ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9

martie 2009, pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă, sub nr.

8861/3/2009, reclamanții B.I. și B.E. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul M.F.P., ca, pe baza hotărârii judecătorești ce se va

pronunța, pârâtul să fie obligat la plata diferenței dintre

valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 2

și prețul actualizat al acestui apartament, achitat în baza

contractului de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au deținut imobilul menționat

în baza contractului de vânzare - cumpărare și că, în urma

acțiunii în revendicare formulată de moștenitoarea fostului

proprietar al imobilului, acest contract a fost desființat, contractul

fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, prin

sentința civilă nr. 10294 din 16 decembrie 2005, pronunțată

în Dosarul nr. 662/2005 de către Judecătoria Sectorului 2

București a fost restituit prețul indexat al apartamentului

menționat.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50

și art. 50

1

și art. 55 din Legea nr. 10/2001, art. 1337 -

1346 C. civ., art. 998-999 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1066 din 6 octombrie 2009, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 600.800 lei, cu

titlu de pretenții, către reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au

deținut imobilul litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare,

contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În urma acțiunii

în revendicare, ce a fost finalizată, definitiv și irevocabil, prin

Decizia civilă nr. 443/2008, pronunțată în Dosarul nr. 7703/2/2007

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, titlul

reclamanților a fost desființat, aceștia fiind obligați

să lase imobilul în deplină proprietate si posesie moștenitoarei

fostului proprietar al imobilului litigios.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor. Valoarea despăgubirilor se stabilește prin

expertiză.

Prin încheierea din

17 noiembrie 2009, pronunțată în ședința din camera de consiliu,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de

îndreptare a erorii materiale, formulată de petenții B.I. si B.E.,

și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele

sentinței civile nr. 1066 din 06 octombrie 2009, în sensul de a se

menționa suma de 600.800 lei, în loc de 60.800 lei, cum, din eroare, s-a

trecut.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul M.F.P., reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București.

Prin Decizia

civilă nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins

apelul, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea a reținut

următoarele:

Nu este

întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de apelant, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile

art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009.

Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

se face de

către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Conform art. 501,

proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește

prin expertiză.

Din examinarea

și interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă cu certitudine,

contrar celor susținute de apelant, că el este cel care are calitate

procesuală pasivă în litigiu și nu Primăria Municipiului

București. Pe de altă parte, nu prezintă nici o

relevanță dacă au fost anulate sau nu contractele de vânzare -

cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât noțiunea

de „desființate prin hotărâri judecătorești” se referă

nu doar la acțiunile în nulitatea contractului de vânzare –

cumpărare, ci și la acțiunile în revendicare admise, situație

în care, deși contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat,

totuși, cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra

imobilului, fiind evins.

Curtea apreciază

că, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să

deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi

speciale a apelantului în acest caz. Că este așa, rezultă

și din faptul că, în aceste situații particulare, în care au fost

înstrăinate imobilele, în condițiile Legii nr. 112/1995, cel care a

încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria

Municipiului București, ci Statul Român, prin M.F.P., el fiind cel care

trebuie să răspundă și în cazul desființării

contractelor.

Nu este

întemeiată nici critica referitoare la modul de calcul, întrucât, potrivit

dispozițiile legale arătate, valoare se stabilește prin

expertiză, ceea ce a făcut și tribunalul, acordând valoarea

astfel cum a fost stabilită prin expertiză, necontestată în

fața primei instanțe de către apelantul - pârât.

Cu privire la

restituirea comisionului de 1%, Curtea reține că apelantul este

într-o veritabilă eroare, întrucât a fost obligat la valoarea de

circulație a imobilului, și nu la prețul reactualizat, astfel

că nu se pune problema comisionului de 1%, si nici nu a formulat, în

fața instanței de fond, o cerere în acest sens, referitoare la

deducerea comisionului pe care nu l-ar fi încasat.

De altfel, Curtea

reține că, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995,

unitățile specializate care evaluează și vând apartamente

(în speță, SC F. SA) aveau dreptul să încaseze un comision de 1%

din prețul apartamentelor vândute în temeiul legii, neexistând

dispoziții legale care să stipuleze restituirea acestui comision, în

caz de desființare a contractelor încheiate, sau în caz de evicțiune.

