ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 13.184/3/2009, la data de

31 martie 2009, reclamanta L.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria

municipiului București, prin primarul general, SC A.B. SA și G.M., acesta din

urmă pentru capetele de cerere privind despăgubirile reprezentând suma

actualizată a reparațiilor necesare și utile pe care le-a efectuat la imobil,

sporul de valoare adus astfel imobilului, precum și pentru constatarea dreptului

de retenție, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în

solidar a pârâților - persoane juridice - la restituirea prețului de piață al

imobilului (apartamentul nr. 1 și teren) situat în București, sectorul 4,

conform art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, preț care se ridică la suma

de 170.000 euro, în echivalent lei, la cursul de referință al B.N.R. de la data

plății efective; obligarea pârâtului G.M. la plata sumei de 30.000 euro

reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare și utile

efectuate, și sporul de valoare adus astfel imobilului; obligarea pârâților -

persoane juridice - la plata în solidar a despăgubirilor civile echivalente cu

dobânda legală aplicată la suma din primul capăt de cerere (actualizată cu

indicele de inflație) începând cu data de 4 decembrie 2007 și până la data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care se va soluționa cauza

de față, și a plății efective; obligarea pârâților la plata în solidar a sumei

de 5.000 euro (în lei la cursul de referință al B.N.R.), ca despăgubiri civile

echivalente cu contravaloarea cheltuielilor necesare mutării din imobilul

situat pe București a tuturor bunurilor reclamantei; constatarea dreptului de

retenție asupra imobilului (apartamentul nr. 1 cu teren aferent) situat în

București, sectorul 4, până la momentul la care i se vor achita integral și

efectiv toate sumele de bani solicitate prin prezenta acțiune, cu cheltuieli de

judecată.

La data de 14 aprilie

2009, pârâta SC A. Berceni SA a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive.

La data de 24 aprilie

2009, reclamanta L.E. a depus la dosar cerere precizatoare, modificatoare și

completatoare a cererii introductive de instanță, în sensul că înțelege să

renunțe la judecata cu Ministerul Economiei, însă cheamă în judecată pe pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin

primarul general, SC A. Berceni SA și G.M., pentru capetele de cerere privind

despăgubirile reprezentând suma actualizată a reparațiilor necesare și utile pe

care le-a efectuat la imobil, sporul de valoare adus astfel imobilului, precum

și pentru constatarea dreptului de retenție.

La data de 27 aprilie

2009, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice București, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că potrivit

principiului relativității efectelor contractului acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț; că

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde

calitate procesuală acestei instituții cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului; că

deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, ceea ce este

de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA,

față de pretențiile privind restituirea valorii de circulație a imobilului în

litigiu, și că, nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului

Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa

acestei instituții.

În subsidiar, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât prin Decizia civilă nr.

2.079 din 4 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a

constatat cu autoritate de lucru judecat că autorul reclamantei L.E. a fost de

rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 214 din 11

septembrie 1996 și că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile speciale legale menționate mai sus, de stricta interpretare,

condiții de bază pentru admiterea acțiunii.

La data de 29 aprilie

2009, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a depus la dosar

note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive.

La data de 19 iunie

2009, pârâtul G.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca

nefondate a capetelor de cerere în cadrul cărora pârâtul are calitate

procesuală pasivă din acțiunea formulată de reclamanta L.E., cu cheltuieli de

judecată; a invocat excepția conexității prezentei cauze cu Dosarul nr.

547/2/2007 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, așa cum va fi

acesta renumerotat la înregistrarea rejudecării cererilor reconvenționale pe

rolul Tribunalul București, și a susținut că, raportat la dispozițiile Legii

nr. 10/2001, pretențiile reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 30.000

euro, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare și utile

efectuate, și sporul de valoare adus astfel imobilului, sunt, în principal,

formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, și, în subsidiar,

nefondate.

La data de 20

decembrie 2010, pârâtul G.M. a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat să se dispună obligarea pârâtei L.E. la plata contravalorii lipsei de

folosință a apartamentului pentru perioada din 4 decembrie 2007 - 22 aprilie

2010, sumă pe care a evaluat-o provizoriu la 4.000 RON.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 119 și urm. C. proc. civ., și ale art. 482 și art.

