ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4854/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin decizia nr. 69A din 1 martie 2013 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat,
apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
sentinței civile nr. 1399 din 28 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București,
secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanții D.I.A., D.J.M.I., G.S.R.
și T.J.A.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere
următoarele considerente:
Prin cererea
formulată la data de 1 iunie 2011, reclamanții D.l.A., D.J.M.I., G.S.R. și T.J.A.
au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând
pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea acestuia la plata
prețului de piață al apartamentului nr. 2 situat în București, strada C.,
sector 4.
În motivare, reclamanții
au arătat că, în calitate de moștenitori ai autoarei lor D.L., prin sentința civilă
nr. 7087 din 14 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 București au fost obligați
să-i predea reclamantei D.M. în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul
situat în București, strada C., sector 4. Ca urmare, fiind privați de dreptul lor
de proprietate, solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii imobilului,
în baza art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă
nr. 1399 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea
și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți
a sumei de 547.346,7 RON reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 2 situat
în București, strada C., sector 4.
Tribunalul a reținut că
la data de 13 noiembrie 1996 autoarea reclamanților, D.L., a încheiat cu SC A.B.
SA, ca reprezentant al Primăriei București, contractul de vânzare cumpărare din
13 noiembrie 1996 pentru apartamentul nr. 2 situat în București, strada C., sector
4, condițiile Legii nr. 112/1995.
Prin sentința civilă
nr. 7087 din 14 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoriei sectorului 4 București,
definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 463 din 16 martie 2009 a Curții
de Apel București, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului
cumpărat de autoarea reclamanților și s-a admis acțiunea în revendicare a fostului
proprietar D.M., cu obligarea cumpărătoarei să lase în deplină proprietate și posesie
imobil fostului proprietar.
Potrivit art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la
restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale
de evaluare, valoarea despăgubirilor prevăzut la alin. (1) stabilindu-se prin expertiză”.
Potrivit art. 50
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut în art. 50 alin.
(2) și (2
1
) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul
extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În analiza apelului declarat
de pârât, instanța de apel a reținut următoarele:
Textele de lege aplicabile,
reținute în motivarea sentinței primei instanțe, reprezintă o normă
dintr-o lege specială, cu caracter derogator de la dispozițiile din dreptul comun,
ce reglementează răspunderea pentru evicțiune instituită prin prevederile art. 1337
și art. 1341 C. civ., în sarcina vânzătorului, ceea ce confirmă modul de soluționare
a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor
Publice.
Conform art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață
al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prevederile legale suscitate
nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995
la data încheierii lor, pentru care se aplică 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiași legi, cu respectarea
ei, dar devenite caduce în urma operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate.
Or, într-o astfel de ipoteză
se află raportul juridic dedus judecății, de vreme ce, prin hotărâre irevocabilă,
reclamanții au fost obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie
fostei proprietare, D.M., apartamentul nr. 2 situat în București, strada C., sector
Obligația de restituire a imobilului are la bază compararea titlurilor de proprietate
și nu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea
reclamanților cu statul, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Valoarea imobilului a
fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul G.I.
și nu a fost contestată pe calea obiecțiunilor la raportul de expertiză de către
pârât la prima instanță, după depunerea acestuia la dosar, astfel cum pretind dispozițiile
art. 212 alin. (2) C. proc. civ., conform cu care expertiza contrarie va trebui
cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.
Împotriva acestei decizii
a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru motivul
că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.).
Ministerului Finanțelor
Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Potrivit principiului
relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile
contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor
Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre autoarea reclamanților
și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea
de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria
Municipiului București.
Prin dispozițiile
art. 1337, art. 1341, art. 1344 și urm. C. civ. se instituie răspunderea vânzătorului,
respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială
prin fapta unui terț.
Aceasta dispoziție de
drept comun nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție specială contrară, fiind
așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, obligația de garanție
pentru evicțiune având un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului
la valoarea de piață.
Deposedarea reclamantei
de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări
de drept prin fapta unui terț.
Nu poate fi antrenată
răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune
nu există culpa acestei instituții.
În mod nelegal instanța
de apel a menținut obligația de plată a prețului de piață în sarcina Ministerul
Finanțelor Publice.
