ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 247/3/2009, la data

de 06 ianuarie 2009, reclamantele D.M.J. și D.I.C. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, SC A. SA

și C.I.Ș. (chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere),

solicitând:

1) obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei de 350.000 euro actualizată cu indicele

de inflație, reprezentând valoarea de piață a imobilului apartament 2, situat

în București str. Spătarului;

2) obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de

valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate;

3) obligarea

la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 euro

actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 13 decembrie 2007 și

până la data plății efective;

4) obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei de 2.000 euro în echivalent lei la data

plății, ca despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare

mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuință;

5) constatarea

dreptului de retenție al reclamantelor asupra imobilului, până la data

achitării integrale și definitive a sumelor de bani solicitate.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că apartamentul a

fost dobândit de către reclamanta D.M.J. și soțul acesteia, D.I., în baza Legii

nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996.

Ulterior, pârâtul C.I.Ș. a dobândit imobilul printr-o acțiune în

revendicare, astfel că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamante (D.I.C.

fiind, alături de mama sa, moștenitoare a lui D.I.) își găsesc aplicarea

dispozițiile art. 1337 C. civ. privitoare la răspunderea pentru evicțiune.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337-1351 C. civ.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009,

reclamantele au arătat că înțeleg să își întemeieze acțiunea și pe prevederile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.

Prin cererea precizatoare și completatoare formulată la data de 16

aprilie 2009, reclamantele au arătat că au chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant al

Statului Român. De asemenea, au arătat că înțeleg să se judece, în calitate de

pârât, și cu Ș.C. și că precizează capătul 2 de cerere având ca obiect plata

sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ca fiind

formulat în contradictoriu cu pârâtul C.Ș. și ca fiind întemeiat juridic pe

dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată la 13 februarie 2009, pârâta SC A. SA

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a avut doar calitatea de mandatar al

proprietarului Primăria Municipiului București, față de care sunt operante

dispozițiile art. 1336, 1337 și 1441 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la aceeași dată, pârâta

SC A. SA a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de beneficiar

al sumelor obținute din vânzarea imobilului, în baza art. 13 din Legea nr. 112/1995

și art. 39 din H.G. nr. 20/1996.

Prin cererea reconvențională formulată la data de 19 iunie 2009,

pârâtul C.Ș. a solicitat: obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei

de folosință pentru imobil, pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării

efective, estimată ipotetic la 13.000 euro; restrângerea spațiului locativ,

actualmente compus din 4 camere și dependințe, la un spațiu de 2 camere și

dependințe în comun, iar în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria și cu

restrângerea din spațiu, evacuarea reclamantelor din imobil.

În motivarea cererii, pârâtul-reclamant a arătat că a redobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în baza deciziei nr. 1632 din 21

noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin decizia

nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Reclamantele-pârâte ocupă imobilul și garajul fără să achite chirie din 01 ianuarie

2008, pârâtul-reclamant suferind astfel un prejudiciu al dreptului său de

proprietate, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Cu titlu de întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii

formulate împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, arătând că nu există identitate între pârâtul-reclamant

și debitorul sporului de valoare și dreptului de retenție. Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că prin hotărârile menționate s-a

constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și s-a

reținut reaua-credință a reclamantelor, care au cumpărat imobilul deși în

privința acestuia exista o cerere de restituire în natură, formulată de autorul

pârâtului-reclamant.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17 septembrie 2009,

reclamantele-pârâte au arătat că cererea reconvențională este lipsită de temei

atât în ceea ce privește lipsa de folosință, cât și restrângerea spațiului

locativ și evacuarea; că se impune respingerea excepției lipsei calității

procesuale active, în raport de dispozițiile legale în vigoare la data

promovării acțiunii, respectiv art. 14 din art. 1 al Legii nr. 1/2009 și art. 48

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea completatoare formulată la aceeași dată și calificată

drept cerere de chemare în garanție la cererea reconvențională, reclamantele au

solicitat obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București și SC

A. SA să achite pârâtului C.Ș. contravaloarea lipsei de folosință pretinsă.

Prin încheierea din 19 februarie 2010, s-a luat act că pârâtul-reclamant

a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvențională, cu excepția

celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință din

ianuarie 2008 și până la zi.

Prin încheierea din 19 martie 2010, s-a luat act de renunțarea

reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului C.Ș.

la plata sumei de 5000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.

