ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 2009, pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă, sub nr. 8861/3/2009, reclamanții B.I. și B.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca, pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat la plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 2 și prețul actualizat al acestui apartament, achitat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au deținut imobilul menționat în baza contractului de vânzare - cumpărare și că, în urma acțiunii în revendicare formulată de moștenitoarea fostului proprietar al imobilului, acest contract a fost desființat, contractul fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, prin sentința civilă nr. 10294 din 16 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 662/2005 de către Judecătoria Sectorului 2 București a fost restituit prețul indexat al apartamentului menționat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 și art. 50 1 și art. 55 din Legea nr. 10/2001, art. 1337 - 1346 C. civ., art. 998-999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1066 din 6 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 600.800 lei, cu titlu de pretenții, către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au deținut imobilul litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În urma acțiunii în revendicare, ce a fost finalizată, definitiv și irevocabil, prin Decizia civilă nr. 443/2008, pronunțată în Dosarul nr. 7703/2/2007 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, titlul reclamanților a fost desființat, aceștia fiind obligați să lase imobilul în deplină proprietate si posesie moștenitoarei fostului proprietar al imobilului litigios. Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză. Prin încheierea din 17 noiembrie 2009, pronunțată în ședința din camera de consiliu, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de petenții B.I. si B.E., și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinței civile nr. 1066 din 06 octombrie 2009, în sensul de a se menționa suma de 600.800 lei, în loc de 60.800 lei, cum, din eroare, s-a trecut. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Prin Decizia civilă nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele: Nu este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de apelant, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Conform art. 501, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză. Din examinarea și interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă cu certitudine, contrar celor susținute de apelant, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu și nu Primăria Municipiului București. Pe de altă parte, nu prezintă nici o relevanță dacă au fost anulate sau nu contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât noțiunea de „desființate prin hotărâri judecătorești” se referă nu doar la acțiunile în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, ci și la acțiunile în revendicare admise, situație în care, deși contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, totuși, cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evins.

Curtea apreciază că, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului în acest caz. Că este așa, rezultă și din faptul că, în aceste situații particulare, în care au fost înstrăinate imobilele, în condițiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului București, ci Statul Român, prin M.F.P., el fiind cel care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor. Nu este întemeiată nici critica referitoare la modul de calcul, întrucât, potrivit dispozițiile legale arătate, valoare se stabilește prin expertiză, ceea ce a făcut și tribunalul, acordând valoarea astfel cum a fost stabilită prin expertiză, necontestată în fața primei instanțe de către apelantul - pârât.

Cu privire la restituirea comisionului de 1%, Curtea reține că apelantul este într-o veritabilă eroare, întrucât a fost obligat la valoarea de circulație a imobilului, și nu la prețul reactualizat, astfel că nu se pune problema comisionului de 1%, si nici nu a formulat, în fața instanței de fond, o cerere în acest sens, referitoare la deducerea comisionului pe care nu l-ar fi încasat. De altfel, Curtea reține că, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, unitățile specializate care evaluează și vând apartamente (în speță, SC F. SA) aveau dreptul să încaseze un comision de 1% din prețul apartamentelor vândute în temeiul legii, neexistând dispoziții legale care să stipuleze restituirea acestui comision, în caz de desființare a contractelor încheiate, sau în caz de evicțiune.

Nu se poate susține o îmbogățire fără justă cauză a unităților specializate menționate, deoarece comisionul era încasat în temeiul legii, pentru activitatea de evaluare și vânzare a locuințelor care făceau obiectul acesteia. Nici critica referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale nu este întemeiată, întrucât instanța de fond nu l-a obligat la plata vreunei dobânzi legale, ci exclusiv la suma stabilită, potrivit dispozițiilor legale prin expertiză. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului, în sensul modificării deciziei recurate și respingerii cererii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat următoarele critici: Instanța de apel, în mod greșit, a respins apelul M.F.P., respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și menținând obligația de plata a M.F.P., pe considerentul că restituirea prețului prevăzut la art. 50 se face de către M.F.P.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, este necesar a aprecia că, inclusiv după intrarea în vigoare a acestui act normativ, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, această distincția funcționând în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credința, ce reprezentă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor.

