ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3962/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3962/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 28

septembrie 2009, sub nr. 12158/302/2009, precizată ulterior, reclamanții K.A.

și K.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care

o va pronunța, obligarea acestuia la plata valorii de circulație (prețul de

piață) a apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1.

In motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor

prevăzute de Legea nr. 112/1995, dar prin sentința civilă nr. 1515 din 29

septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civila, au

fost obligați să lase acest apartament în deplină proprietate și folosință

foștilor proprietari.

Reclamanții au mai

arătat că, prin sentința civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la

restituirea prețului achitat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502

din 31 martie 1997, dar nu a valorii actuale a apartamentului și că au efectuat

o serie de îmbunătățiri la acest imobil, iar aceste lucrări au mărit valoarea

acestuia.

In drept, reclamanții

și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 1/2009.

Prin sentința civilă

nr. 8414 din 18 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 12158/302/2009,

Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența

soluționării cererii formulate de reclamanți în favoarea Tribunalului

București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., față de valoarea

imobilului apreciată de către reclamanți la suma de 290.000 Euro.

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 02 februarie 2010, sub nr.

5916/3/2010.

În cauză, s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice evaluatoare care a avut ca obiectiv

stabilirea valorii de piață actuale a imobilului în litigiu, conform

standardelor internaționale de evaluare, potrivit dispozițiilor prevăzute de

Legea nr. 1/2009. Expertiza a stabilit și contravaloarea îmbunătățirilor pe

care reclamanții le-au efectuat la imobil.

La termenul de

judecată din data de 10 ianuarie 2011, reclamații au arătat că renunță la

judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și au solicitat să se ia act de

această renunțare.

Având în vedere

poziția procesuală a reclamanților, respectiv renunțarea acestora la judecarea

capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului, tribunalul a considerat că nu se mai impune

punerea în discuția părților și, respectiv, soluționarea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pe acest

capăt de cerere.

Prin sentința civilă

nr. 1 din 10 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanți și a luat

act de renunțarea reclamanților la judecarea capătului de cerere având ca

obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

3903/22502 din 31 martie 1997, reclamanții K.A. și K.M. au cumpărat, în temeiul

Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sectorul 1.

Prin sentința civilă

nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

civila, reclamanții au fost obligați sa lase acest apartament în deplină

proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, iar prin sentința civilă

nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București, Municipiul București a fost obligat la restituirea către reclamanți

a prețului actualizat, inclusiv dobânda contractuală, achitat de aceștia,

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997

încheiat cu Primăria municipiului București.

Instanța de fond a

arătat că, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, introdus în conținutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009,

„proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare”.

Prin decizia civilă

nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a reține că la data la care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 autorul foștilor

proprietari ai imobilului ce constituie obiectul acestui contract formulase

deja cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel

încât, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea

nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.

112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea

situației juridice a imobilului respectiv.

Având în vedere

aceste considerente, reținute irevocabil prin hotărâre judecătorească (cu

putere de lucru judecat), tribunalul a constatat că reclamanții nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001(introdus în

conținutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009), întrucât contractul

de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, desființat prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ci cu încălcarea

acestor dispoziții, întrucât la data încheierii lui exista formulată de către

fostul proprietar o cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest

imobil, iar, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 și 6 din

Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea

Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după

clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Prin urmare, având în

vedere condițiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.

3903/22502 din 31 martie 1997, tribunalul a concluzionat că acesta a fost

încheiat de către reclamanți cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr.

112/1995 și nu cu respectarea acestor dispoziții legale, astfel încât în cauză

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

iar reclamanții nu se încadrează în categoria persoanelor limitativ prevăzute

de lege îndreptățite să li se plătească de către Ministerul Finanțelor Publice

prețul de piață al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 586 A din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanții reclamanți reținând, în esență, următoarele:

Reclamanții au

învestit instanța de fond cu o cerere, precizată ulterior, prin care au

solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață

a apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, dobândit prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 3903/22.502 din 31 martie 1997, încheiat în baza Legii

nr. 112/1995.

Curtea a constatat că

în mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este

Municipiul București.