Prin întâmpinarea formulată la data de 20 februarie 2009, pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive în raport de acțiunea principală, arătând că nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât

nu există sentință de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București, calitatea procesuală

pasivă revenindu-i Municipiului București, în calitate de vânzător, conform art.

1337 și următoarele C. civ.

În același sens, s-a arătat și că prevederile art. 50 se referă la

restituirea prețului actualizat de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește cererea de obligare la despăgubiri pentru

sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile efectuate, a arătat că nu

există un temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 48

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

obligația de despăgubire revenind persoanei îndreptățite indiferent dacă

imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce privește capetele de cerere referitoare la plata

dobânzii legale și plata sumei de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri, s-a arătat

că acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar între

reclamante și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu există

raporturi contractuale.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 20

februarie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat chemarea în garanție a SC A. SA pentru restituirea comisionului de 1%

încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din

24 octombrie 1996, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 5 și

41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

La termenul de judecată din 11 decembrie 2009, tribunalul a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.Ș. și a pârâtei SC A.

SA pe cererea principală și a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererea

principală, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată și

completată de reclamantele D.M.J. și D.I.C. împotriva pârâților SC A. SA și C.Ș.,

ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea principală formulată și completată de aceleași reclamante

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, ca neîntemeiată.

A luat act de renunțarea reclamantelor la judecata cererii

completatoare împotriva pârâtului-reclamant C.Ș.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA

împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA, ca rămasă fără obiect.

A admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant

C.Ș. împotriva reclamantelor-pârâte D.M.J. și D.I.C.

A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a

sumei de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 01 ianuarie 2008-15

iunie 2010.

A dispus anularea, ca netimbrate, a celorlalte capete de cerere

din cererea reconvențională.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantele-pârâte

D.M.J. și D.I.C. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerului Finanțelor Publice, Municipiului București și SC A. SA, în raport

de cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a

sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

În

motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996 încheiat cu Primăria

Municipiului București prin SC A. SA, D.I. și D.M.J. au dobândit imobilul situat

în București, str. Spătarului, compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie,

baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, pod la etaj, culoar, casa scării, balcon,

boxă, pivniță în suprafață de 181,41 mp și garaj în cotă indiviză de 1/2.

Prin

decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a fost admisă acțiunea formulată de C.I.Ș. și continuată de succesorul

său C.Ș. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA,

D.I. și D.M.J. și alții, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reținându-se că imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se

încadra în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au

fost de bună-credință, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situația

juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere

de restituire la Primăria Sectorului 2 București - Comisia de aplicare a Legii nr.

112/1995.

În

raport de dispozițiile încheierii din 11 decembrie 2009 (fila 100), se va

respinge cererea principală, astfel cum a fost completată, față de pârâții SC

A. SA și C.Ș., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă, motivat de faptul că, într-o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, calitate

procesuală pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În

raport de dispozițiile încheierii din 19 martie 2010, se va lua act de

renunțarea reclamantelor la cererea completatoare împotriva pârâtului-reclamant

C.Ș.

În ceea

ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București, în raport de situația de fapt menționată mai sus, aceasta

este neîntemeiată.

Astfel,

cererea principală are ca obiect plata valorii de piață a imobilului, dobânda

legală datorată în raport de aceasta de la 13 decembrie 2007, plata

cheltuielilor necesare mutării și este întemeiată pe mecanismul răspunderii

pentru evicțiune.

Sub un

prim aspect, este de reținut că în materia imobilelor preluate de stat în

perioada comunistă, înstrăinate de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995,

care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare desființate

ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de excepție, care se aplică cu prioritate

în raport de dispozițiile dreptului comun, cuprinse în Codul civil.

Astfel,

potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru.

2

1

)

Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de taxele de timbru.

3)

Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”

De

asemenea, potrivit art. 50

1

din aceeași lege, „Proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.”

Reclamantele

au solicitat prin primul petit obligarea pârâților la plata valorii de piață a

imobilului a cărui proprietate au pierdut-o prin hotărârile judecătorești

menționate.

Din

interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că, în situația

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cumpărătorii au dreptul doar la restituirea prețului plătit actualizat, având dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor numai cumpărătorii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desființate prin hotărâri

judecătorești irevocabile.

