ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1434/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

45180/3/2011, la data de 01 iunie 2011, la Tribunalul București, secția a V-a civilă,

reclamanții T.J.A., G.S.R.,

D.J.M.I. șl D.I.A. au chemat în judecată pe pârâtul M.F.P., solicitând

instanței ca prin sentința ce va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de

516.000 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în mun,

București, sector 4, în temeiul dispozițiilor art. 50

1

alin. (1)din

Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Reclamantele

au arătat că, la data de 13 noiembrie 1996, mama lor, D.L., a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995,

având ca obiect imobilul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 7087 din 14

decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și

irevocabilă prin Decizia nr. 463 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București,

s-a constatat nevalabilîtatea preluării de către stat a imobilului situat în

mun. București, sector 4, reclamanții din prezenta cauză fiind obligați sa lase

numitei D.M. imobilul în litigiu, în deplina proprietate și liniștită posesie,.

La

primul termen de judecată în fața tribunalului, reclamantele au formulat o

cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu eu

pârâții M.F.P. și Primăria Municipiidui București, restituirea integrală a

prețului apartamentului, actualizat cu indicele de inflație până la data plății

efective și plata diferenței între prețul plătii și sporul de valoare dobândit

de imobil între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data

producerii evicțiunii, unnare a căreia

instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Primăriei

Municipiului București. Reclamanții au precizat că pârâtul pentru primul capăt

de cerere este M.F.P., iar pentru cererea subsidiară Primăria Municipiului

București.

Prin

sentința civilă nr. 1399 din 28 iunie 2012, pronunțată în Dosar nr.

45180/3/2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis acțiunea civilă formulată de

reclamanții T.J.A., G.S.R., D.J.M.I. și D.I.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.,

iar, pe cale de consecință, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă

a sumei de 547,346, 70 lei, reprezentând valoarea de piață a apartamentului,

situat în mun.București, sector 4, reținând, în esență, că în speță sunt

incidente prevederile art. 50

1

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 69/A din 1 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a respins apelul declarat de pârâtul M.F.P.,

ca nefondat, reținând, în esență, că în speță sunt incidente prevederile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece prin sentința civilă nr. 7087

din 14 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 București, secția civilă,

rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 463 din 16 martie 2009

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții au fost obligați

să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie fostei proprietare

apartamentul situat în mun. București, sector 4, fără ca prin respectiva

hotărâre să se fi analizat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/2015.

De asemenea,

s-a mai reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P.

are calitate procesuală pasivă, restituirea prețului prevăzut la alîn.(l) și alin.

(2)

1

făcându-se de această persoană din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alm.(6) din Legea nr. 112/1995.

împotriva

deciziei civile anterior menționate a formulat recurs pârâtul M.F.P., care a

fost admis prin Decizia civilă nr. 4854 din 29 octombrie 2013, prin care Înalta

Curte de Casație si Justiție

a

modificat decizia Instanței de Apel, în sensul schimbării în parte a sentinței

tribunalului, fiind obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a prețului

de vânzare-cumpărare din contractul din 13 noiembrie 1996 încheiat între SC

A.V.L. B. SA și D.L., actualizat în raport de indicele de inflație la data

plății, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia nr. 463 din 16 martie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care

reclamanții au fost obligați să predea imobilul, s-a reținut că vânzarea

acestuia s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dezlegare care

se impune cu putere de lucru judecat în cauză.

Totodată,

cauza a fost trimisă la același tribunal, pentru judecarea cererii prin care

reclamanții au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și

Primăria Municipiului București, restituirea integrală a prețului

apartamentului, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective

și plata diferenței între prețul plătit și sporul de valoare dobândit de imobil

între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data producerii

evicțiunii, urmare căreia instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate

de pârât, a Primăriei Municipiului București, cererea soluționată, în parte, de

către instanța supremă, în ceea ce privește prețul imobilului din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 24

ianuarie 2014, sub nr. 45180/3/2011*.

Prin sentința

civilă nr. 848 din 25 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 45180/3/2011*

a fost respinsă, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanții D.I.A., D.J.M.I., G.S.R. și T.J.A. împotriva

pârâtei Primăria mun.București, prin primar.