Instanța, la pronunțarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere faptul că, și după apariția Legii nr. 1/2009, s-au păstrat vechile dispoziții cuprinse în Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (2) al art. 50, referitoare la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși, în sens larg, se impune acordarea valorii de piață pentru imobile ce au formulat obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată, în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de către art. 501, respectiv „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Or, prin Decizia civilă nr. 443 din 12 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a apreciat faptul că nu poate fi reținută buna-credință, deoarece contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în timpul derulării procesului, precum si faptul că nu se puteau încheia contractele de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind revendicat imobilul și existând cerere de chemare în judecată împotriva statului și a recurenților. Prin urmare, apare în mod evident faptul că contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții actuali fiind în drept de a solicita doar prețul plătit reactualizat cu indicele de inflație, acordat deja actualilor reclamanți, așa cum aceștia au recunoscut pe parcursul procesului.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul M.F.P., menținând obligația de plată în sarcina acestuia, în condițiile în care nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru a se institui o astfel de obligație, în cauză, intervenind desființarea titlului de proprietate, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, urmând a se aplica regulile care guvernează efectele nulității contractelor și restituirii prețului reactualizat, iar nu a se dispune plata valorii de circulație a imobilului în litigiu. În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații reclamanți B.I. și B.E. au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefundat, considerând că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P.

rezultă din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 1/2009, care derogă de la dreptul comun, iar plata valorii de circulație a imobilului in litigiu se impune întrucât, deși au fost cumpărători de bună-credință, au fost deposedați de bunul lor. În susținerea întâmpinării, intimații au depus înscrisuri privind litigiile anterioare referitoare la bunul imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1996 si cererea depusa la C.E.D.O.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Analizând primul motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât M.F.P., excepția procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei calității procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P.

rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Înalta Curte găsește însă întemeiată critica recurentului prin care se invocă greșita aplicare si interpretare a dispozițiilor legale incidente privind distincția, nerealizată în cauză, între prețul actualizat și valoarea de piață a imobilului, ce se cuvine persoanelor îndreptățite. În acest context, instanța de recurs considera că, pentru a se putea analiza această critică și soluțiile pronunțate în cauza, din perspectiva legalității, este necesara o incursiune in dispozițiile legale incidente în această materie.

Astfel, in conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru. Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2) 1 , cu următorul cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.

În același sens, art. 50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii in nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Constatând ca, deși legislația evocată nu excelează prin rigoare, pentru că nu se înțelege care ar fi ipoteza în care contractele de vânzare – cumpărare, deși au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi totuși desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, Curtea apreciază că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2) 1 , și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, valorii venale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze și jurisprudența C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în analizarea privării de proprietate și a despăgubirilor ce trebuie să însoțească o asemenea măsură, chiar în această jurisprudența a instanței de contencios european, ce formează împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de convenționalitate ce se impune cu forța obligatorie instanțelor.

Astfel, Înalta Curte apreciază că prezenta cauză se diferențiază în mod esențial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, exercitată de un terț, oficial al statului - procurorul general, a fost desființat titlul reclamantei, care constituia un „bun”, în sensul autonom convențional, și reclamanta a suferit o privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească o despăgubire proporțională, sub forma unei indemnizații raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.

Or, în speța dedusă judecății, contrar susținerilor intimaților – reclamanți, potrivit cărora ar fi fost de bună – credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1996, s-a stabilit, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004, pronunțata de Curtea de Apel București, că buna-credință a acestora este exclusă, în condițiile în care contractul de vânzare - cumpărare menționat a fost perfectat, deși titlul statului era contestat, situație cunoscuta de parți, cu consecința constatării existentei unei cauze ilicite, ce afectează valabilitatea actului, lipsindu-l de efecte. Astfel, în opinia Înaltei Curți, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al intimaților – reclamanți B.I.

și B.E., ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu consecința aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii de circulație a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că și reclamanții sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În acest context, deși se poate retine că, in sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecata - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – instanța de recurs considera necesar sa reitereze că, in opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecința a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii parților în situația anterioara (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executata, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat. În consecința, nu se impunea în cauză, cum în mod nelegal au decis instanța de fond si cea de apel, restituirea și a diferenței de valoare dintre prețul actualizat, plătit de intimații reclamanți, și valoarea de circulație a bunului imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996, în considerarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 republicate și Legii nr. 1/2009, ci doar achitarea de către M.F.P.

a sumei ce reprezenta prețul imobilului la data cumpărării, sumă actualizată în raport de rata inflației, si care a fost deja obținuta de către intimați reclamanți B.I. și B.E., conform sentinței civile nr. 10.294 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă si irevocabilă. Pentru considerentele expuse, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de recurentul pârât M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe care o va modifica; va admite apelul declarat de M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții B.I. și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe care o modifică. Admite apelul declarat de M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții B.I. și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2011.