ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 426/2016

Decizia nr. 426/2016

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 28 septembrie 2009, a cărei competență de soluționare a fost declinată ulterior în favoarea Tribunalului București (conform sentinței civile nr. 8414 din 18 decembrie 2009), reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea acestuia la plata valorii de circulație (prețul de piață) a apartamentului, situat în București, sector 1.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, dar prin sentința civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost obligați să lase acest apartament în deplină proprietate și folosință foștilor proprietari.

De asemenea, s-a precizat că prin sentința civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea prețului achitat, conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, dar nu a valorii actuale a apartamentului și că au efectuat o serie de îmbunătățiri la acest imobil, iar aceste lucrări au mărit valoarea imobilului.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin sentința nr. 1 din 10 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanți și a luat act de renunțarea acestora la judecarea capătului de cerere având ca obiect îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, reclamanții A. și B. au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sectorul 1.

Potrivit sentinței nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase acest apartament, în deplină proprietate și liniștită posesie, foștilor proprietari, iar prin sentința nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Municipiul București a fost obligat la restituirea către reclamanți a prețului actualizat, inclusiv dobânda contractuală, achitat de aceștia, conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului București.

S-a constatat totodată, că prin Decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare menționat, autorul foștilor proprietari ai imobilului formulase deja cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Față de aceste considerente, reținute irevocabil prin hotărâre judecătorească, tribunalul a constatat că reclamanții nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci cu încălcarea acestor dispoziții, câtă vreme la data încheierii lui exista formulată de către fostul proprietar o cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, iar potrivit art. 1 pct. 4, 5 și 6 din Hotărârea nr. 20/1996, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situației juridice a imobilului respectiv.

Prin urmare, tribunalul a concluzionat că încheierea contractului de către reclamanți s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu se încadrează în categoria persoanelor limitativ îndreptățite să li se plătească, de către Ministerul Finanțelor Publice, prețul de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Apelul declarat de reclamanți a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civila nr. 586/A din 9 iunie 2011.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, a căror lipsă de incidență a constatat-o.

Aceasta, întrucât astfel cum s-a constatat prin Decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 către reclamanți, era formulată cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 4, 5, 6 din Hotărârea nr. 20/1996, așa încât Primăria municipiului București nu ar fi trebuit să încheie actul de vânzare-cumpărare decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Apreciind că aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, Curtea a reținut că în mod corect nu a fost stabilită în sarcina pârâtului de către prima instanță obligația dezdăunării integrale a reclamanților prin acordarea unei despăgubiri la valoarea prețului de piață al imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc pe chiriașii cumpărători doar la restituirea prețului actualizat pentru imobil.

Nu a fost validată susținerea apelanților în sensul că prin Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 1/2009, s-a stabilit, fără echivoc, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului de circulație pentru toate imobilele, deoarece prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, numai pentru cei care au cumpărat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzându-se restituirea prețului de piață.

Prin Decizia nr. 3962 din 31 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul reclamanților B., C. și D. (aceștia din urmă ca moștenitori ai lui A., decedat), a fost casată decizia atacată, în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1 din 10 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, care a fost desființată și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

S-a reținut în considerentele deciziei, căprima instanță a analizat îndreptățirea reclamanților la beneficiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, limitându-se la verificarea valabilității titlului reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, și concluzionând că, date fiind condițiile în care a fost încheiat contractul, rezultă că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995, așa încât reclamanții nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite la prețul de piață al imobilului în litigiu.

Acest raționament a fost validat de instanța de apel prin raportare la conținutul Deciziei civile nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care s-a soluționat acțiunea în revendicare promovată împotriva reclamanților din prezenta cauză în sens pozitiv, considerentele acestei decizii vizând temeiurile de fapt și de drept pentru care s-a acordat preferabilitate titlului reclamanților și nicidecum temeiuri pentru care titlul reclamanților nu ar fi fost valabil încheiat.

