ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13

decembrie 2011, pe rolul acestui tribunal sub nr. 76277/3/2011, reclamanții

C.V.I. și C.G. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice

și D.G.F.P., solicitând obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prețul

de piață al imobilului din str. D.C.I., sector 4, București, ce a făcut

obiectul Contractului din 7 octombrie 1999, încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 cu P.M.B. prin S.B. SA, precum și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că cauză sunt îndeplinite condițiile principiului

răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, astfel cum a fost instituit prin

Legea nr. 1/2009, prin restituirea prețului de piață al imobilului, în

condițiile în care prin Sentința civilă nr. 2007/2004 a Judecătoriei Sectorului

nr. 4 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta

T.E. și obligați pârâții (reclamanții din cauză) C.G. și C.V.I. să îi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din str. D.C.I., sector 4.

Prin Sentința civilă

nr. 460/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte

acțiunea reclamanților C.G. și C.V.I. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de

439.600 RON, cu titlu de valoare de piață a imobilului situat în București,

str. D.C.I., sector 4, și la 1.500 RON, cheltuieli de judecată, reținându-se

următoarele considerente:

Conform Contractului

de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1999, reclamanții au dobândit proprietatea

asupra imobilului situat în București, str. D.C.I., sector 4.

Prin Sentința civilă

nr. 2007 din 7 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în

Dosarul nr. 11642/2002, irevocabilă prin admiterea recursului și respingerea apelului

reclamanților, prin Decizia civilă nr. 5854 din 1 iulie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de numita

T.E., dispunându-se obligarea reclamanților să îi lase în deplină proprietate

și posesie imobilul în cauză.

Sub aspectul

calității procesuale pasive, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale

anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care

legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia

răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând în sarcina

unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și

Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire

a prețului vânzării.

Astfel, în prezenta

cauză justifică calitate procesuală pasivă doar Ministerul Finanțelor Publice,

și nu D.G.F.P., care potrivit regulamentului de organizare și funcționare

participă în fața instanțelor de judecată doar în ceea ce privește activitatea

proprie sau când legea dispune.

Pentru considerentele

expuse, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. și

a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu aceasta.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că art. 50

1

din Legea nr. 1/2009 prevede la

alin. (1) că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare".

Deși textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul a reținut că prin norma

menționată s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase

imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari,

titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării

titlurilor de proprietate ale părților. Acesta este singurul sens ce poate fi

dat textului legal menționat pentru a produce efecte juridice, întrucât,

raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de

drept, niciuna dintre acestea nu susține o asemenea soluție juridică, astfel

încât tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de

natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției

legiuitorului avute în vedere la edictarea respectivei norme juridice.

În plus,

interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de

efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ.

Imobilul a fost

evaluat prin expertiza efectuată în cauză, anume la suma de 439.600 RON,

conform concluziilor expuse de expert tehnic autorizat C.M. Expertul a indicat

legislația și normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienții

de scădere, cât și cei de majorare, starea actuală a imobilului.

Față de cele expuse,

tribunalul a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, fiind obligat acest pârât la plata către reclamanți a sumei

de 439.600 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație

pentru imobilul din București, str. D.C.I., sector 4.

În baza art. 274,

alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 1.000 RON și onorariu

avocat de 500 RON.

În ceea ce privește

reducerea onorariului de avocat, instanța a avut în vedere atât prevederile

art. 274, alin. (3) C. proc. civ., cât și jurisprudența Curții Constituționale

(Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 de respingere a excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.) și cea a

Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 24 mai 2006 în cauza

Weisman și alții v. România, Hotărârea din 5 aprilie 2005 din cauza Monory v.

România, Hotărârea din 24 mai 2005 din cauza Buzescu v. România etc.), care a

statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura

în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute,

în limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, față de munca depusă de

apărător, complexitatea redusă a cauzei și numărul redus al termenelor de

judecată, se apreciază că onorariul de 500 RON este proporțional și în limita

unui cuantum rezonabil.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă

nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele

considerente:

Reclamanții au

cumpărat imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1999 în

baza Legii nr. 112/1995. Actul nu a fost desființat în pofida faptului că prin

Sentința civilă nr. 2007/2009 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a admis

acțiunea în revendicare a foștilor proprietari ai imobilului, iar reclamanții

au fost obligați să lase acestora imobilul în proprietate și posesie.