Nu se poate susține o îmbogățire fără justă

cauză a unităților specializate menționate, deoarece

comisionul era încasat în temeiul legii, pentru activitatea de evaluare și

vânzare a locuințelor care făceau obiectul acesteia.

Nici critica

referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale nu este întemeiată,

întrucât instanța de fond nu l-a obligat la plata vreunei dobânzi legale,

ci exclusiv la suma stabilită, potrivit dispozițiilor legale prin

expertiză.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

solicitând admiterea recursului, în sensul modificării deciziei recurate

și respingerii cererii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurentul a invocat următoarele critici:

Instanța de

apel, în mod greșit, a respins apelul M.F.P., respingând excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestuia și menținând

obligația de plata a M.F.P., pe considerentul că restituirea

prețului prevăzut la art. 50 se face de către M.F.P.

Astfel, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, este

necesar a aprecia că, inclusiv după intrarea în vigoare a acestui act

normativ, trebuie realizată distincția între prețul actualizat

și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor

interesate, această distincția funcționând în raport de

modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract

de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut

bunul imobil, fie prin desființarea contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credința, ce reprezentă

titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii

acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor.

Instanța, la

pronunțarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere faptul

că, și după apariția Legii nr. 1/2009, s-au păstrat

vechile dispoziții cuprinse în Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (2) al art.

50, referitoare la restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia

că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au

fost evinși, în sens larg, se impune acordarea valorii de piață

pentru imobile ce au formulat obiectul contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie

acordată, în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de către art. 501, respectiv „contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”.

Or, prin Decizia

civilă nr. 443 din 12 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a apreciat faptul că nu

poate fi reținută buna-credință, deoarece contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în timpul derulării procesului,

precum si faptul că nu se puteau încheia contractele de

vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind revendicat

imobilul și existând cerere de chemare în judecată împotriva statului

și a recurenților.

Prin urmare, apare în

mod evident faptul că contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții actuali fiind în

drept de a solicita doar prețul plătit reactualizat cu indicele de

inflație, acordat deja actualilor reclamanți, așa cum

aceștia au recunoscut pe parcursul procesului.

Astfel, în mod

greșit, instanța de apel a respins apelul M.F.P., menținând

obligația de plată în sarcina acestuia, în condițiile în care nu

au fost îndeplinite condițiile legale pentru a se institui o astfel de

obligație, în cauză, intervenind desființarea titlului de

proprietate, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

urmând a se aplica regulile care guvernează efectele nulității

contractelor și restituirii prețului reactualizat, iar nu a se

dispune plata valorii de circulație a imobilului în litigiu.

În drept, au fost

invocate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații

reclamanți B.I. și B.E. au formulat întâmpinare, în condițiile art.

308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca

nefundat, considerând că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă

din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 1/2009, care derogă de la

dreptul comun, iar plata valorii de circulație a imobilului in litigiu se

impune întrucât, deși au fost cumpărători de

bună-credință, au fost deposedați de bunul lor.

În susținerea

întâmpinării, intimații au depus înscrisuri privind litigiile

anterioare referitoare la bunul imobil ce a format obiectul contractului de

vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1996 si cererea depusa la C.E.D.O.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, și a dispozițiilor

legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Analizând primul

motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât

M.F.P., excepția procesuală de fond, absolută, peremptorie a

lipsei calității procesuale pasive, în raportul juridic dedus

judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune,

Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile

Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod expres, că plata sumelor,

reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași

ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se

face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât

legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (prin

puterea, în virtutea legii) și această normă specială

derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele

nulității și restituirea prestațiilor de către

vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în

virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Înalta Curte

găsește însă întemeiată critica recurentului prin care se

invocă greșita aplicare si interpretare a dispozițiilor legale

incidente privind distincția, nerealizată în cauză, între

prețul actualizat și valoarea de piață a imobilului, ce se

cuvine persoanelor îndreptățite.

În acest context,

instanța de recurs considera că, pentru a se putea analiza

această critică și soluțiile pronunțate în cauza, din

perspectiva legalității, este necesara o incursiune in

dispozițiile legale incidente în această materie.

Astfel, in

conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului

actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare –

cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22

decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2)

1

, cu

următorul cuprins: „cererile sau acțiunile în justiție, având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.

