ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 13.184/3/2009, la data de 31 martie 2009, reclamanta L.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria municipiului București, prin primarul general, SC A.B.

SA și G.M., acesta din urmă pentru capetele de cerere privind despăgubirile reprezentând suma actualizată a reparațiilor necesare și utile pe care le-a efectuat la imobil, sporul de valoare adus astfel imobilului, precum și pentru constatarea dreptului de retenție, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar a pârâților - persoane juridice - la restituirea prețului de piață al imobilului (apartamentul nr. 1 și teren) situat în București, sectorul 4, conform art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, preț care se ridică la suma de 170.000 euro, în echivalent lei, la cursul de referință al B.N.R. de la data plății efective; obligarea pârâtului G.M.

la plata sumei de 30.000 euro reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare și utile efectuate, și sporul de valoare adus astfel imobilului; obligarea pârâților - persoane juridice - la plata în solidar a despăgubirilor civile echivalente cu dobânda legală aplicată la suma din primul capăt de cerere (actualizată cu indicele de inflație) începând cu data de 4 decembrie 2007 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care se va soluționa cauza de față, și a plății efective; obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 5.000 euro (în lei la cursul de referință al B.N.R.), ca despăgubiri civile echivalente cu contravaloarea cheltuielilor necesare mutării din imobilul situat pe București a tuturor bunurilor reclamantei; constatarea dreptului de retenție asupra imobilului (apartamentul nr. 1 cu teren aferent) situat în București, sectorul 4, până la momentul la care i se vor achita integral și efectiv toate sumele de bani solicitate prin prezenta acțiune, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14 aprilie 2009, pârâta SC A. Berceni SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. La data de 24 aprilie 2009, reclamanta L.E. a depus la dosar cerere precizatoare, modificatoare și completatoare a cererii introductive de instanță, în sensul că înțelege să renunțe la judecata cu Ministerul Economiei, însă cheamă în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul general, SC A. Berceni SA și G.M., pentru capetele de cerere privind despăgubirile reprezentând suma actualizată a reparațiilor necesare și utile pe care le-a efectuat la imobil, sporul de valoare adus astfel imobilului, precum și pentru constatarea dreptului de retenție.

La data de 27 aprilie 2009, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț; că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului; că deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, ceea ce este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA, față de pretențiile privind restituirea valorii de circulație a imobilului în litigiu, și că, nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

În subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin Decizia civilă nr. 2.079 din 4 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că autorul reclamantei L.E. a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 214 din 11 septembrie 1996 și că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile speciale legale menționate mai sus, de stricta interpretare, condiții de bază pentru admiterea acțiunii. La data de 29 aprilie 2009, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La data de 19 iunie 2009, pârâtul G.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a capetelor de cerere în cadrul cărora pârâtul are calitate procesuală pasivă din acțiunea formulată de reclamanta L.E., cu cheltuieli de judecată; a invocat excepția conexității prezentei cauze cu Dosarul nr. 547/2/2007 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, așa cum va fi acesta renumerotat la înregistrarea rejudecării cererilor reconvenționale pe rolul Tribunalul București, și a susținut că, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, pretențiile reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare și utile efectuate, și sporul de valoare adus astfel imobilului, sunt, în principal, formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, și, în subsidiar, nefondate.

La data de 20 decembrie 2010, pârâtul G.M. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei L.E. la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului pentru perioada din 4 decembrie 2007 - 22 aprilie 2010, sumă pe care a evaluat-o provizoriu la 4.000 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 119 și urm. C. proc. civ., și ale art. 482 și art. 483 C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 20 decembrie 2010, tribunalul a admis excepția de litispendență, sens în care a dispus reunirea prezentei cereri cu cererea reconvențională formulată în Dosarul 12.777/4/2010 și înaintarea dosarului Judecătoriei Sectorului 4; a admis excepția tardivității depunerii cererii reconvenționale și a dispus judecarea sa pe cale separată, formând un nou dosar, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2011, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active privind cererea având ca obiect cheltuielile necesare și utile, și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC A. Berceni SA. La data de 26 martie 2012, reclamanta L.E. a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., cerere precizatoare a cererii introductive de instanță, în sensul că a solicitat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al imobilului (apartamentul nr. 1 și teren) situat în București, sectorul 4. Prin Sentința civilă nr. 2.196 din 10 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei L.E., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC A. Berceni SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta L.E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFPMB, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București, Municipiul București, prin primarul general și G.M.; a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei L.E.