Pe de altă parte,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o

situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1)

din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari

fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele

încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit potrivit

dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, modificată prin Legea 1/2009, „(2)

Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de taxele de timbru

(3) Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Așa fiind, Curtea a reținut

că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat, cu

caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la

restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența

normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general

acceptate

specialia generalibus derogant

- norma generală, în speță,

dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție

pentru evicțiune și ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut

că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al

imobilului, neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile

necesare și utile, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și, corect, a

fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului

Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus

judecății.

Totodată, Curtea a reținut

incidența dispozițiilor „art. 20 alin. (2/1) din Legea nr. 10/2001”, prin care

legiuitorul a stabilit că prin contract desființat se înțelege atât situația în

care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a

admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul

de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea

de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în

același cadru fiind inclusă în această materie, prin voința legiuitorului și

„ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului

apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva

titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil

încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2

1

) al art. 20

introdus prin Legea nr. 1/2009.

În cauza de față, în

acord cu cele reținute mai sus, Curtea a constatat că, într-adevăr, contractul de

vânzare cumpărare al reclamanților nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, ci s-a admis împotriva acestora

acțiunea în revendicare formulată de către moștenitorii foștilor proprietari ai

imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 301/2007 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV a

civilă.

Așa fiind, Curtea a constatat

că este îndeplinită situația premisă avută în vedere de legiuitor -

desființarea contractului - astfel că urmează să analizeze celelalte aspecte

invocate de către apelanți care vizează fondul cauzei.

Astfel s-a reținut că persoanele care au cumpărat cu

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situația în care

contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor

de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Or, în cauză, circumstanțele în care statul a înstrăinat

apartamentul în raport de care reclamanții invocă pretențiile au făcut obiectul

litigiului în care titlul reclamanților a fost „desființat”, astfel că această

analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin

raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea

judecătorească, definitivă și irevocabilă, hotărâre de desființare la care

normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.Curtea

a constatat în acest sens că prin decizia civilă nr.

1515 din 29

septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

rămasă irevocabilă,

s-a

reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării

dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 era formulată o cerere

de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în

litigiu, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4, 5, 6 din Hotărârea nr. 20/1996

pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995,

astfel că Primăria municipiului București nu ar fi trebuit să încheie actul de

vânzare cumpărare decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Apreciind că aceste considerente se impun cu putere de

lucru judecat, Curtea a reținut că în mod corect nu a fost

stabilită în sarcina

pârâtului de către prima instanță obligația dezdăunării integrale a

reclamanților prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea prețului de

piață al imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile

dispozițiile art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și care

îndreptățesc chiriașii cumpărători doar la restituirea prețului actualizat

pentru imobil.

Susținerea

apelanților reclamanți în sensul că nu le pot fi opuse

dispozițiile

prevăzute de art. 1 pct. 4, 5, și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea

Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât cererea de

cumpărare a imobilului a fost adresată vânzătorului cu mult înainte de data la

care aceste dispoziții sus-citate au intrat în vigoare, nu a fost primită, cu

motivarea că în cauză are relevanță momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare și nu al formulării cererii de cumpărare.

Astfel, reclamanții

aveau obligația ca la perfectarea contractului de vânzare cumpărare să verifice

îndeplinirea condițiilor cerute de legiuitor pentru încheierea valabilă a

convenției. De asemenea, Curtea a apreciat că este lipsit de relevanță faptul

că prin hotărârea prin care s-a desființat titlul reclamanților nu a fost

constatată reaua credință a acestora, art. 50 făcând trimitere doar la

îndeplinirea unor condiții legale de către cumpărători prin raportare la actul

normativ reprezentat de Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește

demersurile efectuate de către apelanți înainte de cumpărarea apartamentului,

Curtea a constatat că aceștia s-au întemeiat numai pe susținerile vânzătorului,

care, interesat să vândă, nu era doritor să ofere relații complete; că, deși au

avut cunoștință de cererea moștenitorilor fostului proprietar, apelanții

reclamanți nu au făcut diligențe pe lângă aceștia în ceea ce privește intenția

lor cu privire la imobil, și că, în mod greșit, au susținut apelanții

reclamanți că motivul pentru care titlul lor nu mai produce efecte constă doar

în faptul că titlul fostului proprietar naționalizat este mai bine

caracterizat, și nicidecum pentru nerespectarea legii, întrucât, chiar prin

prin decizia civilă nr.

