ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 noiembrie 2006, reclamanții G.I.A. și G.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 prin Primarul General, I.A., I.I. și I.C., C.G.M. și C.I., K.M.M., A.D., V.L., C.E., I.V., I.M., Ș.A.; T.M., Ș.V. și Ș.A., P.G.M. și P.M.R.A. și N.M.A.

și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5 (fost nr. 9), preluat abuziv, prin încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și a actelor normative ce reglementau proprietatea; - obligarea Municipiului București să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector compus din teren în suprafața de 324 m.p. și construcție compusă din subsol, parter, 4 etaje și mansardă - partea nevândută din imobil. - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25 septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C.

F. S.A., în calitate de vânzător și P.G.M. și P.M.R.A., în calitate de cumpărători și obligarea pârâților P.G.M. și P.M.R.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 12, situat la etajul 3 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe; - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, și I.A., în calitate fie cumpărător, și obligarea pârâtei I.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe; - obligarea pârâților I.I.

și I.C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe; - obligarea pârâților C.G.M. și C.O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5, situat la parterul imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe; - obligarea pârâtei K.M.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 6, situat la parterul imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe; - obligarea pârâtului A.D. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 7, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2. compus din 2 camere și dependințe; - obligarea pârâtei V.L.

să lase reclamanților în deplina proprietate și posesie apartamentul nr. 7, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe; - obligarea pârâtei C.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 8, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe; - obligarea pârâtul I.V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus dintr-o cameră și dependințe; - obligarea pârâtei I.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe; - obligarea pârâtei Ș.A.

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus dintr-o cameră și dependințe; - obligarea pârâtei T.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 10, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe; - obligarea pârâților Ș.V. și Ș.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, situat la etajul 3 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe. Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, ale Constituția României, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Primului Protocol adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pârâții O.E., I.I. și I.C., K.M.M., C.E., V.R.C., D.B.M. și D.B.D., P.G.M. și P.M.R.A., Ș.A. și Ș.M., T.M., Ș.A. și N.M.A. au chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. F. S.A., solicitând obligarea acestora să garanteze pentru evicțiune pentru apartamentele pe care le dețin pârâții, iar în cazul în care pârâții vor cădea în pretenții, să le plătească despăgubiri, în raport de valoarea de piață a respectivelor apartamente și a îmbunătățirilor efectuate. La data de 26 februarie 2008, pârâtul Municipiul București - prin Primar General, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pretinse de pârâții persoane fizice, în ipoteza admiterii cererii principale.

La data de 28 martie 2008, chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a S.C. F. S.A. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește chemarea sa în garanție de către pârâtul Municipiul București - prin Primar General, menționând că încă nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor încheiate cu pârâții persoane fizice. La data de 16 iunie 2008, S.C. F. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că proprietarul imobilului este Primăria Municipiului București.

Tribunalul București, secția a V- a civilă, prin Sentința civilă nr. 2162 din 02 decembrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei capacități procesuale de folosință a pârâtelor V.L. și I.A. A admis în parte cererea principală formulată de reclamanții G.I.A. și G.M. în contradictoriu cu pârâții C.A. (moștenitorul lui C.E.), Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., A.D., Ș.A., T.M., Ș.A., P.G.M. și P.M.R.A., N.M.A., V.R.C., D.B.D. (moștenitorul A.I.) și D.B.M.

(moștenitorul M.I.), Ș.G. și Ș.M. (moștenitorii lui Ș.V.), P.D.T. și chemați în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. F. S.A. A constatat nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu. A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.P. și partea neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din construcția situată pe acesta.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4616 din 25 septembrie 2002 și a obligat pe pârâții P.G.M. și P.M.R.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 12 situat București, str. Sfinților nr. 5, et. 3, sector 2. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 și a obligat pe pârâtul P.D.T. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat București, str. Sfinților nr. 5, subsol, sector 2. A respins acțiunea în revendicare împotriva celorlalți pârâți, ca neîntemeiată. A disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâții P.G.M., P.M.R.A. și P.D.T.