Prin urmare, s-a apreciat că instanțele de fond au respins acțiunea în pretenții formulată, motivând soluțiile pe nevalabilitatea titlului reclamanților, ca fiind încheiat cu nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, deși acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 se putea formula doar în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002.

Ca atare, după această dată, dreptul la acțiune pentru constatarea nulității unui act juridic încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată nici pe cale incidentală de către instanță sau de către orice parte interesată.

Or, procedând astfel, instanțele de fond și apel au fixat cadrul procesual în limitele de aplicare a Legii nr. 112/1995, nesocotind dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, care au constituit temeiul de drept al prezentei acțiuni.

În măsura în care pretențiile reclamanților cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost fondate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar instanțele de fond și apel s-au pronunțat asupra aplicării în cauză a acestor prevederi legale, s-a constatat că a fost încălcat principiul disponibilității ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil, precum și art. 6 din C.E.D.O., care implică în sarcina instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare, și a argumentelor părților în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 224 din 01 februarie 2013, prin care a admis cererea precizată, a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 764.700 lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat, față de dezlegările deciziei de casare, că pretențiile referitoare la valoarea de piață a apartamentului au fost formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 1/2009.

S-a constatat, față de hotărârile pronunțate anterior (în litigiile vizând revendicarea și respectiv, restituirea prețului actualizat), că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți nu a fost desființat ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind declarat nul absolut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar împrejurarea că reclamanții au fost obligați să lase fostului proprietar în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, constituia temei pentru instituirea răspunderii pentru evicțiune.

Au fost avute în vedere, pe acest aspect, și înscrisurile depuse de reclamanți, în apel, în primul ciclu procesual, pentru dovedirea faptului că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit listei emise de Primăria sectorului 1 București pentru locuința cumpărată de aceștia, exista doar o cerere de despăgubiri și nu de restituire în natură din partea foștilor proprietari.

Tribunalul a considerat că și sentința civilă nr. 6618/19 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, se bucură de aceeași putere de lucru judecat, cu privire la cele statuate în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în mod valabil.

Pe fondul pretențiilor, cu privire la întinderea despăgubirilor, s-a avut în vedere prețul de piață al imobilului stabilit prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual, la data de 8 aprilie 2010, respectiv valoarea de 764.700 lei.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice invocând lipsa calității sale procesuale pasive și faptulcă în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a constatat prealabil nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, iar în hotărârea prin care reclamanții au fost evinși de adevărații proprietari s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vânzarea a fost încheiat cu rea-credință.

S-a arătat că reclamanții au primit deja despăgubiri reprezentând preț actualizat, astfel încât sentința primei instanțe generează o dublă despăgubire.

În faza apelului a fost completată expertiza evaluatoare în construcții.

Prin Decizia civilă nr. 533/A din 5 noiembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârât și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârât la 304.588 lei către reclamanți, reprezentând prețul de piață al apartamentului situat în București, sector 1. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a apreciat că nu toate criticile deduse judecății sunt întemeiate.

Astfel, a fost înlăturată susținerea vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât acesta este persoana de drept public din patrimoniul căreia se efectuează restituirea prețului în cazul acțiunilor reglementate de art. 50 alin. (2)

1

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în contextul în care art. 50 alin. (3) din același act normativ instituie o derogare de la dreptul comun referitor la persoana responsabilă în caz de evicțiune.

Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile art. 50

1

se referă la despăgubirea cumpărătorilor unor imobile în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au respectat respectiva lege, dar au fost desființate; în măsura în care noțiunea de desființare ar privi exclusiv contractele anulate judiciar, norma ar deveni inaplicabilă, întrucât prin ipoteză contractele anulate nu respectau legea.

S-a apreciat, de aceea, că noțiunea de desființare se întinde și asupra acelor contracte care nu au fost explicit anulate, ci au fost lipsite de efecte în cadrul unei acțiuni în revendicare, prin comparare de titluri.

