ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 581/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 octombrie 2010, sub nr.

49102/3/2010, reclamanții C.I. și C.R. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora

la plata sumei de 150.000 euro (echivalentul a 650.000 RON), reprezentând

valoarea de circulație a apartamentului situat în București, str. Paris,

actualizarea sumei cu indicele de inflație începând cu data producerii

evicțiunii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâților la

plata cheltuielilor efectuate cu privire la acest imobil și la daune-interese

reprezentând diferența de preț și sporul de valoare.

Prin sentința civilă nr.

456 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții C.I. și C.R., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul

General, a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și l-a obligat pe

acest pârât la plata către reclamanți a sumei de 684.800 lei, cu titlu de preț

de piață al imobilului de care au fost evinși, precum și a sumei de 1.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul București a reținut că reclamanții C.I. și C.R. au cumpărat,

în condițiile Legii nr. 112/1995, apartamentul situat în imobilul din

București, str. Paris, compus din două camere și dependințe în suprafață utilă

de 87,36 mp și un garaj în suprafață de 17,33 mp de la Primăria Municipiului

București prin SC H.N. SA, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 03

februarie 1997.

Prin sentința civilă nr.

303 din 29 martie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 5986/2000, rămasă definitivă și irevocabilă (și care constituie

titlu executoriu), a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997,

a fost admis capătul de cerere privind revendicarea și au fost obligați pârâții

C.I. și C.R. să lase reclamantei D.M.I., în deplină proprietate și posesie,

apartamentul situat în București, str. Paris.

Tribunalul a reținut

că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, instanțele reținând calitatea

reclamanților din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credință și că

valoarea de piață a imobilului este de 684.800 lei, astfel cum rezultă din

raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul judiciar S.R..

Prima instanță a

arătat că, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles

să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de

la dispozițiile dreptului comun prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se conferă legitimare

procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, în litigiile referitoare la

restituirea prețului plătit, actualizat, sau a valorii de circulație a

imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995, în situația în care cumpărătorii au fost evinși de

foștii proprietari; Ministerul Finanțelor Publice, este persoana care are

calitate procesuală pasivă în cauză, ca reprezentant al Statului Român, care a

fost titularul dreptului de proprietate asupra fondului locativ vândut potrivit

Legii nr. 112/1995.

În opinia

tribunalului, acesta este un caz special de răspundere pentru evicțiune,

derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului „specialia

generalibus derogant”, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995”.

Prin urmare, prin art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o obligație legală

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice de a plăti, în calitate de reprezentant

al Statului Român (în numele căruia s-au făcut vânzările locuințelor din fondul

locativ de stat către foștii chiriași), cumpărătorilor deposedați de locuințele

cumpărate, fie prețul plătit, actualizat, fie valoarea de piață a imobilului,

distincția fiind făcută de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a apreciat

că, în cauză, reclamanții sunt îndreptățiți să primească valoarea de piață a

imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat și a fost

reținută buna-credință a cumpărătorilor care au fost evinși prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă nr.

138/ A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 456 din 28 februarie

2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat sentința

și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță nu a

stabilit corect cadrul procesual, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului,

deoarece numai stabilirea părții obligate în cadrul raportului juridic dedus

judecății permite identificarea corectă a persoanei pârâtului în contradictoriu

cu care trebuie pronunțată hotărârea, iar în privința reprezentării, trebuie

verificate dispozițiile legale incidente.

Prin decizia civilă nr.

221/ A din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții C.I. și C.R., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București;

a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumelor de

684.800 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului și 1.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată. A respins acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul

General.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut, sub un prim aspect, că la termenul

de judecată din 17 iunie 2013, acordat în vederea evocării fondului,

reprezentanta intimaților-reclamanți a precizat că Statul Român este

reprezentat în prezenta cauză de către Ministerul Finanțelor Publice care

trebuie să achite prețul apartamentului în litigiu.

În raport de această

precizare, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2),

(2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincție

între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foștii

chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având dreptul

la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit

actualizat.

În condițiile în

care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea

în revendicare împotriva foștilor chiriași-cumpărători, iar prin hotărâri

judecătorești irevocabile, instanțele au reținut buna-credință a cumpărătorilor

la încheierea contractului, reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea

valorii de piață a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu

eludarea legii (art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001).

