ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 octombrie 2010, sub nr. 49102/3/2010, reclamanții C.I. și C.R. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 150.000 euro (echivalentul a 650.000 RON), reprezentând valoarea de circulație a apartamentului situat în București, str. Paris, actualizarea sumei cu indicele de inflație începând cu data producerii evicțiunii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor efectuate cu privire la acest imobil și la daune-interese reprezentând diferența de preț și sporul de valoare.

Prin sentința civilă nr. 456 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții C.I. și C.R., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și l-a obligat pe acest pârât la plata către reclamanți a sumei de 684.800 lei, cu titlu de preț de piață al imobilului de care au fost evinși, precum și a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că reclamanții C.I. și C.R. au cumpărat, în condițiile Legii nr. 112/1995, apartamentul situat în imobilul din București, str. Paris, compus din două camere și dependințe în suprafață utilă de 87,36 mp și un garaj în suprafață de 17,33 mp de la Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997. Prin sentința civilă nr. 303 din 29 martie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5986/2000, rămasă definitivă și irevocabilă (și care constituie titlu executoriu), a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997, a fost admis capătul de cerere privind revendicarea și au fost obligați pârâții C.I. și C.R. să lase reclamantei D.M.I., în deplină proprietate și posesie, apartamentul situat în București, str. Paris.

Tribunalul a reținut că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, instanțele reținând calitatea reclamanților din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credință și că valoarea de piață a imobilului este de 684.800 lei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul judiciar S.R.. Prima instanță a arătat că, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, în litigiile referitoare la restituirea prețului plătit, actualizat, sau a valorii de circulație a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situația în care cumpărătorii au fost evinși de foștii proprietari; Ministerul Finanțelor Publice, este persoana care are calitate procesuală pasivă în cauză, ca reprezentant al Statului Român, care a fost titularul dreptului de proprietate asupra fondului locativ vândut potrivit Legii nr. 112/1995.

În opinia tribunalului, acesta este un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului „specialia generalibus derogant”, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995”.

Prin urmare, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o obligație legală în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de a plăti, în calitate de reprezentant al Statului Român (în numele căruia s-au făcut vânzările locuințelor din fondul locativ de stat către foștii chiriași), cumpărătorilor deposedați de locuințele cumpărate, fie prețul plătit, actualizat, fie valoarea de piață a imobilului, distincția fiind făcută de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Tribunalul a apreciat că, în cauză, reclamanții sunt îndreptățiți să primească valoarea de piață a imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat și a fost reținută buna-credință a cumpărătorilor care au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 138/ A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 456 din 28 februarie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță nu a stabilit corect cadrul procesual, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, deoarece numai stabilirea părții obligate în cadrul raportului juridic dedus judecății permite identificarea corectă a persoanei pârâtului în contradictoriu cu care trebuie pronunțată hotărârea, iar în privința reprezentării, trebuie verificate dispozițiile legale incidente.

Prin decizia civilă nr. 221/ A din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții C.I. și C.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București; a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumelor de 684.800 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului și 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut, sub un prim aspect, că la termenul de judecată din 17 iunie 2013, acordat în vederea evocării fondului, reprezentanta intimaților-reclamanți a precizat că Statul Român este reprezentat în prezenta cauză de către Ministerul Finanțelor Publice care trebuie să achite prețul apartamentului în litigiu. În raport de această precizare, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit actualizat.

În condițiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva foștilor chiriași-cumpărători, iar prin hotărâri judecătorești irevocabile, instanțele au reținut buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului, reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii (art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001). A mai arătat instanța de apel că legiuitorul a prevăzut în mod expres că se datorează valoarea de piață a imobilului, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atunci când cumpărătorul a fost de bună credință, conform principiului „a fortiori rationae”.

