ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2041/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2041/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, la data de 25 ianuarie 2007, reclamanta V.C. a chemat

în judecată pe pârâții C.A. și C.M., N.C., V.A.S. și R.R., și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie cele patru

apartamente din imobilul situat în București, C.V., sectorul 1.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâta R.R.M. a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. a din imobilul situat

în imobilul din C.V. sector 1, prin uzucapiunea de 10 ani.

La data de 1 martie

2007, pârâta-reclamantă R.R.M. a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ.,

cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General, a

SC H.N. SA și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea

chematelor în garanție la plata în solidar de despăgubiri în valoare de 300.000

euro pentru apartamentul nr. a din imobilul situat în București, C.V. sector 1,

din care 100.000 euro reprezintă prețul actualizat al apartamentului și 200.000

euro, daune-interese, adică diferența dintre prețul achitat și prețul de piață

actual de achiziționare a acestui apartament.

La data de 26 martie

2007, pârâta N.C. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei. Aceeași excepție a fost invocată și de pârâții C.A. și C.M.

La data de 26 aprilie

2007, pârâta-reclamantă R.R.M. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin.

(2) C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii reconvenționale, în sensul că

a indicat valoarea de circulație a apartamentului nr. a din imobilul situat în

București, C.V., sector 1 ca fiind de 300.000 euro.

La data de 21

februarie 2008, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a

formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA. A invocat, totodată,

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și

Finanțelor.

Prin Sentința civilă

nr. 2413 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere prevederile art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și valoarea imobilului, astfel cum aceasta a fost

stabilită prin raportul de expertiză efectuat.

Prin Sentința civilă

nr. 1066 din 27 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei ca neîntemeiate, a respins excepția lipsei

calității procesule pasive a Ministerului Finanțelor Publice în cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă R.R.M., ca neîntemeiată.

A respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei și a admis cererea reconvențională formulată

de pârâta R.R.M.

A constatat că pârâta

reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ½

din apartamentul nr. a situat în București, C.V. prin uzucapiunea de 10 ani.

A respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta R.R.M., ca neîntemeiată.

Cu privire la

excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei, tribunalul a reținut

că, atâta timp cât printr-un înscris oficial nu s-a făcut dovada că V.C. ar fi

decedat, iar corespondența purtată cu instituțiile din Franța au confirmat

faptul că aceasta ar fi în viață, semnând în fața executorilor judecătorești

asociați autorizați de Tribunalul de pe lângă Puteaux la data de 23 septembrie

2010, reclamanta are capacitate de folosință.

Cu privire la

calitatea procesuală activă, tribunalul a reținut că, prin înscrisurile depuse

la dosar, reclamanta a demonstrat că este titulara unui prezumtiv drept de

proprietate asupra imobilul situat în București C.V., în calitate de

moștenitoare a fostului proprietar N.N.

Cu privire la

modalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului, prima instanță a

reținut că acesta a fost preluat cu titlu, în baza Decretului de expropriere

nr. 244/1949, dar în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 din Legea

nr. 10/2001.

Tribunalul a mai

reținut că, prin Sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, Judecătoria

sectorului 1 București a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și a dispus,

la data de 19 ianuarie 1999, punerea în posesie cu privire la imobil. Însă,

anterior acestei date, s-au încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte

de vânzare-cumpărare cu foștii chiriași, pârâții din prezenta cauză.

Situația juridică a

imobilului în litigiu este reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar

potrivit art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără

un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Tribunalul a avut în

vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți și, analizând

titlurile de proprietate în litigiu, a reținut că reclamanta a dobândit

imobilul prin succesiune legală de la fostul proprietar, N.N. La momentul

încheierii de către pârâți a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii

nr. 112/1995, au fost respectate dispozițiile acestei legi. Acțiunea în

revendicare soluționată în anul 1998 a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, fără ca pârâții persoane fizice să fie părți

în acel litigiu. Nu a existat nicio altă acțiune în revendicare formulată în

contradictoriu cu foștii chiriași și nicio notificare prin care să li se aducă

la cunoștință împrejurarea că reclamanta înțelege să solicite restituirea în

natură a imobilului, iar contractele e vânzare-cumpărare nu au fost anulate în

nicio modalitate prevăzută de lege.

