ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 580/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 118/2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților C.C.F. și P.A.S.D. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. S-a reținut că pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă. În motivarea sentinței, s-a arătat că reclamanților nu li se cuvine prețul de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și de care au fost deposedați prin efectele unei acțiuni în revendicare promovată de foștii proprietari, întrucât au încălcat dispozițiile legale la momentul încheierii actului.

S-a mai reținut că aspectele de mai sus au fost reliefate de o hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 7074/2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a admis acțiunea în revendicare împotriva reclamanților, hotărâre care, a reținut judecătorul fondului, deși există indicii că ar fi rămas irevocabilă, nu a fost depusă la dosar. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, arătând că judecătorul nu și-a exercitat rolul activ și că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost considerat ca fiind valid prin hotărâre judecătorească. Prin decizia civilă nr. 574A din 04 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți C.C.F.

și P.A.S.D. împotriva sentinței civile nr. 118 din 3 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare din anul 1997, reclamanții au cumpărat imobilul situat în București, I.A. nr. 5, ap. 2, sector 1, în temeiul Legii nr. 112/1995. Acțiunea de constatare a nulității actului a fost respinsă prin sentința civilă nr. 4584/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 194/2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 7074/2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari și au fost obligați reclamanții să le lase acestora în proprietate și posesie imobilul în litigiu. Considerând că această ultimă hotărâre dovedește reaua credință a reclamanților și apreciind că sentința amintită a intrat în puterea lucrului judecat, judecătorul fondului a respins acțiunea reclamanților. În același timp însă, judecătorul a precizat în considerente că nu poate aprecia caracterul irevocabil al hotărârii în revendicare, întrucât aceasta nu a fost depusă la dosar. Așa fiind, Curtea a apreciat că judecătorul fondului a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., care îl obligau să stăruie pentru aflarea adevărului și și-a bazat hotărârea pe acte pe care chiar acesta precizează că nu le-a putut studia, nefiind depuse la dosar. Pentru aceste considerente, în baza art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca sentința ce se va pronunța să dezlege fondul cererii, fără prejudiciul unui grad de jurisdicție, prin prisma tuturor probelor invocate de părți și de judecător. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții C.C.F. și P.A.S.D. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice. Reclamanții, prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., au criticat decizia pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât instanța trebuia să soluționeze apelul în fond. Pârâtul, prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat că prima instanță a reținut corect situația de fapt și de drept, nefiind necesară verificarea aspectului irevocabil al sentinței și a solicitat admiterea recursului și respingerea apelului declarat de reclamanți. Prin decizia nr. 5158 din 14 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanții C.C.F. și P.A.S.D. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 574A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță pentru judecarea apelului reclamanților.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, a reținut că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a desființa hotărârea primei instanțe, atunci când prima instanță fie a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fie a judecat cu încălcarea normelor de citare a părții. Niciuna din cele două ipoteze nu sunt incidente, câtă vreme prima instanță a soluționat pricina în fond, așa încât decizia pronunțată de instanța superioară de fond este dată cu încălcarea naturii devolutive a căii ordinare de atac a apelului. Așa cum prevede art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, având, de asemenea, posibilitatea de a încuviința refacerea sau completarea probelor noi încuviințate în condițiile art. 292 C. proc.

civ. Instanța de apel avea posibilitatea să ordone, în temeiul art. 292 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., completarea probatoriului sub aspectele menționate în decizia recurată. În ceea ce privește recursul Ministerului Finanțelor Publice, acesta a fost admis, ca o consecință a admiterii recursului reclamanților, precum și a motivului de recurs referitor la judecata în fond a apelului, instanța de apel urmând a analiza celelalte motive de recurs ca apărări de fond. Pe rolul Curții de Apel a București, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 7887/2/2011. În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu a fost administrat nici un mijloc de probă.