În consecință, curtea de apel a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice este, în parte, întemeiată, și l-a obligat pe acesta să plătească reclamanților suma de 684.800 lei reprezentând valoarea de piață a imobilului, determinată prin raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar S.R. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, cu motivarea că, deși acest pârât este parte în contractul de vânzare-cumpărare ce a fost desființat, legiuitorul a prevăzut un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dreptul comun, stabilind o obligație legală în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care restituirea prețului prevăzut în acest caz se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Împotriva deciziei civile nr. 221/ A din 17 iunie 2013, pronunțate de Curtea de Apel, secția a IV a civilă, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prin introducerea în cauză, din proprie inițiativă, în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au înțeles să se judece cu Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, iar nu cu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

Au susținut recurenții că instanța de apel a făcut o gravă confuzie între Ministerul Finanțelor Publice, ca instituție, și Statul Roman care este reprezentat în raporturile de drept de către Ministerul Finanțelor Publice și că, în speță nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamantei la obținerea despăgubirii, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât. S-a arătat că potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesului, în ceea ce privește persoana cu care se judecă și obiectul pricinii; în respectarea acestui principiu, numai părțile pot lărgi sfera procesului, din perspectiva părților, instanța neavând posibilitatea de a introduce din oficiu părți în proces.

De vreme ce reclamanții au determinat obiectul și persoanele cărora au înțeles să le facă opozabila hotărârea, în exercițiul rolului activ instanța nu putea decât să pună în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial, iar nu să introducă alte părți în proces. În acest context, introducerea în cauza a Ministerului Finanțelor Publice, din inițiativa instanței este nelegală, acesta asigurând doar reprezentarea Statului Roman, situație în care nu poate fi obligat, prin hotărâre, în nume propriu.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece nici Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, nici Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu nu au legitimare procesuală pasivă și aceasta deoarece nu există identitate între titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului intimatei-reclamante la obținerea de despăgubiri, și cel care a stat în judecata în calitate de pârât, respectiv Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. Au arătat recurenții că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând profita ori dăuna unui terț.

Or, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind părți la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, sunt terți față de acest contract. În consecință, în ipoteza evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care reglementează obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului (Primăria Municipiului București), care nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară.

Au mai arătat recurenții că, potrivit dispozițiilor art. 1344 C. civ.: “Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.” Cu referire la dispozițiile art. 13 alin. (69 din Legea nr. 112/1995 prin care s-a procedat la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, recurenții au arătat că acesta este un simplu depozitar al acestor sume, astfel că nu se justifică obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice la achitarea valorii de piață a imobilului.

S-a arătat, de asemenea, că față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este necesar ca aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, instanța de apel, dispunând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în litigiu a adăugat la lege, asimilând o situație neprevăzută de aceasta și aceasta deoarece în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București.

În opinia recurenților, în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, (respectiv Municipiul București), iar nu Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, și față de dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman și a Ministerului Finanțelor Publice, respingerea acțiunii, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În subsidiar, recurenții au arătat că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 și (2) 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 trebuie să fie îndeplinite cumulativ doua condiții: 1) încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În opinia recurenților, dispozițiile art. 50 1 , care fac referire la “contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” au în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri judecătorești în care să se rețină că la cumpărarea imobilului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995. S-a susținut că, în speță, prima condiție impusă de lege și anume aceea ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, deoarece, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, intimații-reclamanți aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.

Or, dacă ar fi făcut aceste minime diligențe ar fi aflat că fostul proprietar depusese notificare cu privire la imobilul în litigiu. Faptul că reclamanții nu au depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează, în opinia recurenților, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu buna-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi (respectiv validitatea cauzei), iar reaua-credință determină caracterul ilicit al cauzei, care afectează însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

În plus, buna sau reaua-credință a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind necesară examinarea tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a contractului. Au concluzionat recurenții că în cauză s-a făcut dovada că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu erau incidente; prin urmare încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ iar intimații-reclamanți invocă propria turpitudine pentru a obține recunoașterea unui drept de care în mod real nu pot beneficia.

Cu referire la cea de-a doua condiție, s-a arătat că deposedarea intimaților-reclamanți de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că în mod eronat raportul de expertiza a fost omologat de către instanța de apel, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție. Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare iar suma stabilită este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, pe care intimații-reclamanți l-au achiziționat la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții astfel că operează îmbogățirea fără justă cauză.

Au susținut recurenții că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, și că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligația de garanție pentru evicțiune și stabilirea sporului de valoare, presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: a) stabilirea valorii de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului plătit de reclamanți), b)stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii și c) diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

S-a mai arătat că, în spiritul protejării drepturilor dobândite de intimații-reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, și văzând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, determinată în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, de tipul de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prin stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Cauza pendinte se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare; or, pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre având valoare de principiu, că poate fi considerata suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulație a bunului în cauză.