În

cauză, prin hotărârile menționate s-a dispus constatarea nulității

contractului, reținându-se că imobilul ce forma obiectul contractului nu se

încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de stat

fără titlu, precum și faptul că acest contract nu poate fi salvat de la

efectele nulității de buna-credință a cumpărătorilor, conform art. 46 din Legea

nr. 10/2001, întrucât în cauză nu se poate reține incidența acestei excepții de

la regimul nulității, cumpărătorii neputând fi socotiți de bună-credință pentru

că nu au făcut minimele diligențe care să le permită să ia cunoștință de

adevărata situație juridică a imobilului, de faptul că titlul statului este

contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură

a imobilului.

Prin

urmare, nu este întrunită prima condiție impusă de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acțiuni în restituirea prețului de

piață al imobilului către chiriașii-cumpărători și succesorii acestora, primul

petit al acțiunii fiind, pentru acest motiv, neîntemeiat.

Potrivit

principiului accesorium sequitur principale și petitul având ca obiect plata

dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piață a imobilului începând cu

data 13 decembrie 2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost

desființat titlul reclamantelor-pârâte) este neîntemeiat, fiind evident că în

măsura în care nu se poate reține în sarcina pârâților existența obligației de

plată a sumei pretinse cu titlu de valoare de piață a imobilului, nu se poate

reține nici existența obligației acestora la daune-interese conform art. 1088 C.

civ.

De

asemenea, potrivit aceluiași principiu este neîntemeiat și capătul de cerere

având ca obiect constatarea unui drept de retenție al reclamantelor asupra

imobilului, până la plata creanței pretinse, pentru care cererea a fost

respinsă.

În ceea

ce privește petitul doi al acțiunii, având ca obiect plata sporului de valoare

al imobilului, reclamantele au renunțat la judecata acestuia.

În ceea

ce privește petitul al patrulea al acțiunii, având ca obiect plata sumei de

2.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri constând în

contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, acesta este

neîntemeiat.

Astfel,

acest petit a fost întemeiat pe art. 1337 și următoarele C. civ., deci pe

obligația de garanție pentru evicțiune.

Or, în

cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

din 24 octombrie 1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera ca

temei al cererii de despăgubire mecanismul evicțiunii reglementat de art. 1337

și următoarele C. civ., ci instituția juridică a repunerii părților în situația

anterioară, care presupune doar restituirea prestațiilor efectuate, respectiv

restituirea prețului actualizat, nu și alte despăgubiri în sens larg, astfel

cum sunt reglementate de art. 1337 și art. 1341 C. civ.

În

consecință, se impune respingerea cererii principale împotriva pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București, ca neîntemeiată.

Față de

soluția dată cererii principale, cererile de chemare în garanție formulate de SC

A. SA împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA au rămas

fără obiect, urmând a fi respinse ca atare.

În

privința cererii reconvenționale, s-a reținut că pârâtul-reclamant nu a înțeles

să achite obligația de plată a taxei judiciare de timbru pentru cererile având

ca obiect restrângerea spațiului locativ al reclamantelor-pârâte și în

subsidiar evacuarea acestora, astfel cum rezultă din declarația expresă de care

instanța a luat act în încheierea din 19 februarie 2010.

Prin

urmare, se va face aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și se vor

anula aceste capete de cerere, ca netimbrate.

În ceea

ce privește cererea de obligare a reclamantelor-pârâte la plata contravalorii

lipsei de folosință începând cu 01 ianuarie 2008 la zi, aceasta este întemeiată.

Astfel,

de la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din 24

octombrie 1996, reclamantele-pârâte nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în

litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar având-o

pârâtul-reclamant.

În

virtutea acestei calități și a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de

proprietate conform art. 480 și art. 485 C. civ., pârâtul-reclamant poate

pretinde obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care

reclamantele-pârâte l-au împiedicat să le obțină.

Potrivit

raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expert C.R., pe

perioada 01 ianuarie 2008 - 15 iunie 2010 reclamantele-pârâte datorează cu

titlu de lipsă de folosință suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data

plății.

În

consecință, se impune admiterea în parte a cererii reconvenționale, în sensul obligării

reclamantelor-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 euro,

echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea pentru lipsa de

folosință a imobilului pe perioada menționată.

În ceea

ce privește cerere de chemare în garanție formulată de către reclamantele-pârâte

la cererea reconvențională, prin care au solicitat obligarea pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA, în ipoteza admiteri

cererii reconvenționale, la achitarea către pârâtul-reclamant C.Ș. a

contravalorii lipsei de folosință, aceasta este neîntemeiată.

Astfel,

reclamantele-pârâte au arătat că eventuala lipsă de folosință este în sarcina

chematelor în garanție ca o consecință a evicțiunii.

