ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 11 noiembrie 2006, reclamanții

G.I.A. și G.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin

Primarul General, Primăria Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii

nr. 10/2001 prin Primarul General, I.A., I.I. și I.C., C.G.M. și C.I., K.M.M.,

A.D., V.L., C.E., I.V., I.M., Ș.A.; T.M., Ș.V. și Ș.A., P.G.M. și P.M.R.A. și

N.M.A. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună:

- constatarea

nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str.

Sfinților nr. 5 (fost nr. 9), preluat abuziv, prin încălcarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950 și a actelor normative ce reglementau proprietatea;

- obligarea

Municipiului București să restituie reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector

compus din teren în suprafața de 324 m.p. și construcție compusă din subsol,

parter, 4 etaje și mansardă - partea nevândută din imobil.

- constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25

septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată

de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător și P.G.M. și P.M.R.A., în calitate de

cumpărători și obligarea pârâților P.G.M. și P.M.R.A. să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 12, situat la etajul 3 al

imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere

și dependințe;

- constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din 22

ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de

S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, și I.A., în calitate fie cumpărător, și

obligarea pârâtei I.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din București, str. Sfinților

nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe;

- obligarea pârâților

I.I. și I.C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 2, situat la subsolul imobilului din București, str. Sfinților

nr. 5, sector 2, compus din 2 camere și dependințe;

- obligarea pârâților

C.G.M. și C.O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 5, situat la parterul imobilului din București, str. Sfinților

nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe;

- obligarea pârâtei

K.M.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

6, situat la parterul imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector 2,

compus din 3 camere și dependințe;

- obligarea pârâtului

A.D. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

7, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

- obligarea pârâtei

V.L. să lase reclamanților în deplina proprietate și posesie apartamentul nr.

7, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

2, compus din 2 camere și dependințe;

- obligarea pârâtei

C.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

8, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

2, compus din 3 camere și dependințe;

- obligarea pârâtul

I.V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

2, compus dintr-o cameră și dependințe;

- obligarea pârâtei

I.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

2, compus din 2 camere și dependințe;

- obligarea pârâtei

Ș.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

9, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5, sector

2, compus dintr-o cameră și dependințe;

- obligarea pârâtei

T.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

10, situat la etajul 2 al imobilului din București, str. Sfinților nr. 5,

sector 2, compus din 3 camere și dependințe;

- obligarea pârâților

Ș.V. și Ș.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 11, situat la etajul 3 al imobilului din București, str.

Sfinților nr. 5, sector 2, compus din 3 camere și dependințe.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 6 din Legea

nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001, ale Constituția României, ale Declarației

Universale a Drepturilor Omului și ale Primului Protocol adițional la Convenția

pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pârâții O.E., I.I. și

I.C., K.M.M., C.E., V.R.C., D.B.M. și D.B.D., P.G.M. și P.M.R.A., Ș.A. și Ș.M.,

T.M., Ș.A. și N.M.A. au chemat în garanție Municipiul București prin Primarul

General, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. F. S.A.,

solicitând obligarea acestora să garanteze pentru evicțiune pentru

apartamentele pe care le dețin pârâții, iar în cazul în care pârâții vor cădea

în pretenții, să le plătească despăgubiri, în raport de valoarea de piață a

respectivelor apartamente și a îmbunătățirilor efectuate.

La data de 26

februarie 2008, pârâtul Municipiul București - prin Primar General, a formulat

cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumelor pretinse de pârâții persoane fizice, în

ipoteza admiterii cererii principale.

La data de 28 martie

2008, chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a S.C. F. S.A. A invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește chemarea sa în

garanție de către pârâtul Municipiul București - prin Primar General,

menționând că încă nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a contractelor încheiate cu pârâții

persoane fizice.

La data de 16 iunie

2008, S.C. F. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, cu motivarea că proprietarul imobilului este

Primăria Municipiului București.

Tribunalul București,

secția a V- a civilă, prin Sentința civilă nr. 2162 din 02 decembrie 2011, a

respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității

procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția

lipsei capacități procesuale de folosință a pârâtelor V.L. și I.A.