A mai arătat instanța

de apel că legiuitorul a prevăzut în mod expres că se datorează valoarea de

piață a imobilului, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atunci când cumpărătorul a

fost de bună credință, conform principiului „a fortiori rationae”.

În consecință, curtea

de apel a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice este, în parte, întemeiată, și l-a obligat pe

acesta să plătească reclamanților suma de 684.800 lei reprezentând valoarea de

piață a imobilului, determinată prin raportul de expertiză întocmit de expertul

judiciar S.R.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata

către reclamanți a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, reprezentat prin Primarul General, cu motivarea că, deși acest pârât

este parte în contractul de vânzare-cumpărare ce a fost desființat, legiuitorul

a prevăzut un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la

dreptul comun, stabilind o obligație legală în sarcina Ministerului Finanțelor

Publice în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care

restituirea prețului prevăzut în acest caz se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

Împotriva deciziei

civile nr. 221/ A din 17 iunie 2013, pronunțate de Curtea de Apel, secția a IV

a civilă, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate iar

pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenții au susținut, în esență, următoarele:

încălcat principiul disponibilității prin introducerea în cauză, din proprie

inițiativă, în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice în

condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au înțeles

să se judece cu Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

iar nu cu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

Au susținut

recurenții că instanța de apel a făcut o gravă confuzie între Ministerul

Finanțelor Publice, ca instituție, și Statul Roman care este reprezentat în raporturile

de drept de către Ministerul Finanțelor Publice și că, în speță nu se

realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației

din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamantei

la obținerea despăgubirii, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât.

S-a arătat că

potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil,

reclamantul este cel care stabilește cadrul procesului, în ceea ce privește

persoana cu care se judecă și obiectul pricinii; în respectarea acestui

principiu, numai părțile pot lărgi sfera procesului, din perspectiva părților,

instanța neavând posibilitatea de a introduce din oficiu părți în proces.

De vreme ce

reclamanții au determinat obiectul și persoanele cărora au înțeles să le facă

opozabila hotărârea, în exercițiul rolului activ instanța nu putea decât să pună

în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial, iar nu să

introducă alte părți în proces. În acest context, introducerea în cauza a

Ministerului Finanțelor Publice, din inițiativa instanței este nelegală, acesta

asigurând doar reprezentarea Statului Roman, situație în care nu poate fi

obligat, prin hotărâre, în nume propriu.

doilea motiv de recurs s-a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece

nici Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, nici Ministerul

Finanțelor Publice, în nume propriu nu au legitimare procesuală pasivă și

aceasta deoarece nu există identitate între titularul obligației din raportul

juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului intimatei-reclamante la

obținerea de despăgubiri, și cel care a stat în judecata în calitate de pârât, respectiv

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au arătat recurenții

că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând profita ori dăuna unui terț.

Or, Statul Român - prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind părți la

încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți,

sunt terți față de acest contract.

În consecință, în

ipoteza evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care

l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care

reglementează obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului (Primăria

Municipiului București), care nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție

specială contrară.

Au mai arătat

recurenții că, potrivit dispozițiilor art. 1344 C. civ.: “Dacă lucrul vândut se

afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul

este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii

în timpul evicțiunii.”

Cu referire la dispozițiile

art. 13 alin. (69 din Legea nr. 112/1995 prin care s-a procedat la constituirea

fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, recurenții

au arătat că acesta este un simplu depozitar al acestor sume, astfel că nu se

justifică obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a

Ministerului Finanțelor Publice la achitarea valorii de piață a imobilului.

S-a arătat, de

asemenea, că față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod

expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la

restituirea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este

necesar ca aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Or, instanța de apel,

dispunând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând

valoarea de piață a imobilului în litigiu a adăugat la lege, asimilând o

situație neprevăzută de aceasta și aceasta deoarece în cauză nu există o

hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria

Municipiului București.