Or,

pentru motivele arătate mai sus, este de reținut, pe de o parte, că în această

materie au fost adoptate dispoziții exprese derogatorii de la dreptul comun, care

nu acoperă, prin conținutul lor normativ, și obligația de restituire a

eventualelor sume la care chiriașii cumpărători ar fi obligați cu titlu de

lipsă de folosință, iar, pe de altă parte, că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune, pe care reclamantele-pârâte și-au întemeiat

cererea.

Totodată,

întrucât nu există nicio dispoziție normativă care să instituie o asemenea

obligație în sarcina chemaților în garanție, cererea de chemare în garanție

formulată de reclamantele-pârâte în raport de cerere reconvențională apare ca neîntemeiată.

Împotriva

sentinței susmenționate au declarat apel reclamantele.

Prin

decizia civilă nr. 449/ A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul

reclamantelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A luat act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a

solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii

lipsei de folosință

pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinței,

la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte.

A luat act

de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la

pârâtul-reclamant.

A admis

acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în parte, și a

obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preț

actualizat.

A

menținut restul dispozițiilor sentinței.

A obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

În timpul

soluționării apelului, la data de 06 iunie 2012, s-a încheiat între intimații C.Ș.,

pe de o parte, și apelantele D.M.J. și D.I.C., pe de altă parte, o tranzacție

privind rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor reciproce.

În baza art.

246 C. proc. civ., se va lua act de această tranzacție, urmând a se modifica

dispozitivul sentinței în sensul celor consfințite în acordul părților

referitor la aspectele ce privesc prezenta cauză, respectiv la cererea

pârâtului-reclamant privind obligarea reclamantelor-pârâte la plata

contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, precum și la

cererea reclamantelor-pârâte privind obligarea pârâtului-reclamant la plata de

despăgubiri.

Ca atare,

în speță, au rămas de analizat numai motivele de apel privind plata prețului

apartamentului, care sunt întemeiate în parte, în sensul celor ce succed.

Potrivit

art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru.

2

1

)

Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor,

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de

timbru.

3)

Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”

De

asemenea, potrivit art. 50

1

din aceeași lege, „Proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare.”

Rezultă

că legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilului către

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor

contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul

în speță.

În

verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de fond s-a raportat la

decizia nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului București, preluând

constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora

contractul de vânzare-cumpărare al reclamantelor din prezenta cauză a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.

Susținerea apelantelor în sensul că prima instanță a apreciat în

mod greșit că au fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât nu ar fi depus diligențele necesare pentru a se

interesa cu privire la situația juridică a imobilului, este neîntemeiată

întrucât instanța a avut în vedere elementele de fapt deduse din coroborarea

mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile

judecătorești anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii

probatorii, ca prezumție absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art.

1202 alin. (2) C. civ.

Este întemeiat însă motivul de apel prin care se arată că acțiunea

putea fi admisă în parte și obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la

plata prețului actualizat.

Art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.”

Or, este

tocmai situația în care se află apelantele-reclamante, al căror contract de

vânzare-cumpărare (din 24 octombrie 1996) a fost constatat nul prin hotărâre

irevocabilă (decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă).

Neîntemeiate sunt și criticile privind respingerea capătului de

cerere privind chemarea în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a Ministerului Finanțelor Publice, a Municipiului București prin

Primarul General și a SC A. SA, întrucât în mod corect a reținut instanța de

fond că această cerere este nefondată, la fel și capătul de cerere privind

dreptul de retenție.

Plata prețului actualizat a fost prevăzută în norma specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, ca atare aplicându-se norma specială sunt

înlăturate de la aplicare normele dreptului comun privind dreptul de retenție

în virtutea regulii conform căreia „specialul derogă de la general”.

Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., s-a apreciat că se impune admiterea apelului, cu consecința schimbării în

parte a sentinței, în sensul că: se

va lua act de renunțarea pârâtului-reclamant

la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii

lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data

executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea

reclamantelor-pârâte; se va lua act de renunțarea reclamantelor-pârâte la

dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant; se va admite

acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în parte, și se va

obliga acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preț

actualizat.

Se va menține restul

dispozițiilor sentinței, inclusiv cele prin care s-a respins, ca nefondată, cererea

reconvențională formulată de Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA, întrucât prin dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială,

dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența

normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general

acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul

comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, prevăzută

în art. 1337 - 1341 C. civ.

