ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2087/2016

Decizia nr. 2087/2016 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 25 iulie 2011, sub nr. x/302/2011, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea prețului de piață al imobilului situat în municipiul București, sector 6, compus din construcție P+l, garaj și teren. În motivare, au menționat că au dobândit apartamentul în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC C. SA, iar Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 635 din 27 aprilie 2009, a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D., obligându-i să-i lase acestuia imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Au arătat, de asemenea, că la data de 24 martie 2010 au fost evacuați din imobil, urmare executării silite care a făcut obiectul Dosarului de executare nr. x/2010 al BEJA "E.". Reclamanții au susținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, se consideră îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, care urmează a fi stabilit în urma efectuării unei expertize, pe baza standardelor internaționale de evaluare. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 8232 din 19 octombrie 2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2012. La termenul de judecată de la data de 23 aprilie 2014, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin Sentința nr. 539 din 7 mai 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că dreptul de a solicita restituirea prețului de piață se naște fie la momentul desființării contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărâri irevocabile (în ipoteza în care desființarea este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009), fie la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (în situația în care desființarea contractelor este anterioară intrării în vigoare a acestei Legi).

Întrucât reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, urmare constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Sentința civilă nr. 10446 din 27 septembrie 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul nr. x/2002, definitivă și irevocabilă, instanța de fond a apreciat că dreptul de a solicita restituirea prețului de piață s-a născut, cel mai târziu, la data de 06 februarie 2009, respectiv la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, astfel că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 25 iulie 2011, a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul pricinii, tribunalul a apreciat că Judecătoria sectorului 6 București a avut în vedere dispozițiile art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995, reținând că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iunie 1997 a fost perfectat cu nerespectarea acestui din urmă act normativ, întrucât dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc (conform art. 9) îl au numai chiriașii care, deținând un contract de închiriere valabil, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii, respectiv 25 ianuarie 1996. Or, reclamanții au încheiat contractul de închiriere ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, deși apartamentele eliberate după acest moment, prin încetarea în orice modalitate a contractului de închiriere, sunt considerate ca fiind libere (conform art. 2 din Normele metodologice) și că pot fi restituite fostului proprietar.

Pe baza acestui raționament, instanța de fond a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel, în termen legal, apelanții-reclamanți A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 400 din 30 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva Sentinței nr. 539 din 7 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a dispune astfel, această instanță a avut în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și situația de fapt dedusă judecății, apreciind că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al imobilului în litigiu [art. 50 alin. (2)] și nu a prețului de piață, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul de proprietate al acestora, a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Însă, curtea de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au solicitat în mod expres restituirea prețului actualizat pentru imobilul în litigiu, ci numai prețul de piață al acestuia.

De aceea, a considerat că împrejurarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții nu au formulat un capăt de cerere distinct, în sensul restituirii prețului actualizat, nu poate conduce la concluzia că instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unui asemenea capăt de cerere. Astfel, a reținut că prin Decizia nr. 1/2015, pronunțată în recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri privind plata prețului de piață, întemeiată pe art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, poate acorda reclamantului prețul actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, numai dacă acesta a formulat un capăt de cerere distinct, în acest sens.

Împotriva hotărârii mai sus menționate au formulat recurs recurenții-reclamanți A. și B., prin care au solicitat admiterea acestei căi de atac, modificarea Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii apelului formulat în cauză, și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. Motivele de recurs au vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 84, coroborate cu cele ale art. 129 C. proc. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că, deși prin cererea de chemare în judecată, formulată anterior modificării Legii nr. 10/2001, au invocat prevederile art. 50 din acest act normativ, instanța de fond s-a limitat să rețină că, prin raportare la aceste dispoziții legale, acțiunea civilă este neîntemeiată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul lor de proprietate, a fost anulat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, urmare nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, au precizat că instanța de fond, față de cererea dedusă judecății, avea obligația să constate că, în speță, sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, să admită acțiunea civilă și să dispună restituirea prețului actualizat al imobilului.

Recurenții-reclamanți au susținut, de asemenea, că, deși instanța de apel s-a raportat la Decizia nr. 1/2015, pronunțată, de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, a omis premisele avute în vedere ia adoptarea acestei hotărâri, respectiv cererile întemeiate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Or, acțiunea civilă dedusă judecății a fost întemeiată pe prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, fără să fi fost specificat vreun alineat al acestui text legal, iar motivele de apel formulate în cauză nu au vizat cereri noi și nu au modificat obiectul pretențiilor deduse judecății. Din acest motiv, au apreciat că instanța de apel avea obligația de a verifica legalitatea hotărârii instanței de fond, în limitele învestirii sale.