Prin decizia civilă nr. 179A din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 350.600 euro, echivalent în RON la data plății efective, la cursul Băncii Naționale a României, reprezentând valoarea de circulație a imobilului compus din apartamentul nr. 2 și terenul aferent de 53,97 mp, situat în București, sector 1, str. I.A. nr. 5. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și a fost omologat raportul de expertiză efectuat de expert V.R.M. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din str. I.A.

nr. 5, sector 1, București și cota de teren corespunzătoare. Prin sentința civilă nr. 4584/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997 și s-a reținut valabilitatea acestuia, ca o consecință a bunei-credințe a apelanților reclamanți.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 2436 din 10 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București și prin decizia civilă nr. 194 din 08 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost menținută sentința în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997. În considerentele hotărârii menționate, s-a reținut cu putere de lucru judecat că apelanții-reclamanți au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat. Prin sentința civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către P.R.

și au fost obligați apelanții-reclamanți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 din str. I.A. nr. 5, sector 1, București și cota de teren corespunzătoare. Prin considerentele deciziei civile nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului București au fost înlăturate susținerile din cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cu privire la reaua-credință a apelanților-reclamanți și s-a statuat, în mod definitiv și irevocabil, că nu are relevanță buna sau reaua-credință a apelanților, fiind soluționată acțiunea în revendicare prin prisma criteriilor de preferabilitate.

Potrivit art. 50 1 din lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Restituirea prețului de piață se face de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Textul art. 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace, în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Aceasta este ipoteza și în cauza dedusa judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de apelanții-reclamanți nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare, astfel că nu își mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de „desființat”, din cuprinsul textului în discuție. Ca atare, instanța de apel a constatat că sunt fondate criticile formulate de către apelanții-reclamanți privind incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care justifica restituirea prețului de piață al imobilelor. Din acest punct de vedere, trebuie arătat că, în interpretarea art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sunt două situații de deosebit: - ipoteza in care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente disp.

art. 50 alin. (2), chiriașul compărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, și ipoteza in care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu, in situația admiterii acțiunii in revendicare, caz in care sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din lege. În ambele situații, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (2 1 ) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Deși în ambele texte menționate [art. 50 alin. (2) și art. 50 1 ], care vizează ipotezele arătate mai sus, se folosește termenul „desființat”, în privința contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul juridic al „desființării”, în sensul celor menționate mai sus, se deduce din însăși litera legii, in cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (2 1 ), prevăzându-se în mod expres: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”.

Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat și, deși textul legal menționat nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță și care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere, în mod unitar, pentru întreaga lege, deci, și în privința dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 . Așadar, în cauză, pentru ipoteza dedusă judecății, sunt aplicabile disp. art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin sentința civilă nr. 4584/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997, reținându-se bună-credință a apelanților.

Aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuție, ca o consecință a efectului negativ al puterii de lucru judecat. Cu toate acestea, contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectul său juridic, constând în recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, ca efect al sentinței civile nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați apelanții-reclamanți să lase în deplină proprietate și liniștită proprietate imobilul foștilor proprietari. Având în vedere considerentele menționate, Curtea a constatat că apelanții-reclamanți au dreptul să beneficieze de valoarea de circulație a imobilului, așa cum a fost raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe de către expertul tehnic judiciar V.R.M.