1515 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, rămasă irevocabilă,

s-a statuat că chiriașii cumpărători au cumpărat cu nerespectarea

condițiilor prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de

vânzare cumpărare, cererea moștenitorilor fostului proprietar neprimind o rezolvare

până la data la care apelanții au cumpărat.

De asemenea, Curtea nu a validat susținerea apelanților

în sensul că prin Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 1/2009,

s-a stabilit, fără echivoc, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația

de plată a prețului de circulație a imobilului, aspect învederat de art. 50

1

,

aceștia lăsând să se înțeleagă faptul că pentru toate imobilele cumpărătorii au

dreptul la valoarea de circulație, deoarece prin

art. 50 din Legea nr.10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009, în alin. (2) și alin. (2)

1

,

legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar numai pentru cumpărătorii care au

cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut

restituirea prețului de piață al imobilelor, art. 50

1

prevăzând

complementar că acest preț va fi stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Față de cele expuse,

s-a conchis că apelanții nu se regăsesc în această ultimă situație prezentată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții K.A. și K.M., criticând-o pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea

criticilor formulate, au arătat că, față de actele și lucrările cauzei, atât

Tribunalul București, cât și Curtea de Apel București au reținut, fără

posibilitate de tăgadă, faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din

31 martie 1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, prin

sentința civilă nr. 6618/2008, definitivă și irevocabilă, iar aceste aspecte nu

au fost analizate de către instanța de apel, deși actele doveditoare au fost

depuse la dosarul cauzei; că lipsa de diligentă asupra condiției esențiale, ca

lucrul vândut să fie în circuitul civil, nu poate fi imputată cumpărătorilor,

cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în

contextul legislativ de la data respectivă, Legea nr. 112/1995 - art. 9 și H.G.

nr. 20/1996, art. 1 alin. (2), în conformitate cu care erau considerate ca

fiind preluate cu titlu în proprietatea statului imobilele cu destinație de

locuințe în baza Decretului nr. 92/1950, ci vânzătorului care era obligat să

facă demersuri pentru a afla dacă imobilul este în circuitul civil sau intră

sub incidența altor legi de reparație speciale.

Or, de totală rea

credință, instanța de judecată a menționat faptul că recurenții din prezenta

cauză aveau cunoștință de cererea formulată de către moștenitorul fostului

proprietar, acest fapt nefiind dovedit și nici adevărat, întrucât recurenții K.

nu au aflat de existența acestor cereri decât în fața instanței de judecată, în

dosarul cu nr. 3289/2005, în care s-a pronunțat decizia civilă 1515 din 29

septembrie 2006, prin care li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult, chiar și în

decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006, amintită de instanța de apel a reținut

ideea că reclamanții au fost de bună credință, iar cel care nu ar fi trebuit să

încheie contractul de vânzare cumpărare era Municipiul București, prin mandatar.

S-a mai arătat, că,

în forma inițială a Legii nr.10/2001, chiriașii-cumpărători aveau dreptul doar

la restituirea prețului actualizat în condițiile art. 50 alin. (2) și (3), însă

prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 „Legea Voiculescu" se

dorește și repararea prejudiciului efectiv suferit de către reclamanții

cumpărători al căror contract a fost desființat, prejudiciu care este mult mai

mare decât prețul actualizat. Astfel, pentru ca prejudiciul să fie reparat în

totalitate trebuie plătit prețul de circulație actual al imobilului, respectiv

valoarea de înlocuire a bunului pierdut, ieșit din patrimoniul reclamanților,

obligația de reparare a prejudiciului revenind statului ca urmare a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare prin administratorii săi, prin exercitarea

funcției legislative, dar și prin faptul că a vândut un bun care nu era în

circuitul civil, fiind dator să restituie reclamanților toate cheltuielile și

despăgubirile cuvenite și rezultate din obligația de evicțiune, întrucât dispozițiile

Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligația de garanție

contra evicțiunii.

S-a conchis, că

hotărârea atacată, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

nesocotind dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009,

care este o lege reparatorie, prin care se dorește acoperirea în întregime a

pagubei produse prin evicțiune, pentru a putea să se înlocuiască bunul ce a

ieșit din patrimoniul reclamanților.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele.

