ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5210/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5210/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București, la 9 octombrie 2009, sub nr.

12835/302/2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P.,

A.N.A.F. și D.G.F.P. a Municipiului București și a solicitat să fie obligați

pârâții să-i plătească despăgubirea în valoare de 120.000 euro, calculată în

lei, la cursul din ziua efectuării plății, reprezentând contravaloarea

apartamentului proprietatea sa, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pârâtul M.F.P. a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 1337 C. civ., prețul urmând

a fi restituit de partea contractantă.

De asemenea, acest

pârât a formulat cerere de chemare în garanție a SC O. SA, întrucât acesta a

reținut comisionul de 1% din prețul apartamentului în litigiu.

Pârâta A.N.A.F. a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, întrucât M.F.P. reprezintă statul în litigiile ce au ca

obiect imobilele preluate în mod abuziv.

Prin Sentința civilă

nr. 7485 din 18 noiembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5

București, în Dosarul nr. 12835/302/2009, s-a admis excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București; s-a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamantul P.M. împotriva pârâților M.F.P.,

A.N.A.F. și D.G.F.P. a Municipiului București, în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

La data de 6 ianuarie

2010, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, sub nr. 344/3/2010.

Reclamantul și-a

modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză și a

pârâtei Primăria Municipiului București.

În ședința publică

din 26 octombrie 2010, s-au unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâților A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București

(invocată din oficiu), Primăria Municipiului București (invocată oral de

această pârâtă) și M.F.P.

Prin Sentința civilă

nr. 191 din 8 februarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F., D.G.F.P

București și Primăria Municipiului București și a respins acțiunea față de

aceștia.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., ca neîntemeiată; a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul M.F.P la plata către reclamant a sumei de 63.000

euro (270.000 RON); a respins cererea de chemare în garanție a SC O. SA, ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că, față de prevederile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pârâtului M.F.P. i s-a conferit, în

virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea

de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o

prevedere expresă și specială a unui act normativ reparator.

În acest context, s-a

apreciat că reclamantul nu poate solicita repararea aceluiași prejudiciu de la

persoane distincte, atâta vreme cât dispozițiile expuse consacră, în mod

derogator de la dreptul comun și de la regulile evicțiunii, legitimarea

procesuală pasivă, precum și responsabilitatea pe fond a unei instituții care

nu a fost parte în contractul desființat, iar, pentru aceste considerente,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului București, Primăria Municipiului București și

a respins acțiunea pentru acești pârâți, ca fiind formulată în contradictoriu

cu persoanele lipsite de calitate procesuală pasivă.

S-a constatat că sunt

incidente, în ceea ce privește obligația de reparație a prejudiciului cauzat

reclamantului, fost proprietar al imobilului în discuție, aceleași dispoziții -

art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a formulat apel, în termen legal, pârâtul M.F.P.,

criticând-o pentru nelegalitate.

S-a susținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive a fost soluționată în mod greșit,

întrucât pârâtul M.F.P. nu este parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, fiind terț față de contract. Ca urmare, numai Primăria

Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât are

calitatea de vânzătoare.

Pe fond, critica

formulată vizează faptul că reclamanta nu este îndreptățită la valoarea de

piață a imobilului, față de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, ce prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este

ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cauză, a susținut

apelantul, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, așa încât contractul nu a fost

desființat, iar obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro constituie o

îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

Instanța de fond, mai

susține pârâtul, nu trebuia să omologheze raportul de expertiză efectuat în

cauză, întrucât expertul nu a făcut dovada convocării pârâtului la efectuarea

lucrării de specialitate.

O altă critică a

vizat faptul că instanța de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului

preț din contractul de vânzare-cumpărare, inclusiv comisionul de 1%, ce nu a

fost încasat de acesta, ci de SC O. SA.

În ceea ce privește

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a arătat că

acesta nu s-a aflat în culpă procesuală, nefăcându-se vinovat de declanșarea

litigiului.

Prin Decizia civilă

nr. 688A din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 191 din 8 februarie

2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul-reclamant P.M., intimații pârâți A.N.A.F., Primăria

Municipiului București și intimata chemată în garanție SC O. SA; a schimbat în

parte sentința, în sensul că suma datorată de către pârâtul M.F.P. către

reclamant este de 14.357.631 lei vechi, reactualizată cu indicele de inflație,

la data plății efective, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Analizând actele și

lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, cât și de

dispozițiile legale incidente în materie, Curtea a reținut că apelul este

fondat, însă în limitele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

M.F.P., s-a reținut că instanța de fond a respins-o în mod corect.

