ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3492/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții V.G., V.R. și U.A.O. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 RON reprezentând (estimativ) prețul de piață al imobilului situat în București, strada B., urmând ca printr-o expertiză să se stabilească cuantumul exact al pretențiilor. La data de 15 decembrie 2009, reclamanții au precizat pretențiile ca fiind în sumă de 538.605 RON echivalentul valorii de piață a imobilului. Prin sentința civilă nr. 1460 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 538.065 RON despăgubiri către reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a dobândit, împreună cu soția sa, V.E., în prezent decedată, imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat prin admiterea acțiunii în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului. În raport de situația de fapt și de drept, Tribunalul a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a admis acțiunea precizată, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expert S.C. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

a Municipiului București, iar prin decizia nr. 259 A din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Conform sentinței civile nr. 1148 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă, reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie, foștilor proprietari A.A.A. și A.A.C., apartamentul situat în strada B. dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP din 25 martie 1996 încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA. În condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilului, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare se face de către Ministerul Finanțelor Publice, acesta având calitate procesuală pasivă în calitate de titular al acestei obligații.

În ce privește fondul pretențiilor, prin decizia civilă nr. 630A din 09 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a statuat că reclamanții au încheiat cu bună credință, în acord cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare. În consecință, urmare a admiterii acțiunii în revendicare, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea valorii de piață a imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs se critică hotărârea pronunțată de Curtea de Apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesual pasivă în prezentul litigiu. Într-o astfel de acțiune, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Primăria Municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice deoarece acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor. Se invocă în acest sens dispozițiile art. 1344 din C. civ. și principiul relativității efectelor contractului și se arată că Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Reaua credință a reclamanților nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceștia știau sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de către fostul proprietar și nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Or, de vreme ce reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piața a imobilului în cauză. Intimații au invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte constată însă că, prin criticile invocate, recurentul a susținut greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se exercita controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 1 situat în București, strada B., București a fost dobândit de reclamantul V.G., împreună cu soția sa, V.E., în prezent decedată, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 2989 din 08 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București rămasă definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că V.G. și V.E. au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, iar prin decizia civilă nr. 630 A din 09 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului, A.A.A.

și A.A.C. și au fost obligați pârâții V.G. și V.E. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu. Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză. Restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia.

Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997 s-a făcut cu buna credință a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Pe de altă parte, concluziile instanțelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamanți, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, se regăsește și în ipoteza în care aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari. De aceea, trebuie admis că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea prețului de piață al bunului în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de față. Se mai susține prin recursul declarat că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamanții au fost evinși din dreptul de proprietate dobândit asupra imobilului și norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Critica nu este întemeiată.

Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul de piață al bunului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de a prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași art. și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al apartamentului.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 259 A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.