A admis în parte

cererea principală formulată de reclamanții G.I.A. și G.M. în contradictoriu cu

pârâții C.A. (moștenitorul lui C.E.), Municipiul București prin Primarul

General, Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001, I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., A.D., Ș.A., T.M., Ș.A., P.G.M.

și P.M.R.A., N.M.A., V.R.C., D.B.D. (moștenitorul A.I.) și D.B.M. (moștenitorul

M.I.), Ș.G. și Ș.M. (moștenitorii lui Ș.V.), P.D.T. și chemați în garanție

Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. F. S.A.

A constatat

nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.

A obligat pârâtul

Municipiul București prin Primarul General să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților

nr. 5, sector 2, respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legii nr.

112/1995, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de

expert D.P. și partea neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din

construcția situată pe acesta.

A constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4616 din 25 septembrie 2002

și a obligat pe pârâții P.G.M. și P.M.R.A. să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 12 situat București, str. Sfinților nr.

5, et. 3, sector 2.

A constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. N 4967 din 22 ianuarie 2003 și

a obligat pe pârâtul P.D.T. să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 2 situat București, str. Sfinților nr. 5, subsol,

sector 2.

A respins acțiunea în

revendicare împotriva celorlalți pârâți, ca neîntemeiată.

A disjuns cererile de

chemare în garanție formulate de pârâții P.G.M., P.M.R.A. și P.D.T. și a

respins cererile de chemare în garanție ale celorlalți pârâți, ca rămase fără

obiect.

A obligat reclamanții

la plata către pârâții I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., Ș.A., Ș.A.,

N.M.A., V.R.C., D.B.D. și D.B.M., Ș.G., Ș.M. și C.A. a sumei de 20.000 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Soluționând excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, printr-o

hotărârea pronunțată în cauza Flaimbat contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în

constatare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încălcă art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil.

Tribunalul a apreciat

că, pentru identitate de rațiune, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului

este pe deplin aplicabilă și acțiunii în revendicare.

În plus, prin Decizia

nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, se

recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, astfel încât excepția inadmisibilității este neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a

reținut că reclamanții revendică imobilul în litigiu în calitate de moștenitori

ai fostului proprietar, C.G. (zis și C.G.), de la care bunul a fost preluat de

către stat, și că prin înscrisurile depuse la dosar au făcut dovada calității

de moștenitori, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților este neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut

că obiectul cererii de față îl constituie constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu

în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituirea acestuia în deplină proprietate și

posesie către reclamanți. Calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în

revendicare presupune concordanța între persoana pârâtului și posesorul pretins

de reclamant ca neproprietar. În cauză, pârâții persoane fizice au în posesie

părți ale imobilului revendicat, astfel încât aceștia au calitate procesuală

pasivă în cauză.

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

pârâtelor V.L. și I.A., reținând că, prin cererea inițială, reclamanții au

chemat în judecată pe pârâtele V.L. și I.A., care erau decedate la momentul

introducerii acțiunii, însă până la prima zi de înfățișare, reclamanții și-au

modificat cererea în sensul ca au solicitat introducerea în cauză a

moștenitorilor celor două pârâte, astfel încât acțiunea s-a judecat în

contradictoriu cu aceștia.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul situat în

București, str. Sfinților nr. 5, sector 2 a aparținut numitului C.G. (zis și

C.G.), conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15316 din

14 mai 1935, transcris sub nr. 9213/1935 de Tribunalul Ilfov secția Notariat și

a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Cu privire la imobil

au fost încheiate de pârâții persoane fizice contracte de vânzare cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995. Autoarea reclamanților, C.E.D., a formulat prin

executor judecătoresc, Notificarea nr. 1734 din 04 aprilie 2001, înregistrată

la Primăria Municipiului București, sub nr. 604/2001, notificare pentru

restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

că, din perspectiva art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr.

92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului. Astfel,

potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin

imobile preluate abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950. Mai mult, Decretul nr. 92/1950 a fost un act normativ neconstituțional

și, în consecință, fără efecte juridice. Prin urmare, prin Decretul nr.