suma de 45.062 RON, reprezentând prețul actualizat plătit; a obligat pe pârâtul G.M. să plătească reclamantei L.E. suma de 3.045 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând cheltuieli necesare și utile; a respins cererea de obligare a pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la plata dobânzii legale aferentă valorii de circulație a imobilului, ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, ca neîntemeiată: a respins cererea de obligare a tuturor pârâților la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând cheltuieli de mutare, ca neîntemeiată; a respins cererea de constatare a dreptului de retenție, ca rămasă fără obiect; a obligat pe pârâtul G.M.

să plătească reclamantei 750 RON și pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. x/1996, B.C., tatăl reclamantei, a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1 situat în sector 4, București; că, prin Decizia civilă nr. 2.079 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de G.M., s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, și a fost obligată L.E.

să lase în deplină posesie imobilul situat în București, sector 4, astfel că s-a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriașii au dreptul la restituirea prețului actualizat al apartamentelor dobândite cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; că art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul la valoarea de circulație a bunului proprietarilor ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile; că prin "contracte desființate", în sensul articolului menționat, urmează a se înțelege ipoteza celor împotriva cărora au fost admise acțiuni în revendicare, iar reclamanta nu se regăsește într-o astfel de situație, întrucât contractul de vânzare a fost constatat nul pentru încălcarea unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995.

S-a conchis, că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului plătit, actualizat, nu și la valoarea de circulație a imobilului; că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile codului civil referitoare la garanția pentru evicțiune a vânzătorului, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 1337 și urm, C. civ.; că obligația de garanție pentru evicțiune este o obligație izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare, fiind un efect al acestuia; că pentru a constata existența acestei obligații și, corelativ, existența dreptului cumpărătorului de a fi despăgubit, este necesar să fie în prezența unui contract valabil încheiat, însă, în speță printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, și că, reținând unul din principiile efectelor nulității potrivit cu care un act juridic nul nu produce nici un efect, se impune concluzia în cauza de față că actul de vânzare-cumpărare declarat nul nu poate produce nici un efect, și, prin urmare, nu dă naștere niciunei obligații de garanție pentru evicțiune, astfel că cererea reclamantei, întemeiată pe această cauză, este neîntemeiată, fiind de prisos a se analiza în ce măsură au fost îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru evicțiune,

de vreme ce situația premisă a unei astfel de analize - valabilitatea contractului generator de obligații - nu este îndeplinită. Față de cele expuse, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata prețului actualizat cu indicele de inflație. Pentru determinarea sumei ce urmează a fi restituită reclamantei, în cauză a fost administrată expertiză contabilă din concluziile căreia s-a reținut că valoarea actualizată a prețului plătit este în cuantum de 45.062 RON. Cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâților persoane juridice la plata dobânzii legale aferente valorii de circulație a imobilului a fost apreciată ca neîntemeiată, atâta vreme cât cererea ce a avut ca obiect obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului a fost găsită neîntemeiată.

S-a mai arătat, că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu datorează nici dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită ca preț, date fiind condițiile în care acesta este obligat la restituire. Întrucât prețul este restituit ca efect al nulității actului juridic în baza căruia a fost plătit, părțile urmează a fi repuse în situația anterioară, respectiv, de a li se restitui întocmai prestația executată. Or, pe acest temei, reclamanta este îndreptățită să primească prețul plătit cu aceeași putere de cumpărare pe care a acesta a avut-o la momentul plății, iar menținerea puterii de cumpărare este asigurată prin aplicarea indicelui prețurilor de consum și rata inflației, criterii de actualizare ce au fost avute în vedere la administrarea expertizei contabile în cauză.