Pe de altă parte, s-a constatat că, atâtă vreme cât dispozițiile instanței de casare sunt obligatorii, iar în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare nu s-a reținut explicit nevalabilitatea contractului reclamanților în raport cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, contractul va fi privit ca unul valabil, chiar dacă a fost ineficace în revendicare, ducând la consecința că cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt îndeplinite.

S-a considerat însă, că este netemeinică hotărârea primei instanțe care a stabilit, în anul 2013, o valoare a despăgubirilor calculată printr-un raport de expertiză administrat în anul 2010 și întemeiat pe oferte și nu pe tranzacții concrete.

S-a apreciat astfel, că nu este corect a se acorda valoarea de la data evicțiunii atât datorită împrejurării că dreptul la atare despăgubiri s-a născut în anul 2009 prin apariția Legii nr. 1/2009, adică mult după evicțiune, cât și datorită interpretării normei prin filtrul echității, întrucât textul urmărește repararea integrală și justă a unei pagube, adică obținerea unei valori prin care să se poată înlocui, pe piață, imobilul pierdut cu un altul similar.

S-a reținut că în apel au fost făcute două completări ale raportului de expertiză inițial, una care a stabilit valoarea de circulație la data evicțiunii, prin aceeași metodă prin care se stabilise valoarea la zi în primul ciclu procesual (adică pornind de la ofertele existente pe piață), precum și o a doua, care a calculat atât valoarea de piață la zi, cât și cea de la momentul evicțiunii, prin aceeași metodă a comparației, dar pornind de la tranzacții similare, de-a lungul timpului, în zonă.

În ciuda obiecțiilor intimaților - reclamanți, Curtea a considerat just a lua în considerare constatările și calculele făcute de expert în raport cu tranzacții reale, concrete, cu privire la imobile, fie și doar parțial și relativ asemănătoare, iar nu varianta de calcul bazată pe simple oferte referitoare la imobile relativ și parțial asemănătoare. Aceasta întrucât o similaritate totală în comparație a unor tranzacții sau oferte este aproape imposibil de obținut, fiind rolul expertului să aplice corecțiile necesare pentru a stabili valoarea cea mai aproape de cea a pieței.

În acest context, instanța de apel a constatat că diferențele de suprafață, finisaje, poziționare, dată a construcției, etc., dintre comparabile sau dintre comparabile și imobilul în litigiu, sunt oricum corectate și proporționalizate de expert prin aplicarea unor coeficienți specifici de corecție, astfel încât solicitarea intimaților de a fi luate în considerare calculele făcute prin metoda de evaluare pornind de la oferte a fost înlăturată.

Curtea a reținut că, potrivit anexei nr. 2 la raportul de expertiză în varianta considerată corectă, aplicând corecții pe suprafețe proporționalizate în raport cu fiecare din cele trei tranzacții comparate, expertul a preferat să nu facă o medie a acestora, ci să aleagă varianta din comparabila 3, respectiv cea de 115.130 euro, ca fiind mai apropiată de cea corespunzătoare apartamentului în cauză.

Instanța de apel a considerat însă, în condițiile în care, pornind de la fiecare din cele trei tranzacții comparate, se ajunge la trei variante diferite de preț, că este mai justă calcularea unei medii a acestora decât a se statua nemotivat că una dintre cele trei valori obținute este mai apropiată de prețul real de piață al bunului în litigiu.

În consecință, procedându-se la efectuarea mediei aritmetice a celor trei variante de preț de piață obținute prin raportare la cele trei comparabile (93.220 plus 71.308 plus 77.025 împărțit la 3) s-a obținut valoarea estimată de circulație, la zi, în sumă de 80.517 euro, adică 356.835 lei.

