ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5210/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la 9 octombrie 2009, sub nr. 12835/302/2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., A.N.A.F. și D.G.F.P. a Municipiului București și a solicitat să fie obligați pârâții să-i plătească despăgubirea în valoare de 120.000 euro, calculată în lei, la cursul din ziua efectuării plății, reprezentând contravaloarea apartamentului proprietatea sa, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Pârâtul M.F.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 1337 C. civ., prețul urmând a fi restituit de partea contractantă.

De asemenea, acest pârât a formulat cerere de chemare în garanție a SC O. SA, întrucât acesta a reținut comisionul de 1% din prețul apartamentului în litigiu. Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât M.F.P. reprezintă statul în litigiile ce au ca obiect imobilele preluate în mod abuziv. Prin Sentința civilă nr. 7485 din 18 noiembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 12835/302/2009, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București; s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul P.M. împotriva pârâților M.F.P., A.N.A.F. și D.G.F.P.

a Municipiului București, în favoarea Tribunalului București, secția civilă. La data de 6 ianuarie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 344/3/2010. Reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză și a pârâtei Primăria Municipiului București. În ședința publică din 26 octombrie 2010, s-au unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București (invocată din oficiu), Primăria Municipiului București (invocată oral de această pârâtă) și M.F.P. Prin Sentința civilă nr. 191 din 8 februarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F., D.G.F.P București și Primăria Municipiului București și a respins acțiunea față de aceștia.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M.F.P la plata către reclamant a sumei de 63.000 euro (270.000 RON); a respins cererea de chemare în garanție a SC O. SA, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că, față de prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pârâtului M.F.P. i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o prevedere expresă și specială a unui act normativ reparator.

În acest context, s-a apreciat că reclamantul nu poate solicita repararea aceluiași prejudiciu de la persoane distincte, atâta vreme cât dispozițiile expuse consacră, în mod derogator de la dreptul comun și de la regulile evicțiunii, legitimarea procesuală pasivă, precum și responsabilitatea pe fond a unei instituții care nu a fost parte în contractul desființat, iar, pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București, Primăria Municipiului București și a respins acțiunea pentru acești pârâți, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoanele lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a constatat că sunt incidente, în ceea ce privește obligația de reparație a prejudiciului cauzat reclamantului, fost proprietar al imobilului în discuție, aceleași dispoziții - art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel, în termen legal, pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate. S-a susținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost soluționată în mod greșit, întrucât pârâtul M.F.P. nu este parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terț față de contract. Ca urmare, numai Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât are calitatea de vânzătoare. Pe fond, critica formulată vizează faptul că reclamanta nu este îndreptățită la valoarea de piață a imobilului, față de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ce prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauză, a susținut apelantul, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, așa încât contractul nu a fost desființat, iar obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro constituie o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Instanța de fond, mai susține pârâtul, nu trebuia să omologheze raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât expertul nu a făcut dovada convocării pârâtului la efectuarea lucrării de specialitate. O altă critică a vizat faptul că instanța de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului preț din contractul de vânzare-cumpărare, inclusiv comisionul de 1%, ce nu a fost încasat de acesta, ci de SC O. SA.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a arătat că acesta nu s-a aflat în culpă procesuală, nefăcându-se vinovat de declanșarea litigiului. Prin Decizia civilă nr. 688A din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 191 din 8 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.M., intimații pârâți A.N.A.F., Primăria Municipiului București și intimata chemată în garanție SC O. SA; a schimbat în parte sentința, în sensul că suma datorată de către pârâtul M.F.P.

către reclamant este de 14.357.631 lei vechi, reactualizată cu indicele de inflație, la data plății efective, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței. Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea a reținut că apelul este fondat, însă în limitele ce se vor arăta în continuare: În ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., s-a reținut că instanța de fond a respins-o în mod corect.

Astfel, calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în cauza dedusă judecății, este conferită de lege, respectiv de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispun că restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Mai mult, în cadrul acestor dispoziții legale, se face trimitere și la modalitatea prin care pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea "chiriașilor", și anume, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește despăgubirile la care a fost obligat pârâtul, Curtea a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească nelegală, fiind interpretate greșit dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P.

Or, prin Decizia civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4737/303/2007, irevocabilă, prin respingerea recursului, în baza Deciziei civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. AA/1996, între Primăria Municipiului București și C.M., prin care aceasta din urmă dobândise proprietatea imobilului din București, sector 6. Reclamantul P.M. este succesorul numitei C.M., în calitate de fiu.

Instanța de fond a apreciat că, în cauză, în raport de această situație de fapt, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordând valoarea de piață a imobilului, fără a avea în vedere faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și, ca urmare, respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea art. 9 alin. (1) din lege. Față de aceste aspecte, Curtea a reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul actualizat al imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia. Criticile formulate de către apelantă vizând îmbogățirea fără justă cauză, lipsa convocării la efectuarea raportului de expertiză, plata comisionului de 1% și obligarea la plata cheltuielilor de judecată sunt nefondate.