92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu s-a transmis în

mod valabil în proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu a

dobândit în patrimoniul său dreptul de proprietate cu privire la acest imobil.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată împotriva Municipiului București prin Primar

General, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în

situația concursului dintre legea specială și legea generală, are prioritate

legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant. Prin aceeași

decizie însă, instanța supremă a stabilit că, în situația în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și convenția europeană a drepturilor omului,

cea din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Prin urmare, în mod

prioritar trebuie aplicate dispozițiile art. 1 parag. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect,

tribunalul a apreciat că reclamanții au fost privați de un bun, fără ca această

privare să fi fost compensată printr-o justă despăgubire. Constatând ca titlul

de proprietate al reclamanților nu a fost desființat în mod legal, prima

instanță a decis că acțiunea în revendicare a părților din imobil neînstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995 este întemeiată și a obligat pârâtul Municipiul

București prin Primar General să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2,

respectiv terenul care nu a fost vândut în temeiul Legi nr. 112/1995, așa cum a

fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D.P. și partea

neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 din construcția situată pe acesta.

În ceea ce privește

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. N 4616 din 25 septembrie 2002, încheiat între Primăria Municipiului București,

reprezentată de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător și P.G.M. și P.M.R.A., în

calitate de cumpărători, și a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 4967 din

22 ianuarie 2003 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată

de S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, și I.A., în calitate fie cumpărător,

tribunalul a reținut următoarele:

Aceste contracte au

fost încheiate după formularea de către reclamanți a notificării prevăzute de

Legea nr. 10/2001, fiind astfel încălcate prevederile art. 21 alin. (5) din

această lege.

Pârâții nu au făcut

dovada că au depus minima diligență pe care o cere buna-credință pentru a se

interesa de situația juridică a imobilului cumpărat. În consecință, tribunalul

a concluzionat că pârâții au cumpărat apartamentele în litigiu cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu rea-credință.

Procedând la

compararea titlurilor de proprietate și având în vedere ca prin anularea

contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, aceștia nu mai dețin un titlu

cu privire la apartamentele revendicate, tribunalul a constatat că reclamanta a

dovedit că titlul său este valabil, deoarece provine de la adevăratul

proprietar, iar pârâții nu au titlu asupra imobilului posedat.

În consecință, a

admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâții P.G.M. și P.M.R.A. să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 12 și nr. 5

situate în București, str. Sfinților nr. 5, et. 3, sector 2.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată împotriva celorlalți pârâți, tribunalul a

apreciat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin

compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de

aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și a

normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor

omului și a libertarilor fundamentale, premise impuse de altfel și prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a analizat în fiecare speță în parte respectarea ori,

dimpotrivă, încălcarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului cu

privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai

multor condiții, și, în primul rând, a celei privind existența unui

"bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141,142 și 143).

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, reclamanții

nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea

posesiei. Dimpotrivă, pârâții din cauza de față dețin un bun în sensul

Convenției.

Având în vedere

soluția pronunțata asupra cererii principale, tribunalul a respins ca rămasă

fără obiect cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește

cererile de chemare în garanție formulate de pârâții P.G.M., P.M.R.A. și

P.D.T., tribunalul a constatat că nu sunt în stare de judecată și, în

consecință, în temeiul art. 63 alin. (2) C. proc. civ., a dispus disjungerea

acestor cereri.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții G.I.A. și G.M., pârâtul P.D.T. și pârâții

I.I. și I.C., C.G.M. și C.O., K.J.L., A.D., V.R.C., C.A., Ș.A., S.A., Ș.G.,

P.G.M., N.M.A. și Municipiului București.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 31A din 06 februarie

2013, a respins apelurile formulate de reclamanți și de pârâții persoane

fizice, a admis apelul Municipiului București și, în consecință, a schimbat în

parte Sentința civilă nr. 2.162 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în sensul că a constatat preluarea abuzivă a

imobilului de către stat și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Nu poate fi primită

susținerea reclamanților G.I.A. și G.M. în sensul că prima instanță nu a

efectuat o cercetare unitară a cauzei. Pe de o parte, apelanții nu arată ce

anume a omis tribunalul în pronunțarea deciziei apelate, iar pe de altă parte,

faptul că prima instanță a dat preferabilitate titlului pârâților nu înseamnă

că instanța nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere.