483 C. civ.

Prin încheierea de

ședință din data de 20 decembrie 2010, tribunalul a admis excepția de

litispendență, sens în care a dispus reunirea prezentei cereri cu cererea

reconvențională formulată în Dosarul 12.777/4/2010 și înaintarea dosarului

Judecătoriei Sectorului 4; a admis excepția tardivității depunerii cererii

reconvenționale și a dispus judecarea sa pe cale separată, formând un nou

dosar, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin încheierea de

ședință din 20 iunie 2011, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei

calității procesuale active privind cererea având ca obiect cheltuielile

necesare și utile, și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului SC A. Berceni SA.

La data de 26 martie

2012, reclamanta L.E. a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,

cerere precizatoare a cererii introductive de instanță, în sensul că a

solicitat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Ministerului

Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al imobilului

(apartamentul nr. 1 și teren) situat în București, sectorul 4.

Prin Sentința civilă

nr. 2.196 din 10 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei L.E., ca

neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC A. Berceni

SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta L.E., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFPMB, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București, Municipiul

București, prin primarul general și G.M.; a obligat pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantei L.E. suma de 45.062 RON,

reprezentând prețul actualizat plătit; a obligat pe pârâtul G.M. să plătească

reclamantei L.E. suma de 3.045 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând cheltuieli necesare și utile; a respins cererea de obligare a

pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la plata

dobânzii legale aferentă valorii de circulație a imobilului, ca neîntemeiată; a

respins cererea de obligare a pârâților Municipiul București și Ministerul

Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, ca

neîntemeiată: a respins cererea de obligare a tuturor pârâților la plata sumei

de 5.000 euro, reprezentând cheltuieli de mutare, ca neîntemeiată; a respins

cererea de constatare a dreptului de retenție, ca rămasă fără obiect; a obligat

pe pârâtul G.M. să plătească reclamantei 750 RON și pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 800 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/1996, B.C., tatăl reclamantei, a cumpărat

în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1 situat în sector 4, București;

că, prin Decizia civilă nr. 2.079 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de G.M., s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului și nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. x/1996, și a fost obligată L.E. să lase în deplină

posesie imobilul situat în București, sector 4, astfel că s-a reținut incidența

în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora chiriașii au dreptul la restituirea prețului actualizat al

apartamentelor dobândite cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; că art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul la valoarea

de circulație a bunului proprietarilor ale căror contracte au fost desființate

prin hotărâri judecătorești irevocabile; că prin "contracte

desființate", în sensul articolului menționat, urmează a se înțelege

ipoteza celor împotriva cărora au fost admise acțiuni în revendicare, iar

reclamanta nu se regăsește într-o astfel de situație, întrucât contractul de

vânzare a fost constatat nul pentru încălcarea unor norme imperative prevăzute

de Legea nr. 112/1995.

S-a conchis, că

reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului plătit, actualizat, nu și

la valoarea de circulație a imobilului; că, în cauză, nu sunt aplicabile

dispozițiile codului civil referitoare la garanția pentru evicțiune a

vânzătorului, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 1337 și

urm, C. civ.; că obligația de garanție pentru evicțiune este o obligație

izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare, fiind un efect al acestuia; că

pentru a constata existența acestei obligații și, corelativ, existența

dreptului cumpărătorului de a fi despăgubit, este necesar să fie în prezența

unui contract valabil încheiat, însă, în speță printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, s-a constat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pe care

reclamanta își întemeiază pretențiile, și că, reținând unul din principiile

efectelor nulității potrivit cu care un act juridic nul nu produce nici un

efect, se impune concluzia în cauza de față că actul de vânzare-cumpărare

declarat nul nu poate produce nici un efect, și, prin urmare, nu dă naștere

niciunei obligații de garanție pentru evicțiune, astfel că cererea reclamantei,

întemeiată pe această cauză, este neîntemeiată, fiind de prisos a se analiza în

ce măsură au fost îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru

evicțiune, de vreme ce situația premisă a unei astfel de analize -

valabilitatea contractului generator de obligații - nu este îndeplinită.

Față de cele expuse,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata prețului

actualizat cu indicele de inflație.

Pentru determinarea

sumei ce urmează a fi restituită reclamantei, în cauză a fost administrată

expertiză contabilă din concluziile căreia s-a reținut că valoarea actualizată

a prețului plătit este în cuantum de 45.062 RON.