De vreme ce există dispoziții legale ce reglementează modul de îndestulare al chiriașului proprietar, al cărui titlu a fost desființat, instituția îmbogățirii fără justă cauză nu își găsește aplicabilitatea. Critica privind lipsa convocării la raportul de expertiză nu se mai impune a fi analizată, întrucât o eventuală vătămare ar fi fost posibilă numai în situația în care concluziile lucrării de specialitate ar fi fost omologate. Legea specială nu distinge în ceea ce privește comisionul de 1% ce a fost încasat de o altă parte, dispozițiile legale - art. 50 alin. (5) C. proc. civ. făcând referire la "prețul actualizat". În ceea ce privește obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, Curtea a reținut că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., pârâtul fiind în culpă procesuală. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamanta P.M.R., cât și pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București. Reclamanta P.M.R. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei de apel, în sensul menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței și acordării despăgubirilor, reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta P.M.R. a arătat următoarele: Instanța de apel, dând o interpretare greșită actelor deduse judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit al acestora.

Interpretând greșit atât prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât și Decizia nr. 1415A din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța de apel a considerat, în mod superficial, că instanța de fond nu a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, împrejurarea că, "printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, și, ca urmare, respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea art. 9 alin. (1) din lege.". Față de aceste aspecte, Curtea a reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul actualizat al imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia.

Din contră, Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 și cu bună-credință. Astfel, la momentul vânzării, nu exista nicio notificare privind restituirea apartamentului către foștii proprietari, apartamentul era deținut cu titlu de chiriași, expirase termenul de închiriere. S-a invocat în acest sens art. 9 din Legea nr. 112/1995. Instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 sau a ignorat conștient aceste prevederi, în lumina cărora, proprietarii ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, "au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor (...) se stabilește prin expertiză." De altfel, în mod logic și cât se poate de corect, a reținut instanța de fond că anularea ulterioară a acestui contract nu are vreo legătură cu operațiunile desfășurate, la epoca perfectării lui, de mandatar. În același timp, instanța de control judiciar nu a ținut seama de toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei și de situația reală, aceea că, la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, au fost respectate prevederile legislației în vigoare, iar nu eludate.

S-a învederat instanței de control judiciar că preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a făcut în anumite împrejurări, de care instanța de apel nu a ținut seama: foștii proprietari au achitat doar câteva rate din prețul apartamentului revendicat; foștii proprietari nu au atacat în instanță, pentru neconstituționalitate, Decretul nr. 223/1974, cu privire la preluarea imobilului de către stat; nu au formulat notificare prin care să solicite statului să nu înstrăineze apartamentul; după apariția Legii nr. 112/1995, nu numai că nu au achitat diferența din prețul apartamentului, însă au optat, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, numai pentru acordarea de despăgubiri bănești.

Față de aceste împrejurări, instanța trebuia să acorde foștilor proprietari despăgubiri bănești, proporțional cu suma de bani achitată, respectiv corespunzător cotei-părți din apartament, iar nu să le atribuie întregul apartament în natură. În mod injust, recurentei i-a fost încuviințată restituirea doar a prețului actualizat al apartamentului, achitat integral acum mai bine de 20 de ani, de către tatăl său, apartament cumpărat cu bună-credință și cu respectarea legilor în vigoare la momentul încheierii vânzării-cumpărării. Legitimitatea procesuală este acordată Statului Român expressis verbis Recurentul-pârât M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâtul a arătat următoarele: 1. Hotărârea este, în parte, nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). S-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere următoarele considerente: Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune, întrucât aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere M.F.P. calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflație. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că, în prezenta acțiune, nu există culpa acestei instituții. 2. Hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, instanța de apel acordând ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Astfel, așa cum se poate observa din conținutul cererii de chemare în judecată, intimatul-reclamant nu a solicitat prețul actualizat al imobilului situat în București, sector 6, singurul capăt de cerere al acțiunii fiind cel prin care s-a solicitat acordarea prețului la valoarea de circulație a acestui imobil.

Prin urmare, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății și, în același timp, principiul disponibilității. În subsidiar, s-a invocat faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește menținerea soluției instanței de fond, de respingere a cererii de chemare în garanție a SC O. SA.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B. - SA, după caz. M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC O. SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.

Instanța trebuie să dispună ca procentul legal de 1% să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului, și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de ambele părți, Înalta Curte constată următoarele: Asupra motivului de recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., instanța apreciază că acesta este nefondat.

Astfel, se constată că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acest sens, deși este real, astfel cum susține recurentul-pârât, că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului), astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. decurge ex lege. Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preț, de la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995, cu modificările ulterioare.

