ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 15306/3/2008, reclamanții S.I. și S.E. au solicitat, în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995, art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

art. 51 din Legea nr. 10/2001, art. 1084, 1341, 1344, 1337 și urm. C. civ., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, obligarea pârâților la restituirea sumei de 271 . 045.248 ROL, respectiv 27.104 RON, reprezentând prețul care a fost achitat pentru imobilul situat în București, sector 4, la valoarea actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective, valoare ce va depăși suma de 500.000 RON; obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilului, îmbunătățirile necesare și utile efectuate, spor a cărui valoare urmează a fi stabilit, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza de specialitate; obligarea pârâților Ia plata sumei calculate prin diferența dintre valoarea de piață a imobilului sus-menționat, la momentul evicțiunii, și suma totală ce se va dispune a fi restituită în baza capetelor 1 și 2 din prezenta cerere de chemare în judecată; instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamanților, până la data plății efective a sumei ce reprezintă pretențiile reclamanților totalizate din petitele acțiunii, actualizate până la zi.

La data de 10 septembrie 2008, reclamanții au formulat cerere de întregire a acțiunii, prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru a fi obligat, alături de ceilalți pârâți, atât la plata prețului actualizat cu indicele de inflație, a sumei de 271.045.248 ROL, cât și la plata diferenței dintre această sumă actualizată și valoarea reală de piață a imobilului în litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1084 și urm., art. 1341-1344, art. 1337 C. civ.

Prin sentința nr. 1609 din 12 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București - Adrninistrația Fondului Imobiliar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca neîntemeiată, privind capetele de cerere privind plata sporului de valoare și cele întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

și ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă referitor la restul pretențiilor; a admis în parte acțiunea completată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care I-a obligat la plata, către reclamanți, a sumei de 36.860,77 RON, preț actualizat; a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la plata diferenței dintre valoarea de piață și prețul actualizat formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, tribunalul a constatat că acesta a acționat în calitate de mandatar al vânzătorului și nu în nume propriu, astfel că, față de temeiurile de drept invocate, nu i se poale reține vreo obligație de plată, iar în ce privește instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în favoarea reclamanților până la realizarea pretențiilor din petitul acțiunii, o astfel de cerere poate fi formulată în contradictoriu doar cu proprietarul imobilului în discuție.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că, în ceea ce privește cererea întemeiată pe evicțiune, calitate procesuală pasivă revine vânzătorului, căpătul de cerere ce se referă la instituirea unui drept de retenție poate fi formulată în contradictoriu doar cu proprietarul imobilului în discuție, iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială care revine, după caz, Ministerului Finanțelor Publice sau unității deținătoare.

În ceea ce privește cererea referitoare la plata sporului de valoare și cererile întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., tribunalul a constatat că se impune respingerea, ca nefondată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, întrucât acesta a avut calitatea de vânzător în temeiul Legii nr. 112/1995, iar la momentul formulării acțiunii art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevedea că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, revine stalului sau unității deținătoare (reclamanții și-au exprimat opțiunea de a solicita plata de la pârâtul Municipiul București, prin Primar General).

Referitor la celelalte cereri formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, tribunalul a constatat că pentru capătul de cerere ce se referă la instituirea unui drept de retenție calitate procesuală pasivă nu poate avea decât proprietarul imobilului în discuție, față de care s-a stabilit o obligație de plată importantă în legătură cu imobilul (în cauza de față imobilul face obiectul unei cereri de restituire), iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială care revine Ministerul Finanțelor Publice potrivit cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care pârâtul nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 2003 prin care reclamanții au cumpărat de la Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar locuința situată în București, sector 4, în baza Legii nr. 112/1995. În contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că pentru a opera răspunderea pentru evicțiune este necesarăexistența valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Atunci când intervine nulitatea unui contract devine incidentă instituția repunerii în situația anterioară, respectiv restituirea prețului. Pe de altă parte, se impune ca reclamanții, în calitate de cumpărători, să fi fost de bună credință la încheierea contractului. În ceea ce privește cererea referitoare la plata sporului de valoare, tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut dovada susținerilor lor în acord cu art. 1169 C. civ., având în vedere că nu au mai dorit efectuarea unei expertize de specialitate, deși fusese încuviințată o astfel de probă, iar celelalte probe administrate nu sunt de natură a da posibilitatea instanței să determine acest spor în situația în care ar exista.