Cererea prin care s-a

solicitat obligarea pârâților persoane juridice la plata dobânzii legale

aferente valorii de circulație a imobilului a fost apreciată ca neîntemeiată,

atâta vreme cât cererea ce a avut ca obiect obligarea pârâților la plata

valorii de circulație a imobilului a fost găsită neîntemeiată.

S-a mai arătat, că

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu datorează nici dobânda legală la suma

ce urmează a fi restituită ca preț, date fiind condițiile în care acesta este

obligat la restituire. Întrucât prețul este restituit ca efect al nulității

actului juridic în baza căruia a fost plătit, părțile urmează a fi repuse în

situația anterioară, respectiv, de a li se restitui întocmai prestația

executată. Or, pe acest temei, reclamanta este îndreptățită să primească prețul

plătit cu aceeași putere de cumpărare pe care a acesta a avut-o la momentul

plății, iar menținerea puterii de cumpărare este asigurată prin aplicarea

indicelui prețurilor de consum și rata inflației, criterii de actualizare ce au

fost avute în vedere la administrarea expertizei contabile în cauză.

Neîntemeiată a fost

apreciată și pretenția reclamantei de a fi obligați pârâții la plata

contravalorii cheltuielilor de mutare din apartamentul din care a fost

evacuată, reținându-se că, pentru a stabili o astfel de obligație a pârâților,

este necesară identificarea izvorului juridic al obligației. Or, tribunalul a

constatat că evacuarea reclamantei s-a realizat ca urmare a constatării

nulității contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia aceasta a ocupat

imobilul, astfel încât nu există temei ca Municipiul București sau Ministerul

Finanțelor Publice să fie obligați să plătească cheltuielile ocazionate de

mutarea reclamantei.

Cât privește cererea

de constatare a dreptului de retenție al reclamantei, tribunalul a reținut că

aceasta a rămas fără obiect în condițiile în care, la momentul soluționării

prezentului litigiu, reclamanta a fost evacuată, în acest sens fiind

procesul-verbal din aprilie 2010 întocmit de executorul judecătoresc.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtului G.M. la plata cheltuielilor necesare și utile,

pentru care acesta a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, s-au reținut următoarele:

În conformitate cu

dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință

prin îmbunătățiri, acestea fiind datorate, în conformitate cu alin. (2) al

aceluiași articol, de persoana îndreptățită, respectiv de cel căruia i s-a

restituit în natură imobilul.

În cauză, ca urmare a

declarării nulității contractului de vânzare-cumpărare, părțile au fost repuse

în situația anterioară. Or, pentru reclamantă aceasta a însemnat, pentru

perioada prevăzută de lege, redobândirea calității avute anterior, acea de

chiriaș. Așa fiind, reclamanta are legitimare procesuală activă, încadrându-se

în ipoteza art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Aceeași concluzie se

impune indiferent de împrejurarea că imobilul a fost restituit în natură ca

urmare a acțiunii în declararea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, urmată de admiterea acțiunii în revendicare, sau de

soluționarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cât privește

susținerile pârâtului în sensul că aceasta nu are calitate procesuală,

întrucât, prin obținerea valorii de circulație, reclamanta nu mai poate

pretinde și sporul de valoarea adus prin cheltuielile necesare și utile,

acestea fiind incluse în valoarea de circulație a imobilului, tribunalul le-a

înlăturat cu motivarea că reclamanta nu este îndreptățită decât la restituirea

prețului plătit, iar nu la valoarea de circulație a imobilului.

Din raportul de

expertiză în specialitatea construcții a rezultat că valoarea cheltuielilor

necesare și utile sunt în cuantum de 3.045 euro, echivalent în lei la data

plății, sumă pe care pârâtul G.M. a fost obligat să o plătească reclamantei.

Față de admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A. Berceni, prin încheierea

de ședință de la 20 iunie 2011, tribunalul a respins cererea în contradictoriu

cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 218 A din 3 octombrie 2013, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și a obligat apelantul,

către intimata L.E., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON,

pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că, în

raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 2

București - 31 martie 2009 și, respectiv, 6 octombrie 1997, prezenta acțiune

este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește

motivul de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului în

acțiunea promovată de către reclamantă, s-a reținut, în esență, că una dintre

condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea

procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de

a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita

acțiunea.