În mod corect,

tribunalul a reținut că reclamanții nu au un "bun actual", deoarece

nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut

apelanților-reclamanți calitatea de proprietari (parag. 140 și 143 din cauza

Maia Atanasiu și alții contra României).

Referitor la

criticile care vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, curtea de

apel a reținut că, atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, instanța nu putea să se autoînvestească cu

un astfel de capăt de cerere.

În atare situație,

contractele nefiind desființate, dreptul de proprietate al cumpărătorilor

chiriași s-a consolidat prin scurgerea termenului înăuntrul căruia se putea

solicita constatarea nulității absolute.

În raport de aceste

persoane, apelanții-reclamanți nu pot pretinde că au un "bun actual",

astfel încât, în mod corect s-a respins acțiunea în revendicare.

De asemenea, nu se

poate examina calitatea de cumpărător de rea sau de bună-credință a pârâților,

în lipsa unui capăt de cerere de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

apelul formulat de Municipiului București, instanța de apel a reținut că, din

considerentele hotărârii atacate, se constată că a tribunalul a examinat primul

capăt de cerere atât din perspectiva art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr.

213/1998, în raport de care a reținut că titlul statului reprezentat de

Decretul nr. 92/1950 nu ar fi un titlu valabil de proprietate, cât și din

perspectiva Legii nr. 10/2001, în raport de care s-a reținut că preluarea s-a

făcut în mod abuziv.

În dispozitivul

sentinței apelate s-a constatat nelegalitatea titlului statului cu privire la

imobil, astfel încât între considerente și dispozitiv apare o neconcordanță.

În plus, reclamanții

au cerut prin primul capăt de cerere să se constate nelegalitatea titlului

statului, iar în subsidiar să se constate preluarea abuzivă a imobilului.

Art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998 se referă la competența instanțelor judecătorești de drept

civil de a constata "valabilitatea" titlului statului și nu nelegalitatea

titlului statului. curtea de apel a apreciat că, lipsind un temei legal pentru

a se constata nelegalitatea titlului statului, apelul declarat de Municipiul

București sub acest aspect este fondat, astfel încât se impune schimbarea

dispozitivului hotărârii apelate în sensul că se va reține preluarea abuzivă a

imobilului de către stat.

Motivul de apel prin

care pârâtul Municipiul București a susținut că acțiunea în revendicare ar fi

inadmisibilă deoarece face obiectul unei legi speciale de reparație a fost

apreciat ca fiind nefondat, pentru următoarele argumente:

Reclamanții și-au

întemeiat acțiunea în revendicare atât pe art. 480 - 481 C. civ., cât și pe

Legea nr. 10/2001, precum și pe art. 1 din Primul Protocol la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Nu poate fi exclusă

aplicarea dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. cu motivarea că este aplicabilă

legea specială, deoarece reclamanții au invocat existența unui bun în

patrimoniul lor, ceea ce face aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 în

sensul că atunci când există neconcordanțe între dreptul intern și Convenția

Europeană trebuie să se verifice pe fond atât existența bunului în patrimoniul

reclamanților, cât și posibilitatea existenței unui bun în patrimoniul

pârâților persoane fizice.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul P.D.T., curtea de apel a constatat că tribunalul a

reținut drept motiv de nulitate a contractului încălcarea dispozițiilor art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Acest text a fost

introdus prin Legea nr. 247/2005, ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, ceea ce face ca acest text de

lege să nu fie aplicabil ca motiv de nulitate absolută a contractului, deoarece

orice lege dispune numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Cu toate acestea,

Legea nr. 10/2001 prevedea, în art. 20 alin. (1), o cauză virtuală de nulitate

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după adoptarea Legii nr.

10/2001.

Astfel, prin art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003, s-a stabilit ca scop al legii

restituirea terenurilor și construcțiilor deținute, printre alții, și de

autoritățile administrației publice locale, în speță, de către Municipiul

București, dacă acestea nu au fost vândute.

Contrar acestui scop

legal, s-a procedat însă, la vânzarea apartamentului, deci, la transmiterea

dreptului de proprietate și a posesiei către o persoană care nu era

îndreptățită la restituire.

În acest fel, s-au

încălcat dispozițiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 10/2001, în vigoare

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt ce atrage

nulitatea absolută a actului juridic.