Încălcarea dispozițiilor art. 84 și art. 129 C. proc. civ. a fost invocată de recurenții-reclamanți și din perspectiva faptului că instanța de apel nu a stăruit în vederea aflării adevărului și nu a lămurit obiectul cererii de chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat, cu atât mai mult cu cât, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Recurenții-reclamanți au arătat că principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual, iar, potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută de limitele învestirii sale, aceasta neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenții-reclamanți în susținerea căii de atac, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin urmare, pentru a se constata incidența acestui motiv de recurs, este necesar ca instanța a cărei hotărâre se atacă să fi nesocotit normele de drept substanțial aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Critica invocată în recurs de recurenții-reclamanți a vizat pretinsa nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 84 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., manifestată prin ignorarea temeiului de drept aplicabil în speță (față de obiectul cererii de chemare în judecată și de probatoriu) administrat în cauză) și prin constatarea incidenței Deciziei nr. 1/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că pretențiile deduse judecății se circumscriu prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 (deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu au indicat, expres, un alineat al acestuia), și că aprecierea instanței de apel cu privire la incidența în cauză a aspectelor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2015, pronunțată în recursul în interesul legii, este eronată, întrucât premisele avute în vedere la adoptarea acesteia - cererile întemeiate pe art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 - sunt diferite față de cele ale litigiului pendinte.

Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți A. și B. au dedus judecății o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea prețului de piață ai imobilului situat în municipiul București, sector 6, achiziționat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC C. SA, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În cuprinsul acțiunii, reclamanții au citat, ca temei de drept, dispozițiile art. 50 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum acesta a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În raport de acest conținut al normei juridice invocate, făcând trimitere și la prevederile art. l pct. 18 din Legea nr. 1/2009 (care stipulează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare), reclamanții au solicitat restituirea prețului de piață pentru imobilul din municipiul București, sector 6, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.

În speță, se constată că, prin Sentința civilă nr. 10466 din 27 septembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. x/2002, judecătoria sectorului 6 București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, întrucât a apreciat că a fost perfectat prin eludarea dispozițiilor art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995. Or, pentru această ipoteză, legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, dreptul persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la restituirea prețului actualizat la imobilului.

Aceste dispoziții legale sunt incidente și în cazul particular dedus judecății, întrucât contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al recurenților-reclamanți a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, urmare eludării prevederilor art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995. Ca atare, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al imobilului și nu la plata prețului de piață, solicitat expres prin cererea de chemare în judecată. În această situație devine aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 197/25.03.2015, obligatorie potrivit art. 330 alin. (4) C. proc.

civ., prin care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai, dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens". Or, în cauza pendinte, recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite plata prețului actualizat al imobilului situat în municipiul București, sector 6, achiziționat în baza Legii nr. 112/1995.

Un argument suplimentar, în sensul că prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au solicitat prețul reactualizat, este acela că, în faza procesuală a apelului, nu au criticat, în termenul legal, soluția primei instanțe, respectiv neacordarea acestuia. Astfel, prin motivele de apel formulate în cauză la data de 31 iulie 2014, aceștia au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, stabilit conform dispozițiilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 (dosarul Curții de Apel București). Prin motivele de apel depuse ulterior la dosar, la data de 19 ianuarie 2015, de reprezentanta convențională a apelanților-reclamanți, avocat F. - după ce instanța de apel a reținut că aceștia au renunțat la motivele de apel formulate de avocatul G., al cărui mandat de reprezentare încheiat la fond a încetat în această etapă procesuală - au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului reactualizat al imobilului.

Aceste susțineri au fost reiterate și cu ocazia dezbaterilor în apel. Solicitarea mai sus menționată, invocată direct în apel, reprezintă o cerere nouă, formulată cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru modificarea obiectului acțiunii civile. Or, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Ca atare, în mod judicios a apreciat instanța de apel că apelanții-reclamanți sunt îndreptățiți la prețul actualizat al imobilului în litigiu, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, constatarea instanței de apel referitoare la incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii este corectă, situația de fapt dedusă judecății fiind similară celei avute în vedere la adoptarea acestei hotărâri.

Pe de altă parte, câtă vreme pretenția dedusă judecății nu a vizat restituirea prețului de achiziție pentru imobilul în discuție, nu i se poate imputa instanței de apel că a încălcat dispozițiile art. 84 și 129 alin. (5) C. proc. civ. și că a nesocotit principiul disponibilității procesului civil, întrucât instanța este ținută de limitele învestirii sale, determinate de recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul litigiului. A acorda recurenților-reclamanți, în lipsa unui capăt de cerere distinct, prețul actualizat al imobilului, ar însemna tocmai nesocotirea de către instanță a principiului disponibilității care guvernează procesul civil și a obiectului învestirii sale, stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a specificat, în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 1/2015, că, în situația în care reclamantul a pretins numai restituirea prețului de piață (fără a formula și un capăt de cerere distinct având ca obiect restituirea prețului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 12/1995, cu modificările ulterioare), instanța ar putea acorda prețul actualizat doar nesocotind principiul disponibilității și obiectul învestirii sale. Prin urmare, motivul de nelegalitate invocat în cauză nu are vreo legătură cu principiul disponibilității procesului civil, a cărei eventuală nesocotire de către instanță se poate concretiza fie în omisiunea soluționării unora din pretențiile deduse judecății, fie în acordarea a altceva decât s-a solicitat ori a mai mult decât s-a solicitat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că dispozițiile legale incidente în cauză au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016. Procesat de GGC - CT