Calitatea procesuală

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana

care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea

procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între

persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea

procesuală pasivă).

Raportat la criticile

concrete formulate, Curtea a apreciat că, într-adevăr, potrivit regulilor

generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune

revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), care, în speță, este Municipiul

București.

Numai că, în ceea ce

privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, trebuie avut în vedere faptul că acestea au o situație specială, ele

neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale,

ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului

de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul

că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai

vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări

nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar, la dispoziția

Ministerului Finanțelor, constituit potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost

rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Contrar susținerilor

din apel, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost

reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, au fost desființate la restituirea prețului actualizat de la

Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este

atrasă incidența normei speciale.

În temeiul acestei

dispoziții legale, Curtea a reținut că legitimarea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea

legii), această normă specială derogând de la normele generale ale Codului

civil privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către

vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului

specialia generalibus derogant.

Față de cele expuse

anterior, privind normele legale aplicabile în speță, au fost apreciate ca

neîntemeiate susținerile apelantului privind incidența în cauză a regulilor din

materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, conform dreptului comun - C.

civ.

S-a conchis, că, în

raport de obiectul prezentei cauze și de prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului

este nefondată.

Cu referire la

critica vizând greșita admitere a acțiunii, în raport de prevederile înscrise

în art. 1337 și urm. C. civ., s-a reținut că aceasta este nefondată, întrucât,

din verificarea considerentelor sentinței apelate, Curtea a constatat că prima

instanță a reținut incidența în cauză doar a prevederilor art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, iar nu a normelor care reglementează evicțiunea înscrise în

art. 1337 și următoarele din C. civ. de la 1864, tribunalul constatând în mod

explicit că în cauză nu sunt incidente prevederile C. civ. referitoare la

garanția pentru evicțiune, și că, deși se poate reține că, în sensul său

etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, în cauză

nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de

vânzare-cumpărare valabil încheiat, astfel că în ipoteza în care contractul

translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, cum este și cazul

în speță, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile

principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea

contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația

anterioară (restitutio in integrum).

În temeiul acestor

principii, s-a reținut că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic

anulat trebuie restituit pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în

situația în care acest act nu s-ar fi încheiat; că obligația fiecăreia dintre

părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare

ca și când nu a existat vreodată, astfel că restituirea prestațiilor se

întemeiază pe plata lucrului nedatorat, iar nu pe răspunderea contractuală, și

că, în mod judicios, a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt incidente

prevederile art. 1337 și urm. C. civ., ci cele înscrise în art. 50 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora răspunderea pentru restituirea

prețului actualizat plătit de reclamantă în temeiul unui contract constatat nul

absolut revine apelantului pârât.

În ceea ce privește

critica referitoare la greșita soluționare a cererii reclamantei având ca

obiect cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că este nefondată.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Potrivit prevederii

legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute

de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul, deoarece

este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste

cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie, așadar,

culpa procesuală a părții.

În speța dedusă

judecății, Curtea a constatat că instanța de fond a soluționat această cerere,

raportându-se exclusiv la onorariul pentru expertiza contabilă administrată în

cauză, achitat de intimata-reclamantă, conform chitanței din 27 aprilie 2012,

aflată la dosar fond.

Or, câtă vreme, prin

voința legiuitorului, pârâtul are obligația de a acorda despăgubiri reclamantei

constând în prețul actualizat al imobilului de care titularul acțiunii a fost

privat, acesta fiind cel care a obligat pe reclamantă să avanseze, anticipat,

suma de bani constând în onorariu de expert, reclamanta era îndreptățită să

recupereze de la partea care a pierdut litigiul cheltuielile astfel făcute.

Curtea a constatat,

totodată, că apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice nu se încadrează în

situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 C. proc. civ., având

în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe acesta nu a recunoscut

pretențiile reclamantei și că aceeași poziție calificată de nerecunoaștere a

pretențiilor reclamantei se regăsește, de altfel, și în cuprinsul motivelor de

apel.

S-a reținut, în acest

sens, caracterul rezonabil al cuantumului onorariului de avocat în raport de

activitatea concretă a avocatului angajat de intimata reclamantă și de

complexitatea prezentei cauze.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, care, indicând

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat

următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, în primul rând, în ceea ce privește menținerea obligării

Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat al

imobilului situat în București, sector 4, către reclamantă.

