ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1173/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2011, pe rolul acestui tribunal sub nr. 76277/3/2011, reclamanții C.V.I. și C.G. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P., solicitând obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prețul de piață al imobilului din str. D.C.I., sector 4, București, ce a făcut obiectul Contractului din 7 octombrie 1999, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu P.M.B. prin S.B. SA, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că cauză sunt îndeplinite condițiile principiului răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, astfel cum a fost instituit prin Legea nr. 1/2009, prin restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile în care prin Sentința civilă nr. 2007/2004 a Judecătoriei Sectorului nr. 4 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta T.E.

și obligați pârâții (reclamanții din cauză) C.G. și C.V.I. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din str. D.C.I., sector 4. Prin Sentința civilă nr. 460/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamanților C.G. și C.V.I.

împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 439.600 RON, cu titlu de valoare de piață a imobilului situat în București, str. D.C.I., sector 4, și la 1.500 RON, cheltuieli de judecată, reținându-se următoarele considerente: Conform Contractului de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1999, reclamanții au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, str. D.C.I., sector 4. Prin Sentința civilă nr. 2007 din 7 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în Dosarul nr. 11642/2002, irevocabilă prin admiterea recursului și respingerea apelului reclamanților, prin Decizia civilă nr. 5854 din 1 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de numita T.E., dispunându-se obligarea reclamanților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul în cauză.

Sub aspectul calității procesuale pasive, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului vânzării.

Astfel, în prezenta cauză justifică calitate procesuală pasivă doar Ministerul Finanțelor Publice, și nu D.G.F.P., care potrivit regulamentului de organizare și funcționare participă în fața instanțelor de judecată doar în ceea ce privește activitatea proprie sau când legea dispune. Pentru considerentele expuse, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. și a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu aceasta.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 prevede la alin. (1) că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Deși textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul a reținut că prin norma menționată s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susține o asemenea soluție juridică, astfel încât tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avute în vedere la edictarea respectivei norme juridice. În plus, interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ. Imobilul a fost evaluat prin expertiza efectuată în cauză, anume la suma de 439.600 RON, conform concluziilor expuse de expert tehnic autorizat C.M.

Expertul a indicat legislația și normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienții de scădere, cât și cei de majorare, starea actuală a imobilului. Față de cele expuse, tribunalul a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat acest pârât la plata către reclamanți a sumei de 439.600 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație pentru imobilul din București, str. D.C.I., sector 4. În baza art. 274, alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 1.000 RON și onorariu avocat de 500 RON. În ceea ce privește reducerea onorariului de avocat, instanța a avut în vedere atât prevederile art. 274, alin. (3) C. proc.

civ., cât și jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.) și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weisman și alții v. România, Hotărârea din 5 aprilie 2005 din cauza Monory v. România, Hotărârea din 24 mai 2005 din cauza Buzescu v. România etc.), care a statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, față de munca depusă de apărător, complexitatea redusă a cauzei și numărul redus al termenelor de judecată, se apreciază că onorariul de 500 RON este proporțional și în limita unui cuantum rezonabil.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele considerente: Reclamanții au cumpărat imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1999 în baza Legii nr. 112/1995. Actul nu a fost desființat în pofida faptului că prin Sentința civilă nr. 2007/2009 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari ai imobilului, iar reclamanții au fost obligați să lase acestora imobilul în proprietate și posesie.

Acțiunea (întemeiată pe prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, text de lege adoptat prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001) a fost introdusă la 15 decembrie 2011, astfel încât raportat la data apariției actului normativ care a instituit dreptul pretins prin acțiunea de față, s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prescripției dreptului la acțiune prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, invocată de pârât. În ce privește critica privind reaua-credință a reclamanților la data încheierii actului, a fost înlăturată, pe de o parte motivat de faptul că nu au fost probate aceste susțineri, iar pe de altă parte pentru că actul încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat formal, prezumându-se că a fost încheiat în condițiile legii.

S-a mai reținut că, deși actul nu a fost formal desființat, totuși din perspectiva aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, acesta nu își mai produce niciun fel de efecte juridice, din momentul pronunțării Sentinței civile nr. 2007/2004, hotărâre prin care reclamanții au fost evinși prin compararea titlului lor cu cel al vechilor proprietari. În legătură cu valoarea reținută prin expertiză s-a constatat că pârâtul nu a avut obiecțiuni, deși raportul a fost înmânat reprezentantului pârâtului, la termenul din data de 5 noiembrie 2012 - fond, tocmai pentru formularea unor eventuale obiecțiuni. Sub un alt aspect, expertiza efectuată în cauză a avut în vedere prețurile medii ale zonei și starea imobilului.