Din această sumă s-a dedus aceea de 52.247 lei, reprezentând sumă deja încasată de reclamanți cu titlu de preț actualizat în baza sentinței nr. 6618/2008, așa încât a rezultat că finalmente, pârâtul datorează 304.588 lei.

Pe acest aspect, urmare a admiterii apelului, a fost schimbată sentința în parte, cu privire la suma la plata căreia a fost obligat pârâtul.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

1) Reclamanții au arătat că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:

- Raportul de expertiză pe care l-a valorificat instanța de apel a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare înaintate de Camera Notarilor Publici și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, dar care nu vizau imobile comparabile cu cel de care au fost deposedați reclamanții și de aceea, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., fără a se ajunge la aflarea adevărului.

Astfel, expertul a folosit niște prețuri „corectate”, aplicând corecții pe care nu le-a explicitat.

Aceasta, în condițiile în care unul dintre apartamentele folosite pentru comparație a fost vândut la prețul de 602.500 euro în anul 2008, deci nici în anul 2007, când s-a produs evicțiunea și nici la data la care s-a efectuat completarea raportului de expertiză, ceea ce înseamnă că nu este un element comparabil cu apartamentul care a făcut obiectul deposedării.

De asemenea, cel de-al doilea apartament folosit pentru comparație a fost vândut cu prețul de 178.750 euro în luna septembrie a anului 2011 și nici acesta nu este comparabil, ca suprafață sau ca alcătuire, cu apartamentul reclamanților; în plus, tranzacția referitoare la acest apartament nu este nici la momentul evicțiunii și nici la cel al efectuării expertizei în cauză.

La fel, cel de-al treilea imobil folosit pentru comparație, este o garsonieră de 37 mp, care a fost vândută în anul 2013, la un preț de 33.000 euro și care nu este comparabilă cu imobilul pierdut prin compararea titlurilor. Prețul trecut în contractul de vânzare al aceste garsoniere este cel puțin derizoriu, fiind comparabil cu al unor garsoniere situate în cartiere mărginașe ale Bucureștiului.

În felul acesta, se încalcă principiul aflării adevărului și cel referitor la îmbogățirea fără justă cauză, prin scăderea prețului imobilului la mai puțin de jumătate din valoarea inițială stabilită, așa încât valoarea corectă trebuie considerată ca fiind cea de 199.000 euro, rezultată din răspunsul la obiecțiunile aduse primului raport de expertiză din apel.

- În ipoteza în care se va trece peste această critică, trebuie avut în vedere că în ultima variantă a raportului de expertiză, sunt stabilite două momente pentru calcularea prețului de piață, respectiv anul 2007 și anul 2014.

Or, dacă se face media aritmetică a valorilor înscrise în anexa nr. 1 a raportului, rezultă suma de 131.195 euro (și nu cea de 115.130 euro cum arată expertul), iar dacă se face media aritmetică a sumelor din anexa nr. 2, rezultă suma de 80.517 euro, iar nu cea de 77.030 euro, cum de asemenea, se arată în raport.

Rezultă că și aceste valori sunt eronate, viciind raportul de expertiză și totodată, soluția instanței de apel.

Totodată, această situație conduce la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la răspunderea pentru evicțiune, care prevăd că această răspundere se raportează la momentul vânzării și trebuie să asigure persoanei evinse prețul de circulație al imobilului.

După cum s-a stabilit în practica judiciară, dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt veritabile dispoziții referitoare la răspunderea pentru evicțiune și acestea trebuie să se completeze cu dispozițiile dreptului comun în materie, și anume art. 1337 - 1352 C. civ.

- Instanța nu a reținut corect concluziile raportului de expertiză privitoare la suma de bani ce urmează să fie scăzută din prețul de piață, ca urmare a recuperării sumei reprezentând prețul actualizat.