În acest sens, s-a

reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului

Finanțelor Publice, cu motivarea că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat

că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul

Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a

prețului în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici

dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare dintre reclamantă și Primăria municipiului București, prin

mandatar SC A. Berceni SA, constatat nul, pârâtul având doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

municipiului București.

Prin "calitate

procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoana participă în

raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte la proces, calitatea procesuală

pasivă presupunând existența identității între persoana pârâtului și cel

obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, respectiv, natura obligației restituirii sumei de bani

reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, în

condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și a constatării

relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu este justă interpretarea dată

dispozițiilor art. 1337 și urm., C. civ., în sensul că obligația de restituire

a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor

nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile

raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act juridic nu

s-ar fi încheiat, principiu ce are la bază regula îmbogățirii fără justă cauză,

și că, fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță, Municipiul București,

prin mandatar SC A. Berceni SA, și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice,

atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic

dedus judecății, nerevenindu-i, astfel, obligația de restituire a prestațiilor

efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de

la aceeași premisă juridică, respectiv, este vorba de un raport juridic de

drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un

astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană

(instituție) răspunzătoare.

S-a mai arătat, că

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice; că prin modificarea acestui text de lege s-a urmărit

determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt

solicitate de reclamanta din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se

creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească

restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința

judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează

fondul cu aceasta destinație, și că, pentru a reține opinia contrară, în sensul

că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-a realizat

o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., însă novațiunea nu

operează fără consimțământul creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus,

aceasta nu se prezumă, voința de a o face trebuind să rezulte evident din act

(art. 1130 C. civ.), iar legiuitorul, când a urmărit în interes general

schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres, în actul normativ

respectiv, novațiunea.

Prin urmare, Primăria

municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA, are calitate procesuală

pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.

De asemenea, s-a mai

arătat că, în mod greșit, instanța de apel a menținut obligația de plată a

prețului actualizat în sarcina pârâtului, deși dispozițiile art. 1337 C. civ.

instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu,

întrucât dispozițiile art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea în cauză a pârâtului și să îi acorde calitate procesuală

pasivă cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg

decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, ceea ce angajează răspunderea

contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului

București.

S-a arătat, că

hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește menținerea

obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, întrucât suma solicitată de reclamantă reprezentând

cheltuieli de judecată este nejustificat de mare în raport cu obiectul

dosarului; că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

"Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat", și că, în vederea

aplicării art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., sunt relevante prevederile art.

132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea

profesiei de avocat, potrivit cărora onorariile avocațiale sunt stabilite în

funcție de dificultatea, complexitatea și durata cazului, dar și de timpul și

volumul muncii depuse pentru executarea mandatului.

În acest sens, s-a

învederat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a

statuat (Costin împotriva României) faptul că, "în conformitate cu

jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor

decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul

rezonabil al cuantumului lor."

S-a conchis, că, față

de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a

cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul

onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse, cât și cu valoarea pricinii,

și că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de

judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei municipiului București,

prin SC A. Berceni SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamantă.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ce permit

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul

nefondat, pentru următoarele considerente;

În ceea ce privește

critica formulată de pârâtul recurent potrivit căreia în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 1337 și urm., C. civ., privind răspunderea pentru evicțiunea

totală sau parțială prin fapta unui terț a cumpărătorului, astfel că vânzătorul

Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în raportul

juridic dedus judecății pentru restituirea prețului actualizat către reclamantă

și nu Ministerul Finanțelor Publice, se constată că este nefondată, întrucât,

în situația în care contractul translativ de proprietate a fost constatat nul,

așa cum este cazul în speță, devin incidente principiile dreptului comun care

reglementează efectele nulității actelor juridice, respectiv, desființarea

contractului de vânzare-cumpărare cu efect retroactiv și repunerea părților în

situația anterioară încheierii actului juridic constatat nul, restitutio in

integrum, și nu dispozițiile de drept comun care reglementează garanția pentru

evicțiune, cum corect au reținut și instanțele de fond și apel.