În ce privește valoarea stabilită prin expertiză, de la momentul litigiului, s-a apreciat că această valoare nu constituie o îmbogățire fără justă cauză, ci o valoare la zi, de înlocuire a locuinței vechi, cu privire la care reclamanții au fost evinși. Referitor la cheltuielile de judecată s-a constatat că în mod corect au fost aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., față de pârâtul căzut în pretenții. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Recurentul susține că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea 10/2001. Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață era necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție, ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, condiții neîndeplinite însă în cauză. Or, de vreme ce reclamanții nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceștia cu Primăria Municipiului București prin mandatar S.B.

SA, nu este justificată obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză. Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50 1 din Legea 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, nu sunt incidente dispozițiile imperative prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. O altă critică vizează faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză nu reflecta prețul real al imobilului în discuție. Astfel, suma stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței, motiv pentru care se solicită o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Recurentul mai învederează că evaluarea prețului de piață al imobilului în cauză ar fi trebuit să ia în calcul, în cadrul factorilor de individualizare, și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de recurent la 30%. Prin urmare, susține recurentul, suntem în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în 2012 o diferență de sute de ori mai mare față de valoarea achitată, valoarea imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

În ce privește aplicarea corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, se arată că se impune luarea în calcul a următorilor indicatori: - stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); - stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; - diferența între valoarea de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Ca atare, susține recurentul, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criteriile de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Din această perspectivă se susține că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu. În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Mai mult, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face parte (împreună cu dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art. 20, reclamanta avea obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Așadar, susține recurentul, trebuie examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.

Sub acest aspect se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Raicu c. României, Tudor Tudor c. României, Velikovi și alții c. Bulgariei, Pincova și Pinc c. Republicii Cehe. Din perspectiva celor expuse se susține că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii și că situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață. O altă critică vizează faptul că în mod eronat instanța de judecată a acordat cheltuieli de judecată, atâta timp cât în cauză nu există culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice.

Intimații C.G. și C.V.I. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimați, sub aspectul neîncadrării criticilor în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele aspecte: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În cauză, însă, este de reținut că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ce pot fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care este de reținut că recurentul s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Astfel, din perspectiva celor expuse, excepția nulității recursului invocată de intimați urmează a fi respinsă. În ce privește criticile vizând greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului, față de neîntrunirea în cauză a condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sunt de reținut următoarele aspecte: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea prețului de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca acest contract să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în cauză. Astfel, referitor la prima condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în reaua-credință la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu a depus minime diligențe pentru a cunoaște titlul statului vânzător. Reaua-credință a reclamanților nu a fost reținută însă în hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriașul-cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Așa fiind, în contextul neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acțiunea în revendicare, a poziției subiective a chiriașilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispozițiile art. 1189 C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă, urmează a se reține că reclamanții au fost de bună-credință la încheierea contractului. Pe cale de consecință, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Referitor la cea de-a doua condiție instituită de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susținut că admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică o desființare a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului.

Această susținere a recurentului însă nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar art. 50 alin. (2 1 ) și respectiv art. 50 1 din același act normativ prevăd că în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri irevocabile definitive și irevocabile, se restituie prețul de piață al imobilelor.

De asemenea, este de reținut că art. 20 alin. (2) din aceeași lege prevede că "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul (...)". Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009 explicitează, ca atare, termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând expres că "desființarea" poate fi urmarea atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 50 2 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acțiuni în anulare, ci și a unei acțiuni în revendicare. În ce privește susținerile recurentului potrivit cărora reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea valorii actuale de piață a imobilului, motivat de o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului.

Din această perspectivă, raportat la reglementarea din legea specială, susținerile privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanților după alte criterii decât valoarea de piață a imobilului nu pot fi primite. Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent, este de reținut că trimiterile la cauzele Raicu c. României, Tudor Tudor c. României, Velikovi și alții c. Bulgariei, Pincova și Pinc c. Republicii Cehe, nu se pliază pe situația de fapt dedusă judecății, iar pe de altă parte instanța de contencios european, în aceste cauze, a verificat dacă remediile juridice interne confereau reclamanților posibilitatea obținerii unor despăgubiri adecvate și suficiente pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenție.

Pe de altă parte, este de reținut că nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislația internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaționale care să conțină dispoziții mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României. Or, așa cum deja s-a arătat, norma internă aplicabilă cauzei reglementează despăgubirea cumpărătorului evins cu valoarea de piață a imobilului, cum de altfel bine a reținut și instanța de apel. În ce privește critica legată de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este de reținut că în cauză s-a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., culpa procesuală fiind o noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligațional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de foștii proprietari. Față de cele expuse, cum niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații C.G. și C.V.I. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei civile nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la 900 RON cheltuieli de judecată către intimații C.G. și C.V.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2014. Procesat de GGC - AZ