Nu este îndeplinită nici
o condiție dintre cele două condiții, prevăzute art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001 în mod cumulativ. În ceea ce privește respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, reaua credință a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială
în condițiile în care imobilul a fost preluat abuziv și, prin urmare, nu putea
face obiectul unui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Contractul nu a
fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce impunea
dovada constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Valoarea imobilului
în discuție, stabilită la fondul cauzei prin raport de expertiză, nu este corectă,
detaliindu-se argumentele care susțin această critică.
Reclamanții-intimați au
formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care au solicitat respingerea
acestuia ca nefondat și au susținut legalitatea deciziei în ceea ce privește toate
motivele formulate.
În analiza recursului
declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
În mod corect a fost
respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului.
Deși susținerea acestuia
că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului
în cauză este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul
le pretinde.
Obligația de restituire
a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate
în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului,
ci o obligație ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui
prețul actualizat/prețul de piață al imobilului, după distincțiile făcute în
alin. (2) și (2
1
)
ale aceluiași articol.
Aceste dispoziții legale
au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le
invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care rezultă calitatea
procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația de răspundere
pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art.
1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului
Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui
prețul către chiriașul evins de un terț – fost proprietar al imobilului în cauză.
Obligația instituită de
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului
obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică nu poate fi reținută.
Critica referitoare
la nerespectarea dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, normă
legală reținută în susținerea soluției pronunțată în cauză,
este fondată, în parte.
Norma
legală menționată impune pentru restituirea prețului de piață două cerințe
cumulative, respectiv ca actul de vânzare-cumpărare să
fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar acestasă fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă
și irevocabilă.
Cerința desființării
contractelor este explicitată prin art. 20 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001,
fără nicio distincție în sensul reținut de instanța de apel și, mai mult, într-un
context referitor la încheierea contractelor cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Astfel, se prevede că „ Î
n cazul în
care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau
și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a
unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul (…)”.
Prin decizia nr. 463
din 16 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
s-a soluționat irevocabil litigiul în urma căruia reclamanții au fost obligați să
predea imobilul și s-a reținut că vânzarea acestuia a fost făcută cu încălcarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 – dezlegare care se impune cu putere de lucru judecat
în cauză și determină modificarea deciziei în consecință, cu aplicarea art. 50
alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
3.
Față
de cele mai sus reținute nu se mai impune analiza ultimei critici de recurs.
În considerarea celor
arătate în analiza criticii notate sub pct. 2, cu aplicarea dispozițiilor art. 304
pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul
și, cu aplicarea și a art. 296 C. proc. civ., să dispună modificarea acesteia ,
în sensul admiterii apelului.
Se va schimba sentința,
în sensul că se va admite, în parte, acțiunea, obligând pe pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice la plata către reclamanți a prețului de vânzare cumpărare din contractul
din 13 noiembrie 1996, încheiat între SC A.B. SA și D.L., actualizat în raport de
indicele de inflație la data plății.
Se va trimite cauza la
același tribunal pentru judecarea cererii precizatoare formulată de reclamanți,
în considerarea argumentelor ce succed:
La primul termen de judecată
în fața tribunalului, reclamanții au formulat o cerere completatoare, prin care
au solicitat, în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice
și Primăria Municipiului București, restituirea integrală a prețului apartamentului,
actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective și plata diferenței
între prețul plătit și sporul de valoare dobândit de imobil între data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare și data producerii evicțiunii – urmare căreia
instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Primăriei Municipiului
București.
La ultimul termen de judecată,
reclamanții au precizat cererea subsidiară,în sensul că pârâtul pentru primul capăt
de cerere este Ministerul Finanțelor, iar pentru cel de-al doilea celălalt pârât.
Față de modul în care
a dispus, instanța nu s-a mai pronunțat în niciun fel asupra cererii subsidiare
- rezolvată în parte prin prezenta decizie, în ceea ce privește prețul imobilului,
din contractul de vânzare-cumpărare.
În aceste condiții, cu
aplicarea art. 312 alin. (5) și art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se va trimite
cauza la același tribunal pentru judecarea cererii precizatoare formulată de reclamanți,
în limitele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 69A din data de
1 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia, în sensul
că:
Admite apelul formulat
de același pârât împotriva sentinței nr. 1399 din data de 28 iunie 2012 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă.
Schimbă sentința, în sensul
că:
Admite, în parte, acțiunea.
Obligă pe pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului de vânzare cumpărare din
contractul din 13 noiembrie 1996, încheiat între SC A.B. SA și D.L., actualizat
în raport de indicele de inflație la data plății.
Trimite cauza la același
tribunal pentru judecarea cererii precizatoare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie
2013.