ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3962/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 28 septembrie 2009, sub nr. 12158/302/2009, precizată ulterior, reclamanții K.A. și K.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea acestuia la plata valorii de circulație (prețul de piață) a apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1. In motivarea cererii, reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, dar prin sentința civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civila, au fost obligați să lase acest apartament în deplină proprietate și folosință foștilor proprietari.

Reclamanții au mai arătat că, prin sentința civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea prețului achitat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, dar nu a valorii actuale a apartamentului și că au efectuat o serie de îmbunătățiri la acest imobil, iar aceste lucrări au mărit valoarea acestuia. In drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009. Prin sentința civilă nr. 8414 din 18 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 12158/302/2009, Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamanți în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., față de valoarea imobilului apreciată de către reclamanți la suma de 290.000 Euro. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 02 februarie 2010, sub nr. 5916/3/2010. În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice evaluatoare care a avut ca obiectiv stabilirea valorii de piață actuale a imobilului în litigiu, conform standardelor internaționale de evaluare, potrivit dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 1/2009. Expertiza a stabilit și contravaloarea îmbunătățirilor pe care reclamanții le-au efectuat la imobil. La termenul de judecată din data de 10 ianuarie 2011, reclamații au arătat că renunță la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și au solicitat să se ia act de această renunțare.

Având în vedere poziția procesuală a reclamanților, respectiv renunțarea acestora la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, tribunalul a considerat că nu se mai impune punerea în discuția părților și, respectiv, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pe acest capăt de cerere. Prin sentința civilă nr. 1 din 10 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanți și a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, reclamanții K.A. și K.M. au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sectorul 1. Prin sentința civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civila, reclamanții au fost obligați sa lase acest apartament în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, iar prin sentința civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea către reclamanți a prețului actualizat, inclusiv dobânda contractuală, achitat de aceștia, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului București.

Instanța de fond a arătat că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus în conținutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Prin decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a reține că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 autorul foștilor proprietari ai imobilului ce constituie obiectul acestui contract formulase deja cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel încât, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Având în vedere aceste considerente, reținute irevocabil prin hotărâre judecătorească (cu putere de lucru judecat), tribunalul a constatat că reclamanții nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001(introdus în conținutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009), întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ci cu încălcarea acestor dispoziții, întrucât la data încheierii lui exista formulată de către fostul proprietar o cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, iar, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Prin urmare, având în vedere condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, tribunalul a concluzionat că acesta a fost încheiat de către reclamanți cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 și nu cu respectarea acestor dispoziții legale, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu se încadrează în categoria persoanelor limitativ prevăzute de lege îndreptățite să li se plătească de către Ministerul Finanțelor Publice prețul de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 586 A din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți reținând, în esență, următoarele: Reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere, precizată ulterior, prin care au solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață a apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22.502 din 31 martie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este Municipiul București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, modificată prin Legea 1/2009, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Așa fiind, Curtea a reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului, neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și, corect, a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Totodată, Curtea a reținut incidența dispozițiilor „art.

20 alin. (2/1) din Legea nr. 10/2001”, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare. Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă în această materie, prin voința legiuitorului și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În cauza de față, în acord cu cele reținute mai sus, Curtea a constatat că, într-adevăr, contractul de vânzare cumpărare al reclamanților nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ci s-a admis împotriva acestora acțiunea în revendicare formulată de către moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 301/2007 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV a civilă. Așa fiind, Curtea a constatat că este îndeplinită situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - astfel că urmează să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelanți care vizează fondul cauzei.

Astfel s-a reținut că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Or, în cauză, circumstanțele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de care reclamanții invocă pretențiile au făcut obiectul litigiului în care titlul reclamanților a fost „desființat”, astfel că această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.Curtea a constatat în acest sens că prin decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 era formulată o cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4, 5, 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, astfel că Primăria municipiului București nu ar fi trebuit să încheie actul de vânzare cumpărare decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Apreciind că aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, Curtea a reținut că în mod corect nu a fost stabilită în sarcina pârâtului de către prima instanță obligația dezdăunării integrale a reclamanților prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea prețului de piață al imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care îndreptățesc chiriașii cumpărători doar la restituirea prețului actualizat pentru imobil.