Neîntemeiată a fost apreciată și pretenția reclamantei de a fi obligați pârâții la plata contravalorii cheltuielilor de mutare din apartamentul din care a fost evacuată, reținându-se că, pentru a stabili o astfel de obligație a pârâților, este necesară identificarea izvorului juridic al obligației. Or, tribunalul a constatat că evacuarea reclamantei s-a realizat ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia aceasta a ocupat imobilul, astfel încât nu există temei ca Municipiul București sau Ministerul Finanțelor Publice să fie obligați să plătească cheltuielile ocazionate de mutarea reclamantei. Cât privește cererea de constatare a dreptului de retenție al reclamantei, tribunalul a reținut că aceasta a rămas fără obiect în condițiile în care, la momentul soluționării prezentului litigiu, reclamanta a fost evacuată, în acest sens fiind procesul-verbal din aprilie 2010 întocmit de executorul judecătoresc.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului G.M. la plata cheltuielilor necesare și utile, pentru care acesta a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-au reținut următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățiri, acestea fiind datorate, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, de persoana îndreptățită, respectiv de cel căruia i s-a restituit în natură imobilul. În cauză, ca urmare a declarării nulității contractului de vânzare-cumpărare, părțile au fost repuse în situația anterioară.

Or, pentru reclamantă aceasta a însemnat, pentru perioada prevăzută de lege, redobândirea calității avute anterior, acea de chiriaș. Așa fiind, reclamanta are legitimare procesuală activă, încadrându-se în ipoteza art. 48 din Legea nr. 10/2001. Aceeași concluzie se impune indiferent de împrejurarea că imobilul a fost restituit în natură ca urmare a acțiunii în declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, urmată de admiterea acțiunii în revendicare, sau de soluționarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cât privește susținerile pârâtului în sensul că aceasta nu are calitate procesuală, întrucât, prin obținerea valorii de circulație, reclamanta nu mai poate pretinde și sporul de valoarea adus prin cheltuielile necesare și utile, acestea fiind incluse în valoarea de circulație a imobilului, tribunalul le-a înlăturat cu motivarea că reclamanta nu este îndreptățită decât la restituirea prețului plătit, iar nu la valoarea de circulație a imobilului. Din raportul de expertiză în specialitatea construcții a rezultat că valoarea cheltuielilor necesare și utile sunt în cuantum de 3.045 euro, echivalent în lei la data plății, sumă pe care pârâtul G.M. a fost obligat să o plătească reclamantei. Față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A. Berceni, prin încheierea de ședință de la 20 iunie 2011, tribunalul a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 218 A din 3 octombrie 2013, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și a obligat apelantul, către intimata L.E., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că, în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 2 București - 31 martie 2009 și, respectiv, 6 octombrie 1997, prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc.

civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În ceea ce privește motivul de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului în acțiunea promovată de către reclamantă, s-a reținut, în esență, că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la criticile concrete formulate, Curtea a apreciat că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), care, în speță, este Municipiul București. Numai că, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie avut în vedere faptul că acestea au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Contrar susținerilor din apel, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate la restituirea prețului actualizat de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale. În temeiul acestei dispoziții legale, Curtea a reținut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii), această normă specială derogând de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Față de cele expuse anterior, privind normele legale aplicabile în speță, au fost apreciate ca neîntemeiate susținerile apelantului privind incidența în cauză a regulilor din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, conform dreptului comun - C. civ. S-a conchis, că, în raport de obiectul prezentei cauze și de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului este nefondată. Cu referire la critica vizând greșita admitere a acțiunii, în raport de prevederile înscrise în art. 1337 și urm. C. civ., s-a reținut că aceasta este nefondată, întrucât, din verificarea considerentelor sentinței apelate, Curtea a constatat că prima instanță a reținut incidența în cauză doar a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu a normelor care reglementează evicțiunea înscrise în art. 1337 și următoarele din C. civ.