Curtea de apel a mai

reținut că, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, prin art. 20, în vigoare la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, s-a instituit o interdicție

de vânzare a imobilelor preluate de stat prin stabilirea obligației de

restituire către foștii proprietari. Faptul că autoarea apelantului-pârât nu

avea cunoștințe juridice sau că ar fi fost informată greșit despre lipsa

vreunei cereri, notificare sau acțiune în justiție, este irelevant în cauză, de

vreme ce prin Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea către foștii

proprietari, ceea ce echivala cu o interdicție de vânzare, iar în cuprinsul

actului normativ nu există o dispoziție expresă privind posibilitatea de

vânzare în ipoteza în care nu s-ar fi depus notificare.

Prin urmare, nu se

poate reține existența bunei-credințe, de vreme ce s-a procedat la încălcarea

unei dispoziții imperative, dispoziție care s-a aflat la îndemâna autoarei

apelantului-pârât.

Referitor la apelul

declarat de pârâții I.I., I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., C.A., Ș.A., Ș.A., Ș.G.,

Ș.M., P.M.R.A., P.G.M. și N.M.A., instanța de apel a reținut că numai pârâții

P.M.R.A., P.G.M. aveau interesul de a formula calea de atac a apelului pentru

că li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare. Ceilalți apelanți-pârâți

persoane fizice nu aveau un interes procedural, deoarece actele lor de

vânzare-cumpărare nu s-a cerut a fi anulate, iar acțiunea în revendicare

formulată împotriva lor s-a respins ca nefondată.

Curtea de apel a

apreciat ca fiind nefondată excepția lipsei calității procesuale active.

Astfel, din probele dosarului rezultă că reclamanții au dovedit un interes

legitim de a cere nulitatea contractului, interes care rezultă din depunerea

notificării și din existența dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, care

a obligat unitățile deținătoare să restituie imobilele foștilor proprietari.

În ce privește

acțiunea în revendicare, imobilul a aparținut autorului reclamanților, C.G.,

conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15316 din 14 mai

1935.

Cum reclamanții au

depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci au interesul și dreptul

de a pretinde restituirea în natură a imobilului, astfel încât motivul de apel

reprezentat de lipsa calității procesuale active este nefondat.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive este nefondată, atâta timp cât s-a dovedit că

pârâții dețin părți din imobilul care a aparținut autorului reclamanților.

În mod corect,

instanța de fond a examinat excepția inadmisibilității cu privire la

posibilitatea exercitării celor două tipuri de acțiuni și, în raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a reținut că este nefondată această

excepție.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiunea de constatare a nulității

Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4616 din 25 septembrie 2002, curtea de

apel a reținut că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, prin art. 46 alin. (2),

se reglementa sancțiunea nulității absolute cu privire la actele de vânzare-cumpărare

deja încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995, termenul de prescripție, astfel

cum a fost prelungit, fiind epuizat în august 2002.

Apelanții P.M.R.A. și

P.G.M. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. N4616 din 25 septembrie

2002, după ce se epuizase termenul special de prescripție. În aceste condiții,

nu erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci

dispozițiile dreptului comun privind nulitatea absolută, respectiv art. 2 din

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Or, potrivit acestui

text de lege, nulitatea contractului poate fi cerută oricând, astfel încât

excepția prescripției este nefondată.

Instanța de apel a

apreciat că nici în cazul apelanților P.M.R.A. și P.G.M. nu se poate reține

buna-credință, deoarece aceștia au avut la dispoziție Legea nr. 10/2001 și

posibilitatea de a constata că, prin art. 20 din Lege, s-a dispus restituirea

imobilelor către persoanele îndreptățite, dispoziție care era imperativă.

Încălcând acest text

de lege este evident că s-a încălcat un interes general, iar apelanții-pârâți

P.M.R.A. și P.G.M. au fost de rea-credință, deoarece aveau obligația de a nu

face ceva de natură a vătăma dreptul foștilor proprietari.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții G.M. și

G.I.A., pârâții P.M.R.A., P.G.M. și P.D.T., și pârâții I.I., I.C., C.G.M.,

C.O., A.D., V.R.C., Ș.M., Ș.A., Ș.A., Ș.G., P.M.R.A., P.G.M., G.P.R., P.D.T.,

K.J.L.

