasivă.

Ca atare, M.F.P. stă

în proces în calitate de pârât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

în forma actuală, indiferent de soluția pronunțată asupra fondului acțiunii

formulate de reclamanți.

criticile de fond nu sunt întemeiate.

Contrar

susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorii chiriași (perfectarea actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă), sunt îndeplinite.

Reclamanții

din prezentul dosar au pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de

cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă

nr. 380 din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă).

În primul

rând, trebuie analizat în ce măsură pierderea imobilului de către reclamanți, ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar,

valorează, din punct de vedere juridic, „desființarea” contractului de

vânzare-cumpărare, în sensul art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

pentru ca, în caz afirmativ, să se verifice hotărârea pronunțată în

revendicare, din perspectiva considerentelor relevante în ceea ce privește

încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Contrar

susținerilor recurentului, actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a

fost desființat în sensul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, noțiunea

de „desființare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun,

nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării unei

acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate, acțiunea

în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea”

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare de către fostul proprietar.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de M.D.L.P.L.”

De

altfel, conținutul mai larg al noțiunii de „desființare” a contractului de

vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și

situația acțiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele

concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce privește pierderea

bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a

admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele

celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași,

este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună

credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a

pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut

o reparație și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul

acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu

pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de

situația prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă

s-ar accepta concluzia contrară, și anume că doar dobânditorul imobilului, care

a pierdut bunul în cazul acțiunii în nulitate, are dreptul la prețul de piață, art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 nu și-ar mai găsi aplicare în niciun caz.

Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitate a contractului

presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic.

Or, cum art. 50

1

prevede, ca cerință, pentru restituirea prețului de

piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că,

în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de condiția din lege

nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață. Ca atare, dacă în

acest caz nu este posibilă plata prețului de piață și, potrivit opiniei

recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acțiunii în

revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care să acopere domeniul

de aplicare a textului enunțat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte.

În

concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de „desființare”, astfel cum

este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50

1

și art.

20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în

revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de

proprietate aflat în dispută), trebuie înțeles că se referă și la ipoteza

acestui tip de acțiuni. Cum reclamanții au pierdut imobilul în urma admiterii

acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerința art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este îndeplinită în speță.

Prima condiție,

cea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea

contractului, este, de asemenea, îndeplinită.

A

susținut recurentul că, în cadrul hotărârii prin care reclamanții au pierdut

imobilul, trebuie să se precizeze, în mod expres, respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic și că, în litigiul de față,

dimpotrivă, instanța anterioară a reținut încălcarea acestui act normativ,

raportat la împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. A mai

arătat că lipsa demersurilor reclamanților, de a afla situația juridică a

bunului la momentul încheierii contractului, afectează validitatea cauzei

actului juridic, iar buna credință nu este, oricum, unicul criteriu în analiza

contractului, fiind necesar a fi respectate toate cerințele actului normativ în

baza căruia contractul a fost perfectat. Cu alte cuvinte, recurentul

menționează că, imobilul, fiind preluat fără titlu valabil, după cum s-a

constatat prin hotărârea pronunțată în revendicare, aceasta determină nerespectarea

uneia dintre condițiile actului normativ în discuție, pentru încheierea

valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cea privind obiectul

actului juridic (Legea nr. 112/1995 reglementând posibilitatea încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare doar pentru imobile preluate cu titlu valabil).

Ca atare, reclamanții nu ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, în condițiile art. 50

1

, deoarece, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate toate dispozițiile

legii sub imperiul căreia actul a fost perfectat.

Susținerile

recurentului sunt neîntemeiate.

În primul

rând, nu este necesar ca, în hotărârea în urma căreia reclamanții au pierdut

imobilul, să se menționeze, în mod expres, respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, având în vedere că această

hotărâre a fost pronunțată într-o acțiune în revendicare, în cadrul căreia

instanța respectivă nu a fost învestită cu analiza valabilității titlului de

proprietate al cumpărătorilor chiriași, din perspectiva actului normativ

enunțat.

Pe de

altă parte, în raport de obiectul acțiunii, instanța a verificat măsura de

preluare a imobilului, concluzionând că titlul statului este nevalabil, astfel

încât bunul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. A mai reținut,

totodată, că ambele părți în litigiu au „un bun”, în sensul art. 1 din Primul

Protocol din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dând câștig de cauză

fostului proprietar în cadrul acțiunii în revendicare, ca fiind singurul

remediu posibil pentru privarea de proprietate suferită în urma vânzării

imobilului.

Prin

urmare, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, s-a constatat încălcarea

Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce privește domeniul de aplicare a actului

normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.

Vânzarea,

în temeiul legii enunțate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către

stat nu înlătură, însă, incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Astfel,

este real că dispozițiile art. 50

1

prevăd posibilitatea restituirii

prețului de piață al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriași în ipoteza

respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv

respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil,

numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare a legii menționate.

Cu toate acestea, chiar dacă această cerință a legii a fost încălcată,

cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului de piață. În caz

contrar, ar însemna că art. 50

1

nu este operant în niciun caz. Aceasta,

întrucât, în situația în care ar fi respectate toate dispozițiile Legii nr. 112/1995,

inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului statului, cum pretinde

recurentul pentru a se putea aplica textul de lege enunțat, nu se mai poate

concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 50

1

, în care

cumpărătorul chiriaș să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acțiuni în

nulitate, fie al unei acțiuni în revendicare.