Prin aceasta decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (…), dar că „alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. În consecință, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuala a imobilelor, în condițiile în care prețul de cumpărare a fost mult inferior acestei valori constituie o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fata legii. 4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenții au criticat decizia cu referire la stabilirea în sarcina lor a obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei către intimații-reclamanți, susținând, pe de o parte, că nu sunt în culpă procesuală, iar pe de altă parte că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., care conferă instanței de judecată prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului de avocat prin raportare la valoarea pricinii și munca îndeplinită de acesta. Potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed: Intimații-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 situat în București, str. Paris, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA; contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut ca obiect imobile cu destinația de locuință care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Este vorba despre imobile care au fost preluate, în proprietatea Statului Român, în regimul politic anterior. În temeiul Legii nr. 112/1995 au fost abilitate să încheie contracte de vânzare-cumpărare unitățile administrativ-teritoriale, respectiv comisiile locale și județene, precum și comisiile de sector și a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin unitățile specializate în vânzarea locuințelor.

După cum se poate observa, acest act normativ permite instituțiilor care aveau calitate de locatori în contractele de închiriere să încheie contracte de vânzare-cumpărare fără a impune condiția ca locatorul să fie proprietar. Mai mult, prețul încasat din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor. Prin definiție, contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, translativ de proprietate dar în privința contactelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie raportată la existența unui titlu de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu a unității administrativ-teritoriale.

Față de aceste considerente se poate concluziona că, în contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a fost însuși Statul Român iar persoanele juridice menționate la rubrica “vânzător” au contractat în calitate de reprezentanți ai acestuia. Astfel, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unitățile administrativ-teritoriale, prin societăți comerciale sau unități specializate în vânzarea de locuințe, în vreme ce sumele încasate au fost puse la dispoziția Ministerului de Finanțe. În mod corespunzător, restituirea sumelor încasate cu titlu de preț, în ipotezele în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice.

Din acest punct de vedere art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă în cauză Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că acestuia îi incumbă obligația de restituire a prețului actualizat în calitate de reprezentant al Statului Român. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, deși se constată că, din punct vedere pur formal, instanța de apel a obligat la restituirea valorii de piață a apartamentului situat în imobilul din București, str. Paris, pe Ministerul Finanțelor Publice, care a figurat în proces doar în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român, în situația particulară a cauzei în care, pe de o parte acest minister este reprezentantul legal al Statului Român ori de câte ori legea nu prevede altfel, conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Decretului nr. 31/1954, iar pe de altă parte sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care îi conferă calitate procesuală pasivă acestuia (în sensul că acestuia îi incumbă obligația de restituire a prețului actualizat) tot în calitate de reprezentant al Statului Român, nu se poate aprecia că, în concret, s-a adus atingere principiului disponibilității.

O interpretare contrară ar fi, în opinia Înaltei Curți, extrem de formalistă și excesivă pentru intimații-reclamanți care ar fi nevoiți să reia, tot în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întreaga procedură judiciară. Pe de altă parte, recurentul Ministerul Finanțelor Publice nu a reclamat vreo vătămare efectiv suferită, din perspectiva principiilor care guvernează procesul civil, respectiv contradictorialitate, drept la apărare, etc. De asemenea, este nefondat al doilea motiv de recurs. Așa cum a reținut și instanța de apel, în speță garanția pentru evicțiune a vânzătorului, prevăzută de art. 1337 și urm. din Codul civil de la 1864 (care reprezintă dreptul comun) a fost înlocuită cu dispozițiile speciale, derogatorii cuprinse în art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată.

Rațiunea instituirii unor dispoziții derogatorii în această materie este aceea că instituția care figurează în mod formal ca vânzător în contract nu a beneficiat de prețul încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura și în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea nr. 112/1995 (constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act normativ, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora, pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură); în plus, sunt simplificate procedurile judiciare care ar fi presupus în toate cazurile de acest gen formularea de către vânzător a unor cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Cu referire la condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a se dispune restituirea prețului de piață al apartamentului, Înalta Curte reține că în speță nu a fost răsturnată prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, cererea de constatare a nulității contractului fiind respinsă prin hotărâre irevocabilă. În consecință, se apreciază că este îndeplinită condiția ca actul juridic de înstrăinare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Cum, în dreptul civil român, buna-credință se prezumă iar în speță nu s-a făcut dovada contrară, Înalta Curte apreciază că nu intimații-reclamanți își invocă propria turpitudine, ci statul, prin reprezentantul său.