Astfel, conform completării la raportul de expertiză, valoarea de circulație a imobilului, la data evicțiunii, respectiv la data de 30 martie 2007, a fost stabilită la suma totală de 350.600 euro, din care 277.000 euro reprezintă valoarea apartamentului, iar 73.600 euro reprezintă valoarea terenului de sub apartament. Instanța de apel a constatat că nici una dintre părți nu a formulat obiecțiuni la completarea la raportul de expertiză, așa cum rezultă din practicaua sentinței civile apelate. De asemenea, în faza procesuală a apelului, nici una dintre părți nu a solicitat completarea sau refacerea raportului de expertiză tehnică judiciară. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, s-a constatat că aceasta nu a fost criticată prin motivele de apel, intrând în puterea lucrului judecat, prin neapelare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ce a fost admis prin decizia civilă nr. 487 din 06 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Or, expertiza efectuată în cauză nu face mențiuni cu privire la criteriile prevăzute de aceste standarde internaționale de evaluare, expertul limitându-se a indica faptul că a calculat valoarea actuală de circulație în conformitate cu recomandările din 10 februarie 2007, prin metoda comparației directe, având în vedere segmentul de lux al pieței de închiriere și ofertele existente la data evaluării pentru spații similare. În lipsa oricărei referiri la criteriile prevăzute de standardele internaționale și luarea în considerare a ofertelor pe piața de lux, instanța de casare a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind modul de calcul al despăgubirilor, motiv pentru care a dat îndrumări instanței de rejudecare să efectueze o nouă expertiză, cu respectarea acestor dispoziții legale.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 7887/2/2011*. Cu ocazia rejudecării apelului, față de îndrumările instanței de casare, obligatorii pentru instanța de rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a dispus suplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză de specialitate, pentru calcularea despăgubirilor potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți C.C.F. și P.A.S. împotriva sentinței civile nr. 118 din 03 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința apelată, astfel: A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 271.570 euro, în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând valoarea de circulație a imobilului apartament nr. 2 și teren aferent, obiect al contractului de vânzare - cumpărare din 09 ianuarie 1997. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În prealabil, Curtea a ținut să precizeze că analiza motivelor de apel urmează a fi făcută în raport și de dezlegările instanței de casare, care a reținut cu putere de lucru judecat că stabilirea despăgubirilor trebuie făcută cu respectarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Or, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Din analiza textului legal, Curtea a apreciat că se înțelege foarte clar care sunt condițiile în care se acordă foștilor proprietari prețul de piață pentru imobil, anume care dintre foștii proprietari sunt îndreptățiți a primi această valoare de piață a imobilului.

În acest sens, Curtea a reținut că dispoziția din Legea nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desființare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziții a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea uneia dintre condițiile impuse acest act normativ pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În cazul în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a statuat expres faptul că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

În speță, din hotărârile judecătorești depuse la dosar, rezultă că apelanții reclamanți au pierdut proprietatea imobilului prin sentința civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă cererea reclamantul P.R., formulată în contradictoriu cu apelanții reclamanți din prezenta cauză, care au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat în București, str. I.A.

nr. 5, sector 1. Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al apelanților reclamanți, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, în cadrul căreia, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a reprezentat titlul exhibat de aceștia. Mai mult, prin sentința civilă nr. 4584/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2436 din 10 decembrie 2003, pronunțată de către Tribunalul București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 194/2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997 și s-a reținut valabilitatea acestuia, ca o consecință a bunei-credințe a apelanților reclamanți.

În această situație, Curtea a apreciat că sunt întrunite cele două condiții prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, apelanții reclamanți fiind îndreptățiți să primească prețul de piață, calculat conform standardelor internaționale de evaluare. În acest sens, cu ocazia rejudecării apelului și respectând îndrumările instanței de casare, Curtea a dispus efectuarea unei noi expertize evaluatoare, care a concluzionat că valoarea de piață pentru imobilul în litigiu, la data de 30 martie 2007, când sentința civilă nr. 7074 din 03 mai 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a rămasă definitivă, prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București și s-a produs evicțiunea, este de 309.530 euro, valoare calculată în raport de indicii prețurilor de consum.

Urmare încuviințării obiecțiunilor formulate de apelanții reclamanți, valoarea de piață calculată prin metoda comparației directe, conform Standardelor Internaționale de Evaluare, a fost stabilită la suma de 271.570 euro. Analizând sumele calculate prin cele două metode folosite de expert, respectiv cea de multiplicare a indicelui prețurilor de consum furnizat de Institutul Național de Statistică și cea a comparației directe, conform Standardelor Internaționale de Evaluare, Curtea a apreciat că cea din urmă metodă stabilește valoarea de piață reală a imobilului în litigiu, apelanții reclamanți fiind îndreptățiți să primească prețul de piață astfel calculat.