Astfel, conform răspunsului la obiecțiunile aduse raportului de expertiză, suma ce trebuia scăzută era de 12.571 euro. Or, instanța a scăzut suma de bani efectiv încasată în lei, când cotația euro era cu totul alta. La data de 11 mai 2009, când s-a formulat cererea de punere în executare a hotărârii judecătorești, cotația euro era de 4,156 lei și deci, suma încasată de la Primărie a fost de 12.571 euro.

Așadar, toate calculele trebuiau făcute de către instanța de judecată mai întâi în euro și apoi, suma finală trebuia convertită în lei. Aceasta înseamnă că din suma de 131.195 euro trebuia scăzută cea de 12.571 euro, rezultând suma de 118.624 euro, la plata căreia trebuia obligat pârâtul.

S-a susținut că toate aceste aspecte conduc la concluzia încălcării principiului aflării adevărului, principiului îmbogățirii fără justă cauză și textele referitoare la evicțiune, adică dispozițiile art. 1337 - 1352 C.civil.

Cererea de recurs a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2) Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în ceea ce privește menținerea obligației de plată a prețului la valoarea de circulație a imobilului, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, fără a se avea în vedere dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care presupun ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, iar acesta să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Or, prin Decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București s-a reținut că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de către reclamanți, autorul foștilor proprietari ai imobilului formulaseră cerere de restituire, ceea ce înseamnă că perfectarea contractului nu putea avea loc decât după clarificarea situației juridice a imobilului.

Tot astfel, prin Decizia nr. 586/A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost menținută soluția primei instanțe, în sensul că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor legale se regăsesc în situația în care actul de vânzare a fost perfectat cu încălcarea condițiilor de fond și de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, încheierea contractului realizându-se cu eludarea dispozițiilor legale, rezultă că nu se putea acorda prețul de piață al apartamentului decât cu încălcarea prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În drept, criticile au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la recursul pârâtului, reclamanții au solicitat respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil - întrucât, deși din punct de vedere formal se invocă aplicarea greșită a legii, din dezvoltarea motivelor rezultă că se invocă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat în condițiile în care prin sentința civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a soluționat, în mod favorabil, acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, iar prin sentința nr. 6618 din 19 septembrie 2008 a Judecătoriei sector 5, prin care s-a soluționat cererea reclamanților vizând prețul imobilului, s-a constatat că actul de vânzare al acestora nu a fost desființat ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În speță, sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în sensul că desființarea la care se referă acest articol are în vedere lipsirea actului de efectul translativ de proprietate, prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.

- Sub pretextul că instanța de apel ar fi nesocotit principiul aflării adevărului și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., reclamanții aduc de fapt, critici raportului de expertiză și modalității în care acest mijloc de probă a fost valorificat de către instanța de apel, pretinzând că elementele folosite drept comparabile nu ar fi fost unele corespunzătoare.

Or, aceste aspecte, legate de felul în care expertul a aplicat metoda comparației directe și s-a raportat la tranzacții efective, inclusiv la standardele internaționale de evaluare au constituit obiect al obiecțiunilor părților, care în contextul încuviințării lor și în același timp, al menținerii punctului de vedere al expertului, au justificat măsura instanței de apel de dispunere a refacerii raportului de expertiză.

Împrejurarea că instanța a reținut, motivat, o altă valoare de piață a imobilului decât cea indicată de către reclamanți nu înseamnă că s-ar fi încălcat, cum susțin aceștia, principiul aflării adevărului sau dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Dimpotrivă, tocmai în aplicarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., pentru stabilirea corectă a conținutului raportului juridic dedus judecății - respectiv, a întinderii prejudiciului pretins cu titlu de valoare de piață a imobilului - instanța de apel a dispus refacerea expertizei care nu corespundea din punctul de vedere al criteriilor și comparabilelor utilizate.

În mod nejustificat pretind recurenții-reclamanți ca valoarea căreia să i se dea eficiență, prin validarea ei de către instanță, să fie suma de 199.990 euro, indicată în răspunsul la obiecțiuni al expertului, în condițiile în care primul raport de expertiză, ca și suplimentul acestuia au fost cenzurate de către instanța de apel pentru nerespectarea obiectivelor fixate, dispunându-se refacerea acestora.