și G.M. formulează următoarele motive de recurs pe care le întemeiază pe

prevederile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Prin Decretul nr.

92/1950, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în

mod valabil în proprietatea statului. Or, obiectul de reglementare al Legii nr.

112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după

data de 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât bunul în litigiu nu putea fi

vândut chiriașilor în baza acestei legi.

Prin urmare,

reclamanții recurenți dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de

proprietate asupra imobilului revendicat.

În schimb, prezumția

de proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile

în care s-a dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase

fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanților.

Astfel, se impune

obligarea tuturor pârâților (nu doar a celor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior formulării notificării întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001) la restituirea în deplină proprietate și

posesie a apartamentelor (părților în imobil) proprietatea reclamanților.

Niciunul dintre

pârâții intimați nu poate invoca eroarea asupra calității de proprietar a

statului, întrucât aceasta nu a fost una comună și invincibilă (toți pârâții

intimați au cumpărat imobilul în condițiile în care erau avizați de caracterul

nesigur al titlului statului asupra imobilului), condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ pentru aplicarea principiului validității actelor încheiate

cu titularul aparent al dreptului.

și P.G.M. formulează următoarele critici:

Instanța de apel a

ignorat practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv

hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României.

În stabilirea

prevalenței unuia dintre titlurile comparate trebuie analizat în primul rând

care dintre părți are în patrimoniul său un bun sau speranța legitimă de a

obține un bun. În prezenta cauză, reclamanții nu au un astfel de bun sau

speranță legitimă în patrimoniu, întrucât nu exista nicio hotărâre,

administrativă sau jurisdicțională, anterioară acestui litigiu, care să ateste

lipsa de titlu a deținătorului actual.

Din aceste

considerente instanța a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare

formulată în contradictoriu cu celelalte persoane fizice din cauză. Însă,

aplicând acest raționament, și constatând că o cerere de revendicare a

imobilului, formulată fie în contradictoriu cu Municipiul București, fie în

contradictoriu cu persoanele fizice deținătoare ale apartamentelor nu este

întemeiată, rezultă fără putință de tăgadă că o cerere de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare trebuie respinsă ca

fiind lipsită de interes.

Nulitatea absolută

poate fi solicitată de orice persoană, însă acea persoană trebuie să justifice

un interes. În condițiile în care cererea de revendicare a imobilului a fost

respinsă, nu se mai poate justifica un interes pentru constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

Cererea de recurs

este întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a

aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fără a avea în

vedere și prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (5) din aceeași lege, astfel

cum era în vigoare la data de 22 ianuarie 2003, care prevedeau o perioadă de

timp limitată (14 februarie 2001 - 14 februarie 2002) în care se puteau depune

cererile de restituire în natură, depășirea datei limită atrăgând pierderea

dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

În mod greșit

instanța de apel a arătat că autoarea recurenților trebuia să cunoască

interdicția de înstrăinare a imobilelor ce puteau fi revendicate, fără să

rețină că, în egală măsură, trebuia să cunoască și restul prevederilor legii,

adică limitarea exactă în timp a acestei interdicții, limitare stabilită tot

printr-un text expres de lege, dar ignorat de către instanță.

Așadar, autoarea

recurenților a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 la data de 22

ianuarie 2003, dată la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în

natură și cunoscând faptul că nu existau notificări pentru apartamentul

cumpărat.

În egală măsură,

instanța de apel a lipsii de eficacitate și prevederile art. 46 alin. (2) teza

a doua din Legea nr. 10/2001.

În interpretarea dată

de instanța de apel articolului 20 din Legea nr. 10/2001, simpla intrare în

vigoare a legii indisponibilizează tot ce este bun imobil și face inaplicabil

art. 46 alin. (2) teza a doua din aceeași lege, eliminând posibilitatea

existenței bunei-credințe, deși legea trebuie interpretată în sensul aplicării

ei.

În concluzie,

Contractul de vânzare-cumpărare nr. N4967 din 22 ianuarie 2003 a fost încheiat

cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, dar și a celorlalte

prevederi exprese ale acestei legi.