Astfel, calitatea

procesuală pasivă a M.F.P., în cauza dedusă judecății, este conferită de lege,

respectiv de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispun că

restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Mai mult, în cadrul

acestor dispoziții legale, se face trimitere și la modalitatea prin care

pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea "chiriașilor", și anume,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește

despăgubirile la care a fost obligat pârâtul, Curtea a reținut că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre judecătorească nelegală, fiind interpretate greșit

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P.

Or, prin Decizia

civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4737/303/2007, irevocabilă, prin

respingerea recursului, în baza Deciziei civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a

Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat sub nr. AA/1996, între Primăria Municipiului

București și C.M., prin care aceasta din urmă dobândise proprietatea imobilului

din București, sector 6. Reclamantul P.M. este succesorul numitei C.M., în

calitate de fiu.

Instanța de fond a

apreciat că, în cauză, în raport de această situație de fapt, sunt aplicabile

dispozițiile art. 50

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordând

valoarea de piață a imobilului, fără a avea în vedere faptul că, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare și, ca urmare, respectivul contract a fost

încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea

art. 9 alin. (1) din lege.

Față de aceste

aspecte, Curtea a reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul

actualizat al imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia.

Criticile formulate

de către apelantă vizând îmbogățirea fără justă cauză, lipsa convocării la

efectuarea raportului de expertiză, plata comisionului de 1% și obligarea la

plata cheltuielilor de judecată sunt nefondate.

De vreme ce există

dispoziții legale ce reglementează modul de îndestulare al chiriașului

proprietar, al cărui titlu a fost desființat, instituția îmbogățirii fără justă

cauză nu își găsește aplicabilitatea.

Critica privind lipsa

convocării la raportul de expertiză nu se mai impune a fi analizată, întrucât o

eventuală vătămare ar fi fost posibilă numai în situația în care concluziile

lucrării de specialitate ar fi fost omologate.

Legea specială nu

distinge în ceea ce privește comisionul de 1% ce a fost încasat de o altă

parte, dispozițiile legale - art. 50 alin. (5) C. proc. civ. făcând referire la

"prețul actualizat".

În ceea ce privește

obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, Curtea a reținut că instanța de

fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., pârâtul fiind în culpă procesuală.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, atât reclamanta P.M.R., cât și pârâtul M.F.P.,

prin D.G.F.P. a Municipiului București.

Reclamanta P.M.R. a

solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei de apel, în

sensul menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței și acordării

despăgubirilor, reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta P.M.R. a arătat următoarele:

Instanța de apel,

dând o interpretare greșită actelor deduse judecății, a schimbat natura ori

înțelesul vădit al acestora.

Interpretând greșit

atât prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât și Decizia nr.

1415A din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

instanța de apel a considerat, în mod superficial, că instanța de fond nu a

avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, împrejurarea că, "printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare, și, ca urmare, respectivul contract a fost

încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea

art. 9 alin. (1) din lege.".

Față de aceste

aspecte, Curtea a reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul

actualizat al imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia. Din contră,

Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost încheiat cu respectarea

prevederilor art. 9 și cu bună-credință.

Astfel, la momentul

vânzării, nu exista nicio notificare privind restituirea apartamentului către

foștii proprietari, apartamentul era deținut cu titlu de chiriași, expirase

termenul de închiriere.

S-a invocat în acest

sens art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al prevederilor art. 50 din

Legea nr. 10/2001 sau a ignorat conștient aceste prevederi, în lumina cărora,

proprietarii ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile, contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

"au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor (...)

se stabilește prin expertiză."

De altfel, în mod

logic și cât se poate de corect, a reținut instanța de fond că anularea

ulterioară a acestui contract nu are vreo legătură cu operațiunile desfășurate,

la epoca perfectării lui, de mandatar.

În același timp,

instanța de control judiciar nu a ținut seama de toate înscrisurile aflate la

dosarul cauzei și de situația reală, aceea că, la încheierea Contractului de

vânzare-cumpărare nr. AA/1996, au fost respectate prevederile legislației în

vigoare, iar nu eludate.

S-a învederat

instanței de control judiciar că preluarea imobilului de către stat, în baza

Decretului nr. 223/1974, s-a făcut în anumite împrejurări, de care instanța de

apel nu a ținut seama: foștii proprietari au achitat doar câteva rate din

prețul apartamentului revendicat; foștii proprietari nu au atacat în instanță,

pentru neconstituționalitate, Decretul nr. 223/1974, cu privire la preluarea

imobilului de către stat; nu au formulat notificare prin care să solicite

statului să nu înstrăineze apartamentul; după apariția Legii nr. 112/1995, nu

numai că nu au achitat diferența din prețul apartamentului, însă au optat,

anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, numai pentru acordarea

de despăgubiri bănești.