În același sens,

art. 50 alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

„restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)

1

se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Tot astfel, după

art. 50, se introduce un nou articol, art. 50

1

, cu următorul

cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se

stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază

că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009,

publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată

distincția între prețul actualizat și prețul de

piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și

această distincție funcționează, în raport de modalitatea

în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare –

cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil,

fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat

cu rea-credință, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o

consecință a admiterii acțiunii in nulitate, sau prin admiterea

unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de

proprietate.

Constatând ca,

deși legislația evocată nu excelează prin rigoare, pentru

că nu se înțelege care ar fi ipoteza în care contractele de vânzare –

cumpărare, deși au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, pot fi totuși desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, Curtea apreciază că,

menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin.

(3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2)

1

,

și introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia

că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au

fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii

de piață, valorii venale a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995,

ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care,

menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși,

prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

În acest punct,

Înalta Curte consideră necesar să analizeze și

jurisprudența C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu

această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în

analizarea privării de proprietate și a despăgubirilor ce

trebuie să însoțească o asemenea măsură, chiar în

această jurisprudența a instanței de contencios european, ce

formează împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de

convenționalitate ce se impune cu forța obligatorie instanțelor.

Astfel, Înalta Curte

apreciază că prezenta cauză se diferențiază în mod

esențial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie

2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod

irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare,

ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că

acel contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin

intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare,

exercitată de un terț, oficial al statului - procurorul general, a

fost desființat titlul reclamantei, care constituia un „bun”, în sensul

autonom convențional, și reclamanta a suferit o privare de

proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de

proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească

o despăgubire proporțională, sub forma unei indemnizații

raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.

Or, în speța

dedusă judecății, contrar susținerilor intimaților –

reclamanți, potrivit cărora ar fi fost de bună –

credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 24

octombrie 1996, s-a stabilit, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 790

din 19 octombrie 2004, pronunțata de Curtea de Apel București,

că buna-credință a acestora este exclusă, în

condițiile în care contractul de vânzare - cumpărare menționat a

fost perfectat, deși titlul statului era contestat, situație cunoscuta

de parți, cu consecința constatării existentei unei cauze

ilicite, ce afectează valabilitatea actului, lipsindu-l de efecte.

Astfel, în opinia

Înaltei Curți, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil,

printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu

mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata

că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate

al intimaților – reclamanți B.I. și B.E., ca urmare a

nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu consecința

aplicării regulilor care guvernează efectele nulității

contractelor și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii

de circulație a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi

acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că și

reclamanții sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun”, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În acest context,

deși se poate retine că, in sensul său etimologic,

evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecata - evincere

est vicendo in judicio aliquid auferre – instanța de recurs considera

necesar sa reitereze că, in opinia sa, în cauză, nu sunt incidente

aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de

vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul

translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o

consecința a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile

principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv

desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința

repunerii parților în situația anterioara (restitutio in integrum).

În temeiul acestor

principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie

restituit, pentru ca părțile raportului juridic sa ajungă în

situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligația

fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic,

desființat retroactiv, deși executata, apare ca și când nu a

existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe

plata lucrului nedatorat.

În consecința,

nu se impunea în cauză, cum în mod nelegal au decis instanța de fond

si cea de apel, restituirea și a diferenței de valoare dintre

prețul actualizat, plătit de intimații reclamanți, și

valoarea de circulație a bunului imobil ce a format obiectul contractului

de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996, în considerarea

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 republicate și Legii nr.

1/2009, ci doar achitarea de către M.F.P. a sumei ce reprezenta

prețul imobilului la data cumpărării, sumă actualizată

în raport de rata inflației, si care a fost deja obținuta de

către intimați reclamanți B.I. și B.E., conform

sentinței civile nr. 10.294 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei

sectorului 2 București, rămasă definitivă si

irevocabilă.

Pentru considerentele

expuse, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

admite recursul declarat de recurentul pârât M.F.P., reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, împotriva Deciziei civile nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, pe care o va modifica; va admite apelul

declarat de M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței

civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, pe care o va schimba în tot,

în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții

B.I. și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Deciziei civile

nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe care o

modifică.

Admite apelul

declarat de M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței

civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în tot,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții B.I.

și B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2011.