În rejudecare, la solicitarea

tribunalului, la termenul de judecată din data de 21 mai 2014, reclamanții au

depus la dosar precizări privind subsidiarul acțiunii lor, care nu a fost

soluționat în primul ciclu procesual și pentru care s-a dispus trimiterea spre

rejudecare, solicitând-i obligarea pârâtului M.F.P., ca reprezentant al

Statului Român, la restituirea integrală a prețului plătit pentru apartamentul

situat în mun. București, sector 4, actualizat cu indicele de inflație până la

data plății efective, stabilirea indicelui de inflație de la data contractului

de vânzare-cumpărare, 13 noiembrie 1996 și până la data plății, conform

indicelui stabilit de INS, respectiv suma de 44.380, 65 lei; 2. obligarea, în

solidar, a pârâților Primăria Municipiului București, prin primarul general și M.F.P.,

să plătească daune materiale de 502.966,05 lei, reprezentând diferența dintre

prețul actualizat cu indicele de inflație și valoarea de circulație a

imobilului în litigiu, astfel cum prevede art. 50

1

din Legea jir.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

În esență, reclamanții au învederat

instanței că art. 1337 C. civ. dispune că vânzătorul este de drept obligat să

garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut,

cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea prețului (art.

1341 C. civ.), restituirea fructelor (art. 485 C. civ.), spezele de proces și

daune interese (art. 1344 și art. 1345 C. civ.).

Tribunalul

a reținut că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului. în speța, cauza a fost trimisa spre rejudecare pentru

soluționarea subsidiarului acțiunii, astfel cum acesta a fost formulat în

primul ciclu procesual și asupra căruia nu s-a pronunțai instanța.

Având în vedere prevederile legale

invocate, precum și precizarea depusă la termenul din 21 mai 2014, tribunalul a

apreciat că au fost soluționate de instanța de recurs și au intrat în puterea

de lucru judecat pretențiile formulate împotriva M.F.P., de obligare a acestuia

la restituirea integrală a prețului plătit pentru apartamentul, situat în mun.

București, sector 4, actualizat cu indicele de inflație, până la data plății efective,

astfel că acesta nu mai poate fi reținut ca obiect al învestirii instanței de

rejudecare.

Pe de altă

parte, cât privește petitul doi al subsidiarului, tribunalul, constatând

diferențe între pretențiile formulate în primul ciclu procesual, avute în

vedere de instanța de casare și pretențiile formulate în rejudecare, a apreciat

că, în temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, după casare,

instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate

înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, trebuie să se pronunțe în

rejudecare asupra pretențiilor formulate în primul ciclu procesual, respectiv

obligarea Primăriei mun. București, prin primar general, să plătească

reclamanților diferența dintre prețul plătit și sporul de valoarea, dobândit de

imobil între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data

producerii evicțiunii, în temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea,

totală sau parțială, a lucrului vândut, conform art. 1337 C. civ. de la 1864.

Tribunalul

a reținut că, prin considerentele deciziei de casare, s-a reținut că obligația

de restituire a prețului către proprietarii aie căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost

desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație care decurge din

lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația M.F.P. de a

restitui prețul actualizat/prețul de piață al imobilului, după distincțiile

făcute la alin. (2) și alin. (2)

1

ale aceluiași articol,

dispozițiile legale respective, derogatorii de la dispozițiile dreptului comun

pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care

rezultă calitatea procesuală pasivă unică a M.F.P. în litigiile decurgând din

restituirea prețului. S-a mai reținut că obligația de răspundere pentru

evicțîune a vânzătorului, astfel cura este stabilită de dispozițiile art. 1337

și urm. C. civ., este absorbită, în această ipoteză, de obligația M.F.P., în

calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui, independent de vreo

culpă, prețul către chiriașul evins de fostul proprietar al imobilului

În

consecință, tribunalul a reținut că răspunderea, pentru evicțîune de drept

comun a vânzătorului, Primăria municipiului București, este înlăturată în speță

de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care obligă la restituire doar M.F.P.

Prin Decizia civilă nr. 102/A din data

de 27 februarie 2015 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe.

Instanța

de apel a reținut, în esență, că prima instanță a procedat la sintetizarea

corectă a capetelor de cerere asupra cărora trebuia să se pronunțe și deci este

nefondată critica în sensul că instanța de fond s-ar fi pronunțat pe altceva

decât s-a cerut.

