ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

15306/3/2008, reclamanții S.I. și S.E.

au

solicitat, în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995, art. 41 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. art. 51 din Legea nr. 10/2001,

art. 1084, 1341, 1344, 1337 și urm. C. civ., în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General

și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar,

obligarea pârâților la restituirea sumei de

271

.

045.248

ROL, respectiv 27.104 RON, reprezentând prețul care a fost achitat pentru

imobilul situat în București, sector 4, la valoarea actualizată cu indicele de

inflație, până la data plății efective, valoare ce va depăși suma de 500.000

RON; obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare

adus imobilului, îmbunătățirile necesare și utile efectuate, spor a cărui

valoare urmează a fi stabilit, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin

expertiza de specialitate; obligarea pârâților Ia plata sumei calculate prin

diferența dintre valoarea de piață a imobilului sus-menționat, la momentul

evicțiunii, și suma totală ce se va dispune a fi restituită în baza capetelor 1

și 2 din prezenta cerere de chemare în judecată; instituirea unui drept de

retenție în favoarea reclamanților, până la data plății efective a sumei ce

reprezintă pretențiile reclamanților totalizate din petitele acțiunii,

actualizate până la zi.

La data de 10 septembrie 2008, reclamanții

au formulat cerere de întregire a acțiunii, prin care au arătat că înțeleg să cheme

în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat, alături de

ceilalți pârâți, atât la plata prețului actualizat cu indicele de inflație, a sumei

de 271.045.248 ROL, cât și la plata diferenței dintre această sumă actualizată și

valoarea reală de piață a imobilului în litigiu.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1084 și urm., art. 1341-1344,

art. 1337 C. civ.

Prin sentința nr. 1609 din 12 septembrie

2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București - Adrninistrația Fondului Imobiliar

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca neîntemeiată, privind capetele

de cerere privind plata sporului de valoare și cele întemeiate pe dispozițiile

art. 1337 și urm. C. civ. și ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă referitor la restul pretențiilor; a admis în parte acțiunea completată

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care I-a obligat

la plata, către reclamanți, a sumei de 36.860,77 RON, preț actualizat; a respins,

ca neîntemeiată, cererea referitoare la plata diferenței dintre valoarea de piață

și prețul actualizat formulată în

contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București

- Administrația Fondului Imobiliar.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar, tribunalul a constatat că acesta a acționat în

calitate de mandatar al vânzătorului și nu în nume propriu, astfel că, față de temeiurile

de drept invocate, nu i se poale reține vreo obligație de plată, iar în ce privește

instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în favoarea reclamanților până

la realizarea pretențiilor din petitul acțiunii, o astfel de cerere poate fi formulată

în contradictoriu doar cu proprietarul imobilului în discuție.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

tribunalul a constatat că, în ceea ce privește cererea întemeiată pe evicțiune,

calitate procesuală pasivă revine vânzătorului, căpătul de cerere ce se referă la

instituirea unui drept de retenție poate fi formulată în contradictoriu doar cu

proprietarul imobilului în discuție, iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001

instituie o răspundere specială care revine, după caz, Ministerului Finanțelor Publice

sau unității deținătoare.

În ceea ce privește cererea referitoare

la plata sporului de valoare și cererile întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și

urm. C. civ., tribunalul a constatat că se impune respingerea, ca nefondată, a excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar

General, întrucât acesta a avut calitatea de vânzător în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar la momentul formulării acțiunii art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevedea

că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, în cazul în care imobilul care

se restituie a fost preluat fără titlu valabil, revine stalului sau unității deținătoare

(reclamanții și-au exprimat opțiunea de a solicita plata de la pârâtul Municipiul

București, prin Primar General).

Referitor la celelalte cereri formulate

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, tribunalul

a constatat că pentru capătul de cerere ce se referă la instituirea unui drept de

retenție calitate procesuală pasivă nu poate avea decât proprietarul imobilului

în discuție, față de care s-a stabilit o obligație de plată importantă în legătură

cu imobilul (în cauza de față imobilul face obiectul unei cereri de restituire),

iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială care

revine Ministerul Finanțelor Publice potrivit cu art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, sens în care pârâtul nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin sentința

civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 14 octombrie 2003 prin care reclamanții au cumpărat de la Consiliul General

al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar locuința situată în

București, sector 4, în baza Legii nr. 112/1995.

În contradictoriu cu Municipiul București,

prin Primar General, în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile

art. 1337 și urm. C. civ., tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în

vedere că pentru a opera răspunderea pentru evicțiune este necesarăexistența valabilă

a contractului de vânzare-cumpărare. Atunci când intervine nulitatea unui contract

devine incidentă instituția repunerii în situația anterioară, respectiv restituirea

prețului. Pe de altă parte, se impune ca reclamanții, în calitate de cumpărători,

să fi fost de bună credință la încheierea contractului.

În ceea ce privește cererea referitoare

la plata sporului de valoare, tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut

dovada susținerilor lor în acord cu art. 1169 C. civ., având în vedere că nu au

mai dorit efectuarea unei expertize de specialitate, deși fusese încuviințată o

astfel de probă, iar celelalte probe administrate nu sunt de natură a da posibilitatea

instanței să determine acest spor în situația în care ar exista.

În ceea ce privește cererea formulată în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile

art. 50 alin. (2) raportat la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul

a constatat că este întemeiată, față de situația de fapt reținută mai sus, de temeiurile

de drept aplicabile și de concluziile raportului de expertiză.

În ceea ce privește cererea formulată în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile

art. 50

1

raportat la art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, tribunalul a constatat că pentru ca dobânditorii unui imobil în temeiul

Legii nr. 112/1995 să beneficieze de valoarea de piață sunt necesare a fi îndeplinite

două condiții, și anume ca hotărârea de desființare a titlului de proprietate să

fie irevocabilă și a doua ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea

Legii nr. 112/1995.