și a respins cererile de chemare în garanție ale celorlalți pârâți, ca rămase fără obiect. A obligat reclamanții la plata către pârâții I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., Ș.A., Ș.A., N.M.A., V.R.C., D.B.D. și D.B.M., Ș.G., Ș.M. și C.A. a sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Soluționând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, printr-o hotărârea pronunțată în cauza Flaimbat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Tribunalul a apreciat că, pentru identitate de rațiune, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului este pe deplin aplicabilă și acțiunii în revendicare. În plus, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, se recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât excepția inadmisibilității este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a reținut că reclamanții revendică imobilul în litigiu în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, C.G. (zis și C.G.), de la care bunul a fost preluat de către stat, și că prin înscrisurile depuse la dosar au făcut dovada calității de moștenitori, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut că obiectul cererii de față îl constituie constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituirea acestuia în deplină proprietate și posesie către reclamanți. Calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare presupune concordanța între persoana pârâtului și posesorul pretins de reclamant ca neproprietar. În cauză, pârâții persoane fizice au în posesie părți ale imobilului revendicat, astfel încât aceștia au calitate procesuală pasivă în cauză. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor V.L.

și I.A., reținând că, prin cererea inițială, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtele V.L. și I.A., care erau decedate la momentul introducerii acțiunii, însă până la prima zi de înfățișare, reclamanții și-au modificat cererea în sensul ca au solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor celor două pârâte, astfel încât acțiunea s-a judecat în contradictoriu cu aceștia. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2 a aparținut numitului C.G. (zis și C.G.), conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai 1935, transcris sub nr. 9213/1935 de Tribunalul Ilfov secția Notariat și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Cu privire la imobil au fost încheiate de pârâții persoane fizice contracte de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Autoarea reclamanților, C.E.D., a formulat prin executor judecătoresc, Notificarea nr. 1734 din 04 aprilie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București, sub nr. 604/2001, notificare pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001. Tribunalul a reținut că, din perspectiva art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului. Astfel, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin imobile preluate abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Mai mult, Decretul nr. 92/1950 a fost un act normativ neconstituțional și, în consecință, fără efecte juridice. Prin urmare, prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu a dobândit în patrimoniul său dreptul de proprietate cu privire la acest imobil. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată împotriva Municipiului București prin Primar General, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în situația concursului dintre legea specială și legea generală, are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie însă, instanța supremă a stabilit că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și convenția europeană a drepturilor omului, cea din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, în mod prioritar trebuie aplicate dispozițiile art. 1 parag. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că reclamanții au fost privați de un bun, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă despăgubire.

Constatând ca titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat în mod legal, prima instanță a decis că acțiunea în revendicare a părților din imobil neînstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 este întemeiată și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legi nr. 112/1995, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.P. și partea neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din construcția situată pe acesta. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4616 din 25 septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C.

F. S.A., în calitate de vânzător și P.G.M. și P.M.R.A., în calitate de cumpărători, și a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, și I.A., în calitate fie cumpărător, tribunalul a reținut următoarele: Aceste contracte au fost încheiate după formularea de către reclamanți a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind astfel încălcate prevederile art. 21 alin. (5) din această lege. Pârâții nu au făcut dovada că au depus minima diligență pe care o cere buna-credință pentru a se interesa de situația juridică a imobilului cumpărat. În consecință, tribunalul a concluzionat că pârâții au cumpărat apartamentele în litigiu cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu rea-credință.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate și având în vedere ca prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, aceștia nu mai dețin un titlu cu privire la apartamentele revendicate, tribunalul a constatat că reclamanta a dovedit că titlul său este valabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar pârâții nu au titlu asupra imobilului posedat. În consecință, a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâții P.G.M. și P.M.R.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 12 și nr. 5 situate în București, str. Sfinților nr. 5, et.