Tribunalul a apreciat

că titlurilor de proprietate ale pârâților sunt mai bine caracterizate,

deoarece aceștia au dobândit imobilul prin contracte de vânzare-cumpărare cu

titlu oneros încheiate cu Primăria Municipiului București, în calitate de

reprezentant al Statului Român, al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat,

și cu respectarea Legii nr. 112/1995. În acest fel, se respectă art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

buna-credință a terților subdobânditori și prevederile legii speciale,

derogatorii de la legea generală a imprescriptibilității dreptului de

proprietate.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de R.R.M., tribunalul a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. pentru uzucapiunea de scurtă durată:

pârâta reclamantă a dobândit cota de ½ din apartamentul nr. a prin

succesiune de la mama sa, M.M.A., decedată la 19 iulie 1998, unindu-și posesia

cu cea exercitată de mama sa, care, la rândul său dobândise apartamentul prin

contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997. Astfel, posesia se întemeiază

pe un just titlu, și anume contractul de vânzare-cumpărare încheiat de mama

pârâtei-reclamante care provine de la un pretins non dominus, și atât pârâta

reclamantă, cât și mama sa s-au comportat față de bunul dobândit ca un adevărat

proprietar. Prin urmare, tribunalul a admis cererea reconvențională și a

constatat că pârâta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei

de ½ din apartamentul nr. a prin împlinirea termenului de uzucapiune de

10 ani.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție formulată de către pârâta R.R.M., tribunalul a apreciat

că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, făcând

referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la art. 1084 C.

civ. și la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă pe fond, prima instanță apreciind că această soluție

se impune întrucât acțiunea în revendicare a fost admisă, pârâta reclamantă

R.R.M. nu a căzut în pretenții, iar imobilul a rămas în proprietatea acesteia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta V.C.

La termenul de

judecată din data de 29 noiembrie 2013, în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc.

civ., a formulat cerere de intervenție în interes propriu, numita D.M.F., care

a solicitat instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra

cotei indivize de ½ din apartamentul nr. a din imobilul situat în

imobilul din C.V. sector 1, prin uzucapiunea de 5 ani, prin joncțiunea posesiei

cu cea a mamei sale, M.M.A. Prin încheierea din 5 martie 2013, cererea de

intervenție în interes propriu a fost încuviințată.

Prin Decizia civilă

nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de reclamanta V.C., decedată pe parcursul procesului, și

continuat de moștenitorii V.L. și V.N. A schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie imobilul din București, C.V., sector 1, astfel:

pârâții C.A. și C.M. apartamentul nr. b, mansardă, obiect al contractului de

vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998, pârâta N.C. apartamentul nr. c, obiect

al contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, pârâta R.R.

apartamentul nr. a, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie

1997, pârâta V.A.S. apartamentul nr. d, obiect al contractului de

vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.

A fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâta R.R., ca neîntemeiată.

A fost desființată în

parte sentința apelată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta reclamantă R.R. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și

a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestei cereri la Tribunalul București.

Au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respinsă cererea de intervenție în

nume propriu formulată în apel de intervenienta D.M.F.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Sentința civilă

nr. 10160 din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta V.E. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București și s-a dispus restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie

către reclamantă a imobilului situat în București, C.V. sector 1 împreună cu

terenul aferent.