În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) raportat la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că este întemeiată, față de situația de fapt reținută mai sus, de temeiurile de drept aplicabile și de concluziile raportului de expertiză. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 raportat la art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că pentru ca dobânditorii unui imobil în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de valoarea de piață sunt necesare a fi îndeplinite două condiții, și anume ca hotărârea de desființare a titlului de proprietate să fie irevocabilă și a doua ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Reținând puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, tribunalul a constatat neîndeplinirea cumulativă a celor două condiții mai sus menționate, astfel că prin raportare la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata diferenței dintre prețui actualizat și valoarea reală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe cale de consecință, și cererea de chemare în garanție formulată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și pentru Statul Român, cât și reclamanții S.I. și S.E.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat, în esență, următoarele critici: I. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, acesta nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, act față de care este un terț, într-o astfel de acțiune, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritonală vânzătoare, în speță, Municipiul București, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice. II. În mod greșit instanța de fond a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătoarei, a relei credințe. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției Ministerul Finanțelor Publice. III. În mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar , prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române SA, după caz.” Din textul de lege menționat mai sus reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță, de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar . Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care, așa cum s-a arătat mai sus, s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât acest pârât nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neputând fi obligat și la restituirea acestuia.

Reclamanții S.I. și S.E. au arătat că, deși instanța de judecată a apreciat ca fiind admisibil capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat cu valoarea indicelui de inflație, în momentul analizei petitului privind restituirea prețului la valoarea de circulație a imobilului, a considerat că nu mai sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 923/2010, art. 50 1 , (modificările aduse Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001). Astfel, în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a considerat drept împrejurare care înlătură aplicarea dispozițiilor legale a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților pe motivul relei credințe la încheierea acestuia, sens în care s-au încălcat principiile unui proces echitabil, din moment ce instanța de fond nu a administrat probe care să justifice și petitul privind valoarea de circulație a imobilului indiferent care ar fi fost rezultatul deliberării.

În lipsa unei hotărâri care să constate „încălcarea Legii nr. 112/1995”, sunt aplicabile dispozițiile privind dreptul la despăgubiri stabilit prin modificările art. 50 aduse prin H.G. nr. 923/2010. Prin decizia nr. 85/A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că deși pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care invocă principiul forței obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare între părți și regulile de drept comun referitoare la evicțiune la contractul de vânzare-cumpărare, dispoziții legale speciale, cuprinse în Legea nr. 10/2001, îi stabilesc calitatea procesuală pasivă în litigiile ce au ca obiect restituirea prețului actualizat către chiriașii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 s-au desființat (anulat în speță). De asemenea, aceleași dispoziții stabilesc restituirea acestui preț actualizat indiferent de comisionul Administrației Fondului Imobiliar încasat pentru realizarea operațiunii de vânzare.

Instanța de apel a mai reținut că în mod legal tribunalul a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile acordării valorii de piață a imobilului de către Ministerul Finanțelor Publice, raportat la cele stabilite cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006 a aceleiași instanțe. Dispozițiile art. 50 1 și art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu sunt incidente situației de fapt reținute în cauză cu privire la contractul anulat al reclamanților a cărui încheiere cu nerespectarca prevederilor Legii nr. 112/1996 a fost relevată prin sentința mai sus menționată, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că aceștia nu au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând critici identice cu cele deduse judecății în calea de atac a apelului și cărora le-au subsumat aceleași argumente dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac. Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurenții au reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect plata către chiriașii deposedați de imobilele achiziționate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foștilor proprietari, a prețului de piață al apartamentelor respective și de modalitatea în care a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român în contradictoriu cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate. Astfel, recurenții-pârâți nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reiau ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțată de prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții-pârâți au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate, obligând, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., pe recurenții-pârâți la plata, către intimatul reclamant S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (ambele reprezentate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București), împotriva deciziei nr. 85/A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pe recurenții-pârâți la plata, către intimatul reclamant S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014.