3, sector 2. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată împotriva celorlalți pârâți, tribunalul a apreciat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertarilor fundamentale, premise impuse de altfel și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în fiecare speță în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, și, în primul rând, a celei privind existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,142 și 143). Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei. Dimpotrivă, pârâții din cauza de față dețin un bun în sensul Convenției. Având în vedere soluția pronunțata asupra cererii principale, tribunalul a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție. În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâții P.G.M., P.M.R.A. și P.D.T., tribunalul a constatat că nu sunt în stare de judecată și, în consecință, în temeiul art. 63 alin. (2) C. proc. civ., a dispus disjungerea acestor cereri.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.I.A. și G.M., pârâtul P.D.T. și pârâții I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., A.D., V.R.C., C.A., Ș.A., S.A., Ș.G., P.G.M., N.M.A. și Municipiului București. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 31A din 06 februarie 2013, a respins apelurile formulate de reclamanți și de pârâții persoane fizice, a admis apelul Municipiului București și, în consecință, a schimbat în parte Sentința civilă nr. 2.162 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a constatat preluarea abuzivă a imobilului de către stat și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Nu poate fi primită susținerea reclamanților G.I.A.

și G.M. în sensul că prima instanță nu a efectuat o cercetare unitară a cauzei. Pe de o parte, apelanții nu arată ce anume a omis tribunalul în pronunțarea deciziei apelate, iar pe de altă parte, faptul că prima instanță a dat preferabilitate titlului pârâților nu înseamnă că instanța nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere. În mod corect, tribunalul a reținut că reclamanții nu au un "bun actual", deoarece nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut apelanților-reclamanți calitatea de proprietari (parag. 140 și 143 din cauza Maia Atanasiu și alții contra României). Referitor la criticile care vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, curtea de apel a reținut că, atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța nu putea să se autoînvestească cu un astfel de capăt de cerere.

În atare situație, contractele nefiind desființate, dreptul de proprietate al cumpărătorilor chiriași s-a consolidat prin scurgerea termenului înăuntrul căruia se putea solicita constatarea nulității absolute. În raport de aceste persoane, apelanții-reclamanți nu pot pretinde că au un "bun actual", astfel încât, în mod corect s-a respins acțiunea în revendicare. De asemenea, nu se poate examina calitatea de cumpărător de rea sau de bună-credință a pârâților, în lipsa unui capăt de cerere de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește apelul formulat de Municipiului București, instanța de apel a reținut că, din considerentele hotărârii atacate, se constată că a tribunalul a examinat primul capăt de cerere atât din perspectiva art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, în raport de care a reținut că titlul statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 nu ar fi un titlu valabil de proprietate, cât și din perspectiva Legii nr. 10/2001, în raport de care s-a reținut că preluarea s-a făcut în mod abuziv. În dispozitivul sentinței apelate s-a constatat nelegalitatea titlului statului cu privire la imobil, astfel încât între considerente și dispozitiv apare o neconcordanță. În plus, reclamanții au cerut prin primul capăt de cerere să se constate nelegalitatea titlului statului, iar în subsidiar să se constate preluarea abuzivă a imobilului.

Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 se referă la competența instanțelor judecătorești de drept civil de a constata "valabilitatea" titlului statului și nu nelegalitatea titlului statului. curtea de apel a apreciat că, lipsind un temei legal pentru a se constata nelegalitatea titlului statului, apelul declarat de Municipiul București sub acest aspect este fondat, astfel încât se impune schimbarea dispozitivului hotărârii apelate în sensul că se va reține preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Motivul de apel prin care pârâtul Municipiul București a susținut că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă deoarece face obiectul unei legi speciale de reparație a fost apreciat ca fiind nefondat, pentru următoarele argumente: Reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare atât pe art. 480 - 481 C. civ., cât și pe Legea nr. 10/2001, precum și pe art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Nu poate fi exclusă aplicarea dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. cu motivarea că este aplicabilă legea specială, deoarece reclamanții au invocat existența unui bun în patrimoniul lor, ceea ce face aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 în sensul că atunci când există neconcordanțe între dreptul intern și Convenția Europeană trebuie să se verifice pe fond atât existența bunului în patrimoniul reclamanților, cât și posibilitatea existenței unui bun în patrimoniul pârâților persoane fizice.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul P.D.T., curtea de apel a constatat că tribunalul a reținut drept motiv de nulitate a contractului încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest text a fost introdus prin Legea nr. 247/2005, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, ceea ce face ca acest text de lege să nu fie aplicabil ca motiv de nulitate absolută a contractului, deoarece orice lege dispune numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Cu toate acestea, Legea nr. 10/2001 prevedea, în art. 20 alin. (1), o cauză virtuală de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după adoptarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, s-a stabilit ca scop al legii restituirea terenurilor și construcțiilor deținute, printre alții, și de autoritățile administrației publice locale, în speță, de către Municipiul București, dacă acestea nu au fost vândute. Contrar acestui scop legal, s-a procedat însă, la vânzarea apartamentului, deci, la transmiterea dreptului de proprietate și a posesiei către o persoană care nu era îndreptățită la restituire. În acest fel, s-au încălcat dispozițiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt ce atrage nulitatea absolută a actului juridic.

Curtea de apel a mai reținut că, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, prin art. 20, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a instituit o interdicție de vânzare a imobilelor preluate de stat prin stabilirea obligației de restituire către foștii proprietari. Faptul că autoarea apelantului-pârât nu avea cunoștințe juridice sau că ar fi fost informată greșit despre lipsa vreunei cereri, notificare sau acțiune în justiție, este irelevant în cauză, de vreme ce prin Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea către foștii proprietari, ceea ce echivala cu o interdicție de vânzare, iar în cuprinsul actului normativ nu există o dispoziție expresă privind posibilitatea de vânzare în ipoteza în care nu s-ar fi depus notificare.

Prin urmare, nu se poate reține existența bunei-credințe, de vreme ce s-a procedat la încălcarea unei dispoziții imperative, dispoziție care s-a aflat la îndemâna autoarei apelantului-pârât. Referitor la apelul declarat de pârâții I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., C.A., Ș.A., Ș.A., Ș.G., Ș.M., P.M.R.A., P.G.M. și N.M.A., instanța de apel a reținut că numai pârâții P.M.R.A., P.G.M. aveau interesul de a formula calea de atac a apelului pentru că li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare. Ceilalți apelanți-pârâți persoane fizice nu aveau un interes procedural, deoarece actele lor de vânzare-cumpărare nu s-a cerut a fi anulate, iar acțiunea în revendicare formulată împotriva lor s-a respins ca nefondată.

Curtea de apel a apreciat ca fiind nefondată excepția lipsei calității procesuale active. Astfel, din probele dosarului rezultă că reclamanții au dovedit un interes legitim de a cere nulitatea contractului, interes care rezultă din depunerea notificării și din existența dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, care a obligat unitățile deținătoare să restituie imobilele foștilor proprietari. În ce privește acțiunea în revendicare, imobilul a aparținut autorului reclamanților, C.G., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai 1935. Cum reclamanții au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci au interesul și dreptul de a pretinde restituirea în natură a imobilului, astfel încât motivul de apel reprezentat de lipsa calității procesuale active este nefondat.

Excepția lipsei calității procesuale pasive este nefondată, atâta timp cât s-a dovedit că pârâții dețin părți din imobilul care a aparținut autorului reclamanților. În mod corect, instanța de fond a examinat excepția inadmisibilității cu privire la posibilitatea exercitării celor două tipuri de acțiuni și, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a reținut că este nefondată această excepție. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiunea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4616 din 25 septembrie 2002, curtea de apel a reținut că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, prin art. 46 alin. (2), se reglementa sancțiunea nulității absolute cu privire la actele de vânzare-cumpărare deja încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, termenul de prescripție, astfel cum a fost prelungit, fiind epuizat în august 2002. Apelanții P.M.R.A.