Acțiunea (întemeiată

pe prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, text de lege adoptat

prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001) a fost introdusă la 15

decembrie 2011, astfel încât raportat la data apariției actului normativ care a

instituit dreptul pretins prin acțiunea de față, s-a constatat că în cauză nu

sunt întrunite condițiile prescripției dreptului la acțiune prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958, invocată de pârât.

În ce privește

critica privind reaua-credință a reclamanților la data încheierii actului, a

fost înlăturată, pe de o parte motivat de faptul că nu au fost probate aceste

susțineri, iar pe de altă parte pentru că actul încheiat de reclamanți în baza

Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat formal, prezumându-se că a fost

încheiat în condițiile legii.

S-a mai reținut că,

deși actul nu a fost formal desființat, totuși din perspectiva aplicării art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, acesta nu își mai produce niciun fel de

efecte juridice, din momentul pronunțării Sentinței civile nr. 2007/2004,

hotărâre prin care reclamanții au fost evinși prin compararea titlului lor cu

cel al vechilor proprietari.

În legătură cu

valoarea reținută prin expertiză s-a constatat că pârâtul nu a avut obiecțiuni,

deși raportul a fost înmânat reprezentantului pârâtului, la termenul din data

de 5 noiembrie 2012 - fond, tocmai pentru formularea unor eventuale obiecțiuni.

Sub un alt aspect,

expertiza efectuată în cauză a avut în vedere prețurile medii ale zonei și

starea imobilului.

În ce privește

valoarea stabilită prin expertiză, de la momentul litigiului, s-a apreciat că

această valoare nu constituie o îmbogățire fără justă cauză, ci o valoare la

zi, de înlocuire a locuinței vechi, cu privire la care reclamanții au fost

evinși.

Referitor la

cheltuielile de judecată s-a constatat că în mod corect au fost aplicate

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., față de pârâtul căzut în pretenții.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte,

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Recurentul susține că

hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, în condițiile în care nu sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea 10/2001.

Astfel, pentru a se

acorda despăgubiri la valoarea de piață era necesară îndeplinirea a două

condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție, ca ele

să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

condiții neîndeplinite însă în cauză.

Or, de vreme ce

reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și

irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului

București prin mandatar S.B. SA, nu este justificată obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului

în cauză.

Având în vedere, pe

de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață,

art. 50

1

din Legea 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au

făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, nu sunt incidente

dispozițiile imperative prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

O altă critică

vizează faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză nu reflecta prețul

real al imobilului în discuție.

Astfel, suma

stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în

cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult

sub prețul pieței, motiv pentru care se solicită o diminuare a valorii cu cel

puțin 30% din valoarea reală.

Recurentul mai

învederează că evaluarea prețului de piață al imobilului în cauză ar fi trebuit

să ia în calcul, în cadrul factorilor de individualizare, și pe cel referitor

la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței

imobiliare, apreciată de recurent la 30%.

Prin urmare, susține

recurentul, suntem în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză, fiind aberant

ca reclamanții să încaseze în 2012 o diferență de sute de ori mai mare față de

valoarea achitată, valoarea imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

În ce privește

aplicarea corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru

evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, se arată că se impune

luarea în calcul a următorilor indicatori: - stabilirea valorii de piață a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului

derizoriu plătit de reclamanți); - stabilirea valorii de piață la momentul

evicțiunii; - diferența între valoarea de piața a imobilului la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului

la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare

reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Ca atare, susține

recurentul, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este

unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se

poate stabili decât în condițiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite

de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Astfel, în ceea ce

privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție

este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului

ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale

adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie

și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la

criteriile de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul

protejării drepturilor reclamantei în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin

stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în

temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe

piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de

imobil.

Din această

perspectivă se susține că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea

economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă și pierdut ca

urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a

imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe

principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului

dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în

raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care

din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea

unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter

aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și

limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Mai mult, prin

raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face

parte (împreună cu dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale) din blocul de convenționalitate la care

face referire Constituția României în art. 20, reclamanta avea obligația să

dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

Așadar, susține

recurentul, trebuie examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene

impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul

comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia

sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai

acelui imobil.

Sub acest aspect se

invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Raicu c.

României, Tudor Tudor c. României, Velikovi și alții c. Bulgariei, Pincova și

Pinc c. Republicii Cehe.