Susținerea apelanților reclamanți în sensul că nu le pot fi opuse dispozițiile prevăzute de art. 1 pct. 4, 5, și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât cererea de cumpărare a imobilului a fost adresată vânzătorului cu mult înainte de data la care aceste dispoziții sus-citate au intrat în vigoare, nu a fost primită, cu motivarea că în cauză are relevanță momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și nu al formulării cererii de cumpărare. Astfel, reclamanții aveau obligația ca la perfectarea contractului de vânzare cumpărare să verifice îndeplinirea condițiilor cerute de legiuitor pentru încheierea valabilă a convenției.

De asemenea, Curtea a apreciat că este lipsit de relevanță faptul că prin hotărârea prin care s-a desființat titlul reclamanților nu a fost constatată reaua credință a acestora, art. 50 făcând trimitere doar la îndeplinirea unor condiții legale de către cumpărători prin raportare la actul normativ reprezentat de Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește demersurile efectuate de către apelanți înainte de cumpărarea apartamentului, Curtea a constatat că aceștia s-au întemeiat numai pe susținerile vânzătorului, care, interesat să vândă, nu era doritor să ofere relații complete; că, deși au avut cunoștință de cererea moștenitorilor fostului proprietar, apelanții reclamanți nu au făcut diligențe pe lângă aceștia în ceea ce privește intenția lor cu privire la imobil, și că, în mod greșit, au susținut apelanții reclamanți că motivul pentru care titlul lor nu mai produce efecte constă doar în faptul că titlul fostului proprietar naționalizat este mai bine caracterizat, și nicidecum pentru nerespectarea legii, întrucât, chiar prin prin decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a statuat că chiriașii cumpărători au cumpărat cu nerespectarea condițiilor prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare, cererea moștenitorilor fostului proprietar neprimind o rezolvare până la data la care apelanții au cumpărat.

De asemenea, Curtea nu a validat susținerea apelanților în sensul că prin Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 1/2009, s-a stabilit, fără echivoc, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de circulație a imobilului, aspect învederat de art. 50 1 , aceștia lăsând să se înțeleagă faptul că pentru toate imobilele cumpărătorii au dreptul la valoarea de circulație, deoarece prin art. 50 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, în alin. (2) și alin. (2) 1 , legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar numai pentru cumpărătorii care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut restituirea prețului de piață al imobilelor, art. 50 1 prevăzând complementar că acest preț va fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Față de cele expuse, s-a conchis că apelanții nu se regăsesc în această ultimă situație prezentată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții K.A. și K.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că, față de actele și lucrările cauzei, atât Tribunalul București, cât și Curtea de Apel București au reținut, fără posibilitate de tăgadă, faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, prin sentința civilă nr. 6618/2008, definitivă și irevocabilă, iar aceste aspecte nu au fost analizate de către instanța de apel, deși actele doveditoare au fost depuse la dosarul cauzei; că lipsa de diligentă asupra condiției esențiale, ca lucrul vândut să fie în circuitul civil, nu poate fi imputată cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectivă, Legea nr. 112/1995 - art. 9 și H.G.

nr. 20/1996, art. 1 alin. (2), în conformitate cu care erau considerate ca fiind preluate cu titlu în proprietatea statului imobilele cu destinație de locuințe în baza Decretului nr. 92/1950, ci vânzătorului care era obligat să facă demersuri pentru a afla dacă imobilul este în circuitul civil sau intră sub incidența altor legi de reparație speciale. Or, de totală rea credință, instanța de judecată a menționat faptul că recurenții din prezenta cauză aveau cunoștință de cererea formulată de către moștenitorul fostului proprietar, acest fapt nefiind dovedit și nici adevărat, întrucât recurenții K. nu au aflat de existența acestor cereri decât în fața instanței de judecată, în dosarul cu nr. 3289/2005, în care s-a pronunțat decizia civilă 1515 din 29 septembrie 2006, prin care li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult, chiar și în decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006, amintită de instanța de apel a reținut ideea că reclamanții au fost de bună credință, iar cel care nu ar fi trebuit să încheie contractul de vânzare cumpărare era Municipiul București, prin mandatar. S-a mai arătat, că, în forma inițială a Legii nr.10/2001, chiriașii-cumpărători aveau dreptul doar la restituirea prețului actualizat în condițiile art. 50 alin. (2) și (3), însă prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 „Legea Voiculescu" se dorește și repararea prejudiciului efectiv suferit de către reclamanții cumpărători al căror contract a fost desființat, prejudiciu care este mult mai mare decât prețul actualizat.