Totodată,

instanța de fond a reținut corect caracterul diferit al celor două capete de

cerere formulate în primul și al doilea ciclu procesual. Astfel, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții au solicitat inițial obligarea M.F.P. la

plata sumei de 516.000 lei, contravaloarea a 126.000 euro, reprezentând

valoarea de piață a apartamentului, situat în București, sector 4, iar, prin

cererea completatoare aflată la fila 33 din Dosar nr. 45180/3/2011 al

Tribunalului București Secția a V-a Civilă, s-a formulat în subsidiar aceleași

petit ca și în cererea inițială, cu deosebirea că în cererea precizatoare sunt

menționate sumele de 44.380,65 lei și 502966,05 lei care nu se regăsesc în

cererea completatoare. La 21 mai 2014, se face o nouă precizare, în care pctl

coincide cu subsidiarul 1 din cererea precizatoare, iar pct. 2 se modifică,

fața de pct. 2 din cererea precizatoare de la 28 iunie 2012, respectiv se

solicită suma de 502.966,05 lei, în solidar, ca daune materiale, reprezentând

diferența dintre prețul actualizat cu indicele de inflație și valoarea de

circulație a imobilului.

Comparând deci

pct. 2 din subsidiarul cererii precizatoare din 28 iunie 2012, cu pct. 2 din

cererea precizatoare depusă la 21 mai 2014, se constată că diferă. Astfel, pct.

2 din subsidiar are următorul conținut; plata diferenței între prețul plătit și

sporul de valoare dobândit între momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și data producerii evicțiunii, respectiv suma de 502.966,05

lei (cerere precizatoare 28 iunie 2012).

Referitor

la cel de-al treilea motiv de apel, Curtea de apei a apreciat că instanța de

fond a reținut corect că răspunderea pentru evicțiune aparține numai

vânzătorului, respectiv Municipiul București și că, prin Legea nr. 10/2001.

care este o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, plata prețului,

după caz, de piață sau actualizat, se face numai de către M.F.P., situație în.

care dispozițiile art. 1337 C. civ. din 1964 au fost înlăturate, iar

răspunderea pentru pierderea imobilului a fost reglementată legal în persoana

M.F.P.

Prin recursul

declarat la data de 24 marile 2015, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.,

recurentele

au solicitat admiterea apelului și obligarea pârâților să plătească diferența

dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și data producerii evicțiunii, așa

cum rezultă din raportul de expertiză tehnică în construcții și evaluare, depus

la dosarul cauzei.

Recurenții mi

invocat faptul că instanța de apel nu a analizat apelul și prin prisma Deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4460/2013, decizie care

argumentează în ce situații se acorda prețui de piață și în ce cazuri se acordă

prețui plătit actualizat cu indicele de inflație.

Arată că

Decizia nr. 4460/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, are

in vedere apartamentele din imobilul situat in București, sector 4 și poate fi

apreciată ca practică unitara a Înaltei Curții de Casație si Justiție, sau

practică neunitară, ce ar putea fi amendată ca încălcare a unui drept

fundamental prevăzut de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeana.

Mai susțin

recurenții că instanța de apei a reținut caracterul nefondat al apelului

motivat de faptul că Înalta Curte, prin Decizia nr. 4854 din 29 octombrie 2013,

a stabilit în mod irevocabil, că reclamanților le va fi plătit prețul de

vânzare-cumpărare din contractual din 13 noiembrie 1996, încheiat între SC

A.V.L.B. SA și D.L., actualizat în raport de indicele de inflație la data

plații, coroborat cu prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Apreciază că,

atât instanța de control, cât și instanța fondului, nu au analizat capătul 2 al

cererii precizatoare prin prisma faptului ca titlul de proprietate al autoarei D.L.,

respectiv contractul din 13 noiembrie 1996, nu a fost desființat de nici o

hotărâre judecătorească, ci a devenit caduc ca efect al admiterii acțiunii în

revendicare formulată de vechiul proprietar, deposedat prin Decretul nr. 92/1950.

Arată că, în

motivarea instanței de fond, menținută de instanța de control, se arată că

obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, astfel cum este

stabilită de dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită de

obligația M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Roman, de a restitui

prețul către chiriașul evins de un terț, fost proprietar al imobilului în

cauză.

Instanța de fond, ca și instanța de

apel, menționează că în speță sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) și

nu ale art. 50 alin. (2)

1

, raportat la împrejurarea că, prin

considerentele Deciziei nr, 463/2009, s-a reținut în mod irevocabil că autoarea

D.L. nu a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995. Or, împotriva Deciziei nr.

463 din 16 martie 2009, irevocabilă sau împotriva considerentelor acesteia,

străine de cauza, nu se putea formula cale de atac. Astfel, reclamanții sunt în

poziția de a primi numai prețul reactualizat cu indicele de inflație, iar nu

prețul de piață al imobilului, așa cum în mod normal ar trebui, fiind victimele

unei erori judiciare.