de la 1864, tribunalul constatând în mod explicit că în cauză nu sunt incidente prevederile C. civ. referitoare la garanția pentru evicțiune, și că, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, în cauză nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, astfel că în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, cum este și cazul în speță, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, s-a reținut că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat; că obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, astfel că restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat, iar nu pe răspunderea contractuală, și că, în mod judicios, a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1337 și urm. C. civ., ci cele înscrise în art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora răspunderea pentru restituirea prețului actualizat plătit de reclamantă în temeiul unui contract constatat nul absolut revine apelantului pârât.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că este nefondată. Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Potrivit prevederii legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie, așadar, culpa procesuală a părții. În speța dedusă judecății, Curtea a constatat că instanța de fond a soluționat această cerere, raportându-se exclusiv la onorariul pentru expertiza contabilă administrată în cauză, achitat de intimata-reclamantă, conform chitanței din 27 aprilie 2012, aflată la dosar fond.

Or, câtă vreme, prin voința legiuitorului, pârâtul are obligația de a acorda despăgubiri reclamantei constând în prețul actualizat al imobilului de care titularul acțiunii a fost privat, acesta fiind cel care a obligat pe reclamantă să avanseze, anticipat, suma de bani constând în onorariu de expert, reclamanta era îndreptățită să recupereze de la partea care a pierdut litigiul cheltuielile astfel făcute. Curtea a constatat, totodată, că apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 C. proc. civ., având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe acesta nu a recunoscut pretențiile reclamantei și că aceeași poziție calificată de nerecunoaștere a pretențiilor reclamantei se regăsește, de altfel, și în cuprinsul motivelor de apel.

S-a reținut, în acest sens, caracterul rezonabil al cuantumului onorariului de avocat în raport de activitatea concretă a avocatului angajat de intimata reclamantă și de complexitatea prezentei cauze. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală, în primul rând, în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat al imobilului situat în București, sector 4, către reclamantă.

În acest sens, s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA, constatat nul, pârâtul având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Prin "calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte la proces, calitatea procesuală pasivă presupunând existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, respectiv, natura obligației restituirii sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și a constatării relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu este justă interpretarea dată dispozițiilor art. 1337 și urm., C. civ., în sensul că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, principiu ce are la bază regula îmbogățirii fără justă cauză, și că, fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță, Municipiul București, prin mandatar SC A. Berceni SA, și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i, astfel, obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică, respectiv, este vorba de un raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic,

o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

S-a mai arătat, că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice; că prin modificarea acestui text de lege s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanta din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează fondul cu aceasta destinație, și că, pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-a realizat o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., însă novațiunea nu operează fără consimțământul creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, aceasta nu se prezumă, voința de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.), iar legiuitorul, când a urmărit în interes general schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Prin urmare, Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. Berceni SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta. De asemenea, s-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat în sarcina pârâtului, deși dispozițiile art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, întrucât dispozițiile art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului și să îi acorde calitate procesuală pasivă cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, ceea ce angajează răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București. S-a arătat, că hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, întrucât suma solicitată de reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată este nejustificat de mare în raport cu obiectul dosarului; că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat", și că, în vederea aplicării art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ., sunt relevante prevederile art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora onorariile avocațiale sunt stabilite în funcție de dificultatea, complexitatea și durata cazului, dar și de timpul și volumul muncii depuse pentru executarea mandatului. În acest sens, s-a învederat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat (Costin împotriva României) faptul că, "în conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor." S-a conchis, că, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța are prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, cât și cu valoarea pricinii, și că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei municipiului București, prin SC A. Berceni SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă. Examinând decizia în limita criticilor formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente; În ceea ce privește critica formulată de pârâtul recurent potrivit căreia în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 și urm., C. civ., privind răspunderea pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț a cumpărătorului, astfel că vânzătorul Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății pentru restituirea prețului actualizat către reclamantă și nu Ministerul Finanțelor Publice, se constată că este nefondată, întrucât, în situația în care contractul translativ de proprietate a fost constatat nul, așa cum este cazul în speță, devin incidente principiile dreptului comun care reglementează efectele nulității actelor juridice, respectiv, desființarea contractului de vânzare-cumpărare cu efect retroactiv și repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic constatat nul, restitutio in integrum, și nu dispozițiile de drept comun care reglementează garanția pentru evicțiune, cum corect au reținut și instanțele de fond și apel.