Astfel, autoarea

recurenților, cunoscând faptul că apartamentul său ar putea fi retrocedat, a

așteptat mult peste termenul limită de depunere a notificărilor în baza Legii

nr. 10/2001, a avut convingerea că în ianuarie 2003 nu exista nicio cerere de

restituire în natură (convingere care exista și de partea co-contractantului

vânzător, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar) și, cu

bună-credință, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat.

I.C., C.G.M., C.O., A.D., V.R.C., Ș.M., Ș.A., Ș.A., Ș.G., P.M.R.A., P.G.M.,

G.P.R., P.D.T., K.J.L. formulează următoarele motive de recurs pe care le

încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Deși pârâții au

invocat lipsa legitimării procesual active a reclamanților, instanța de apel,

cu argumente străine de natura pricinii, a considerat că dacă există

certificate de moștenitor, care nu fac decât dovada unor persoane cu vocație și

acceptante ale unei moșteniri sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea

unei acțiuni în revendicare.

Certificatele de

moștenitor nu sunt titluri de proprietate, iar în condițiile în care

reclamanții nu au identificat și individualizat imobilul revendicat, ele nu pot

constitui premisa de legitimare procesual activă în acțiunea în revendicare.

b. Instanțele nu au

clarificat neconcordantele privind identitatea imobilului revendicat, condiție

esențială pentru admisibilitatea acțiunii, mulțumindu-se cu afirmațiile

reclamanților, un proces-verbal privind unificarea cărților funciare, suficient

pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/201, dar insuficient pentru

acțiunea în revendicare, și două certificate de moștenitor.

Or, așa cum rezultă

din probatoriul administrat în cauză, reclamanții au prezentat procesul verbal

pentru str. Sfinților nr. 9, notificarea depusă de C.E.D. cu nr. 1734 din 04

aprilie 2001 prin care solicită, în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea

în natură a imobilului situat în str. Sfinților nr. 9, sector 2 și identifică,

prin descriere, imobilul ca fiind compus din teren în suprafață de 300 m.p. și

construcție formată din parter cu spații cu destinație comercială, trei nivele

cu apartamente cu destinație de locuință și mansardă.

Din adresa cu nr.

780071/16890/05 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București -

Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul de Evidența

Proprietății, rezultă situația imobilului din str. Sfinților nr. 5 sector 2,

care la nivelul anilor 1986 a figurat cu adresa în str. Salva Vișeu nr. 5,

sector 2 cu suprafața de teren de 330 mp. și construcții în suprafața de 260

m.p. amprentă la sol.

Reclamanții nu au

administrat nici o probă, deși obligația le incumba, pentru a se lămuri

inadvertențele privind imobilul revendicat, nu s-a depus nici măcar un plan al

construcției, pentru a constata dacă există identitate între bunul situat în

str. Sfinților nr. 9 și cel revendicat și, deși în cauză s-a efectuat expertiza

privind identificarea fiecărui apartament și valoarea acestuia, solicitate de

pârâți, reclamanții nu au formulat niciun obiectiv în vederea lămuririi

contradicțiilor privind titlul lor.

Or, condiția sine qua

non a orice acțiuni în revendicare este ca revendicatorul să fie titularul unui

drept de proprietate dovedit cu un titlu valabil, neviciat și necontestat,

fiind obligatorie identitatea dintre bunul asupra căruia revendicatorul își

clamează dreptul și bunul revendicat.

c. Analizând și

condițiile în care bunul din str. Sfinților nr. 5 ori str. Sfinților nr. 9 ar

fi intrat în patrimoniul statului, se constată că, din relațiile prezentate, rezultă

că s-ar fi preluat de la autorul reclamanților, C.G., 23 de apartamente din

București, str. Sofia nr. 24 și str. Sfinților nr. 5.

Din dispozițiile art.