Arată că,

raportat la considerentele Deciziei Înaltei Curți nr. 4460/2013, cum contractul

autoarei lor nu a fost anulat ca efect al admiterii unei acțiuni în nulitate

sau în anulare, sunt în situația prevăzută de art. 50 alin, (2)

1

din

Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățiți la a primi prețul actualizat de piața al

apartamentului.

Fata de

probele aflate la dosarul cauzei, consideră că este admisibilă cererea prin

care solicită, în contradictoriu cu M.F.P. și Primăria Municipiului București,

prin primarul general, plata diferenței dintre prețul plătit și sporul de

valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și data producerii evicțiunii.

Analizând cu

prioritate posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile

imperative și limitative ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata

nulitatea recursului, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă

motivele de nelegaliîate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu

respectarea termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea

recursului.

Dispozițiile

legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin

însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de

recurs urmând a fi expus și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor

veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ.

Totodată,

instanța este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispozițiile

înscrise în art, 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora; „indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibila încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art.

304.

Sancțiunea nerespectării acestor

exigențe legale este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat in termenul legal, cu

excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea,

atunci când se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor

dezvoltate de parte într-unui din motivele prevăzute expres de art. 304 C.

proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice

nemuljumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

în materia

nulității recursului, astfel cum este reglementată această sancțiune de art. 306

C. proc. civ., există, deci, numai excepția care privește motivele de ordine

publică, ce pot fi puse în dezbaterea părților ex offich, în ipoteza de

principiu, instanța de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia

atacată, formulate de părțile interesate, care fac posibilă încadrarea în

motivele expres prevăzute de art. 304.

În speță însă,

reclamanții, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile

critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz

de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de

analiză în recurs.

Astfel, în

cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa

deciziei pronunțate în apel și nu se arata în ce constă neiegalitatea deciziei

atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la

argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii care se întemeiază,

în principal, pe raportul dintre normele generale prevăzute de art. 1337 C.

civ. și urm. C. civ. și norma specială prevăzută de art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze

astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții se limitează

numai la a reproduce pasaje din hotărârea atacată și la a-și arăta nemulțumirea

față de soluția pronunțată de instanțele de fond în legătură cu capătul de

cerere principal, privind acordarea prețului de piață pentru imobilul în

litigiu, situat în București, sector 4, soluționat cu caracter irevocabil prin Decizia

nr. 4854 din 29 octombrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în primul ciclul procesual.

Astfel

recurenții-reclamanți, deși reprezentați de un avocat ales, nu au reușit să

demonstreze în baza unui raționament juridic, întemeiat pe dispoziții legale,

care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.

În acest

context, în ipoteza în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare

dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii), recurenții erau datori să argumenteze rațiunea

pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și să

indice în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate în

mod greșit și pentru ce motiv. Raportat la dezlegarea dată de instanța de

judecată, ar fi fost necesar ca recurenții să argumenteze raportul dintre

ipoteza reglementată de dispozițiile generale în materie de evîețiune,

prevăzute de art. 1337 și urm. Cciv, și dispozițiile speciale reglementate prin

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar nu să se limiteze la

a afirma că partea are dreptul la prețui de piață actualizat ai imobilului,

întemeiat pe invocarea practicii neunitare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în contra celor reținute de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

În ceea ce

privește indicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de

asemenea, că nici acestui ternei juridic nu îi este circumscrisă nicio

argumentație juridică, indicarea unor nemulțumiri, neputându-se substitui

motivelor de drept invocate.

În același

sens, potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea

sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii

Ipotezele în

care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor legale menționate

sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și

considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea

în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată;

nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori

prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Or,

recurenții nu dezvoltă acest pretins motiv de nelegalitate, putându-se

constata, de altfel, că, în cauză, instanța de apel a expus într-o manieră

clară, precisă și concisă argumentele de fapt și de drept ce au stat la baza adoptării

hotărârii pronunțate.

In

aceste circumstanțe, Înalta Curte reține că susținerile reclamanților, din

cuprinsul cererii de recurs, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate

care să vizeze soluția pronunțată prin decizia instanței de apel, chiar dacă,

în mod formal, au fost indicate, ca temei de drept, dispozițiile înscrise în art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dată fiind

soluționarea cu prioritate a excepției nulității recursului, în conformitate cu

art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 137 alin. (1) din

același cod, excepția analizată fiind o excepție absolută și peremptorie, ce

face de prisos analiza fondului, Înalta Curte va constata nulitatea recursului

de față.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de reclamanții D.I.A., D.J.M.I., G.S.R. și T.J.A. împotriva Deciziei

civile nr. 102/A din 27 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 mai 2015.