Această hotărâre are

ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de

proprietate al reclamantei asupra bunului său, ceea ce îi conferă calitatea de

titular al unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a

apreciat că, în aceste condiții, este de prisos analizarea nevalabilității titlului

statului, care, în contextul distincției pe care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

Intimații beneficiază

și ei de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta nu a solicitat

anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

În această situație,

titlurile de proprietate ale intimaților asupra imobilului în litigiu,

respectiv contractele de vânzare-cumpărare s-au consolidat, conferindu-le

intimaților un "bun actual" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Rămâne de analizat în

ce măsură privarea de proprietate a apelantei reclamante, prin înstrăinarea

bunului său de către stat chiriașilor, corespunde cerințelor primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această "ingerință" a

statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de

utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării

unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului

fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și

efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a

fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României,

Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1

decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006).

Dacă în ceea ce

privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că

acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României), în

privința proporționalității ingerinței, Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia,

chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de

proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Străin contra

României, parag. 39 și 59 în care, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995,

invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun

naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea

bunurilor legal intrate în patrimoniul statului).

Elocventă este și

distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea

pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are o hotărâre

judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are

în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea

imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul

celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare

a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

140 - 143 din Hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu).

În speța de față,

apelanta reclamantă deține în patrimoniu un "bun actual", constituit

prin Sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului

situat în București, C.V., sectorul 1 împreună cu terenul aferent.

În acest context,

încălcarea dreptului de proprietate al apelantei reclamante nu poate fi

remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având

în vedere procedura greoaie și de durată pe care aceasta ar trebui să o

parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungește privarea

apelantei reclamante de bunul său.

În ceea ce privește

lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât

accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la

o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în

prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate aceste

argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii

imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că apelanta reclamantă este în

imposibilitatea de a-și recupera bunul.

În această situație,

respingerea acțiunii în revendicare a apelantei reclamante ar echivala cu o

lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care

apelanta reclamantă este supusă în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor

legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și

aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței instanței europene.

Pe cale de

consecință, restituirea în natură a imobilului către apelanta reclamantă este

unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia din urmă nu

pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de

vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun

pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009

permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să

obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe

calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

De altfel, chiar în

prezentul litigiu a fost formulată pe calea chemării în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice o astfel de cerere de către intimata pârâtă reclamantă R.R.

Curtea de apel a mai

reținut că pârâta reclamantă R.R. nu poate invoca buna-credință pentru a

paraliza acțiunea în revendicare și a păstra imobilul în litigiu.

Din cuprinsul art.

1898, alin. (1) C. civ., rezultă că buna-credință presupune o eroare din partea

unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranță pur

subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparență

înșelătoare suficient de credibilă.

Instanța de apel a

mai reținut că nu sunt întrunite condițiile erorii comune și invincibile

susținută de către intimata pârâtă reclamantă R.R. și nici cele ale uzucapiunii

de scurtă durată deoarece nu este îndeplinită condiția ca adevăratul

proprietar, căruia i se opune prescripția achizitivă, să fi locuit în

circumscripția tribunalului unde se afla imobilul și nici aceea ca posesia

exercită să fie utilă, câtă vreme această posesie a fost întreruptă, în

condițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prin promovarea de

către reclamantă a acțiunii în revendicare, admisă prin Sentința civilă nr.

10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București.

În ceea ce privește

cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienta D.M.F.,

curtea de apel a reținut că prescripția achizitivă invocată de aceasta nu poate

fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 931 din noul C. civ., care

reglementează uzucapiunea tabulară, date fiind prevederile art. 223 din Legea

nr. 71/2011 și art. 6 din noul C. civ.

În ceea ce privește

îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1895 C. civ. raportat la

art. 1847 C. civ., curtea de apel a precizat că a arătat deja care sunt

argumentele pentru care nu poate fi reținută prescripția achizitivă ca mod de

dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtă reclamantă R.R. Cum

intervenienta este sora intimatei R.R. și, în această calitate, a dobândit

cealaltă cotă de ½ din moștenirea rămasă de pe urma mamei lor, M.M.A., i

se aplică în mod identic raționamentul avut în vedere la respingerea cererii

reconvenționale.

