ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8575/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 652 din 4 mai 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea formulată de reclamanții M.V., M.A., M.H.A. și S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.069.238 RON către reclamanți, reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului situat în București, str. C.B. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X M.N. și M.V. au cumpărat de la Primăria Municipiului București reprezentată prin SC T. SA imobilul situat în București, str. C.B.

După decesul lui M.N., prin Certificatul de moștenitor nr. X s-a constatat calitatea de moștenitori a reclamanților M.V., M.A., M.H.A. și S.A. Prin Sentința civilă nr. 6/2007 a Judecătoriei sectorului 3 București s-a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, s-a admis în parte acțiunea în revendicare și au fost obligați M.V., M.A., M.H.A. și S.A. să lase reclamanților în deplină proprietate imobilul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. X. A reținut că acest contract a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți să primească valoarea de piață a imobilului, în raport de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Această valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert I.M.A., ca fiind de 1.069.238 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 23A din 13 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat apelantul la plata prețului de vânzare a imobilului, respectiv suma de 11.566,76 RON, reactualizată cu indicele de inflație la data plății efective și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.

Pentru soluționarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, care definesc noțiunea de contract desființat, dar și faptul că prin Sentința civilă nr. 6/2007 s-a reținut, cu putere de lucru judecat, reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995. De aceea, a apreciat că în mod greșit prima instanță a stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării integrale a reclamanților prin acordarea prețului de piață al imobilului în litigiu, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc chiriașii-cumpărători doar la restituirea prețului actualizat plătit pentru imobil potrivit contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Reclamanții M.V., M.A., M.H.A. și S.A. au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerii sentinței instanței de fond. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că Primăria Municipiului București avea obligația să-i informeze pe cumpărători, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la existența vreunui impediment la vânzarea imobilului, că nu au avut niciun moment competența de a aprecia asupra valabilității titlului de preluare a imobilului, că în speța de față nu poate fi analizată buna sau reaua-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci doar condițiile de desființare a acestuia, fiind aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, au susținut că buna sau reaua-credință a chiriașului dobânditor a fost analizată doar ca apărare pe fond, condițiile de valabilitate ale contractului nefiind supuse atenției instanței, pentru a dispune cu privire la nulitatea acestuia.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul a criticat decizia atacată, arătând că este terț față de contractul încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC T. SA, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de primărie.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului, că deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului. De asemenea, nu este întrunită condiția desființării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed: Recursul reclamanților va fi privit ca nefondat, apreciindu-se că, în mod corect, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Problema de analizat este aceea a bunei sau relei-credințe a chiriașilor-cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, față de împrejurarea că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 obligă instanța să distingă între o desființare a contractului ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și o desființare a actului încheiat cu respectarea acestor dispoziții legale. Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că nu aveau competența de a aprecia asupra valabilității titlului de preluare a imobilului, împrejurare față de care nu se poate reține reaua lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită.

În analiza acestei critici instanța trebuie să aibă în vedere existența Sentinței civile nr. 6 din 4 ianuarie 2007 a Judecătoriei sector 3 București, prin care, deși capătul de cerere referitor la declararea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iunie 1999 a fost respins ca prescris, acțiunea în revendicarea bunului ce face obiectul acestui contract a fost admisă. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut reaua-credință a cumpărătorilor, care au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu valabil.

De aceea, instanța a apreciat că nu pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței de drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că Sentința civilă nr. 6/2007 are putere de lucru judecat cu privire la constatarea relei-credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări care se transpun în forma efectului negativ, apt să oprească o a doua judecată și respectiv, a efectului pozitiv al lucrului judecat, de natură să demonstreze o anumită situație în legătură cu raporturile juridice dintre părți.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară. Considerentele unei hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât soluția ce se regăsește în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod necesar pe acestea și nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la motive, în care se află tocmai rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Doctrina și jurisprudența au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești, atunci când acestea conțin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase.

Faptul că soluția asupra unei asemenea chestiuni este conținută în considerente, iar nu în dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive. Ceea ce trebuie să intereseze în principal, nu este locul situării soluției, ci faptul că asupra unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, s-a dat o rezolvare. Ca urmare, chestiunea relei-credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind tranșată irevocabil prin sentința amintită, ea nu mai poate face obiectul analizei în recursul promovat de reclamanți. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc pe chiriașii-cumpărători doar la restituirea prețului actualizat plătit pentru imobil, potrivit contractului.

Cât privește recursul promovat de pârât, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea acestuia că este terț față de Contractul de vânzare-cumpărare nr. X, încheiat între reclamanți și SC T. SA, în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În același timp, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de părți, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții M.V., M.A., M.H.A. și S.A. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 23 A din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 decembrie 2011.