ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 247/3/2009, la data de 06 ianuarie 2009, reclamantele D.M.J. și D.I.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, SC A. SA și C.I.Ș.
(chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere), solicitând: 1) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflație, reprezentând valoarea de piață a imobilului apartament 2, situat în București str. Spătarului; 2) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate; 3) obligarea la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 13 decembrie 2007 și până la data plății efective; 4) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 2.000 euro în echivalent lei la data plății, ca despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuință; 5) constatarea dreptului de retenție al reclamantelor asupra imobilului, până la data achitării integrale și definitive a sumelor de bani solicitate.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că apartamentul a fost dobândit de către reclamanta D.M.J. și soțul acesteia, D.I., în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996. Ulterior, pârâtul C.I.Ș. a dobândit imobilul printr-o acțiune în revendicare, astfel că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamante (D.I.C. fiind, alături de mama sa, moștenitoare a lui D.I.) își găsesc aplicarea dispozițiile art. 1337 C. civ. privitoare la răspunderea pentru evicțiune. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. Prin cererea precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au arătat că înțeleg să își întemeieze acțiunea și pe prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.
Prin cererea precizatoare și completatoare formulată la data de 16 aprilie 2009, reclamantele au arătat că au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant al Statului Român. De asemenea, au arătat că înțeleg să se judece, în calitate de pârât, și cu Ș.C. și că precizează capătul 2 de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâtul C.Ș. și ca fiind întemeiat juridic pe dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin întâmpinarea formulată la 13 februarie 2009, pârâta SC A. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut doar calitatea de mandatar al proprietarului Primăria Municipiului București, față de care sunt operante dispozițiile art. 1336, 1337 și 1441 C. civ.
Prin cererea de chemare în garanție formulată la aceeași dată, pârâta SC A. SA a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de beneficiar al sumelor obținute din vânzarea imobilului, în baza art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 39 din H.G. nr. 20/1996. Prin cererea reconvențională formulată la data de 19 iunie 2009, pârâtul C.Ș. a solicitat: obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil, pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării efective, estimată ipotetic la 13.000 euro; restrângerea spațiului locativ, actualmente compus din 4 camere și dependințe, la un spațiu de 2 camere și dependințe în comun, iar în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria și cu restrângerea din spațiu, evacuarea reclamantelor din imobil.
În motivarea cererii, pârâtul-reclamant a arătat că a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza deciziei nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Reclamantele-pârâte ocupă imobilul și garajul fără să achite chirie din 01 ianuarie 2008, pârâtul-reclamant suferind astfel un prejudiciu al dreptului său de proprietate, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Cu titlu de întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii formulate împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, arătând că nu există identitate între pârâtul-reclamant și debitorul sporului de valoare și dreptului de retenție.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că prin hotărârile menționate s-a constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și s-a reținut reaua-credință a reclamantelor, care au cumpărat imobilul deși în privința acestuia exista o cerere de restituire în natură, formulată de autorul pârâtului-reclamant. Prin întâmpinarea formulată la data de 17 septembrie 2009, reclamantele-pârâte au arătat că cererea reconvențională este lipsită de temei atât în ceea ce privește lipsa de folosință, cât și restrângerea spațiului locativ și evacuarea; că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active, în raport de dispozițiile legale în vigoare la data promovării acțiunii, respectiv art. 14 din art. 1 al Legii nr. 1/2009 și art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea completatoare formulată la aceeași dată și calificată drept cerere de chemare în garanție la cererea reconvențională, reclamantele au solicitat obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București și SC A. SA să achite pârâtului C.Ș. contravaloarea lipsei de folosință pretinsă. Prin încheierea din 19 februarie 2010, s-a luat act că pârâtul-reclamant a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvențională, cu excepția celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință din ianuarie 2008 și până la zi. Prin încheierea din 19 martie 2010, s-a luat act de renunțarea reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului C.Ș.
la plata sumei de 5000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului. Prin întâmpinarea formulată la data de 20 februarie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de acțiunea principală, arătând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există sentință de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București, calitatea procesuală pasivă revenindu-i Municipiului București, în calitate de vânzător, conform art. 1337 și următoarele C. civ. În același sens, s-a arătat și că prevederile art. 50 se referă la restituirea prețului actualizat de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește cererea de obligare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile efectuate, a arătat că nu există un temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, obligația de despăgubire revenind persoanei îndreptățite indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu. În ceea ce privește capetele de cerere referitoare la plata dobânzii legale și plata sumei de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri, s-a arătat că acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar între reclamante și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi contractuale.
Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 20 februarie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat chemarea în garanție a SC A. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 5 și 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. La termenul de judecată din 11 decembrie 2009, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.Ș. și a pârâtei SC A. SA pe cererea principală și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererea principală, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.
Prin sentința civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată și completată de reclamantele D.M.J. și D.I.C. împotriva pârâților SC A. SA și C.Ș., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea principală formulată și completată de aceleași reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, ca neîntemeiată. A luat act de renunțarea reclamantelor la judecata cererii completatoare împotriva pârâtului-reclamant C.Ș. A respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA, ca rămasă fără obiect. A admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant C.Ș. împotriva reclamantelor-pârâte D.M.J. și D.I.C. A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 01 ianuarie 2008-15 iunie 2010. A dispus anularea, ca netimbrate, a celorlalte capete de cerere din cererea reconvențională. A respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantele-pârâte D.M.J. și D.I.C. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Finanțelor Publice, Municipiului București și SC A. SA, în raport de cererea reconvențională, ca neîntemeiată.
A obligat reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC A. SA, D.I. și D.M.J. au dobândit imobilul situat în București, str. Spătarului, compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie, baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, pod la etaj, culoar, casa scării, balcon, boxă, pivniță în suprafață de 181,41 mp și garaj în cotă indiviză de 1/2. Prin decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea formulată de C.I.Ș.
și continuată de succesorul său C.Ș. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA, D.I. și D.M.J. și alții, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reținându-se că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se încadra în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au fost de bună-credință, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere de restituire la Primăria Sectorului 2 București - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În raport de dispozițiile încheierii din 11 decembrie 2009 (fila 100), se va respinge cererea principală, astfel cum a fost completată, față de pârâții SC A. SA și C.Ș., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În raport de dispozițiile încheierii din 19 martie 2010, se va lua act de renunțarea reclamantelor la cererea completatoare împotriva pârâtului-reclamant C.Ș. În ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, în raport de situația de fapt menționată mai sus, aceasta este neîntemeiată.
Astfel, cererea principală are ca obiect plata valorii de piață a imobilului, dobânda legală datorată în raport de aceasta de la 13 decembrie 2007, plata cheltuielilor necesare mutării și este întemeiată pe mecanismul răspunderii pentru evicțiune. Sub un prim aspect, este de reținut că în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, înstrăinate de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de excepție, care se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, cuprinse în Codul civil.
Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. 2 1 ) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” De asemenea, potrivit art. 50 1 din aceeași lege, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Reclamantele au solicitat prin primul petit obligarea pârâților la plata valorii de piață a imobilului a cărui proprietate au pierdut-o prin hotărârile judecătorești menționate.
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că, în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au dreptul doar la restituirea prețului plătit actualizat, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
În cauză, prin hotărârile menționate s-a dispus constatarea nulității contractului, reținându-se că imobilul ce forma obiectul contractului nu se încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu, precum și faptul că acest contract nu poate fi salvat de la efectele nulității de buna-credință a cumpărătorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză nu se poate reține incidența acestei excepții de la regimul nulității, cumpărătorii neputând fi socotiți de bună-credință pentru că nu au făcut minimele diligențe care să le permită să ia cunoștință de adevărata situație juridică a imobilului, de faptul că titlul statului este contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.
