ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2087/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2087/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

2087/2016

Deliberând

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 25 iulie 2011,

sub nr. x/302/2011, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea prețului de

piață al imobilului situat în municipiul București, sector 6,

compus din construcție P+l, garaj și teren.

În motivare,

au menționat că au dobândit apartamentul în baza contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu SC C. SA, iar Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 635 din 27 aprilie 2009,

a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D.,

obligându-i să-i lase acestuia imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie.

Au

arătat, de asemenea, că la data de 24 martie 2010 au fost

evacuați din imobil, urmare executării silite care a făcut

obiectul Dosarului de executare nr. x/2010 al BEJA "E.".

Reclamanții

au susținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Legea

nr. 10/2001, se consideră îndreptățiți la restituirea

prețului de piață al imobilului, care urmează a fi stabilit

în urma efectuării unei expertize, pe baza standardelor

internaționale de evaluare.

În drept,

cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art.

1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin

Sentința civilă nr. 8232 din 19 octombrie 2012, Judecătoria

sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea

Tribunalului București.

În urma

declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 14 noiembrie 2012,

sub nr. x/3/2012.

La termenul

de judecată de la data de 23 aprilie 2014, instanța a invocat, din

oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin

Sentința nr. 539 din 7 mai 2014, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune, precum și cererea de chemare în judecată, ca

neîntemeiată.

Pentru a

dispune astfel, această instanță a reținut, în ceea ce

privește excepția prescripției dreptului material la

acțiune, că dreptul de a solicita restituirea prețului de

piață se naște fie la momentul desființării

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

prin hotărâri irevocabile (în ipoteza în care desființarea este

ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009), fie la momentul

intrării în vigoare a acestui act normativ (în situația în care

desființarea contractelor este anterioară intrării în vigoare a

acestei Legi).

Întrucât

reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului în

litigiu, urmare constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin

Sentința civilă nr. 10446 din 27 septembrie 2002,

pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul

nr. x/2002, definitivă și irevocabilă, instanța de fond a

apreciat că dreptul de a solicita restituirea prețului de

piață s-a născut, cel mai târziu, la data de 06 februarie 2009,

respectiv la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, astfel

că cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 București la data de 25 iulie 2011, a fost

formulată cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul

pricinii, tribunalul a apreciat că Judecătoria sectorului 6

București a avut în vedere dispozițiile art. 6 din Normele

metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995, reținând că, în

cauză, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iunie

1997 a fost perfectat cu nerespectarea acestui din urmă act normativ,

întrucât dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc (conform art.

9) îl au numai chiriașii care, deținând un contract de închiriere

valabil, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a

legii, respectiv 25 ianuarie 1996. Or, reclamanții au încheiat contractul

de închiriere ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, deși

apartamentele eliberate după acest moment, prin încetarea în orice

modalitate a contractului de închiriere, sunt considerate ca fiind libere

(conform art. 2 din Normele metodologice) și că pot fi restituite

fostului proprietar.

Pe baza

acestui raționament, instanța de fond a apreciat că

reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva

acestei hotărâri judecătorești au formulat apel, în termen

legal, apelanții-reclamanți A. și B., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia

nr. 400 din 30 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanții-reclamanți împotriva Sentinței nr. 539 din 7 mai 2014,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a

dispune astfel, această instanță a avut în vedere

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și situația de fapt

dedusă judecății, apreciind că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al imobilului

în litigiu [art. 50 alin. (2)] și nu a prețului de piață,

deoarece contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul de

proprietate al acestora, a fost anulat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Însă,

curtea de apel a reținut că, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții nu au solicitat în mod expres restituirea

prețului actualizat pentru imobilul în litigiu, ci numai prețul de

piață al acestuia.

De aceea, a

considerat că împrejurarea potrivit căreia cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, în condițiile în care reclamanții nu au formulat un

capăt de cerere distinct, în sensul restituirii prețului actualizat,

nu poate conduce la concluzia că instanța de fond a fost învestită

cu soluționarea unui asemenea capăt de cerere.

Astfel, a

reținut că prin Decizia nr. 1/2015, pronunțată în recursul

în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că instanța de judecată

învestită cu soluționarea unei cereri privind plata prețului de

piață, întemeiată pe art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 republicată, poate acorda reclamantului prețul actualizat,

plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

numai dacă acesta a formulat un capăt de cerere distinct, în acest

sens.