Prin urmare, în

temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel chemat să răspundă, în

calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare

actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea

îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile) este pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a apreciat că

prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul

comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba

despre instituirea unei răspunderi speciale a recurentului în acest caz. Că

este așa, rezultă și din faptul că, în aceste situații particulare în care au

fost înstrăinate imobilele în condițiile Legii 112/1995, cel care a încasat

efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului București și

nici SC A. SA, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, el fiind cel

care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor.

Intimata SC A. SA nu

poate fi obligată la restituirea comisionului de 0,1% tot pentru aceleași

considerente, Legea nr. 10/2001 stabilind numai în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul (actualizat sau de piață).

Ca urmare, în mod

corect a fost stabilită ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice calitatea

procesuală pasivă, aceasta fiind persoana juridică obligată în raportul dedus

judecății.

De asemenea, pentru

considerentele expuse privind aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în

mod corect cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și

a SC A. SA a fost respinsă.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, care a invocat pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a formulat următoarele critici:

1.

Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prin obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat către reclamante,

fără a avea în vedere că acestea solicitaseră altceva prin cererea de chemare

în judecată, și anume restituirea prețului de piață.

Conform

principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a

ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost

sesizată în acest scop de partea interesată.

Prin

urmare, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, părțile

fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de

chemare în judecată. Astfel, în cazul în care reclamantele au investit instanța

prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea prețului de piață al

imobilului în litigiu și nicidecum cu restituirea prețului actualizat, instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se în consecință

doar pe ceea ce s-a cerut.

2.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are

calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina

acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or,

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre

reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este terț

față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în

care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Prin

„calitate procesuală” se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă

în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea

procesuală pasivă presupune existenta identității între persoana pârâtului și

cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea

calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei

probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani

reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub

acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi

întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens este decizia

civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condițiile anularii contractului

de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul

încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art.

1337 și următoarele C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului

actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității

actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului

juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat,

principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce

la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând

și dispozițiile art. 970 C. civ.

Fiind

lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate

procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București, prin

mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul

că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații,

nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului

constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă

juridică:

a)

ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract,

or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili,

sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare;

b)

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a

intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu

caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în

plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără

justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.

civ., „legea părților”, neputându-se interveni peste voința contractanților,

indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma

constatării nulității contractului).

Prin

modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002), s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite

sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză,

fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între

persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat

corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și Ministerul

Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinație.

c)

pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în

justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art.

1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără

consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus,

novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să

rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte

situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin

novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul

normativ respectiv, novațiunea.

Prin

urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC A. SA, are

calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea

de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

3.

În mod greșit instanța a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337

C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau

parțială prin fapta unui terț.

Aceasta

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost

anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nici

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și

să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această

tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de

pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum

nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în

vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Prin urmare, trebuie

avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora, „Dacă

lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească

cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul

evicțiunii.”

de apel este criticabilă și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor

Publice la suma de 832.236,47 lei (echivalentul a 189.402 euro, 1 euro = 4,394

lei), pentru că deși instanța acordă prețul actualizat, această sumă depășește

chiar și prețul de piață al apartamentului.

Valoarea

contractului de vânzare-cumpărare este în sumă de 3.172,46 lei, această sumă

urmând a fi actualizată cu indicele de inflație, care, conform Institutului

National de Statistică, este de 2515,66% (noiembrie 1996 până la data de 31

august 2012).

Or,

formulele de calcul pentru actualizarea unor valori utilizând Indicele

Preturilor de Consum (IPC) sunt:

A = Suma inițială de

actualizat ori

IPC împărțit la 100

sau

B = Suma inițială de

actualizat ori Rata Inflației plus Suma inițială de actualizat împărțit la

100

Indiferent

de metoda de calcul folosită, rezultatul actualizării este același, deoarece Rata

Inflației = IPC minus 100.

Astfel, prețul

actualizat este: 37.246 ori 2.515 egal 79.808,31 lei.

Rezultă

astfel, că suma de 79.808,31 lei este prețul actualizat corect și în nici un

caz suma de 832.236,46 lei calculată de către expert, care deși trebuia să se

raporteze la debitul inițial, face o „actualizare a actualizării”, uitând de

asemenea să împartă rezultatul înmulțirii la 100.