Așadar, nu se poate pretinde să se recunoască efecte unor acte procedurale (primul raport de expertiză și suplimentul conținând răspunsul la obiecțiuni), câtă vreme, implicit, dispunându-se refacerea lor - pe baza tranzacțiilor efective rezultate din contracte comunicate de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 și Camera Notarilor Publici - înseamnă că ele au fost înlăturate din probațiune, nemaiputând fundamenta soluția instanței.

În cadrul atribuțiilor jurisdicționale ce-i revin, ca instanță devolutivă de control judiciar, curtea de apel a ordonat probele necesare pentru stabilirea corectă a elementelor de fapt ale pricinii.

În ce privește principiul aflării adevărului, acesta este dat de realitatea juridică, așa cum este ea relevată de mijloacele de probă administrate. Pe baza acestora instanța ajunge să determine adevărul judiciar, apt să-i fundamenteze și să-i justifice soluția. Este ceea ce a făcut instanța de apel, exercitându-și rolul activ, atunci când, constatând că expertul nu s-a conformat obiectivelor trasate, a dispus refacerea raportului, stăruind, așa cum obligă legea (art. 129 C. proc. civ.), prin toate mijloacele legale, la prevenirea greșelii în aflarea adevărului.

De altfel, în opinia recurenților reclamanți, încălcarea principiului menționat ar fi dată de împrejurarea că instanța nu a confirmat o valoare mai mare a prețului de circulație, rezultată, cum s-a arătat, din acte procedurale invalidate din punct de vedere juridic. Adevărul judiciar nu se identifică însă și nu se suprapune cu temeinicia pretențiilor, aceasta trebuind demonstrată cu mijloacele de probă administrate.

- Critica recurenților referitoare la încălcarea dispozițiilor legale în materia evicțiunii a vizat momentul la care instanța trebuia să se raporteze pentru stabilirea prețului de piață, susținându-se, potrivit memoriului scris, că acesta ar fi trebuit să fie cel al vânzării (precizat, cu ocazia dezbaterilor orale, ca fiind cel al producerii evicțiunii).

Or, sub acest aspect, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi luată în considerare, ca reper în stabilirea valorii de circulație a imobilului, data procedurii evicțiunii, care a avut loc în februarie 2007.

S-a reținut în considerentele deciziei atacate, că dreptul la despăgubiri, în modalitatea pretinsă de către reclamanți, s-a născut în anul 2009, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, așadar cu mult după producerea evicțiunii.

Raționamentul instanței de apel este corect, având în vedere că Legea nr. 1/2009 a reglementat un drept subiectiv nou în favoarea foștilor chiriași-cumpărători, dându-le acestora posibilitatea de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului în condițiile reglementate de acest act normativ. Or, a aplica efectele acestei legi unei situații juridice produse și consumate anterior (evicțiunea ce a avut loc în anul 2007), ar însemna întoarcerea în timp a acțiunii normei legale - anterior intrării sale în vigoare - și deci, încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

- Este eronată susținerea recurenților conform căreia dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fiind veritabile prevederi în materia răspunderii pentru evicțiune, ar trebui să se completeze cu normele dreptului comun, respectiv cu dispozițiile art. 1337 - 1352 C. civ.

În realitate, Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, conține norme speciale referitoare la răspunderea pentru evicțiune și ca atare, ele derogă de la dreptul comun, după principiul „specialia generalibus derogant”, aplicându-se cu prioritate.

- În ce privește pretinsa eroare de adiționare a sumelor din anexa nr. 2 a raportului de expertiză, critica nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, pentru că simplele erori de calcul nu pot fundamenta critici de nelegalitate, ci pot susține eventuale greșeli materiale, pentru care există remediu prin intermediul altor căi procedurale.