Astfel, pentru ca prejudiciul să fie reparat în totalitate trebuie plătit prețul de circulație actual al imobilului, respectiv valoarea de înlocuire a bunului pierdut, ieșit din patrimoniul reclamanților, obligația de reparare a prejudiciului revenind statului ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin administratorii săi, prin exercitarea funcției legislative, dar și prin faptul că a vândut un bun care nu era în circuitul civil, fiind dator să restituie reclamanților toate cheltuielile și despăgubirile cuvenite și rezultate din obligația de evicțiune, întrucât dispozițiile Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligația de garanție contra evicțiunii.

S-a conchis, că hotărârea atacată, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, nesocotind dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care este o lege reparatorie, prin care se dorește acoperirea în întregime a pagubei produse prin evicțiune, pentru a putea să se înlocuiască bunul ce a ieșit din patrimoniul reclamanților. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele.

Reclamanții au învestit instanțele cu o acțiune în pretenții, prin care au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de circulație, prețul de piață, a apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1. Prima instanță a analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, limitându-se la verificarea valabilității titlului reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, concluzionând că având în vedere condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare rezultă că actul respectiv „a fost încheiat de către reclamanți cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995”, și că reclamanții „nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite, prevăzute limitativ de lege, să li se plătească de către Ministerul Finanțelor Publice prețul de piață al imobilului în litigiu”.

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin respingerea apelului declarat de reclamanți, motivând, în esență, soluția adoptată pe nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 2007, în sensul că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor acestei legi, se regăsesc în situația în care actul de vânzare-cumpărare „a fost perfectat cu încălcarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995”, raportându-se la considerentele deciziei civile nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care însă s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată împotriva reclamanților din prezenta cauză în sens pozitiv, iar considerentele acestei decizii au vizat temeiurile de fapt și de drept pentru care s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților și nicidecum temeiuri pentru care titlul reclamanților din prezenta cauză nu ar fi fost valabil încheiat.

Prin urmare, se constată că instanțele de fond și apel au respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 1/2009, și, respectiv, apelul declarat de aceștia împotriva sentinței primei instanțe, pe care au menținut-o ca temeinică și legală, hotărârile fiind motivate pe nevalabilitatea titlului reclamanților, ca fiind încheiat cu nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, deși acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 se putea formula în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002. Prin urmare, după această dată, dreptul la acțiune pentru constatarea nulității unui act juridic încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată nici pe cale incidentală de către instanță sau de către orice parte interesată. Or, procedând astfel, instanțele de fond și apel au fixat cadrul procesual în limitele de aplicare ale Legii nr. 112/1995, nesocotind dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, care au constituit temeiul de drept al prezentei acțiunii, iar dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care s-a soluționat cauza în fond și apel nu are valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluție dată unei probleme de drept.

În măsura în care pretențiile reclamanților cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar instanțele de fond și apel s-au pronunțat asupra aplicării în cauză a acestor prevederi legale, se constată că instanțele de fond și apel au încălcat principiul disponibilității ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil.

În condițiile în care reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ci pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, se constată că procesul a fost soluționat de instanțele de fond și apel cu încălcarea limitelor cadrului procesual fixat de reclamanți și cu încălcarea art. 6 din CEDO, care implică în sarcina instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare, și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, se constată că aceste norme Europene nu au fost respectate, reclamanții nebeneficiind de o hotărâre prin care instanțele să se pronunțe, în limitele criticilor formulate, asupra cererii lor, în pretenții, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, și care să cuprindă argumentele instanțelor în sensul temeiniciei ori a netemeiniciei unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil și controlul judiciar pe calea recursului asupra fondului litigiului. Constatând că instanțele de fond și apel au soluționat cauza cu încălcarea principiului disponibilității și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, neintrând astfel în cercetarea fondului litigiului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., fără a mai analiza celelalte critici, așa cum au fost expuse mai sus, și care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia recurată în sensul că va admite apelul reclamanților, va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții K.A. și K.M. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată,în sensul că admite apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civilă nr. 1 din 10 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția a III a civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.