Însă, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, prin care reclamanta a solicitat obligarea recurentului pârât la plata prețului actualizat al imobilului situat în București, sector 4, compus din apartamentul nr. 1 și teren, cu motivarea că actul în baza căruia autorul său a dobândit în proprietate acest apartament a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească, normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la repunerea părților în situația anterioară încheierii actului de vânzare-cumpărare constatat nul prin hotărâre judecătoreasă definitivă și irevocabilă, se completează cu cele speciale cuprinse în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, și în art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale C. civ., iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Așa fiind, criticile formulate de recurentul pârât potrivit cărora în raportul juridic dedus judecății nu are calitate procesuală pasivă și că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, art. 1337 și urm., C. civ., sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință. Susținerile recurentului pârât cu privire la novațiunea de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., respectiv la condițiile intervenirii acesteia, nu sunt relevante în cauză față de dispozițiile explicite ale legii speciale, redate în paragrafele anterioare. În ceea ce privește critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 (3) C. proc. civ., întrucât sumele la care a fost obligat pârâtul sunt nejustificat de mari față de obiectul pricinii, cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată "nefiind îndeplinit în cauză", se constată că este nefondată.

Astfel, potrivit art. 274 (3) C. proc. civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat". Cu alte cuvinte, recurentul pârât susține că instanța de apel, stabilind în sarcina sa obligația de a plăti 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, nu a ținut seama de criteriile la care se referă textul de lege mai sus enunțat, respectiv că nu a ținut seama de valoarea pricinii și de munca depusă de avocat.

Cu privire la această critică, se constată că Înalta Curte nu poate să facă ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului de 1.000 RON cu pretențiile reclamantei reprezentând prețul actualizat al imobilului în litigiu de 45.062 RON și nici cu complexitatea cauzei dedusă judecății în fața instanței de apel, ceea ce constituie chestiuni de temeinicie, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, însă aceasta constată că atât primul criteriu, valoarea pricinii, cât și cel de-al doilea criteriu prevăzut de același text de lege, complexitatea cauzei, au fost luate în considerare de către instanța de apel atunci când a verificat proporționalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă depus pentru pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea și dificultatea litigiului, și a reținut caracterul "rezonabil" al cuantumului onorariului de avocat stabilit în sarcina pârâtului în raport de aceste criterii.

În ceea ce privește critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei municipiului București, în calitate de vânzător, se constată că este, de asemenea, nefondată. Astfel, deși nu a arătat expres, prin aceste susțineri, implicit, pârâtul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată." Prin "parte căzută în pretenții", în speță, se înțelege partea care a formulat cererea de apel, ce s-a găsit a fi nefondată și a fost respinsă în consecință, respectiv, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, pârâtul, prin exercitarea căii de atac a apelului, ce a fost respins ca nefondat, se află în culpă procesuală și întrucât aceasta a determinat-o pe reclamantă să avanseze cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, se constată că legal a obligat instanța de apel pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 274 (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și, constatând culpa procesuală a pârâtului ce constă în exercitarea căii de atac a recursului ce a fost găsită a fi nefondată, în temeiul art. 274 (1) C. proc.

civ., va obliga pe pârâtul recurent la plata sumei de 1.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 218 A din 3 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata sumei de 1.200 RON, către intimata-reclamantă L.E., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2014. Procesat de GGC - CL