Apărările intimatului pârât Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune, pentru imobilele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, presupune diferența dintre valoarea de circulație a imobilului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului, la momentul evicțiunii, vor fi înlăturate, sub acest aspect, statuându-se cu putere de lucru judecat, de către instanța de casare, cu ocazia soluționării recursului declarat de acest intimat, care a reținut că aceste susțineri sunt nefondate, atâta timp cât legea operează cu un singur criteriu clar, și anume acela al valorii de piață al imobilului. În raport de cele reținute, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ. și a admis apelul formulat de apelanții reclamanți C.C.F. și P.A.S., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 271.570 euro, în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând valoarea de circulație a imobilului apartament nr. 2 și teren aferent, obiect al contractului de vânzare–cumpărare din 09 ianuarie 1997. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 2.700 RON cheltuieli de judecată către reclamanți, în fond și apel, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de apelanții-reclamanți, ca nefondat. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele: În mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a considerat că reclamanții C.C.F. și P.A.S.

sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață, având în vedere următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, avute în vedere chiar de către instanța de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În prezenta cauză, nu este îndeplinită a doua condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București, astfel încât nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză. Astfel, având în vedere, pe de o parte, că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar, pe de altă parte, reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii uneia dintre acestea, s-a apreciat că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanța a menținut în mod eronat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, pentru suma de 271.570 euro, întrucât aceasta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție. Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, s-a susținut că, în cadrul metodelor de evaluare, nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare).

Ca urmare, o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de cca. 30% pentru locația menționată, prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane, etc., era necesară. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. În același sens, evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la - 30%. Prin urmare, s-a considerat că, în speță, operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în prezent o sumă exagerat de mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, sumă care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară actuală.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult, în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, s-a considerat că hotărârea instanței de apel este netemeinică, având în vedere ca pârâtul nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Intimații reclamanți C.C.F. și P.A.S.D. au formulat întâmpinare, în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede: În ceea ce privește prima critică invocată în cauză, prin care s-a susținut neîntrunirea condițiilor legale necesare, la care se referă conținutul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în vederea recunoașterii dreptului reclamanților de a fi despăgubiți la nivelul valorii de piață pentru imobilul - apartament nr. 2, situat în str. I.A.

nr. 5, sector 1, București și cota de teren corespunzătoare, instanța de recurs reține că problema incidenței în speță a dispozițiilor art. 50 1 și întrunirea condițiilor sale de aplicare, în cazul reclamanților, sunt chestiuni ce au fost dezlegate în mod irevocabil de către instanța de recurs prin decizia nr. 487 din 6 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, prin această decizie irevocabilă, care se bucură de o prezumiție de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), s-a reținut că reclamanții sunt în situația proprietarilor al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desființat, (în sensul de lipsit de efecte), ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți la acordarea unei despăgubiri la nivelul valorii de piață a bunului imobil cumpărat, formând obiect al trimterii spre rejudecare doar împrejurarea că această valoare de circulație nu a fost stabilită conform standardelor internationale de evaluare.

Or, a repune în discuție, în prezentul recurs, statuările irevocabile ale unei instanțe supreme enunțate într-o decizie pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, sub aspectul incidenței art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, înseamnă a nesocoti validitatea acelei hotărâri și dispozițiile art. 315 C. proc. civ. care prevăd că: În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ceea ce este inadmisibil.

Asupra criticii prin care se invocă faptul că instanța de apel a menținut în mod eronat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, instanța de recurs constată că argumentele invocate reprezintă veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză realizat în cauză, care ar fi putut și ar fi trebuit invocate în fața instanței de apel, în termenele și condițiile prevăzute de art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, prin intermediul recursului, care, în actuala reglementare, are natura unei căi extraordinare de atac de reformare, și care poate fi introdus exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie, motive reglementate în mod exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., nu pot fi criticate probele sau aprecierea acestora dată de către instanțele fondului, mai ales prin raportare la elemente de fapt eventuale, simplu pretinse de către pârât, fără dovedirea concretă a celor susținute, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate), pe care s-ar fi putut întemeia recurentul, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. În consecință, solicitările recurentului pârât de a se aplica corecții ale valorii de circulație prin raportare la blocajul pieței imobiliare sau la prețul social plătit de către foștii chiriași pentru achiziționarea imobilului în litigiu nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât nu sunt raportate la criterii de legalitate, ci sunt simple susțineri de fapt, care nu mai pot fi invocate într-o cale extraordinară de atac nedevolutivă.