Având în vedere că

tribunalul nu a analizat fondul cererii de chemare în garanție formulată de

pârâta reclamantă R.R. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice,

aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în raport de modul în care a fost

soluționată acțiunea principală, curtea de apel a desființat în parte sentința

apelată cu privire la această cerere, pe care o a trimis-o spre rejudecare la

Tribunalul București.

Împotriva Deciziei

civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții R.R.M., C.A. și

C.M., N.C. și V.A.S.

formulează următoarele motive de recurs, pe care le întemeiază pe prevederile

art. 8 și 9 C. proc. civ.:

a. Pârâta

beneficiază, în baza prevederilor art. l din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de protecția dreptului său de

proprietate asupra apartamentului nr. a situat București, C.V., sector 1, pe

care l-a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie

1997 (încheiat pe numele defunctei sale mame, M.M.A.).

Reclamanta V.C. nu a

solicitat niciodată anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat

anterior, încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest mod, titlul

de proprietate al pârâtei asupra apartamentului s-a consolidat, conferindu-i un

"bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, pârâta a

achiziționat apartamentul înainte de pronunțarea Sentinței civile nr. 10160 din

19 iunie 1998 de către Judecătoria sectorului 1 București prin care s-a dispus

restituirea către reclamanta V.C. a imobilului din București, C.V., sector 1,

în care se află și apartamentul nr. a. Această sentință recunoaște

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din C.V., ceea ce poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire pentru reclamantă.

b. Prin Hotărârea nr.

2108/1998, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea de

restituire în natură a imobilului în cauză, formulată de V.E. Reclamanta nu a

atacat cu contestație această hotărâre, astfel încât, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997 au fost respectate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Deși la data

pronunțării Sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector

1 București, pârâta, prin autoarea sa, M.M.A., era proprietara apartamentului

nr. a, prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanta V.C. nu a solicitat

judecata în contradictoriu cu pârâta și nici nu a notificat-o în vreun fel

despre împrejurarea că solicită restituirea în natură a imobilul ce fusese

preluat de către stat.

În aceste condiții,

pârâta a dobândit cu bună-credință apartamentul nr. a, prin contractul de

vânzare-cumpărare cu titlu oneros semnat cu Primăria Municipiului București, în

calitate de reprezentant al Statului Român, al cărui titlu de proprietate nu

fusese anulat, și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

reclamanta V.C., prin moștenitori legali, nu mai poate beneficia decât de

măsuri reparatorii prin echivalent.

c. Pârâta a dobândit,

alături de sora sa, intervenienta D.M.F., fiecare, cota de ½ din

apartamentul nr. a, prin succesiune de la mama lor, M.M.A., decedată la data de

19 iulie 1998.

Prin unirea posesiei

cu a autoarei lor, care, la rândul său, a dobândit apartamentul nr. a, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, s-a împlinit termenul de uzucapiune

de 10 ani cerut de legiuitor în baza prevederilor art. 1847 din C. civ. vechi.

Cererea reclamantei

V.C., care face obiectul prezentului dosar, a fost introdusă pe rolul instanței

de judecată la data de 25 ianuarie 2007.

Pârâta are un just

titlu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997 care

provine de la non dominus, astfel încât este îndeplinită condiția cerută de

legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.

Atât autoarea

pârâtei, cât și pârâta s-au comportat față de bunul dobândit ca un adevărat

proprietar, ceea ce a consolidat titlul lor de proprietate prin împlinirea

termenul de uzucapiune de 10 ani.

d. Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun nu

încălcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

efectivă.

Pârâta deține

"un bun" în sensul Convenției, astfel încât, dacă ar pierde bunul în

materialitatea lui, prin restituirea în natură către reclamantă, ar suferi un

prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de

proprietate și al posesiunii bunului.

C.M. și pârâta N.C., deși prin cereri de recurs distincte, formulează motive de

recurs cu conținut identic.

Criticile formulate

sunt întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și vizează

următoarele aspecte:

Capătul de cerere

privitor la restituirea imobilului trebuie respins de plano deoarece se

sprijină pe eventuala constatare a nulității titlului pârâților.