Față de aceste împrejurări,

instanța trebuia să acorde foștilor proprietari despăgubiri bănești,

proporțional cu suma de bani achitată, respectiv corespunzător cotei-părți din

apartament, iar nu să le atribuie întregul apartament în natură.

În mod injust,

recurentei i-a fost încuviințată restituirea doar a prețului actualizat al

apartamentului, achitat integral acum mai bine de 20 de ani, de către tatăl

său, apartament cumpărat cu bună-credință și cu respectarea legilor în vigoare

la momentul încheierii vânzării-cumpărării.

Legitimitatea

procesuală este acordată Statului Român expressis verbis

Recurentul-pârât

M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, a solicitat admiterea

recursului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar,

în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

criticilor de recurs, pârâtul a arătat următoarele:

parte, nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

S-a reiterat excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., având în vedere următoarele

considerente:

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului

București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., s-a solicitat să se

instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București,

pentru evicțiune, întrucât aceste dispoziții de drept comun nu pot fi

înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă

între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere M.F.P. calitate

procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea

totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele

de inflație.

Nicidecum nu poate fi

antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că, în prezenta acțiune, nu

există culpa acestei instituții.

este nelegală și netemeinică, instanța de apel acordând ceea ce nu s-a cerut

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, așa cum se

poate observa din conținutul cererii de chemare în judecată,

intimatul-reclamant nu a solicitat prețul actualizat al imobilului situat în

București, sector 6, singurul capăt de cerere al acțiunii fiind cel prin care

s-a solicitat acordarea prețului la valoarea de circulație a acestui imobil.

Prin urmare, instanța

de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății și, în același timp,

principiul disponibilității.

În subsidiar, s-a

invocat faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ceea ce

privește menținerea soluției instanței de fond, de respingere a cererii de

chemare în garanție a SC O. SA.

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995: unitățile specializate, care evaluează și vând

apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze

contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit

art. 13 lit. a) din lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile

lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea

unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B. -

SA, după caz.

M.F.P. nu a fost

parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatara Primăriei

Municipiului București fiind SC O. SA, care a și încasat comisionul din prețul

de vânzare al imobilului.

Instanța trebuie să

dispună ca procentul legal de 1% să fie aplicat la valoarea reactualizată a

imobilului, și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, și să oblige partea care a încasat comisionul să îl

restituie din prețul actualizat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate de ambele părți, Înalta Curte

constată următoarele:

Asupra motivului de

recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., instanța apreciază că

acesta este nefondat.

Astfel, se constată

că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

În acest sens, deși

este real, astfel cum susține recurentul-pârât, că restituirea prestațiilor

reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește

efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează

între părțile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială

derogă de la această regulă, instituind, o subrogație legală a persoanei

debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului), astfel încât legitimarea

procesuală pasivă a M.F.P. decurge ex lege.

Această prevedere

legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a

sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de

preț, de la chiriașii-cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea

prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în

ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea 112/1995, cu modificările ulterioare.

Cercetând în

continuare motivul de recurs invocat de recurentul-pârât sub aspectul fondului

cauzei, instanța de recurs consideră că se impune analizarea cu prioritate a

motivului vizând încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în

partea privind acordarea a ceea ce nu s-a cerut (extra petita).

În acest sens,

conținutul principiului disponibilității se raportează atât la dreptul

persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și dreptul de a determina

limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele

obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza

juridică, precum și limitele subiective ale acesteia privitoare la părți

(persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către

reclamant, iar instanța de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

care statuează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății, nu poate depăși limitele obiectului fixat

de reclamant.

Urmează a se analiza

dacă, în speța dedusă judecății, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea

principiului disponibilității, astfel cum a fost enunțat anterior.

Examinând, în acest

demers, limitele cererii de chemare în judecată fixate de reclamantul P.M., și,

ulterior, de reclamanta P.M.R., se observă că acestea au fost cantonate la

restituirea prețului/valorii de piață a imobilului în litigiu, fără să existe

un capăt de cerere subsidiar privind restituirea prețului reactualizat, plătit

conform contractului de vânzare-cumpărare, încheiat, sub nr. AA/1996, între

Primăria Municipiului București și C.M. (al cărui succesor a fost reclamantul

P.M., în calitate de fiu, și, ulterior, P.M.R., fiica celui din urmă).

Or, se observă că

prima instanță a acordat valoarea de piață a imobilului, iar instanța de apel a

reținut că reclamantul este îndreptățit a primi prețul actualizat al

imobilului, și nu valoarea de piață a acestuia, obligând în acest sens pârâtul

la plata prețului actualizat, deși acest lucru nu fusese cerut.