Prin urmare, nu este întrunită prima condiție impusă de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acțiuni în restituirea prețului de piață al imobilului către chiriașii-cumpărători și succesorii acestora, primul petit al acțiunii fiind, pentru acest motiv, neîntemeiat. Potrivit principiului accesorium sequitur principale și petitul având ca obiect plata dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piață a imobilului începând cu data 13 decembrie 2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost desființat titlul reclamantelor-pârâte) este neîntemeiat, fiind evident că în măsura în care nu se poate reține în sarcina pârâților existența obligației de plată a sumei pretinse cu titlu de valoare de piață a imobilului, nu se poate reține nici existența obligației acestora la daune-interese conform art. 1088 C. civ.
De asemenea, potrivit aceluiași principiu este neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de retenție al reclamantelor asupra imobilului, până la plata creanței pretinse, pentru care cererea a fost respinsă. În ceea ce privește petitul doi al acțiunii, având ca obiect plata sporului de valoare al imobilului, reclamantele au renunțat la judecata acestuia. În ceea ce privește petitul al patrulea al acțiunii, având ca obiect plata sumei de 2.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, acesta este neîntemeiat. Astfel, acest petit a fost întemeiat pe art. 1337 și următoarele C. civ., deci pe obligația de garanție pentru evicțiune.
Or, în cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera ca temei al cererii de despăgubire mecanismul evicțiunii reglementat de art. 1337 și următoarele C. civ., ci instituția juridică a repunerii părților în situația anterioară, care presupune doar restituirea prestațiilor efectuate, respectiv restituirea prețului actualizat, nu și alte despăgubiri în sens larg, astfel cum sunt reglementate de art. 1337 și art. 1341 C. civ. În consecință, se impune respingerea cererii principale împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii principale, cererile de chemare în garanție formulate de SC A. SA împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA au rămas fără obiect, urmând a fi respinse ca atare. În privința cererii reconvenționale, s-a reținut că pârâtul-reclamant nu a înțeles să achite obligația de plată a taxei judiciare de timbru pentru cererile având ca obiect restrângerea spațiului locativ al reclamantelor-pârâte și în subsidiar evacuarea acestora, astfel cum rezultă din declarația expresă de care instanța a luat act în încheierea din 19 februarie 2010. Prin urmare, se va face aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și se vor anula aceste capete de cerere, ca netimbrate.
În ceea ce privește cererea de obligare a reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu 01 ianuarie 2008 la zi, aceasta este întemeiată. Astfel, de la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reclamantele-pârâte nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar având-o pârâtul-reclamant. În virtutea acestei calități și a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de proprietate conform art. 480 și art. 485 C. civ., pârâtul-reclamant poate pretinde obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care reclamantele-pârâte l-au împiedicat să le obțină.
Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expert C.R., pe perioada 01 ianuarie 2008 - 15 iunie 2010 reclamantele-pârâte datorează cu titlu de lipsă de folosință suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății. În consecință, se impune admiterea în parte a cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamantelor-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 14.720,75 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea pentru lipsa de folosință a imobilului pe perioada menționată. În ceea ce privește cerere de chemare în garanție formulată de către reclamantele-pârâte la cererea reconvențională, prin care au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA, în ipoteza admiteri cererii reconvenționale, la achitarea către pârâtul-reclamant C.Ș.
a contravalorii lipsei de folosință, aceasta este neîntemeiată. Astfel, reclamantele-pârâte au arătat că eventuala lipsă de folosință este în sarcina chematelor în garanție ca o consecință a evicțiunii. Or, pentru motivele arătate mai sus, este de reținut, pe de o parte, că în această materie au fost adoptate dispoziții exprese derogatorii de la dreptul comun, care nu acoperă, prin conținutul lor normativ, și obligația de restituire a eventualelor sume la care chiriașii cumpărători ar fi obligați cu titlu de lipsă de folosință, iar, pe de altă parte, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, pe care reclamantele-pârâte și-au întemeiat cererea.
Totodată, întrucât nu există nicio dispoziție normativă care să instituie o asemenea obligație în sarcina chemaților în garanție, cererea de chemare în garanție formulată de reclamantele-pârâte în raport de cerere reconvențională apare ca neîntemeiată. Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel reclamantele. Prin decizia civilă nr. 449/ A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A luat act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte.