Prin aplicarea

principiilor de drept privitoare la prevalența legilor speciale asupra

dreptului comun se ajunge la concluzia că încheierea actului de

vânzare-cumpărare a fost făcută cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 și

are ca efect menținerea valabilității sale.

Într-o asemenea

situație, modalitatea de comparare a celor două titluri și rezultatul la care a

ajuns tribunalul sunt cele corecte.

Astfel, pârâții au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru un imobil care nu se afla în

litigiu și nu făcea obiectul unei proceduri administrative de retrocedare, iar

contractul s-a conformat cerințelor Legii nr. 112/1995.

De altfel, o minimă

securitate a circuitului civil presupune necesitatea păstrării actului juridic

încheiat în litera și spiritul legii.

În aceeași

perspectivă - a incidenței legilor speciale - înstrăinarea valabilă juridic a

imobilului are drept consecință imposibilitatea retrocedării sale în natură,

cei care se pretind persoane îndreptățite având numai posibilitatea de a obține

măsuri reparatorii. Dispozițiile Legilor nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr.

247/2005 sunt fără echivoc în acest sens.

Pe de altă parte, în

raport cu dispozițiile luate prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte într-un recurs în interesul legii, reiese cu evidență că, în speță,

acțiunea în revendicare este inadmisibilă, ea aducând atingere dreptului de

proprietate al pârâților, dobândit în condiții de perfectă legalitate.

Instanța supremă a

statuat clar că, în materia retrocedărilor imobiliare, primează modalitatea

pusă la dispoziția solicitanților de legislația specială.

Soluția de admitere a

acțiunii are ca efect direct privarea pârâților de un drept dobândit în

condițiile prevăzute de lege și, în același timp, distrugerea oricărei urme de

securitate a circuitului juridic civil. Menținerea acestei soluții ar echivala

cu lipsirea de orice efect a unor titluri de proprietate pe deplin valabile, cu

rezultatul negării de facto a dreptului de proprietate dobândit în condiții de

deplină legalitate.

Există serioase dubii

cu privire la cine și în ce condiții a promovat acțiunea, ca și cu privire la

natura și valabilitatea titlului pe care se întemeiază actualii intimați.

Faptul că s-a adus la cunoștința instanței de fond decesul pretinsei reclamante

abia atunci când tribunalul a admis proba cu interogatoriul acesteia, întărește

aceste dubii, iar cu privire la titlu, înscrisurile depuse de părțile adverse

mențin starea de neclaritate juridică pe care s-au sprijinit și se sprijină

intimații.

Pârâții C.A. și C.M.

arată, în plus, faptul că apartamentul proprietatea lor are o situație de fapt

și juridică total diferită de a celorlalte din clădire. El a fost construit

(adăugat la nivelul mansardei clădirii) după trecerea întregului imobil în

proprietatea statului, așa încât partea adversă nu poate ridica nici un fel de

pretenții cu privire la acesta.

formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 București nu este opozabilă

pârâtei, nu face referire la apartamentul nr. d pe care aceasta îl deține în proprietate.

La data pronunțării hotărârii, Consiliul General al Municipiului București nu

mai era proprietar al acestui apartament, deoarece dreptul de proprietate îi

aparținea pârâtei prin cumpărare, conform Legii nr. 112/1995.

Titlul de proprietate

al pârâtei s-a consolidat și este ocrotit prin întreaga legislație în materie,

inclusiv prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta a dobândit

imobilul prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 și cu respectarea întocmai a prevederilor acestei legi.

Reclamanta nu a

notificat niciodată intenția sa de a revendica în natură acest apartament, iar

din înscrisurile pe care chiar reclamanta le-a depus, rezultă că aceasta a

solicitat despăgubiri, restituirea în natură fiind cerută doar pentru

apartamentul nr. e din imobil.