și P.G.M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25 septembrie 2002, după ce se epuizase termenul special de prescripție. În aceste condiții, nu erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile dreptului comun privind nulitatea absolută, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Or, potrivit acestui text de lege, nulitatea contractului poate fi cerută oricând, astfel încât excepția prescripției este nefondată. Instanța de apel a apreciat că nici în cazul apelanților P.M.R.A. și P.G.M. nu se poate reține buna-credință, deoarece aceștia au avut la dispoziție Legea nr. 10/2001 și posibilitatea de a constata că, prin art. 20 din Lege, s-a dispus restituirea imobilelor către persoanele îndreptățite, dispoziție care era imperativă.

Încălcând acest text de lege este evident că s-a încălcat un interes general, iar apelanții-pârâți P.M.R.A. și P.G.M. au fost de rea-credință, deoarece aveau obligația de a nu face ceva de natură a vătăma dreptul foștilor proprietari. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții G.M. și G.I.A., pârâții P.M.R.A., P.G.M. și P.D.T., și pârâții I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ș.M., Ș.A., Ș.A., Ș.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T., K.J.L. 1. Reclamanții G.I.A. și G.M. formulează următoarele motive de recurs pe care le întemeiază pe prevederile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului.

Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după data de 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât bunul în litigiu nu putea fi vândut chiriașilor în baza acestei legi. Prin urmare, reclamanții recurenți dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat. În schimb, prezumția de proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile în care s-a dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanților. Astfel, se impune obligarea tuturor pârâților (nu doar a celor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior formulării notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001) la restituirea în deplină proprietate și posesie a apartamentelor (părților în imobil) proprietatea reclamanților.

Niciunul dintre pârâții intimați nu poate invoca eroarea asupra calității de proprietar a statului, întrucât aceasta nu a fost una comună și invincibilă (toți pârâții intimați au cumpărat imobilul în condițiile în care erau avizați de caracterul nesigur al titlului statului asupra imobilului), condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea principiului validității actelor încheiate cu titularul aparent al dreptului. 2. Pârâții P.M.R.A. și P.G.M. formulează următoarele critici: Instanța de apel a ignorat practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. În stabilirea prevalenței unuia dintre titlurile comparate trebuie analizat în primul rând care dintre părți are în patrimoniul său un bun sau speranța legitimă de a obține un bun.

În prezenta cauză, reclamanții nu au un astfel de bun sau speranță legitimă în patrimoniu, întrucât nu exista nicio hotărâre, administrativă sau jurisdicțională, anterioară acestui litigiu, care să ateste lipsa de titlu a deținătorului actual. Din aceste considerente instanța a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte persoane fizice din cauză. Însă, aplicând acest raționament, și constatând că o cerere de revendicare a imobilului, formulată fie în contradictoriu cu Municipiul București, fie în contradictoriu cu persoanele fizice deținătoare ale apartamentelor nu este întemeiată, rezultă fără putință de tăgadă că o cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare trebuie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană, însă acea persoană trebuie să justifice un interes. În condițiile în care cererea de revendicare a imobilului a fost respinsă, nu se mai poate justifica un interes pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților. Cererea de recurs este întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Pârâtul P.D.T. critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel a aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fără a avea în vedere și prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (5) din aceeași lege, astfel cum era în vigoare la data de 22 ianuarie 2003, care prevedeau o perioadă de timp limitată (14 februarie 2001 - 14 februarie 2002) în care se puteau depune cererile de restituire în natură, depășirea datei limită atrăgând pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent. În mod greșit instanța de apel a arătat că autoarea recurenților trebuia să cunoască interdicția de înstrăinare a imobilelor ce puteau fi revendicate, fără să rețină că, în egală măsură, trebuia să cunoască și restul prevederilor legii, adică limitarea exactă în timp a acestei interdicții, limitare stabilită tot printr-un text expres de lege, dar ignorat de către instanță.