Însă, în dreptul

intern, în litigiile de natura celui de față, prin care reclamanta a solicitat

obligarea recurentului pârât la plata prețului actualizat al imobilului situat

în București, sector 4, compus din apartamentul nr. 1 și teren, cu motivarea că

actul în baza căruia autorul său a dobândit în proprietate acest apartament a

fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, normele generale cuprinse în

C. civ. referitoare la repunerea părților în situația anterioară încheierii

actului de vânzare-cumpărare constatat nul prin hotărâre judecătoreasă

definitivă și irevocabilă, se completează cu cele speciale cuprinse în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, și în art. 50 alin. (3) din același act

normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod

explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la

persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit

la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,

respectiv că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Prin urmare, se

constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă o

are Ministerul Finanțelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la

normele generale ale C. civ., iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se

rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus

derogant.

Așa fiind, criticile

formulate de recurentul pârât potrivit cărora în raportul juridic dedus

judecății nu are calitate procesuală pasivă și că, în speță, sunt aplicabile

dispozițiile dreptului comun, art. 1337 și urm., C. civ., sunt nefondate,

urmând a fi respinse în consecință.

Susținerile

recurentului pârât cu privire la novațiunea de debitor, conform art. 1128 pct.

2 C. civ., respectiv la condițiile intervenirii acesteia, nu sunt relevante în

cauză față de dispozițiile explicite ale legii speciale, redate în paragrafele

anterioare.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 274 (3) C. proc. civ., întrucât sumele la care a fost

obligat pârâtul sunt nejustificat de mari față de obiectul pricinii, cuantumul

rezonabil al cheltuielilor de judecată "nefiind îndeplinit în cauză",

se constată că este nefondată.

Astfel, potrivit art.

274 (3) C. proc. civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat".

Cu alte cuvinte,

recurentul pârât susține că instanța de apel, stabilind în sarcina sa obligația

de a plăti 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, nu

a ținut seama de criteriile la care se referă textul de lege mai sus enunțat,

respectiv că nu a ținut seama de valoarea pricinii și de munca depusă de

avocat.

Cu privire la această

critică, se constată că Înalta Curte nu poate să facă ea însăși o apreciere a

proporționalității onorariului de 1.000 RON cu pretențiile reclamantei

reprezentând prețul actualizat al imobilului în litigiu de 45.062 RON și nici

cu complexitatea cauzei dedusă judecății în fața instanței de apel, ceea ce

constituie chestiuni de temeinicie, deoarece recursul este o cale de atac ce se

poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, însă aceasta constată că

atât primul criteriu, valoarea pricinii, cât și cel de-al doilea criteriu prevăzut

de același text de lege, complexitatea cauzei, au fost luate în considerare de

către instanța de apel atunci când a verificat proporționalitatea onorariului

de avocat cu volumul de muncă depus pentru pregătirea apărării în cauză,

determinat de complexitatea și dificultatea litigiului, și a reținut caracterul

"rezonabil" al cuantumului onorariului de avocat stabilit în sarcina

pârâtului în raport de aceste criterii.

În ceea ce privește

critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia nu are obligația de a

plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei

municipiului București, în calitate de vânzător, se constată că este, de

asemenea, nefondată.

Astfel, deși nu a

arătat expres, prin aceste susțineri, implicit, pârâtul a formulat critici de

nelegalitate împotriva deciziei recurate în sensul că aceasta a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit cărora

"Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată."

Prin "parte

căzută în pretenții", în speță, se înțelege partea care a formulat cererea

de apel, ce s-a găsit a fi nefondată și a fost respinsă în consecință,

respectiv, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, pârâtul,

prin exercitarea căii de atac a apelului, ce a fost respins ca nefondat, se

află în culpă procesuală și întrucât aceasta a determinat-o pe reclamantă să

avanseze cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, se constată că

legal a obligat instanța de apel pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

potrivit dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de

judecată, către reclamantă.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

și, constatând culpa procesuală a pârâtului ce constă în exercitarea căii de

atac a recursului ce a fost găsită a fi nefondată, în temeiul art. 274 (1) C.

proc. civ., va obliga pe pârâtul recurent la plata sumei de 1.200 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva Deciziei nr. 218 A din 3 octombrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata sumei de 1.200

RON, către intimata-reclamantă L.E., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 aprilie 2014.

Procesat de GGC - CL