ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3492/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3492/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2009
pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții V.G., V.R. și
U.A.O. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și au
solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul
la plata sumei de 500.000 RON reprezentând (estimativ) prețul de piață al imobilului
situat în București, strada B., urmând ca printr-o expertiză să se stabilească cuantumul
exact al pretențiilor.
La data de 15
decembrie 2009, reclamanții au precizat pretențiile ca fiind în sumă de 538.605
RON echivalentul valorii de piață a imobilului.
Prin sentința civilă
nr. 1460 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis
acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 538.065 RON despăgubiri către reclamanți.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a dobândit, împreună cu soția sa, V.E.,
în prezent decedată, imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, contractul de
vânzare-cumpărare a fost desființat prin admiterea acțiunii în revendicare promovată
de fostul proprietar al imobilului.
În raport de situația
de fapt și de drept, Tribunalul a constatat incidența în cauză a prevederilor
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, în raport de care a admis acțiunea precizată,
cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expert
S.C.
Împotriva acestei sentințe
a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului
București, iar prin decizia nr. 259 A din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Curtea de Apel a avut
în vedere următoarele considerente:
Conform sentinței civile
nr. 1148 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, definitivă și irevocabilă, reclamanții din prezenta cauză au fost obligați
să lase în deplină proprietate și posesie, foștilor proprietari A.A.A. și A.A.C.,
apartamentul situat în strada B. dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul
de vânzare-cumpărare nr. PP din 25 martie 1996 încheiat între reclamanți și Primăria
Municipiului București prin SC H.N. SA.
În condițiile art. 50
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilului, ca
urmare a admiterii acțiunii în revendicare se face de către Ministerul Finanțelor
Publice, acesta având calitate procesuală pasivă în calitate de titular al acestei
obligații.
În ce privește fondul
pretențiilor, prin decizia civilă nr. 630A din 09 septembrie 2008 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, s-a statuat că reclamanții au încheiat cu bună credință, în acord cu dispozițiile
Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare.
În consecință, urmare
a admiterii acțiunii în revendicare, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea valorii
de piață a imobilului, în condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei pronunțate
de instanța de apel, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice.
Prin motivele de recurs
se critică hotărârea pronunțată de Curtea de Apel pentru următoarele considerente,
întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Ministerul Finanțelor
Publice nu are calitate procesual pasivă în prezentul litigiu.
Într-o astfel de acțiune,
calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială
vânzătoare (în speță, Primăria Municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor
Publice deoarece acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații,
nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor.
Se invocă în acest sens
dispozițiile art. 1344 din C. civ. și principiul relativității efectelor contractului
și se arată că Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului
dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract,
având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele
încasate de Primăria Municipiului București.
În situația evingerii
cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza
contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție
pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate
cu dispozițiile art. 1337 C. civ.
Pe de altă parte, potrivit
prevederilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri
la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție
este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii
nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În prezenta cauză, nu
este îndeplinită nici o condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr.
10/2001.
Reaua credință a reclamanților
nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceștia știau sau ar fi putut
ști că imobilul este revendicat de către fostul proprietar și nu există nici o hotărâre
judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, nu este
îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desființat
prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Or, de vreme ce reclamanții
nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce
privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat
de către aceștia cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, nu
se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând
valoarea de piața a imobilului în cauză.
Intimații au invocat excepția
nulității recursului, arătând că motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise
prevederilor art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte constată
însă că, prin criticile invocate, recurentul a susținut greșita aplicare în cauză
a dispozițiilor art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. Prin urmare,
motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
urmând a se exercita controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare
a hotărârii.
Analizând decizia recurată
în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că
recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză
că apartamentul nr. 1 situat în București, strada B., București a fost dobândit
de reclamantul V.G., împreună cu soția sa, V.E., în prezent decedată, prin contractul
de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentința civilă
nr. 2989 din 08 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București rămasă definitivă
și irevocabilă, s-a stabilit că V.G. și V.E. au fost de bună-credință la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, iar prin decizia civilă nr. 630 A
din 09 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost
admisă acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari ai imobilului, A.A.A.
și A.A.C. și au fost obligați pârâții V.G. și V.E. să le lase în deplină proprietate
și liniștită posesie apartamentul în litigiu.
Pornind de la situația
de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor
legale incidente în cauză.
Restituirea prețului achitat
în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995
către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate
asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50
1
din
Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor
acesteia.
Constatarea făcută de
instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea
contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997 s-a făcut cu buna credință a cumpărătorilor
nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu
anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar
dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere
de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile
unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Pe de altă parte, concluziile
instanțelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamanți, a prevederilor
Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997,
unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare
care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu
nu a fost desființat, aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice
dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor
proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența
în cauză a prevederilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Rațiunea pentru care legiuitorul
a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor
ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile,
se regăsește și în ipoteza în care aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra
imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari.
De aceea, trebuie admis
că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu
respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii
acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul
la restituirea prețului de piață al bunului în condițiile art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte
constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale
în cauza de față.
Se mai susține prin recursul
declarat că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, împrejurarea
că reclamanții au fost evinși din dreptul de proprietate dobândit asupra imobilului
și norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat
la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor
art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată.
Printr-o normă specială
cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma
generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația
de a restitui prețul de piață al bunului către chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Constatând că, în cauză,
situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de a prevederile art. 50
alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă
aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași art. și a stabilit
în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al apartamentului.
Prin urmare, pentru considerentele
expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,
recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul
declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București
împotriva deciziei nr. 259 A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 aprilie 2011.