A luat act de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant. A admis acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în parte, și a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preț actualizat. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: În timpul soluționării apelului, la data de 06 iunie 2012, s-a încheiat între intimații C.Ș., pe de o parte, și apelantele D.M.J. și D.I.C., pe de altă parte, o tranzacție privind rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor reciproce. În baza art. 246 C. proc.
civ., se va lua act de această tranzacție, urmând a se modifica dispozitivul sentinței în sensul celor consfințite în acordul părților referitor la aspectele ce privesc prezenta cauză, respectiv la cererea pârâtului-reclamant privind obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, precum și la cererea reclamantelor-pârâte privind obligarea pârâtului-reclamant la plata de despăgubiri. Ca atare, în speță, au rămas de analizat numai motivele de apel privind plata prețului apartamentului, care sunt întemeiate în parte, în sensul celor ce succed. Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
2 1 ) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” De asemenea, potrivit art. 50 1 din aceeași lege, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Rezultă că legiuitorul condiționează restituirea prețului de piață al imobilului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță.
În verificarea îndeplinirii acestei condiții, instanța de fond s-a raportat la decizia nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului București, preluând constatările jurisdicționale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamantelor din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Susținerea apelantelor în sensul că prima instanță a apreciat în mod greșit că au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu ar fi depus diligențele necesare pentru a se interesa cu privire la situația juridică a imobilului, este neîntemeiată întrucât instanța a avut în vedere elementele de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătorești anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumție absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. Este întemeiat însă motivul de apel prin care se arată că acțiunea putea fi admisă în parte și obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat.
Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.” Or, este tocmai situația în care se află apelantele-reclamante, al căror contract de vânzare-cumpărare (din 24 octombrie 1996) a fost constatat nul prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă).
Neîntemeiate sunt și criticile privind respingerea capătului de cerere privind chemarea în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului Finanțelor Publice, a Municipiului București prin Primarul General și a SC A. SA, întrucât în mod corect a reținut instanța de fond că această cerere este nefondată, la fel și capătul de cerere privind dreptul de retenție. Plata prețului actualizat a fost prevăzută în norma specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ca atare aplicându-se norma specială sunt înlăturate de la aplicare normele dreptului comun privind dreptul de retenție în virtutea regulii conform căreia „specialul derogă de la general”. Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.
civ., s-a apreciat că se impune admiterea apelului, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul că: se va lua act de renunțarea pârâtului-reclamant la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor-pârâte; se va lua act de renunțarea reclamantelor-pârâte la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul-reclamant; se va admite acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în parte, și se va obliga acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preț actualizat.
Se va menține restul dispozițiilor sentinței, inclusiv cele prin care s-a respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC A. SA, întrucât prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, prevăzută în art. 1337 - 1341 C. civ.
Prin urmare, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel chemat să răspundă, în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile) este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a apreciat că prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a recurentului în acest caz. Că este așa, rezultă și din faptul că, în aceste situații particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condițiile Legii 112/1995, cel care a încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului București și nici SC A. SA, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor.
Intimata SC A. SA nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 0,1% tot pentru aceleași considerente, Legea nr. 10/2001 stabilind numai în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul (actualizat sau de piață). Ca urmare, în mod corect a fost stabilită ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice calitatea procesuală pasivă, aceasta fiind persoana juridică obligată în raportul dedus judecății. De asemenea, pentru considerentele expuse privind aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în mod corect cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și a SC A. SA a fost respinsă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a invocat pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a formulat următoarele critici:
Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prin obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat către reclamante, fără a avea în vedere că acestea solicitaseră altceva prin cererea de chemare în judecată, și anume restituirea prețului de piață. Conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată. Prin urmare, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care reclamantele au investit instanța prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea prețului de piață al imobilului în litigiu și nicidecum cu restituirea prețului actualizat, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se în consecință doar pe ceea ce s-a cerut.
În mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Prin „calitate procesuală” se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens este decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ. Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București, prin mandatar SC A. SA), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: a) ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., „legea părților”, neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului). Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002), s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinație. c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC A. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.
În mod greșit instanța a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Prin urmare, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora, „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.”
Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor Publice la suma de 832.236,47 lei (echivalentul a 189.402 euro, 1 euro = 4,394 lei), pentru că deși instanța acordă prețul actualizat, această sumă depășește chiar și prețul de piață al apartamentului. Valoarea contractului de vânzare-cumpărare este în sumă de 3.172,46 lei, această sumă urmând a fi actualizată cu indicele de inflație, care, conform Institutului National de Statistică, este de 2515,66% (noiembrie 1996 până la data de 31 august 2012). Or, formulele de calcul pentru actualizarea unor valori utilizând Indicele Preturilor de Consum (IPC) sunt: A = Suma inițială de actualizat ori IPC împărțit la 100 sau B = Suma inițială de actualizat ori Rata Inflației plus Suma inițială de actualizat împărțit la 100 Indiferent de metoda de calcul folosită, rezultatul actualizării este același, deoarece Rata Inflației = IPC minus 100. Astfel, prețul actualizat este: 37.246 ori 2.515 egal 79.808,31 lei. Rezultă astfel, că suma de 79.808,31 lei este prețul actualizat corect și în nici un caz suma de 832.236,46 lei calculată de către expert, care deși trebuia să se raporteze la debitul inițial, face o „actualizare a actualizării”, uitând de asemenea să împartă rezultatul înmulțirii la 100. Așadar, suma stabilită de către expert reprezintă mai mult și decât prețul de piață, având în vedere faptul că imobilul din litigiu se află pe Lista imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere al riscului seismic la poziția 128, condiție care conduce la scăderea semnificativă a valorii. Imobilele de 4 camere adiacente zonei celei în cauză, aflate pe site-ul imobiliar, se situează la o valoare între 78.000 euro și 149.900 euro, neajungând nici unul la o valoare de 189.402 euro, așa cum a reieșit din expertiza contabilă din cauză. Astfel, rezultă fără putință de tăgadă faptul că acea valoare nu reprezintă în nici un caz prețul actualizat cu indicele de inflație, ci reprezintă efectiv o valoare mai mare decât însăși valoarea de piața a imobilului.
Instanța de apel, în mod greșit a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea întregului preț actualizat, fără a avea în vedere cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC A. SA. Astfel, prin această cerere s-a solicitat și restituirea comisionului de 1% încasat de SC A. SA, cerere pe care instanța de fond a omis să se pronunțe. Având în vedere că SC A. SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, instanța de apel, în condițiile în care a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA, precum și obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile SC B.C.R. SA, după caz.” Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC A. SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. Așa fiind, instanța trebuie să dispună ca procentul de 1%, prevăzut de dispozițiile normative sus-evocate, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat.
În mod greșit, instanța de apel a stabilit obligația de plată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 lei, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, dacă se va trece peste acest argument, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC A. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Contrar susținerilor recurentului, prin stabilirea în sarcina sa a obligației de despăgubire a reclamantelor la nivelul prețului actualizat plătit, curtea de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, așa încât nu a încălcat principiul disponibilității, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat despăgubiri pentru pierderea dreptului lor de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, echivalente prețului de piață al imobilului. Conform cererii precizatoare formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au invocat ca temei juridic al acestor pretenții dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. Rezultă că, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50 1 ), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)). Or, cât timp obiectul acțiunii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar legea specială în temeiul căreia au fost solicitate reglementează în mod diferit întinderea acestor despăgubiri, în funcție de respectarea/nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu se poate reține că acordând despăgubiri la nivelul prețului actualizat plătit, instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii și ar fi încălcat astfel principiul disponibilității, în condițiile în care reclamantele pretinseseră prin acțiune ca despăgubirile să le fie acordate la nivelul prețului de piață al imobilului. Aceasta deoarece, obiectul acțiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente prețului actualizat sau valorii de piață a imobilului (în funcție de încadrarea situației deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001) ține exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii, ceea ce nu semnifică depășirii obiectului cererii deduse judecății, care rămâne acordarea de despăgubiri, pretenție asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat prin hotărârea recurată, cu respectarea principiului disponibilității. 2-3. Criticile dezvoltate la pct. 2 și 3 din cererea de recurs vizează lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății. Aceste critici nu sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2) 1 (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Fin
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.