Argumentarea

instanței de apel în sensul că încălcarea dreptului de proprietate al

reclamantei nu poate fi remediat efectiv și eficient având în vedere procedura

greoaie și de durată pe care aceasta ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii

nr. 165/2013, timp în care se prelungește privarea apelantei de bunul său, este

neîntemeiată întrucât reclamanta are posibilitatea obținerii de despăgubiri

pentru acest apartament.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în

interesul legii, condiționează admiterea acțiunii în revendicare de neatingerea

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile.

În speță, prin

admiterea acțiunii în revendicare, se aduce atingere dreptului de proprietate

legal dobândit de pârâtă și, totodată, securității raporturilor juridice

civile, întrucât se ajunge la lipsirea de eficiență a unor acte întocmite în

condiții legale și intrate în circuitul civil.

În cadrul acțiunii în

revendicare a unui imobil, pentru care atât reclamantul cât și pârâtul invocă

titluri, trebuie să se facă o comparare a acestor titluri, dându-se efecte

celui mai bine caracterizat și ținându-se seama de toate criteriile care

conferă prioritate unuia sau altuia dintre titluri.

Or, pârâta a cumpărat

imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, putându-se

vorbi de acordarea, pe această cale, a unui criteriu de preferință în favoarea

sa, ca dobânditor de bună-credință.

Mai mult, pe lângă

faptul că deține în proprietate un bun actual, pârâta are și posesia bunului,

astfel încât titlul său de proprietate s-a consolidat și este preferabil celui

opus de reclamantă.

Fiind înscris dreptul

real de proprietate în favoarea sa în cartea funciară, pârâta se bucură de

protecția dreptului asupra bunului, este titular de rol fiscal și plătește

toate impozitele și taxele datorate pentru acest imobil. Drept urmare, instanța

nu poate decât să acorde prioritate titlului său de proprietate.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

O parte din criticile

formulate sunt comune celor patru cereri de recurs și, de aceea, Înalta Curte

le va grupa pentru a le răspunde prin argumente comune.

Astfel, toți

recurenții critică modul în care, în interpretarea prevederilor art. 480 C.

civ., instanța de apel a aplicat criteriile de comparare a titlurilor de

proprietate ce se opun, dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului dezvoltată în legătură cu acestea, precum și Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În analizarea acestor

critici, Înalta Curte are în vedere premisele necontestate în cauză și anume:

Prin Sentința civilă

nr. 10160 din 19 iunie 1998, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria

sectorului 1 București, a admis acțiunea formulată de reclamanta V.E. împotriva

Consiliul General al Municipiului București și a obligat pârâtul să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

C.V. Anterior acestui litigiu, prin contractele de vânzare-cumpărare nr.

a/1997, nr. b/1998, nr. c/1997 și nr. d/1997, încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, pârâții R.R.M., C.A. și C.M., N.C. și V.A.S. au dobândit apartamentul

nr. f, apartamentul nr. b, mansardă, apartamentul nr. 10 și apartamentul nr. 38

din imobilul menționat.

Aceste contracte de

vânzare-cumpărare nu au fost anulate pe cale judecătorească, reclamanta

neînțelegând să uzeze de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În acest fel, astfel

cum s-a reținut în cauză, ambele părți au titluri de proprietate cu privire la

apartamentele ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate, și

care sunt situate în imobilul restituit reclamantei prin hotărâre

judecătorească definitivă.

Înalta Curte

apreciază că hotărârea instanței de apel este legală în ceea ce privește

soluția pronunțată în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun.

Titlul reclamantei

este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin

Sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care instanța a admis

acțiunea în revendicare, obligând Consiliul Local al Municipiului București să

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce

cuprinde apartamentele în litigiu.

Pârâții, în schimb,

au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care deținea imobilul în

mod abuziv, fără titlu valabil.

Titlul de proprietate

al reclamantei este preferabil și din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, prin

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea

Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului

(parag. 140 și 143).

Or, reclamanta

beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă și executorie - Sentința civilă

nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București -

prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu și

care cuprinde dispoziția expresă de restituire a imobilului.