În plus, instanța de recurs observă că, în etapa procesuală a apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare, în considerarea dezlegărilor primite prin decizia de casare, conform cărora s-a stabilit că nu erau respectate, pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, criteriile cuprinse în standardele internaționale de evaluare, s-a dispus efectuarea unei noi expertize evaluatorii a imobilului în litigiu, iar, după depunerea raportului de expertiză, această instanță, cu respectarea garanțiilor procesului echitabil, a supus acest raport dezbaterii contradictorii a părților litigante și a încuviințat obiecțiunile reclamanților, (pârâtul neformulând obiecțiuni), stabilindu-se, în final, valoarea de piață, prin raportare la metoda comparației directe, la momentul evicțiunii efective - moment stabilit, de asemenea, de instanța de casare - conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce privește împrejurarea invocată de recurentul pârât că reclamanții vor primi valoarea de circulație a unui imobil pentru care au plătit un preț social, aceasta nu poate fi imputată instanțelor de judecată, ci este expresia marjei de apreciere a statului, care, în materia despăgubirilor foștilor chiriași care au dobândit cu bună - credință un bun de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost evinși de fostul proprietar, prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, a înțeles să adopte o legislație de protecție a acestor cumpărători, respectiv Legea nr. 1/2009, permițându-le să obțină valoarea de circulație a bunului imobil pe care l-au pierdut.

A nega acest drept prin intermediul justiției ar echivala cu o interferență nepermisă în sfera puterii legiuitoare, a cărei voință a fost exprimată în actul normativ menționat, și cu o încălcare a principiului constituțional al separației puterilor în stat.

Mai mult, această rezolvare a situației cumpărătorilor de bună-credință, în sensul de a putea obține valoare de circulație a bunului imobil de care au fost privați prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, dar fără a li se desființa titlul de proprietate prin intermediul unei acțiuni în nulitate, este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2010, care se citește după cum urmează: 34. Curtea remarcă, mai întâi, că nu se contestă că reclamanta beneficia de un bun, în sensul jurisprudenței Curții, în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curții de Apel București, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul în litigiu.

1 . Aceasta consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive menționate a avut drept consecință privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua norme a primului alineat al Protocolului nr. 1 (mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, parag. 44). 2 . Privarea de proprietate în baza celei de-a doua norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În afară de acestea, orice ingerință în folosința proprietății trebuie să răspundă unui criteriu de proporționalitate. Curtea reamintește că trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea «venală» a bunului, așa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată (Brumărescu, parag. 78 și Pincová și Pinc, parag. 53]. Cum, în cauză, prin sentința civilă nr. 4584/2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 ianuarie 1997, reținându-se bună-credință a reclamanților C.C.F.

și P.A.S.D., aceștia fiind titularii unui bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care l-au pierdut prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 7074 din 03 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842 din 05 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, se impune acordarea valorii de circulație a bunului de care au fost privați, în sensul normei convenționale și în aplicarea art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, conform căruia: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Asupra ultimei critici prin care se invocă faptul că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului, întrucât nu ar exista culpa procesuală și nu ar fi incidente dispozițiile art 274 C. proc. civ., instanța o consideră, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În cauză, culpa procesuală este determinată chiar de atitudinea pârâtului pe parcursul procesului. Astfel, în sarcina acestuia, nu s-ar fi putut reține obligația plății cheltuielilor de judecată, dacă ar fi recunoscut, la prima zi de înfățișare, pretențiile reclamanților, conform art. 275 C. proc.

civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale, câtă vreme, și în recurs, acesta contestă dreptul reclamanților la plata sumelor în litigiu. Pentru considerentele expuse, constatând că nu poate fi operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu pot fi decelate motive de ordine publică ce ar putea determina modificarea soluției pronunțate în cauză de instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 345A din 30 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2015.