Reținând puterea de lucru judecat a sentinței

civile nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, tribunalul a constatat neîndeplinirea cumulativă

a celor două condiții mai sus menționate, astfel că prin raportare la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata diferenței

dintre prețui actualizat și valoarea reală formulată în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe cale de consecință, și cererea de chemare

în garanție formulată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și pentru Statul Român,

cât și reclamanții S.I. și S.E.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

a formulat, în esență, următoarele critici:

I. În mod greșit a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, acesta nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București,

act față de care este un terț, într-o astfel de acțiune, calitate procesual pasivă

nu poate avea decât unitatea administrativ-teritonală vânzătoare, în speță, Municipiul

București, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice.

II. În mod greșit instanța de fond a admis

acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea

vânzătorului pentru

evicțiune

totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate

fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă

între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost

desființat cu reținerea, în cazul cumpărătoarei, a relei credințe. Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală

pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului

de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile

unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului

pentru imobilul în cauză.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există

culpa instituției Ministerul Finanțelor Publice.

III. În mod greșit a fost respinsă cererea

de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

în contradictoriu cu chematul în garanție

Consiliul

General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar

, prin care a solicitat restituirea comisionului

de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în conformitate cu prevederile

art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unitățile specializate,

care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația

să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%,

potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze,

în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului

din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la

unitățile Băncii Comerciale Române SA, după caz.” Din textul de lege menționat mai

sus reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului

București, în speță, de

Consiliul

General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar

.

Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut

altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei,

sume din care, așa cum s-a arătat mai sus, s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât

acest pârât nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, neputând fi obligat și la restituirea acestuia.

Reclamanții S.I. și S.E.

au arătat că, deși instanța de judecată

a apreciat ca fiind admisibil capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat

cu valoarea indicelui de inflație, în momentul analizei petitului privind restituirea

prețului la valoarea de circulație a imobilului, a considerat că nu mai sunt aplicabile

dispozițiile H.G. nr. 923/2010, art. 50

1

, (modificările aduse Normelor

de aplicare a Legii nr. 10/2001). Astfel, în mod netemeinic și nelegal, instanța

de fond a considerat drept împrejurare care înlătură aplicarea

dispozițiilor legale a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților

pe motivul relei credințe la încheierea acestuia, sens în care s-au încălcat principiile

unui proces echitabil, din moment ce instanța de fond nu a administrat probe care

să justifice și petitul privind valoarea de circulație a imobilului indiferent care

ar fi fost rezultatul deliberării.

În lipsa unei hotărâri care să constate

„încălcarea Legii nr. 112/1995”, sunt aplicabile dispozițiile privind dreptul la

despăgubiri stabilit prin modificările art. 50 aduse prin H.G. nr. 923/2010.

Prin decizia nr. 85/A din 17 aprilie 2013,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că deși pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține

că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care invocă principiul forței

obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare între părți și regulile de drept

comun referitoare la evicțiune la contractul de vânzare-cumpărare, dispoziții legale

speciale, cuprinse în Legea nr. 10/2001, îi stabilesc calitatea procesuală pasivă

în litigiile ce au ca obiect restituirea prețului actualizat către chiriașii cumpărători

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 s-au

desființat (anulat în speță). De asemenea, aceleași dispoziții stabilesc restituirea

acestui preț actualizat indiferent de comisionul Administrației Fondului

Imobiliar încasat pentru realizarea operațiunii de vânzare.

Instanța de apel a mai reținut că în mod

legal tribunalul a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile acordării

valorii de piață a imobilului de către Ministerul Finanțelor Publice, raportat la

cele stabilite cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1459 din 14

noiembrie 2006 a aceleiași instanțe.

Dispozițiile art. 50

1

și

art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu sunt incidente

situației de fapt reținute în cauză cu privire la contractul anulat al reclamanților

a cărui încheiere cu nerespectarca prevederilor Legii nr. 112/1996 a fost relevată

prin sentința mai sus menționată, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că aceștia

nu au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având

ca obiect imobilul în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

formulând critici identice cu cele deduse

judecății în calea de atac a apelului și cărora le-au subsumat aceleași argumente

dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac.

Examinând recursul în raport de excepția

de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele

de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a

constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu

a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2),

care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate

rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut

de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate

expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul

nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În speță, se constată că succesiunea de

fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct

de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică

susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar

în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri

la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurenții

au reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță

referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în

litigiile având ca obiect plata către chiriașii deposedați de imobilele achiziționate

în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foștilor

proprietari, a prețului de piață al apartamentelor respective și de modalitatea

în care a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român

în contradictoriu cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului

București - Administrația Fondului Imobiliar, prin care a solicitat restituirea

comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja

acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de

apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Astfel, recurenții-pârâți nu arată în ce

modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează

la considerentele acesteia, ci reiau ad literam critici formulate în faza procesuală

anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Recursul este o cale extraordinară de atac,

de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate

nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare

de atac, ci sentinței pronunțată de prima instanță, atrag nulitatea recursului,

întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel

argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură

în recurs, recurenții-pârâți au nesocotit existența judecății anterioare și natura

căii de atac a recursului.

Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară

a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății

îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Pentru considerentele arătate, constatând

și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății

este lovit de nulitate, obligând, în conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., pe recurenții-pârâți la plata, către intimatul reclamant

S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

(ambele reprezentate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București),

împotriva deciziei nr. 85/A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata, către

intimatul reclamant S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 februarie 2014.