Așadar,

suma stabilită de către expert reprezintă mai mult și decât prețul de piață,

având în vedere faptul că imobilul din litigiu se află pe Lista imobilelor

expertizate tehnic din punct de vedere al riscului seismic la poziția 128,

condiție care conduce la scăderea semnificativă a valorii.

Imobilele

de 4 camere adiacente zonei celei în cauză, aflate pe site-ul imobiliar, se

situează la o valoare între 78.000 euro și 149.900 euro, neajungând nici unul

la o valoare de 189.402 euro, așa cum a reieșit din expertiza contabilă din

cauză.

Astfel,

rezultă fără putință de tăgadă faptul că acea valoare nu reprezintă în nici un

caz prețul actualizat cu indicele de inflație, ci reprezintă efectiv o valoare

mai mare decât însăși valoarea de piața a imobilului.

5.

Instanța de apel, în mod greșit a dispus obligarea Ministerului Finanțelor

Publice la restituirea întregului preț actualizat, fără a avea în vedere cererea

de chemare în garanție formulată împotriva SC A. SA.

Astfel,

prin această cerere s-a solicitat și restituirea comisionului de 1% încasat de SC

A. SA, cerere pe care instanța de fond a omis să se pronunțe.

Având în vedere că SC

A. SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, instanța de

apel, în condițiile în care a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice

la plata prețului reactualizat, trebuia să admită cererea de chemare în

garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA,

precum și obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu

prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În

conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele

care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea

acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a)

din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile

lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea

unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile SC B.C.R.

SA, după caz.”

Prin

urmare, trebuie avut în vedere faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a

fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996,

mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC A. SA, care a și încasat

comisionul din prețul de vânzare al imobilului.

Așa

fiind, instanța trebuie să dispună ca procentul de 1%, prevăzut de dispozițiile

normative sus-evocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și

nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și

să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat.

6.

În mod greșit, instanța de apel a stabilit obligația de plată a cheltuielilor

de judecată, în cuantum de 500 lei, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel,

Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată,

deoarece culpa procesuală nu îi aparține, ci Primăriei Municipiului București

prin mandatar SC A. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 24

octombrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002,

Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Mai

mult, dacă se va trece peste acest argument, este necesar să se facă

aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a

vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București, prin

mandatarul său SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel,

Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu

se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi

sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată,

neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.

274 C. proc. civ.

Pentru

aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost

formulat și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii

acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimatele-reclamante

au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca

neîntemeiat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

susținerilor recurentului, prin stabilirea în sarcina sa a obligației de despăgubire

a reclamantelor la nivelul prețului actualizat plătit, curtea de apel nu a

acordat ceea ce nu s-a cerut, așa încât nu a încălcat principiul

disponibilității, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința

inaplicabilității cazului de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată, reclamantele au solicitat despăgubiri pentru pierderea

dreptului lor de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995,

echivalente prețului de piață al imobilului.

Conform cererii

precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au invocat ca

temei juridic al acestor pretenții dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Rezultă că, obiectul

acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru

pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr.

112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile legii

speciale, Legea nr. 10/2001.

Această lege reglementează

modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care

încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005,

caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50

1

), cât

și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).

Or, cât timp obiectul

acțiunii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de

proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar legea

specială în temeiul căreia au fost solicitate reglementează în mod diferit

întinderea acestor despăgubiri, în funcție de respectarea/nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu se poate

reține că acordând despăgubiri la nivelul prețului actualizat plătit, instanța

de apel și-ar fi depășit limitele învestirii și ar fi încălcat astfel

principiul disponibilității, în condițiile în care reclamantele pretinseseră

prin acțiune ca despăgubirile să le fie acordate la nivelul prețului de piață

al imobilului. Aceasta deoarece, obiectul acțiunii este dat de acordarea de

despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente prețului actualizat sau valorii

de piață a imobilului (în funcție de încadrarea situației deduse judecății în

una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001) ține exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii, ceea

ce nu semnifică depășirii obiectului cererii deduse judecății, care rămâne

acordarea de despăgubiri, pretenție asupra căreia instanța de apel s-a

pronunțat prin hotărârea recurată, cu respectarea principiului disponibilității.

2-3. Criticile

dezvoltate la pct. 2 și 3 din cererea de recurs vizează lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus

judecății.

Aceste critici nu

sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o aplicare corectă

a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport

de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare

procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

(prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2)

1

(prețul

de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Fin