În opinia recurenților,

în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea

administrativ-teritorială care a avut calitatea de vânzător în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, (respectiv Municipiul

București), iar nu Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta

nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, și față de dispozițiile

imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, recurenții

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, ca efect

al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman și a

Ministerului Finanțelor Publice, respingerea acțiunii, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

În subsidiar, recurenții

au arătat că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

și (2)

3

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, iar Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la

restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de

vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 trebuie să fie îndeplinite cumulativ

doua condiții: 1) încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) aceste contracte de vânzare-cumpărare

să fi fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În opinia

recurenților, dispozițiile art. 50

1

, care fac referire la “contractele

ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” au

în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei

hotărâri judecătorești în care să se rețină că la cumpărarea imobilului au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că, în

speță, prima condiție impusă de lege și anume aceea ca încheierea contractului

de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

nu este îndeplinită, deoarece, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare,

intimații-reclamanți aveau obligația de a cunoaște care este titlul de

proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători

ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de

diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Or, dacă ar fi făcut

aceste minime diligențe ar fi aflat că fostul proprietar depusese notificare cu

privire la imobilul în litigiu.

Faptul că reclamanții

nu au depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului echivalează, în opinia recurenților, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995

având în vedere că exercitarea cu buna-credință a drepturilor conferite de lege

reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor

juridice încheiate sub imperiul respectivei legi (respectiv validitatea cauzei),

iar reaua-credință determină caracterul ilicit al cauzei, care afectează însăși

validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

În plus, buna sau

reaua-credință a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de

analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind

necesară examinarea tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea

valabilă a contractului.

Au concluzionat

recurenții că în cauză s-a făcut dovada că preluarea imobilului în litigiu s-a

realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu erau

incidente; prin urmare încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut

cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ iar intimații-reclamanți

invocă propria turpitudine pentru a obține recunoașterea unui drept de care în

mod real nu pot beneficia.

Cu referire la cea

de-a doua condiție, s-a arătat că deposedarea intimaților-reclamanți de

imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei

acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza

prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului

București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și

irevocabilă.

treilea motiv de recurs s-a arătat că în mod eronat  raportul de expertiza a

fost omologat de către instanța de apel, întrucât acesta nu reflectă prețul

real al imobilului în discuție.

Astfel, în cadrul

metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul

actual al pieței imobiliare iar suma stabilită este exagerat de mare pentru

imobilul în cauza, pe care intimații-reclamanți l-au achiziționat la un preț

social, preferențial, cu mult sub prețul pieții astfel că operează îmbogățirea

fără justă cauză.

Au susținut

recurenții că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un

caz valoarea de piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce

au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, și că o aplicare corectă a dispozițiilor

privind obligația de garanție pentru evicțiune și stabilirea sporului de

valoare, presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: a) stabilirea

valorii de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (și nu a prețului plătit de reclamanți), b)stabilirea valorii

de piață la momentul evicțiunii și c) diferența între valoarea de piață a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea

de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de

fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea

pentru evicțiune.

Astfel, în ceea ce

privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție

este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului

ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale

adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Pe criterii de simetrie și de

echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la

criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

S-a mai arătat că, în

spiritul protejării drepturilor dobândite de intimații-reclamanți în baza Legii

nr. 112/1995, și văzând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire

echitabilă, determinată în funcție de prețul plătit la achiziționarea

apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, de tipul de imobil ce ar fi putut

fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului

de vânzare - cumpărare, prin stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel

de imobil.

Cauza pendinte se

deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului,

în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre

judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul

proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare; or,

pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață

a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o

parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului

actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

În cauza Velikovi și

alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o

hotărâre având valoare de principiu, că poate fi considerata suficientă, prin

raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la

privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și

interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se

ridică la valoarea de circulație a bunului în cauză.

Prin aceasta decizie,

Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî

neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza

unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului

său de proprietate” (…), dar că „alta este însă situația locuințelor care au

fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt,

așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie

temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”.

Este evident că prețul

de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art.

16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior

valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada

cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

În consecință, indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piața actuala a imobilelor, în condițiile în care

prețul de cumpărare a fost mult inferior acestei valori constituie o îmbogățire

fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fata

legii.

patrulea motiv de recurs, recurenții au criticat decizia cu referire la

stabilirea în sarcina lor a obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum

de 1000 lei către intimații-reclamanți, susținând, pe de o parte, că nu sunt în

culpă procesuală, iar pe de altă parte că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ., care conferă instanței de judecată prerogativa de

a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul

onorariului de avocat prin raportare la valoarea pricinii și munca îndeplinită

de acesta.