Așadar, autoarea recurenților a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 la data de 22 ianuarie 2003, dată la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în natură și cunoscând faptul că nu existau notificări pentru apartamentul cumpărat. În egală măsură, instanța de apel a lipsii de eficacitate și prevederile art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001. În interpretarea dată de instanța de apel articolului 20 din Legea nr. 10/2001, simpla intrare în vigoare a legii indisponibilizează tot ce este bun imobil și face inaplicabil art. 46 alin. (2) teza a doua din aceeași lege, eliminând posibilitatea existenței bunei-credințe, deși legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei.

În concluzie, Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, dar și a celorlalte prevederi exprese ale acestei legi. Astfel, autoarea recurenților, cunoscând faptul că apartamentul său ar putea fi retrocedat, a așteptat mult peste termenul limită de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, a avut convingerea că în ianuarie 2003 nu exista nicio cerere de restituire în natură (convingere care exista și de partea co-contractantului vânzător, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar) și, cu bună-credință, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat. 4. Pârâții I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ș.M., Ș.A., Ș.A., Ș.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T., K.J.L.

formulează următoarele motive de recurs pe care le încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a. Deși pârâții au invocat lipsa legitimării procesual active a reclamanților, instanța de apel, cu argumente străine de natura pricinii, a considerat că dacă există certificate de moștenitor, care nu fac decât dovada unor persoane cu vocație și acceptante ale unei moșteniri sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni în revendicare. Certificatele de moștenitor nu sunt titluri de proprietate, iar în condițiile în care reclamanții nu au identificat și individualizat imobilul revendicat, ele nu pot constitui premisa de legitimare procesual activă în acțiunea în revendicare.

b. Instanțele nu au clarificat neconcordantele privind identitatea imobilului revendicat, condiție esențială pentru admisibilitatea acțiunii, mulțumindu-se cu afirmațiile reclamanților, un proces-verbal privind unificarea cărților funciare, suficient pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/201, dar insuficient pentru acțiunea în revendicare, și două certificate de moștenitor. Or, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, reclamanții au prezentat procesul verbal pentru str. Sfinților nr. 9, notificarea depusă de C.E.D. cu nr. 1734 din 04 aprilie 2001 prin care solicită, în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în str. Sfinților nr. 9, sector 2 și identifică, prin descriere, imobilul ca fiind compus din teren în suprafață de 300 m.p.

și construcție formată din parter cu spații cu destinație comercială, trei nivele cu apartamente cu destinație de locuință și mansardă. Din adresa cu nr. 780071/16890/05 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul de Evidența Proprietății, rezultă situația imobilului din str. Sfinților nr. 5 sector 2, care la nivelul anilor 1986 a figurat cu adresa în str. Salva Vișeu nr. 5, sector 2 cu suprafața de teren de 330 mp. și construcții în suprafața de 260 m.p. amprentă la sol.

Reclamanții nu au administrat nici o probă, deși obligația le incumba, pentru a se lămuri inadvertențele privind imobilul revendicat, nu s-a depus nici măcar un plan al construcției, pentru a constata dacă există identitate între bunul situat în str. Sfinților nr. 9 și cel revendicat și, deși în cauză s-a efectuat expertiza privind identificarea fiecărui apartament și valoarea acestuia, solicitate de pârâți, reclamanții nu au formulat niciun obiectiv în vederea lămuririi contradicțiilor privind titlul lor. Or, condiția sine qua non a orice acțiuni în revendicare este ca revendicatorul să fie titularul unui drept de proprietate dovedit cu un titlu valabil, neviciat și necontestat, fiind obligatorie identitatea dintre bunul asupra căruia revendicatorul își clamează dreptul și bunul revendicat.