Pe de

altă parte, valabilitatea preluării este și singura cerință a Legii nr. 112/1995

a cărei încălcare, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, nu

înlătură restituirea prețului de piață către cumpărătorul chiriaș, deoarece,

numai în acest caz de încălcare, buna credință a cumpărătorului salvează actul

juridic respectiv de la nulitate, în cazul nerespectării altor cerințe,

atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind nerelevantă. Într-o asemenea

situație, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul în cadrul acțiunii în

revendicare, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, fiind, ca atare, îndeplinită

și condiția „desființării” actului, mai precis a pierderii bunului, prevăzută

de art. 50

1

.

În

concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și, din această

perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un

impediment pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorul chiriaș deposedat de bun.

A mai

arătat recurentul că reclamanții au fost de rea credință la încheierea

contractului, deoarece nu au efectuat minime demersuri pentru aflarea situației

juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat, astfel încât cauza actului juridic

perfectat de ei nu este validă. Aceste susțineri nu pot fi analizate în cauza

de față, întrucât implică examinarea contractului de vânzare-cumpărare, sub

aspectul valabilității sale, examinare ce putea fi făcută doar în cadrul unei

acțiuni în nulitate sau, ca apărare, în cadrul unui alt tip de acțiune,

formulată în termenul de prescripție de un an și șase luni, calculat de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002.

În plus, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, instanța nu a făcut

nicio referire la reaua credință a cumpărătorilor chiriași, dimpotrivă, a

considerat că și aceștia au „un bun” în sensul Convenției, constând în titlul

de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat. Cum s-a

arătat deja, soluția favorabilă fostului proprietar, în revendicare, a fost

determinată de considerente legate de incidența art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în analiza căruia,

instanța anterioară a arătat că ambele părți, fostul proprietar și cumpărătorii

chiriași, au „un bun”, în sensul Convenției, dar efectele privării de

proprietate a proprietarului deposedat în regimul politic trecut nu pot fi

înlăturate decât prin restituirea bunului către acesta, în timp ce cumpărătorii

chiriași au la dispoziție un alt remediu, și anume obținerea prețului de piață

al imobilului, în temeiul garanției pentru evicțiune.

De

asemenea, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți,

în termenul special de prescripție prevăzut de textul de lege sus-menționat,

contractul lor s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate, în

prezentul litigiu, aspecte referitoare la buna sau reaua credință a părților

contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor

dispoziții legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat.

În

concluzie, susținerile recurentului, în sensul că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, sub aspectul referitor la

respectarea tuturor dispozițiilor din Legea nr. 112/1995, la perfectarea

actului juridic, sunt, în parte, neîntemeiate, în parte, nu pot fi analizate în

litigiul de față.

Critica privind

valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care

nu s-ar justifica în temeiul garanției pentru evicțiune și raportat la prețul

plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanță

din perspectiva temeiului juridic menționat, întrucât nu garanția pentru

evicțiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata prețului de piață, ci

dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, împrejurarea că valoarea prețului de piață nu ar fi în concordanță

cu jurisprudența C.E.D.O., care acordă despăgubiri în limitele unor sume

rezonabile și nici cu dispozițiile art. 16 din

Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995, vizând prețul de cumpărare al bunului, achitat de către chiriași,

nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preț decât cel

de piață, în raport de dispozițiile exprese ale art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, care îi îndreptățesc, fără echivoc, pe reclamanți la obținerea

prețului de piață.

În concluzie, sunt

îndeplinite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca

reclamanții să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul

pierdut în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar,

decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii, în acest sens.

mai susținut recurentul că, în mod

greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub aspectul obligării

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Criticile sunt

neîntemeiate. Recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanță,

constituie „ o parte căzută în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ.,

astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale menționate, a

fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Cât privește

reducerea de către instanța de recurs a cheltuielilor de judecată acordate de

instanța de fond în favoarea reclamanților, în condițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., aceasta nu se poate realiza, în primul rând, determinat de

împrejurarea că aceste cheltuieli, care constau în plata onorariului de expert,

nu pot fi reduse de instanță, față de dispozițiile art. 274 alin. (2) din

același cod, care interzic o asemenea măsură. Pe de altă parte, din punct de

vedere al dispozițiilor art. 274 alin. (3) și al fazei de judecată a litigiului

de față, respectiv recurs, instanța de control judiciar nu poate dispune

micșorarea cheltuielilor de judecată acordate de instanța anterioară, pentru

argumente care țin de temeinicia acestor cheltuieli (cuantum rezonabil,

caracter necesar) și care sunt lăsate la aprecierea instanței în fața căreia au

fost efectuate.

De asemenea, contrar

susținerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală pentru

declanșarea litigiului, din moment ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a

sumei de bani pretinse de reclamanți, deși fusese, în mod justificat, chemat în

judecată, pentru prețul de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata

acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a

cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ.

(recunoașterea pretențiilor reclamanților la prima zi de înfățișare), de care,

însă, pârâtul nu a uzat.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât

este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va

respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. a

Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 447 A din 05 decembrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2013.