ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8575/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8575/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând, în
condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;
Prin Sentința civilă nr. 652 din 4 mai 2010
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea formulată de
reclamanții M.V., M.A., M.H.A. și S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.069.238 RON către
reclamanți, reprezentând contravaloarea prețului de piață al imobilului situat
în București, str. C.B.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr.
X M.N. și M.V. au cumpărat de la Primăria Municipiului București reprezentată
prin SC T. SA imobilul situat în București, str. C.B. După decesul lui M.N.,
prin Certificatul de moștenitor nr. X s-a constatat calitatea de moștenitori a
reclamanților M.V., M.A., M.H.A. și S.A. Prin Sentința civilă nr. 6/2007 a
Judecătoriei sectorului 3 București s-a respins ca prescris capătul de cerere
având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare, s-a admis în parte acțiunea în revendicare și au fost
obligați M.V., M.A., M.H.A. și S.A. să lase reclamanților în deplină
proprietate imobilul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr.
X. A reținut că acest contract a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii
în revendicare, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți să primească
valoarea de piață a imobilului, în raport de dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Această valoare a fost stabilită prin raportul
de expertiză efectuat de expert I.M.A., ca fiind de 1.069.238 RON.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Prin Decizia civilă
nr. 23A din 13 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte
sentința, în sensul că a obligat apelantul la plata prețului de vânzare a
imobilului, respectiv suma de 11.566,76 RON, reactualizată cu indicele de
inflație la data plății efective și a menținut celelalte dispoziții ale
sentinței atacate.
Pentru a decide
astfel, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a soluționat cauza
prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și că în mod
corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului
Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus
judecății.
Pentru soluționarea
motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, Curtea a reținut incidența
dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, care definesc
noțiunea de contract desființat, dar și faptul că prin Sentința civilă nr.
6/2007 s-a reținut, cu putere de lucru judecat, reaua-credință a cumpărătorilor
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv încălcarea art. 1 din
Legea nr. 112/1995. De aceea, a apreciat că în mod greșit prima instanță a
stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării integrale a reclamanților
prin acordarea prețului de piață al imobilului în litigiu, în cauză fiind
aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care
îndreptățesc chiriașii-cumpărători doar la restituirea prețului actualizat
plătit pentru imobil potrivit contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul
Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București.
Reclamanții M.V.,
M.A., M.H.A. și S.A. au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în
sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerii sentinței instanței
de fond. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea
recursului, reclamanții au susținut că Primăria Municipiului București avea
obligația să-i informeze pe cumpărători, la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare, cu privire la existența vreunui impediment la vânzarea
imobilului, că nu au avut niciun moment competența de a aprecia asupra
valabilității titlului de preluare a imobilului, că în speța de față nu poate
fi analizată buna sau reaua-credință la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare, ci doar condițiile de desființare a acestuia, fiind
aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001. De
asemenea, au susținut că buna sau reaua-credință a chiriașului dobânditor a
fost analizată doar ca apărare pe fond, condițiile de valabilitate ale
contractului nefiind supuse atenției instanței, pentru a dispune cu privire la
nulitatea acestuia.
Pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a deciziei civile atacate
în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea
acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Pârâtul a criticat
decizia atacată, arătând că este terț față de contractul încheiat între
reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC T. SA, având
doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele
încasate de primărie. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt
de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor
Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai
larg decât simpla restituire a prețului, că deposedarea reclamanților de imobil
întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este
de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a
vânzătorului. De asemenea, nu este întrunită condiția desființării contractului
de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Analizând
recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea
sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
Recursul
reclamanților va fi privit ca nefondat, apreciindu-se că, în mod corect,
instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Problema de analizat
este aceea a bunei sau relei-credințe a chiriașilor-cumpărători la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, față de împrejurarea că dispozițiile art. 50
din Legea nr. 10/2001 obligă instanța să distingă între o desființare a
contractului ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și o
desființare a actului încheiat cu respectarea acestor dispoziții legale.
Susținerea
recurenților-reclamanți în sensul că nu aveau competența de a aprecia asupra
valabilității titlului de preluare a imobilului, împrejurare față de care nu se
poate reține reaua lor credință la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, nu poate fi primită.
În analiza acestei
critici instanța trebuie să aibă în vedere existența Sentinței civile nr. 6 din
4 ianuarie 2007 a Judecătoriei sector 3 București, prin care, deși capătul de
cerere referitor la declararea nulității absolute a Contractului de
vânzare-cumpărare din 24 iunie 1999 a fost respins ca prescris, acțiunea în revendicarea
bunului ce face obiectul acestui contract a fost admisă.
Pentru a hotărî
astfel, judecătoria a reținut reaua-credință a cumpărătorilor, care au
contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat
era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din
Legea nr. 112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor
preluate cu titlu valabil. De aceea, instanța a apreciat că nu pot invoca în
favoarea lor excepția validității aparenței de drept pentru a păstra locuința
ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut pentru
încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Față de aceste
argumente, Înalta Curte constată că Sentința civilă nr. 6/2007 are putere de
lucru judecat cu privire la constatarea relei-credințe a cumpărătorilor la
încheierea contractului.
Autoritatea de lucru
judecat cunoaște două manifestări care se transpun în forma efectului negativ,
apt să oprească o a doua judecată și respectiv, a efectului pozitiv al lucrului
judecat, de natură să demonstreze o anumită situație în legătură cu raporturile
juridice dintre părți.
Efectul pozitiv al
autorității de lucru judecat presupune că cele tranșate jurisdicțional se impun
în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul
sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară.
Considerentele unei
hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât
soluția ce se regăsește în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod necesar pe
acestea și nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la motive, în care se află
tocmai rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei.
Doctrina și
jurisprudența au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de atac
împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești, atunci când acestea
conțin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase.
Faptul că soluția
asupra unei asemenea chestiuni este conținută în considerente, iar nu în
dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru contestarea
autorității de lucru judecat a unor astfel de motive. Ceea ce trebuie să
intereseze în principal, nu este locul situării soluției, ci faptul că asupra
unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a
părților, s-a dat o rezolvare.
Ca urmare, chestiunea
relei-credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
fiind tranșată irevocabil prin sentința amintită, ea nu mai poate face obiectul
analizei în recursul promovat de reclamanți.
Pe cale de
consecință, în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză a
dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc pe
chiriașii-cumpărători doar la restituirea prețului actualizat plătit pentru
imobil, potrivit contractului.
Cât privește recursul
promovat de pârât, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității
procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată
de instanțele de fond și apel.
Deși susținerea acestuia
că este terț față de Contractul de vânzare-cumpărare nr. X, încheiat între
reclamanți și SC T. SA, în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului
București, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care
recurentul le pretinde.
Obligația de
restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate
nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a
restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile.
În același timp, art.
20 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de
desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a
actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru
fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca
titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei
acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului,
în condițiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziții
legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe
care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din
care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor
Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația de
răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de
dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația
Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român,
de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al
imobilului în cauză.
Condițiile speciale
instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a
contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură
foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1),
precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului
Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei
dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura
prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele
contractului încheiat.
Obligația instituită
de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a
debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică
promovată de recurent nu poate fi reținută.
Pentru toate aceste
considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge ca nefondate recursurile declarate de părți, cu consecința
menținerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate
recursurile declarate de reclamanții M.V., M.A., M.H.A. și S.A. și pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
București împotriva Deciziei nr. 23 A din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 06 decembrie 2011.