Reclamanții au

învestit instanțele cu o acțiune în pretenții, prin care au solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de

circulație, prețul de piață, a apartamentului nr. 1, situat în București, sector

1.

Prima instanță a

analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, limitându-se la verificarea valabilității titlului

reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997,

concluzionând că având în vedere condițiile în care a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare rezultă că actul respectiv „a fost încheiat de către

reclamanți cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995”, și că reclamanții

„nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite, prevăzute limitativ de

lege, să li se plătească de către Ministerul Finanțelor Publice prețul de piață

al imobilului în litigiu”.

Instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe, prin respingerea apelului declarat de

reclamanți, motivând, în esență, soluția adoptată pe nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 2007, în sensul că persoanele

care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor acestei legi, se regăsesc în

situația în care actul de vânzare-cumpărare „a fost perfectat cu încălcarea

condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995”,

raportându-se la considerentele deciziei civile nr. 1515 din 29 septembrie 2006

a Tribunalului București, irevocabilă, prin care însă s-a soluționat acțiunea

în revendicare promovată împotriva reclamanților din prezenta cauză în sens

pozitiv, iar considerentele acestei decizii au vizat temeiurile de fapt și de

drept pentru care s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților și

nicidecum temeiuri pentru care titlul reclamanților din prezenta cauză nu ar fi

fost valabil încheiat.

Prin urmare, se

constată că instanțele de fond și apel au respins acțiunea în pretenții

formulată de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 1/2009,

și, respectiv, apelul declarat de aceștia împotriva sentinței primei instanțe,

pe care au menținut-o ca temeinică și legală, hotărârile fiind motivate pe

nevalabilitatea titlului reclamanților, ca fiind încheiat cu nerespectarea

condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, deși acțiunea

pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 se putea formula în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002.

Prin urmare, după această

dată, dreptul la acțiune pentru constatarea nulității unui act juridic încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată

nici pe cale incidentală de către instanță sau de către orice parte interesată.

Or, procedând astfel,

instanțele de fond și apel au fixat cadrul procesual în limitele de aplicare ale

Legii nr. 112/1995, nesocotind dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009,

care au constituit temeiul de drept al prezentei acțiunii, iar dezlegarea dată

asupra cadrului procesual în care s-a soluționat cauza în fond și apel nu are

valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluție dată unei

probleme de drept.

În măsura în care

pretențiile reclamanților cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar instanțele de fond și apel s-au

pronunțat asupra aplicării în cauză a acestor prevederi legale, se constată că

instanțele de fond și apel au încălcat principiul disponibilității ce constituie

unul din principiile de bază care guvernează procesul civil.

În condițiile în care

reclamanții nu și-au fundamentat pretențiile formulate prin cererea de chemare

în judecată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, ci pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

și ale Legii nr. 1/2009, se constată că procesul a fost soluționat de

instanțele de fond și apel cu încălcarea limitelor cadrului procesual fixat de

reclamanți și cu încălcarea art. 6 din CEDO, care implică în sarcina instanței

obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de

apărare, și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un

proces echitabil.

Prin urmare, se

constată că aceste norme Europene nu au fost respectate, reclamanții

nebeneficiind de o hotărâre prin care instanțele să se pronunțe, în limitele

criticilor formulate, asupra cererii lor, în pretenții, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, și care să cuprindă

argumentele instanțelor în sensul temeiniciei ori a netemeiniciei unei astfel

de cereri, ceea ce face imposibil și controlul judiciar pe calea recursului

asupra fondului litigiului.

Constatând că

instanțele de fond și apel au soluționat cauza cu încălcarea principiului

disponibilității și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, neintrând

astfel în cercetarea fondului litigiului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici, așa cum au fost expuse mai

sus, și care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul

declarat de reclamanți, va casa decizia recurată în sensul că va admite apelul

reclamanților, va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre

rejudecare la prima instanță.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de

părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții K.A. și K.M. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia

recurată,în sensul că admite apelul reclamanților declarat împotriva sentinței

civilă nr. 1 din 10 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția a III a

civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la prima

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2012.