Pe de altă parte, pretinzând că media aritmetică rezultată din sumele indicate în anexa nr. 2 a raportului de expertiză ar fi fost de 80.517 euro, recurenții ignoră faptul că tocmai aceasta este valoarea la care s-a oprit, potrivit considerentelor deciziei, instanța de apel, așa încât lasă fără niciun suport susținerea acestora.

- În același sens, lipsită de suport legal și de corespondent în soluția atacată, este critica recurenților-reclamanți privind modalitatea în care ar fi trebuit să se facă deducerea, din prețul de piață, a sumei reprezentând preț actualizat încasat de reclamanți în anul 2009.

Aceasta întrucât instanța de apel a fost preocupată de asigurarea echilibrului valoric prin modalitatea în care a restabilit prestațiile celor două sume de bani.h

Abia procedând în modalitatea propusă de către reclamanți, aceștia ar fi dezavantajați, de vreme ce deducând din suma de 80.517 euro pe cea de 12.571 euro (obținută din convertirea sumei de 52.247 lei la cotația de 4,156 euro, existentă la nivelul anului 2009) rezultă suma de 67.946 euro (care, la cotația de 4,431 lei folosită, se transformă în suma de 301.068 lei, așadar mai mică decât cea reținută în decizia atacată, de 304.588 lei).

În consecință, reținând toate considerentele expuse anterior, se constată că recurenții-reclamanți au dedus judecății aspecte care fie nu au caracterul unor critici de nelegalitate, fie atunci când vizează nelegalitatea soluției sunt lipsite de fundament, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pe acest aspect însă, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că pot fi identificate motive de nelegalitate în limitele care vor fi arătate, dar ele au caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, susținerea pârâtului conform căreia în mod greșit a fost menținută obligarea sa de plată a prețului de circulație în contextul în care nu ar fi îndeplinite cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vine să ignore dezlegările obligatorii ale deciziei de casare (Decizia nr. 3962 din 31 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

Aceasta a reținut în considerente că în mod greșit instanțele de fond și apel au respins acțiunea în pretenții a reclamanților, considerând că titlul acestora este nevalid, deși admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar a fost dată de preferabilitatea titlului acestuia (iar nu de aspecte de nevalabilitate a titlului cumpărătorilor), iar pe de altă parte, o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost promovată și nici nu mai poate fi introdusă după data de 14 august 2012, având în vedere termenul special de prescripție extinctivă reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Or, dând eficiență acestor dezlegări cu valoare obligatorie ale deciziei de casare, instanța de apel a reținut corect că, nefiind constatată nevalabilitatea contractului reclamanților, acest act juridic este unul valabil, chiar dacă a fost ineficient în acțiunea în revendicate.

În plus, s-a reținut corect că noțiunea de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare, avută în vedere de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 privește deopotrivă și contracte care nu au fost anulate, ci doar lipsite de efecte în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.

Așadar, fiind întrunite cerințele normei speciale - existența unui contract valid și lipsirea lui de efecte (prin admiterea acțiunii în revendicare) - în mod corect instanța de apel a constatat, la fel ca prima instanță, că în sarcina pârâtului subzistă obligația de plată a prețului de circulație.

- În mod total eronat, pentru a-și justifica susținerea conform căreia încheierea contractului de către reclamanți s-ar fi realizat totuși cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâtul face trimitere la considerentele Deciziei nr. 586/A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Or, această decizie a fost casată prin decizia de recurs menționată anterior și cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârea casată nu are nicio putere”, astfel încât ea nu mai poate fundamenta niciun raționament juridic, cum în mod greșit face pârâtul apelând la dezlegările jurisdicționale ale unei hotărâri inexistente din punct de vedere juridic.

Față de aceste considerente, se constată caracterul nefondat al criticilor pârâtului, astfel încât și recursul declarat de acesta va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B., D., C. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 533/A din 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2016.