În acest punct al

analizei urmează a se verifica, prin prisma recursului reclamantei și a

dispozițiilor legale relevante, dacă aceasta era îndreptățită a primi valoarea

de piață a imobilului, astfel cum solicitase prin cererea de chemare în

judecată, acesta constituind singurul obiect al cererii de chemare în judecată.

Art. 50

1

din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.".

Premisele acestui

articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea

noțiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui

contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte

apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de

ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea fiind

o cauză de ineficacitate, iar altele o specie a genului.

Întrucât, dacă,

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de

vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este

caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către

stat, împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în

care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția

respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii

termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate (...)", ceea ce

înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul pierde

posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea,

la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru.".

Totodată, art. 50

alin. (2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

sunt scutite de taxele de timbru.".

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul

admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni, ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii 112/1995:

- cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea

efectului nulității, constând în repunerea părților în situația anterioară,

întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este

aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză -

art. 50 alin. (2

1

), coroborat cu art. 50

1

(citat și el

anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind

proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja

stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu

privire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, încheiat între Primăria

Municipiului București și autoarea recurentei-reclamante, s-a constatat

nulitatea absolută, prin Decizia civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

4737/303/2007, irevocabilă, prin respingerea recursului, în baza Deciziei

civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București.

Nulitatea, ca

sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, părțile sunt plasate într-o situație

identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din

principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității

încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în

temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță), al unui contract de

vânzare-cumpărare este cel translativ de proprietate, de la stat la reclamanți,

rezultă că, urmare a nulității, se consideră că reclamanta și autorii săi nu au

avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului în litigiu.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanta nu are un bun actual,

în sensul Convenției, cu consecința că aceasta avea vocația de a obține doar

prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul (dar acest

lucru nu a fost cerut), consecință a aplicării principiului repunerii în

situația anterioară, iar nu valoarea de piață a imobilului, ce putea înlocui

acest bun, în ipoteza evingerii reclamantei prin admiterea unei acțiuni în

revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de fostul proprietar al

imobilului în litigiu.

În ceea ce privește

invocarea de către recurenta-reclamantă a aspectelor privind respectarea

prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și buna-credință existentă, în

opinia sa, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr.

AA/1996, precum și cele ce se raportează la preluarea imobilului de către stat,

în baza Decretului nr. 223/1974 și cererile foștilor proprietari privind imobilul

în litigiu, instanța apreciază că acestea nu pot fi repuse în dezbatere în

actualul cadru procesual, câtă vreme există o decizie irevocabilă, prin care

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat

sub nr. AA/1996, decizie ce se bucură de o prezumție de validitate, în

considerentele căreia s-a reținut că pârâta din acea cauză, C.M., nu a fost de

bună-credință la încheierea contractului, atât timp cât s-a dovedit că aceasta

a fost informată de intenția foștilor proprietari de a-și redobândi imobilul,

iar contractul a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative

prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

Or, asemenea

considerente, determinante, care au fundamentat soluția asupra nulității

contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca

și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o

manieră incidentală readuce judecății același aspect.

Efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu

poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.

Astfel fiind, în

actualul litigiu, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu

valabil asupra imobilului sau că actul a fost încheiat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor legale, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra

acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar

nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

În consecință, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva Deciziei nr. 688A din 5

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Corelativ acestei

constatări, instanța de apel nu putea acorda ceea ce nu s-a cerut (extra

petita), respectiv prețul reactualizat al imobilului, pentru că, procedând în

această manieră, a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, cele două

cereri - circumscrise fie prețului reactualizat, fie valorii de circulație a

imobilului în litigiu - având temeiuri juridice distincte, conținuturi diferite

și momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune pentru obținerea reparației.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, constatând incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului

București, împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă; va modifica în parte decizia recurată, cu

consecința schimbării în tot a Sentinței civile nr. 1911 din 8 februarie 2011 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii acțiunii

reclamantului P.M., decedat, continuată de moștenitoarea acestuia, P.M.R.

Cum cererea

reclamantei a fost respinsă, criticile privind nelegala soluționare a cererii

de chemare în garanție a SC O. SA, formulată de M.F.P., și încasarea

comisionului de 1% nu se mai impun a fi analizate, recurentul-pârât M.F.P.

fiind lipsit de orice vătămare din acest punct de vedere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva

Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia recurată.

Schimbă în tot

Sentința civilă nr. 1911 din 8 februarie 2011 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, în sensul că respinge acțiunea reclamantului P.M., decedat, și

continuată de moștenitoarea acestuia, P.M.R.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