Împotriva

hotărârii mai sus menționate au formulat recurs

recurenții-reclamanți A. și B., prin care au solicitat admiterea

acestei căi de atac, modificarea Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în sensul admiterii apelului formulat în cauză, și

obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de

recurs au vizat încălcarea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 84, coroborate cu cele ale art. 129 C. proc. civ.

Astfel,

recurenții-reclamanți au susținut că, deși prin

cererea de chemare în judecată, formulată anterior modificării

Legii nr. 10/2001, au invocat prevederile art. 50 din acest act normativ,

instanța de fond s-a limitat să rețină că, prin

raportare la aceste dispoziții legale, acțiunea civilă este

neîntemeiată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare, care a

constituit titlul lor de proprietate, a fost anulat printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, urmare nerespectării

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, au

precizat că instanța de fond, față de cererea dedusă

judecății, avea obligația să constate că, în

speță, sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, să admită acțiunea civilă și

să dispună restituirea prețului actualizat al imobilului.

Recurenții-reclamanți

au susținut, de asemenea, că, deși instanța de apel s-a

raportat la Decizia nr. 1/2015, pronunțată, de Înalta Curte de

Casație și Justiție în interesul legii, a omis premisele avute

în vedere ia adoptarea acestei hotărâri, respectiv cererile întemeiate pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Or,

acțiunea civilă dedusă judecății a fost întemeiată

pe prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, fără să fi fost

specificat vreun alineat al acestui text legal, iar motivele de apel formulate

în cauză nu au vizat cereri noi și nu au modificat obiectul

pretențiilor deduse judecății. Din acest motiv, au apreciat

că instanța de apel avea obligația de a verifica legalitatea

hotărârii instanței de fond, în limitele învestirii sale.

Încălcarea

dispozițiilor art. 84 și art. 129 C. proc. civ. a fost invocată

de recurenții-reclamanți și din perspectiva faptului că

instanța de apel nu a stăruit în vederea aflării adevărului

și nu a lămurit obiectul cererii de chemare în judecată în

raport de temeiul juridic invocat, cu atât mai mult cu cât, din probatoriul

administrat în cauză, a rezultat incidența art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Recurenții-reclamanți

au arătat că principiul disponibilității, care

guvernează procesul civil, lasă la libera apreciere a reclamantului

fixarea cadrului procesual, iar, potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ.,

instanța este ținută de limitele învestirii sale, aceasta

neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii

deduse judecății.

În drept,

recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale

incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de

recurenții-reclamanți în susținerea căii de atac,

modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate,

când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin urmare,

pentru a se constata incidența acestui motiv de recurs, este necesar ca

instanța a cărei hotărâre se atacă să fi nesocotit

normele de drept substanțial aplicabile situației de fapt deduse

judecății.

Critica

invocată în recurs de recurenții-reclamanți a vizat pretinsa

nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 84 și

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., manifestată prin ignorarea temeiului de

drept aplicabil în speță (față de obiectul cererii de

chemare în judecată și de probatoriu) administrat în cauză)

și prin constatarea incidenței Deciziei nr. 1/2015, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii.

În

susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au

arătat că pretențiile deduse judecății se circumscriu

prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 (deși în cuprinsul cererii de

chemare în judecată nu au indicat, expres, un alineat al acestuia),

și că aprecierea instanței de apel cu privire la incidența

în cauză a aspectelor statuate de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 1/2015, pronunțată în recursul în

interesul legii, este eronată, întrucât premisele avute în vedere la

adoptarea acesteia - cererile întemeiate pe art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 - sunt diferite față de cele ale litigiului pendinte.

Înalta Curte

reține că recurenții-reclamanți A. și B. au dedus

judecății o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat

obligarea intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea

prețului de piață ai imobilului situat în municipiul

București, sector 6, achiziționat prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu SC C. SA, în baza dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

În cuprinsul

acțiunii, reclamanții au citat, ca temei de drept, dispozițiile

art. 50 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum acesta a

fost introdus prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În raport de

acest conținut al normei juridice invocate, făcând trimitere și

la prevederile art. l pct. 18 din Legea nr. 1/2009 (care stipulează

că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare), reclamanții au solicitat restituirea prețului de

piață pentru imobilul din municipiul București, sector 6, în

conformitate cu standardele internaționale de evaluare.

În

speță, se constată că, prin Sentința civilă nr.