Potrivit

dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de

plata taxei judiciare de timbru.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:

Intimații-reclamanți

au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 situat în

București, str. Paris, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997

încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA;

contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în

proprietatea statului.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut ca obiect

imobile cu destinația de locuință care se aflau în posesia statului sau a altor

persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Este vorba despre imobile care

au fost preluate, în proprietatea Statului Român, în regimul politic anterior.

În temeiul Legii nr. 112/1995

au fost abilitate să încheie contracte de vânzare-cumpărare unitățile

administrativ-teritoriale, respectiv comisiile locale și județene, precum și

comisiile de sector și a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

prin unitățile specializate în vânzarea locuințelor.

După cum se poate

observa, acest act normativ permite instituțiilor care aveau calitate de

locatori în contractele de închiriere să încheie contracte de vânzare-cumpărare

fără a impune condiția ca locatorul să fie proprietar. Mai mult, prețul încasat

din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția

Ministerului Finanțelor.

Prin definiție,

contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, translativ de

proprietate dar în privința contactelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie raportată la existența unui

titlu de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu a unității

administrativ-teritoriale.

Față de aceste

considerente se poate concluziona că, în contractele de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a

fost însuși Statul Român iar persoanele juridice menționate la rubrica

“vânzător” au contractat în calitate de reprezentanți ai acestuia. Astfel,

contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unitățile

administrativ-teritoriale, prin societăți comerciale sau unități specializate

în vânzarea de locuințe, în vreme ce sumele încasate au fost puse la dispoziția

Ministerului de Finanțe.

În mod corespunzător,

restituirea sumelor încasate cu titlu de preț, în ipotezele în care contractele

de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, în sarcina Ministerului Economiei și

Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice.

Din acest punct de

vedere art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală

pasivă în cauză Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că acestuia îi

incumbă obligația de restituire a prețului actualizat în calitate de

reprezentant al Statului Român.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, deși se

constată că, din punct vedere pur formal, instanța de apel a obligat la

restituirea valorii de piață a apartamentului situat în imobilul din București,

str. Paris, pe Ministerul Finanțelor Publice, care a figurat în proces doar în

calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român, în situația particulară a

cauzei în care, pe de o parte acest minister este reprezentantul legal al

Statului Român ori de câte ori legea nu prevede altfel, conform dispozițiilor art.

25 alin. (1) din Decretului nr. 31/1954, iar pe de altă parte sunt incidente

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care îi conferă calitate

procesuală pasivă acestuia (în sensul că acestuia îi incumbă obligația de

restituire a prețului actualizat) tot în calitate de reprezentant al Statului

Român, nu se poate aprecia că, în concret, s-a adus atingere principiului disponibilității.

O interpretare

contrară ar fi, în opinia Înaltei Curți, extrem de formalistă și excesivă

pentru intimații-reclamanți care ar fi nevoiți să reia, tot în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice, întreaga procedură judiciară.

Pe de altă parte,

recurentul Ministerul Finanțelor Publice nu a reclamat vreo vătămare efectiv

suferită, din perspectiva principiilor care guvernează procesul civil,

respectiv contradictorialitate, drept la apărare, etc.

De asemenea, este

nefondat al doilea motiv de recurs.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, în speță garanția pentru evicțiune a vânzătorului, prevăzută

de art. 1337 și urm. din Codul civil de la 1864 (care reprezintă dreptul comun)

a fost înlocuită cu dispozițiile speciale, derogatorii cuprinse în art. 50 și

50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată.

Rațiunea instituirii

unor dispoziții derogatorii în această materie este aceea că instituția care

figurează în mod formal ca vânzător în contract nu a beneficiat de prețul

încasat,

fondul

extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru

efectuarea cheltuielilor de natura și în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea

nr. 112/1995 (constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act

normativ, foștilor proprietari și moștenitorilor acestora, pentru apartamentele

care nu au fost nerestituite în natură); în plus, sunt

simplificate

procedurile judiciare care ar fi presupus în toate cazurile de acest gen

formularea de către vânzător a unor cereri de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice.

Cu referire la

condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a se dispune restituirea

prețului de piață al apartamentului, Înalta Curte reține că în speță nu a fost

răsturnată prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, cererea

de constatare a nulității contractului fiind respinsă prin hotărâre

irevocabilă.

În consecință, se

apreciază că este îndeplinită condiția ca actul juridic de înstrăinare să fi

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cum, în dreptul civil

român, buna-credință se prezumă iar în speță nu s-a făcut dovada contrară,

Înalta Curte apreciază că nu intimații-reclamanți își invocă propria

turpitudine, ci statul, prin reprezentantul său.