Prin urmare, ea este

titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar, în aceste

condiții, privarea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Considerarea titlului

recurenților ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna

încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al

reclamantei, în condițiile în care aceasta se bucură de protecția oferită de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Este adevărat că și recurenții

pretind că beneficiază de protecția aceleiași norme europene, cât timp

contractele lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulate. În cazul lor, însă,

Înalta Curte apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul

că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamantei, dreptul de proprietate

al pârâților nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar

lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate

care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat și preferabil.

Nu pot fi primite

nici susținerile recurenților în sensul că instanța de apel a interpretat

greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

deoarece reclamanta ar putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia în

interesul legii menționată, Înalta Curte a stabilit prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit, printr-o

analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este

sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, în cauză, se

regăsește ipoteza finală avută în vedere în decizia în interesul legii - anume

aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - și de aceea,

în mod corect instanța de apel a analizat pretențiile reclamantei inclusiv din

perspectiva normei europene și a apreciat, în mod corect, că titlul său de

proprietate este preferabil celui opus de recurenți.

Nu s-ar putea opune

concluziilor instanței de apel niciuna dintre susținerile formulate prin

motivele de recurs.

Astfel, nu pot fi

primite criticile formulate de recurentele R.R.M. și V.A.S. vizând împrejurarea

că la data pronunțării Sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a

Judecătoriei sector 1 București, apartamentele pe care le dețin erau deja

înstrăinate, astfel încât Consiliul General al Municipiului București nu mai

era proprietar al acestora, iar respectiva hotărâre nu le este opozabilă.

Dacă Consiliul

General al Municipiului București trebuia sau nu să fie parte în acel litigiu

este un aspect care excede prezentei cauze și care putea fi valorificat numai

în cadrul apărărilor formulate sau în căile de atac exercitate în litigiul

finalizat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a

Judecătoriei sector 1 București.

Este adevărat că

pârâții nu au fost părți în litigiul finalizat prin Sentința civilă nr. 10160

din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 București. Principiul relativității

efectelor hotărârii judecătorești și al lucrului judecat, care protejează

părțile în sensul că acea hotărâre judecătorească nu poate crea drepturi sau

obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în proces, nu

atrage însă consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți.

Astfel, deși terți

față de hotărârea judecătorească menționată, recurenții nu pot nega situația juridică

pe care această hotărâre judecătorească a creat-o și vor trebui să recunoască

existența sa ca pe un fapt juridic în virtutea obligației ce incumbă tuturor de

a recunoaște realitatea juridică pe care orice hotărâre judecătorească o

cuprinde.

În compararea

titlurilor de proprietate în litigiu nu pot fi reținute drept criterii pentru

stabilirea titlului mai bine caracterizat aspectele indicate de recurenți

legate de împrejurarea că prin Hotărârea nr. 2108/1998, Comisia de aplicare a

Legii nr. 112/1995 a respins cererea de restituire în natură a imobilului în

cauză, formulată de V.E., iar reclamanta nu a atacat cu contestație această

hotărâre, de faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

au fost respectate dispozițiile din Legea nr. 112/1995 ori de buna-credință a

cumpărătorilor rezultată din lipsa oricărei notificări din partea reclamantei.

Toate aceste aspecte

ar fi avut eventual relevanță într-un litigiu având ca obiect nulitatea actelor

juridice prin care recurenții au dobândit apartamentele pe care le ocupă. Or,

instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere, și de aceea, toate

aspectele care vizează legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

condițiile de valabilitate ale acestora și eventuale cauze de înlăturare a efectelor

nulității, nu pot fi cenzurate în prezenta cauză.

Tot astfel,

împrejurarea că, având înscris dreptul de proprietate, recurenții sunt cei care

plătesc taxele și impozitele aferente apartamentelor pe care le ocupă nu poate

constitui un criteriu de preferabilitate a titlurilor lor, ci reprezintă

respectarea unor obligații care le incumbă în calitate de proprietari.