10466 din 27 septembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. x/2002,

judecătoria sectorului 6 București a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat,

întrucât a apreciat că a fost perfectat prin eludarea dispozițiilor

art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995.

Or, pentru

această ipoteză, legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, dreptul persoanelor ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la restituirea prețului actualizat

la imobilului.

Aceste

dispoziții legale sunt incidente și în cazul particular dedus

judecății, întrucât contractul de vânzare-cumpărare ce a

constituit titlul de proprietate al recurenților-reclamanți a fost

desființat printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, urmare eludării prevederilor art. 6 din Normele

metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995.

Ca atare,

aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului

actualizat al imobilului și nu la plata prețului de piață,

solicitat expres prin cererea de chemare în judecată.

În

această situație devine aplicabilă Decizia în interesul legii

nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr.

197/25.03.2015, obligatorie potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ., prin

care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de

judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata

prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul

actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în

care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, numai, dacă s-a

formulat un capăt de cerere distinct în acest sens".

Or, în cauza

pendinte, recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat un

capăt de cerere prin care să solicite plata prețului actualizat

al imobilului situat în municipiul București, sector 6, achiziționat

în baza Legii nr. 112/1995.

Un argument

suplimentar, în sensul că prin cererea de chemare în judecată

reclamanții nu au solicitat prețul reactualizat, este acela că,

în faza procesuală a apelului, nu au criticat, în termenul legal,

soluția primei instanțe, respectiv neacordarea acestuia.

Astfel, prin

motivele de apel formulate în cauză la data de 31 iulie 2014, aceștia

au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata

prețului de piață al imobilului, stabilit conform

dispozițiilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 (dosarul Curții de

Apel București).

Prin motivele

de apel depuse ulterior la dosar, la data de 19 ianuarie 2015, de reprezentanta

convențională a apelanților-reclamanți, avocat F. -

după ce instanța de apel a reținut că aceștia au

renunțat la motivele de apel formulate de avocatul G., al cărui

mandat de reprezentare încheiat la fond a încetat în această etapă

procesuală - au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului

reactualizat al imobilului. Aceste susțineri au fost reiterate și cu

ocazia dezbaterilor în apel.

Solicitarea

mai sus menționată, invocată direct în apel, reprezintă o

cerere nouă, formulată cu depășirea termenului

prevăzut de lege pentru modificarea obiectului acțiunii civile.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Ca atare, în

mod judicios a apreciat instanța de apel că

apelanții-reclamanți sunt îndreptățiți la prețul

actualizat al imobilului în litigiu, conform dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

constatarea instanței de apel referitoare la incidența dispozițiilor

Deciziei nr. 1/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii este corectă,

situația de fapt dedusă judecății fiind similară celei

avute în vedere la adoptarea acestei hotărâri.

Pe de

altă parte, câtă vreme pretenția dedusă judecății

nu a vizat restituirea prețului de achiziție pentru imobilul în

discuție, nu i se poate imputa instanței de apel că a

încălcat dispozițiile art. 84 și 129 alin. (5) C. proc. civ.

și că a nesocotit principiul disponibilității procesului

civil, întrucât instanța este ținută de limitele învestirii

sale, determinate de recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în

judecată, neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează

obiectul litigiului.

A acorda

recurenților-reclamanți, în lipsa unui capăt de cerere distinct,

prețul actualizat al imobilului, ar însemna tocmai nesocotirea de

către instanță a principiului disponibilității care

guvernează procesul civil și a obiectului învestirii sale, stabilit

prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult,

însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a

specificat, în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 1/2015, că, în

situația în care reclamantul a pretins numai restituirea prețului de

piață (fără a formula și un capăt de cerere

distinct având ca obiect restituirea prețului actualizat, plătit la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

12/1995, cu modificările ulterioare), instanța ar putea acorda

prețul actualizat doar nesocotind principiul disponibilității

și obiectul învestirii sale.

Prin urmare,

motivul de nelegalitate invocat în cauză nu are vreo legătură cu

principiul disponibilității procesului civil, a cărei

eventuală nesocotire de către instanță se poate concretiza

fie în omisiunea soluționării unora din pretențiile deduse

judecății, fie în acordarea a altceva decât s-a solicitat ori a mai

mult decât s-a solicitat.

Pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că dispozițiile

legale incidente în cauză au fost interpretate și aplicate în mod

corect de către instanța de apel, motiv pentru care, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva

Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva

Deciziei nr. 400A din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CT