Astfel, lipsa unui

titlu valabil al vânzătorului, de preluare a imobilului, nu poate fi opusă de

acesta cumpărătorului câtă vreme nu s-a făcut dovada că acesta a fost

înștiințat de vânzător asupra situației juridice reale și, în aceste condiții,

a cumpărat pe riscul lui.

În ceea ce privește

condiția ca reclamanții să dispună de o hotărâre judecătorească de desființare

a contractului, irevocabilă, Înalta Curte reține că noțiunea de “desființare”

are un sens mai larg decât acelea de “anulare”/ “constatare nulitate”, astfel

că, pentru identitate de rațiune, intră sub incidența dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, și cazurile în care, fără a se fi constatat

nulitatea contractului, reclamanții au fost evinși ca urmare a promovării

împotriva lor a acțiunii în revendicare (în această ipoteză intervenind caducitatea

contractului de vânzare-cumpărare, ca și cauză de desființare).

De asemenea sunt

nefondate criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenții

au susținut că valoarea determinată prin raportul de expertiză omologat de

instanță nu reflectă prețul real al apartamentului.

Prin prisma

criticilor de nelegalitate care pot fi examinate în recurs, Înalta Curte reține

că potrivit art. 50

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

modificată, intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând

prețul de piață al imobilului, stabilit prin expertiză.

Față de aceste

dispoziții legale sunt vădit lipsite de fundament juridic argumentele

recurenților privitoare la modalitatea în care ar fi trebuit calculate

despăgubirile.

Astfel, în pofida

unor dispoziții legale exprese, derogatorii de la dreptul comun, adoptate de

însuși Statul Român prin instituțiile abilitate să legifereze, acest recurent

susține contrariul acestora, ignorând rațiunile pentru care s-a consacrat legal

dreptul la despăgubiri calculate la valoarea de piață a bunului în ipoteza

persoanelor care au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 prin

contracte care, deși încheiate cu respectarea acestui act normativ, au fost, în

sens larg, desființate.

Prin urmare, în speță

nu s-a contestat că prețul de achiziție nu a fost negociat pe piața liberă,

după cum nu se poate contesta nici împrejurarea că valoarea de piață a

imobilului în speță este net superioară prețului efectiv plătit, reactualizat,

însă din perspectiva legalității deciziei recurate aceste aspecte nu sunt

relevante, despăgubirile fiind calculate conform dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Se constată, de

asemenea, că în faza procesuală a judecății în apel, nu s-a solicitat

administrarea unei noi probe cu expertiză judiciară pentru determinarea

cuantumului despăgubirilor, raportul de expertiză omologat de instanța de apel

cu prilejul evocării fondului fiind întocmit la judecata în primă instanță.

Reprezentantul Statului

Român a formulat obiecțiuni prin care a solicitat aplicarea unei corecții de - 10

% pentru situația juridică a bunului (în sensul că face obiectul unui proces în

curs); față de valoarea de 684.880 lei, calculată de expert, acesta a indicat o

valoare de 565.308 lei, fără TVA.

Se observă, așadar că

nu s-a solicitat aplicarea unei corecții de - 30 % pentru blocajul pieței

imobiliare, iar obiecțiunile au fost respinse motivat.

Având în vedere că

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt un mecanism de

protecție a particularilor împotriva încălcărilor drepturilor consfințite de

aceasta de către statele care au ratificat-o, Înalta Curte apreciază că

recurenții nu le pot invoca în vederea excluderii de la aplicare a unei

dispoziții legale edictate de însuși Statul Român.

În ceea ce privește

aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., se

constată că în speță au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentate de

onorariul expertului, în sumă de 1.000 lei, avansat de reclamanți.

Cum recurenții au

căzut în pretenții, în mod corect au fost obligați, la cererea reclamanților,

la plata acestei sume de bani.

În ceea ce privește

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată că deși

au beneficiat de asistență juridică, intimații-reclamanți nu au solicitat în

nicio fază procesuală plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul

avocatului. Cum dispozițiile invocate de recurenți pentru reducerea

cheltuielilor de judecată se referă exclusiv la onorariile de avocat, nu și la

cele de expert, este nefondat și cel de-al patrulea motiv de recurs.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 221/

A din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2014.