Din perspectiva celor

expuse se susține că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a

imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora,

care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii și că situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația

celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață,

așadar, la valoarea de piață.

O altă critică

vizează faptul că în mod eronat instanța de judecată a acordat cheltuieli de

judecată, atâta timp cât în cauză nu există culpa procesuală a Ministerului

Finanțelor Publice.

Intimații C.G. și

C.V.I. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor

în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește

excepția nulității recursului, invocată de intimați, sub aspectul neîncadrării

criticilor în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt

de reținut următoarele aspecte:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu

face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute

expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În cauză, însă, este

de reținut că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu-zise

la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ce pot fi încadrate

în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

motiv pentru care este de reținut că recurentul s-a conformat exigențelor art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Astfel, din

perspectiva celor expuse, excepția nulității recursului invocată de intimați

urmează a fi respinsă.

În ce privește

criticile vizând greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la

restituirea prețului de piață al imobilului, față de neîntrunirea în cauză a

condițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, sunt de reținut

următoarele aspecte:

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea

prețului de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să

fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca acest

contract să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Contrar însă celor

afirmate prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, referitor la

prima condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către reclamanți rezidă în reaua-credință la contractare, decurgând

din faptul că la acel moment nu a depus minime diligențe pentru a cunoaște

titlul statului vânzător.

Reaua-credință a

reclamanților nu a fost reținută însă în hotărârea irevocabilă de admitere a

acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, care a lipsit de efecte

juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, hotărâre în raport

de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriașul-cumpărător, la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Așa fiind, în

contextul neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acțiunea în

revendicare, a poziției subiective a chiriașilor cumpărători la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispozițiile art.

1189 C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă, urmează a se reține că

reclamanții au fost de bună-credință la încheierea contractului.

Pe cale de

consecință, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credință

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Referitor la cea de-a

doua condiție instituită de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

recurentul a susținut că admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva

chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică o desființare a

contractului de vânzare-cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu

poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea

prețului de piață al imobilului.

Această susținere a

recurentului însă nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al

termenului de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare din

cuprinsul art. 50

1

al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza

sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art.

50 alin. (2

1

) și respectiv art. 50

1

din același act

normativ prevăd că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri

irevocabile definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al

imobilelor.

De asemenea, este de

reținut că art. 20 alin. (2) din aceeași lege prevede că "în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul (...)". Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009

explicitează, ca atare, termenul de "desființare" a contractelor de

vânzare-cumpărare, prevăzând expres că "desființarea" poate fi

urmarea atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în

revendicare.

Din această perspectivă,

interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că

termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, din

cuprinsul art. 50

2

al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de

efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995, nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în

revendicare.

În ce privește

susținerile recurentului potrivit cărora reclamanții nu ar fi îndreptățiți la

restituirea valorii actuale de piață a imobilului, motivat de o îmbogățire fără

justă cauză, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995

este unul preferențial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispozițiile

legale incidente în cauză, respectiv art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

care determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al

imobilului.

Din această

perspectivă, raportat la reglementarea din legea specială, susținerile privind

determinarea despăgubirii cuvenite reclamanților după alte criterii decât valoarea

de piață a imobilului nu pot fi primite.

Referitor la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent, este

de reținut că trimiterile la cauzele Raicu c. României, Tudor Tudor c.

României, Velikovi și alții c. Bulgariei, Pincova și Pinc c. Republicii Cehe,

nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății, iar pe de altă parte

instanța de contencios european, în aceste cauze, a verificat dacă remediile

juridice interne confereau reclamanților posibilitatea obținerii unor despăgubiri

adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 1 din

Protocol 1 Adițional la Convenție.

Pe de altă parte,

este de reținut că nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislația internă prevede

expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaționale care

să conțină dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Or, așa cum deja s-a

arătat, norma internă aplicabilă cauzei reglementează despăgubirea

cumpărătorului evins cu valoarea de piață a imobilului, cum de altfel bine a

reținut și instanța de apel.

În ce privește

critica legată de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este de reținut

că în cauză s-a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat

implicit prin dispozițiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o

noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligațional, raportul de

drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a

statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, care au

fost evinși de foștii proprietari.

Față de cele expuse,

cum niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații C.G. și C.V.I.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei

civile nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Obligă pe recurent la

900 RON cheltuieli de judecată către intimații C.G. și C.V.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - AZ