Cercetând în continuare motivul de recurs invocat de recurentul-pârât sub aspectul fondului cauzei, instanța de recurs consideră că se impune analizarea cu prioritate a motivului vizând încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în partea privind acordarea a ceea ce nu s-a cerut (extra petita). În acest sens, conținutul principiului disponibilității se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică, precum și limitele subiective ale acesteia privitoare la părți (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanța de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., care statuează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, nu poate depăși limitele obiectului fixat de reclamant. Urmează a se analiza dacă, în speța dedusă judecății, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum a fost enunțat anterior. Examinând, în acest demers, limitele cererii de chemare în judecată fixate de reclamantul P.M., și, ulterior, de reclamanta P.M.R., se observă că acestea au fost cantonate la restituirea prețului/valorii de piață a imobilului în litigiu, fără să existe un capăt de cerere subsidiar privind restituirea prețului reactualizat, plătit conform contractului de vânzare-cumpărare, încheiat, sub nr. AA/1996, între Primăria Municipiului București și C.M.

(al cărui succesor a fost reclamantul P.M., în calitate de fiu, și, ulterior, P.M.R., fiica celui din urmă). Or, se observă că prima instanță a acordat valoarea de piață a imobilului, iar instanța de apel a reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul actualizat al imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia, obligând în acest sens pârâtul la plata prețului actualizat, deși acest lucru nu fusese cerut. În acest punct al analizei urmează a se verifica, prin prisma recursului reclamantei și a dispozițiilor legale relevante, dacă aceasta era îndreptățită a primi valoarea de piață a imobilului, astfel cum solicitase prin cererea de chemare în judecată, acesta constituind singurul obiect al cererii de chemare în judecată.

Art. 50 1 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.". Premisele acestui articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate, iar altele o specie a genului. Întrucât, dacă, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate (...)", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.". Totodată, art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.". Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2 1 ) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii 112/1995: - cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și - cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului nulității, constând în repunerea părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2 1 ), coroborat cu art. 50 1 (citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu privire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, încheiat între Primăria Municipiului București și autoarea recurentei-reclamante, s-a constatat nulitatea absolută, prin Decizia civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4737/303/2007, irevocabilă, prin respingerea recursului, în baza Deciziei civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București. Nulitatea, ca sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, părțile sunt plasate într-o situație identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate. În consecință, cum principalul efect (ce interesează în speță), al unui contract de vânzare-cumpărare este cel translativ de proprietate, de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare a nulității, se consideră că reclamanta și autorii săi nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului în litigiu.

Atare constatare permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanta nu are un bun actual, în sensul Convenției, cu consecința că aceasta avea vocația de a obține doar prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul (dar acest lucru nu a fost cerut), consecință a aplicării principiului repunerii în situația anterioară, iar nu valoarea de piață a imobilului, ce putea înlocui acest bun, în ipoteza evingerii reclamantei prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de fostul proprietar al imobilului în litigiu.

În ceea ce privește invocarea de către recurenta-reclamantă a aspectelor privind respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și buna-credință existentă, în opinia sa, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, precum și cele ce se raportează la preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974 și cererile foștilor proprietari privind imobilul în litigiu, instanța apreciază că acestea nu pot fi repuse în dezbatere în actualul cadru procesual, câtă vreme există o decizie irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat sub nr. AA/1996, decizie ce se bucură de o prezumție de validitate, în considerentele căreia s-a reținut că pârâta din acea cauză, C.M., nu a fost de bună-credință la încheierea contractului, atât timp cât s-a dovedit că aceasta a fost informată de intenția foștilor proprietari de a-și redobândi imobilul, iar contractul a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală readuce judecății același aspect. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară. Astfel fiind, în actualul litigiu, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului sau că actul a fost încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

În consecință, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Corelativ acestei constatări, instanța de apel nu putea acorda ceea ce nu s-a cerut (extra petita), respectiv prețul reactualizat al imobilului, pentru că, procedând în această manieră, a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, cele două cereri - circumscrise fie prețului reactualizat, fie valorii de circulație a imobilului în litigiu - având temeiuri juridice distincte, conținuturi diferite și momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru obținerea reparației.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; va modifica în parte decizia recurată, cu consecința schimbării în tot a Sentinței civile nr. 1911 din 8 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii acțiunii reclamantului P.M., decedat, continuată de moștenitoarea acestuia, P.M.R. Cum cererea reclamantei a fost respinsă, criticile privind nelegala soluționare a cererii de chemare în garanție a SC O. SA, formulată de M.F.P., și încasarea comisionului de 1% nu se mai impun a fi analizate, recurentul-pârât M.F.P.

fiind lipsit de orice vătămare din acest punct de vedere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată. Schimbă în tot Sentința civilă nr. 1911 din 8 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că respinge acțiunea reclamantului P.M., decedat, și continuată de moștenitoarea acestuia, P.M.R. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