Recurenții susțin,

totodată că, soluția pronunțată încalcă principiul securității raporturilor

juridice și pentru respectarea acestuia, titlul de proprietate al pârâților ar

trebui să prevaleze celui invocat de reclamantă.

Fără a nega

importanța principiului analizat, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi

opus în cauza de față cu consecința nesocotirii dreptului recunoscut în

favoarea reclamantei în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

jurisprudenței instanței europene, principiul securității raporturilor juridice

impune ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să

nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, nu a existat o hotărâre

judecătorească definitivă prin care dreptul de proprietate al pârâților să fie

recunoscut.

Pe de altă parte,

chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situații în care

s-au aflat în conflict dreptul de proprietate al chiriașului-cumpărător al

bunului în temeiul Legii nr. 112/1995 și cel al fostului proprietar, a decis că

vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă

anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al

reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o

privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Străin contra României).

Recurenții susțin

nelegalitatea deciziei recurate și prin raportare la faptul că, în opinia lor,

reclamanta are posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru acest apartament.

Nici această

susținere nu este fondată.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, analizând existența unui remediu efectiv în legislația

internă pentru încălcarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, a

constatat că, deși legea internă oferă accesul la o procedură administrativă ce

poate fi urmată de una contencioasă, acesta este unul teoretic și iluzoriu,

nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la restituirea în

natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Pe de altă parte,

recurenții au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului

apartamentelor cumpărate, în temeiul Legii nr. 1/2009.

Recurenta R.R.M.

critică decizia instanței de apel și pentru greșita interpretare a prevederilor

art. 1847 C. civ., susținând că, în temeiul acestor prevederi legale, a devenit

proprietara apartamentului pe care-l ocupă prin uzucapiunea de 10 ani.

Critica nu poate fi

primită.

Așa cum rezultă din

cuprinsul art. 1895 C. civ., una din condițiile cerute pentru dobândirea

proprietății prin prescripția de 10 până la 20 de ani este aceea ca posesia

exercitată să fie una de bună-credință.

Potrivit

dispozițiilor art. 1898 C. civ., buna-credință este credința achizitorului că

cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre

a-i putea transmite proprietatea.

Prin Sentința civilă

nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 București, a fost admisă

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C. în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București.

Această hotărâre

judecătorească, pe de o parte, a întrerupt cursul prescripției în condițiile

art. 16 alin. 1 pct. b) din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte a făcut

ca posesia exercitată după pronunțarea ei să nu mai poată fi considerată una

utilă deoarece recurenta putea, cu minime diligențe, să știe că, printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, reclamantei i se recunoscuse dreptul de

proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa.

Nu pot fi primite

nici susținerile recurentei R.R.M. cu privire la joncțiunea posesiei sale cu

cea a autoarei ei. Calitatea de chiriaș pe care mama recurentei a avut-o cu

privire la apartamentul în litigiu a conferit posesiei pe care aceasta a

exercitat-o caracteristicile unei detenții precare. Or, detenția precară nu

poate fi unită niciodată cu posesia pentru a duce la dobândirea dreptului de

proprietate.

Înalta Curte nu va

analiza susținerile recurenților C.A. și C.M. prin care aceștia pretind că

apartamentul pe care-l ocupă a fost construit după trecerea întregului imobil

în proprietatea statului și, din acest motiv, reclamanta nu ar putea ridica

niciun fel de pretenții cu privire la acesta.

Aceste susțineri

vizează modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt prin interpretarea

probelor administrate în cauză. Or, față de împrejurarea că dispozițiile art.

304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul

în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost

în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, Înalta

Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de

conținut.

Celelalte critici

formulate prin motivele de recurs constituie simple afirmații, fără precizări

de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată

și fără o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. Cât timp această condiție nu este îndeplinită, criticile

formulate cu nerespectarea acesteia nu învestesc în mod legal instanța de

recurs cu analiza lor.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții R.R.M., C.A., C.M., N.C. și V.A.S.

împotriva Deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2014.

Procesat de GGC - AS