11 din Decretul nr. 92/1950 raportate la interpretarea teleologică a actului

normativ, rezultă că, indiferent dacă autorul reclamanților a fost funcționar

bancar ori pensionar, făcând parte din categoriile exceptate de la

naționalizare, față de multitudinea de imobile, 23 de apartamente în str. Sofia

nr. 24 și posibil 20 de apartamente în str. Sfinților nr. 5, caracterul de

exploatator de locuințe se păstrează, ca de altfel și efectele actului normativ

privind valabilitatea titlului pe care l-ar fi avut acesta și pe care l-ar fi

opus pârâților în acțiunea în revendicare.

d. Ca o confirmare

este și faptul că instanțele nu au pus în discuție calitatea procesuală a

intimatei pârâte Primăria Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii

nr. 10/2001, entitate care are calitate procesual pasivă în cauzele având drept

obiect plângeri ori acțiuni formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, dar nu

are legitimare procesual pasivă în cazul acțiunilor în revendicare.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

de reclamanții G.I.A. și G.M. nu este fondat.

Prin recursul

formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la

Decretul nr. 92/1950 și la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995,

reclamanții susțin nelegalitatea deciziei recurate, arătând că bunul în litigiu

nu putea fi vândut chiriașilor, întrucât obiectul de reglementare al Legii nr.

112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după

data de 6 martie 1945 cu titlu (or, prin Decretul nr. 92/1950, dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea

statului) și că pârâții nu pot invoca eroarea asupra calității de proprietar a

statului, întrucât aceasta nu a fost una comună și invincibilă.

Aceste critici

vizează însă aspecte legate de valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, cererea de

chemare în judecată nu a cuprins un capăt de cerere cu un astfel de obiect (cu

excepția capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare cumpărare N4616 din 25 septembrie 2002,

formulat în contradictoriu cu pârâții P.M.R.A. și P.G.M. și a contractului de

vânzare cumpărare N4967 din 22 ianuarie 2003 formulat în contradictoriu cu pârâtul

P.D.T., capete de cerere admise prin hotărârile pronunțate și în privința

cărora reclamanții nu ar mai avea interes să formuleze critici prin prezentul

recurs).

Prin urmare, cât timp

reclamanții au înțeles să formuleze numai o cerere în revendicare, nu și o

cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâții din prezenta cauză, în mod corect, cu respectarea

principiului disponibilității, instanțele nu au analizat cauzele de nulitate

ale actelor juridice de natura celor invocate prin motivele de recurs. Pe cale

de consecință, nu pot fi primite criticile formulate cu privire la aspecte

asupra cărora, în lipsa unei învestiri din partea reclamanților în acest sens,

instanțele anterioare nu s-au pronunțat.

Pe de altă parte,

formularea unei cereri în sensul constatării nulității absolute a actelor

juridice încheiate de pârâți (cu excepția pârâților P.M.R.A., P.G.M. și P.D.T.)

pentru prima dată în calea de atac a recursului nu poate fi primită, deoarece

contravine prevederilor art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc.

civ.

În temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 480 C. civ., reclamanții critică decizia

instanței de apel și în privința dezlegării date acțiunii în revendicare. În

acest sens, recurenții susțin că dețin un titlu din care rezultă o prezumție

simplă de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp ce prezumția de

proprietate ce rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile în

care s-a dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase

fără titlu legal imobilul de la autorii reclamanților. În această situație, în

opinia reclamanților, s-ar impune obligarea tuturor pârâților la restituirea în

deplină proprietate și posesie a apartamentelor (părților în imobil) pe care le

dețin.

Înalta Curte

apreciază ca nefondată această critică, soluția instanței de apel în privința

cererii în revendicare fiind legală.

Imobilul în litigiu,

situat în București, str. Sfinților nr. 5, sector 2 a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. Ulterior, în baza Legii nr.

112/1995, apartamente situate în acest imobil au fost înstrăinate pârâților din

prezenta cauză, rămânând în proprietatea statului terenul identificat prin

raportul de expertiză efectuat în cauză de expert D.P. și o parte din

construcție, identificată prin același raport de expertiză.

Pentru restituirea

imobilului în litigiu, reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

Notificarea nr. 1734 din 09 septembrie 2001 și, la data de 11 noiembrie 2006,

prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în

materie - art. 480 și următoarele C. civ și pe prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și

legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor

de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că,

prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În cauză însă,

reclamanții nu se pot prevala de existența unui "bun" în accepțiunea

dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei

noțiuni.

Aceasta deoarece, în

jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce

privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului.

În practica

anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a u