c. Analizând și condițiile în care bunul din str. Sfinților nr. 5 ori str. Sfinților nr. 9 ar fi intrat în patrimoniul statului, se constată că, din relațiile prezentate, rezultă că s-ar fi preluat de la autorul reclamanților, C.G., 23 de apartamente din București, str. Sofia nr. 24 și str. Sfinților nr. 5. Din dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 92/1950 raportate la interpretarea teleologică a actului normativ, rezultă că, indiferent dacă autorul reclamanților a fost funcționar bancar ori pensionar, făcând parte din categoriile exceptate de la naționalizare, față de multitudinea de imobile, 23 de apartamente în str. Sofia nr. 24 și posibil 20 de apartamente în str. Sfinților nr. 5, caracterul de exploatator de locuințe se păstrează, ca de altfel și efectele actului normativ privind valabilitatea titlului pe care l-ar fi avut acesta și pe care l-ar fi opus pârâților în acțiunea în revendicare.

d. Ca o confirmare este și faptul că instanțele nu au pus în discuție calitatea procesuală a intimatei pârâte Primăria Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, entitate care are calitate procesual pasivă în cauzele având drept obiect plângeri ori acțiuni formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, dar nu are legitimare procesual pasivă în cazul acțiunilor în revendicare. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recursul declarat de reclamanții G.I.A. și G.M. nu este fondat. Prin recursul formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

raportat la Decretul nr. 92/1950 și la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, reclamanții susțin nelegalitatea deciziei recurate, arătând că bunul în litigiu nu putea fi vândut chiriașilor, întrucât obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după data de 6 martie 1945 cu titlu (or, prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului) și că pârâții nu pot invoca eroarea asupra calității de proprietar a statului, întrucât aceasta nu a fost una comună și invincibilă. Aceste critici vizează însă aspecte legate de valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, cererea de chemare în judecată nu a cuprins un capăt de cerere cu un astfel de obiect (cu excepția capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare N4616 din 25 septembrie 2002, formulat în contradictoriu cu pârâții P.M.R.A. și P.G.M. și a contractului de vânzare cumpărare N4967 din 22 ianuarie 2003 formulat în contradictoriu cu pârâtul P.D.T., capete de cerere admise prin hotărârile pronunțate și în privința cărora reclamanții nu ar mai avea interes să formuleze critici prin prezentul recurs). Prin urmare, cât timp reclamanții au înțeles să formuleze numai o cerere în revendicare, nu și o cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză, în mod corect, cu respectarea principiului disponibilității, instanțele nu au analizat cauzele de nulitate ale actelor juridice de natura celor invocate prin motivele de recurs.

Pe cale de consecință, nu pot fi primite criticile formulate cu privire la aspecte asupra cărora, în lipsa unei învestiri din partea reclamanților în acest sens, instanțele anterioare nu s-au pronunțat. Pe de altă parte, formularea unei cereri în sensul constatării nulității absolute a actelor juridice încheiate de pârâți (cu excepția pârâților P.M.R.A., P.G.M. și P.D.T.) pentru prima dată în calea de atac a recursului nu poate fi primită, deoarece contravine prevederilor art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 480 C. civ., reclamanții critică decizia instanței de apel și în privința dezlegării date acțiunii în revendicare.

În acest sens, recurenții susțin că dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp ce prezumția de proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile în care s-a dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanților. În această situație, în opinia reclamanților, s-ar impune obligarea tuturor pârâților la restituirea în deplină proprietate și posesie a apartamentelor (părților în imobil) pe care le dețin. Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, soluția instanței de apel în privința cererii în revendicare fiind legală. Imobilul în litigiu, situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2 a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, apartamente situate în acest imobil au fost înstrăinate pârâților din prezenta cauză, rămânând în proprietatea statului terenul identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert D.P. și o parte din construcție, identificată prin același raport de expertiză. Pentru restituirea imobilului în litigiu, reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 1734 din 09 septembrie 2001 și, la data de 11 noiembrie 2006, prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ și pe prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză însă, reclamanții nu se pot prevala de existența unui "bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a u