Astfel, lipsa unui titlu valabil al vânzătorului, de preluare a imobilului, nu poate fi opusă de acesta cumpărătorului câtă vreme nu s-a făcut dovada că acesta a fost înștiințat de vânzător asupra situației juridice reale și, în aceste condiții, a cumpărat pe riscul lui. În ceea ce privește condiția ca reclamanții să dispună de o hotărâre judecătorească de desființare a contractului, irevocabilă, Înalta Curte reține că noțiunea de “desființare” are un sens mai larg decât acelea de “anulare”/ “constatare nulitate”, astfel că, pentru identitate de rațiune, intră sub incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și cazurile în care, fără a se fi constatat nulitatea contractului, reclamanții au fost evinși ca urmare a promovării împotriva lor a acțiunii în revendicare (în această ipoteză intervenind caducitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca și cauză de desființare).

De asemenea sunt nefondate criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenții au susținut că valoarea determinată prin raportul de expertiză omologat de instanță nu reflectă prețul real al apartamentului. Prin prisma criticilor de nelegalitate care pot fi examinate în recurs, Înalta Curte reține că potrivit art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului, stabilit prin expertiză. Față de aceste dispoziții legale sunt vădit lipsite de fundament juridic argumentele recurenților privitoare la modalitatea în care ar fi trebuit calculate despăgubirile.

Astfel, în pofida unor dispoziții legale exprese, derogatorii de la dreptul comun, adoptate de însuși Statul Român prin instituțiile abilitate să legifereze, acest recurent susține contrariul acestora, ignorând rațiunile pentru care s-a consacrat legal dreptul la despăgubiri calculate la valoarea de piață a bunului în ipoteza persoanelor care au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contracte care, deși încheiate cu respectarea acestui act normativ, au fost, în sens larg, desființate. Prin urmare, în speță nu s-a contestat că prețul de achiziție nu a fost negociat pe piața liberă, după cum nu se poate contesta nici împrejurarea că valoarea de piață a imobilului în speță este net superioară prețului efectiv plătit, reactualizat, însă din perspectiva legalității deciziei recurate aceste aspecte nu sunt relevante, despăgubirile fiind calculate conform dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Se constată, de asemenea, că în faza procesuală a judecății în apel, nu s-a solicitat administrarea unei noi probe cu expertiză judiciară pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, raportul de expertiză omologat de instanța de apel cu prilejul evocării fondului fiind întocmit la judecata în primă instanță. Reprezentantul Statului Român a formulat obiecțiuni prin care a solicitat aplicarea unei corecții de - 10 % pentru situația juridică a bunului (în sensul că face obiectul unui proces în curs); față de valoarea de 684.880 lei, calculată de expert, acesta a indicat o valoare de 565.308 lei, fără TVA. Se observă, așadar că nu s-a solicitat aplicarea unei corecții de - 30 % pentru blocajul pieței imobiliare, iar obiecțiunile au fost respinse motivat.

Având în vedere că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt un mecanism de protecție a particularilor împotriva încălcărilor drepturilor consfințite de aceasta de către statele care au ratificat-o, Înalta Curte apreciază că recurenții nu le pot invoca în vederea excluderii de la aplicare a unei dispoziții legale edictate de însuși Statul Român. În ceea ce privește aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., se constată că în speță au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul expertului, în sumă de 1.000 lei, avansat de reclamanți. Cum recurenții au căzut în pretenții, în mod corect au fost obligați, la cererea reclamanților, la plata acestei sume de bani.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată că deși au beneficiat de asistență juridică, intimații-reclamanți nu au solicitat în nicio fază procesuală plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului. Cum dispozițiile invocate de recurenți pentru reducerea cheltuielilor de judecată se referă exclusiv la onorariile de avocat, nu și la cele de expert, este nefondat și cel de-al patrulea motiv de recurs. Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 221/ A din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2014.