ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3583/2005 (număr unic 24216/3/2005), reclamanta M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, reprezentat prin Primarul General, K.M.N., M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ș. și M.I.Te.: 1) să se constate nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 91/2001, emisă de Primarul General al Municipiului București și a procesului-verbal din 26 septembrie 2001, emis de C.G.M.B-AFI, în baza cărora a fost restituit, în natură, imobilul situat în București, str. R., pârâților M.I.Te., M.D.M.Ș., M.A.A.

și K.M.N.; 2) să se constate calitatea reclamantei de coproprietar al imobilului situat București, str. R., compus din construcții și teren în suprafața de 840 m.p.; 3) să se stabilească cota legală din imobil care îi revine în calitate de moștenitor legal al defunctului M.M., respectiv cota de 1/6 din imobil; 4) să se dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în str. R., prin atribuire în natură, conform cotei din dreptul de proprietate care îi revine; 5) să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, la BNP Asociați G.E., S.S. și D.T., încheiat între pârâtul K.M.N. și SC U. SRL, prin care a fost înstrăinată și cota parte - proprietatea reclamantei, din imobilul situat în str. R. și 6) să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza dispoziției nr. 91/2001 emisă de Primarul General al Municipiului București și a procesului verbal din 26 septembrie 2001, emis de C.G.M.B-AFI, a fost restituit în natură pârâților M.I.Te., M.D., M.A.A. și K.N.M., imobilul situat în București str. R., compus din construcție și teren, în suprafața de 840 m.p., care s-a aflat în proprietatea fraților M.D.M.Ș., M.I.Te. și M.M. și care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Conform deciziei nr. 800A din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamanta și pârâtul K.M.N. sunt moștenitorii legali ai defunctului M.M., decedat în 1994, în calitate de descendenți (fii rezultați din căsătorii diferite), în cote de 1/2 fiecare din succesiune; prin aceeași decizie a fost anulat certificatul de moștenitor nr. CC/1995.

Reclamanta a mai arătat că în termenul legal a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001, în baza Legii nr. 10/2001 (Dosar nr. 18539/2001 Primăria Municipiului București), prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sus-menționat. Deși are calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, în calitate de coproprietar al imobilului, prin dispoziția nr. 91/2001, emisă înainte de expirarea termenului legal de depunere a notificărilor, în baza certificatului de moștenitor nr. CC/1995 a cărui nulitate absolută a fost constatată printr-o hotărâre definitivă (decizia civilă nr. 800/A din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă), existentă la data emiterii dispoziției, a fost exclusă de la restituirea imobilului, fiindu-i încălcat dreptul de proprietate asupra cotei de 1/6.

A susținut reclamanta că existența sa, în calitate de fiică a defunctului M.M., a fost ascunsă cu rea-credință de pârâtul K.M.N., care a urmărit să își însușească și cota sa parte din dreptul de proprietate asupra imobilului. Ulterior obținerii dispoziției de restituire menționate și anulării în mod irevocabil a certificatului de moștenitor nr. CC/1995, deși avea cunoștință că reclamanta a formulat notificare pentru imobilul situat în București, str. R., pârâtul K.M.N. a vândut întreaga cotă de 1/3 din imobil, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX/2002, sus-menționat. Susținând că pârâtul K.M.N. a vândut mai mult decât deținea în proprietate, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002, pentru cota parte de 1/6 din imobil.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 111 C. proc. civ., precum și art. 480, 481 și 728 C. civ. La data de 07 noiembrie 2005, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a succesorilor lui M.I.T., decedat în octombrie 2005, respectiv M.M.R., în calitate de fiică, și M.H., în calitate de soție supraviețuitoare. La data de 09 ianuarie 2006, reclamanta M.I., a formulat o cerere precizatoare și completatoare, prin care a completat al doilea și al patrulea capăt de cerere, solicitând: să se constate că are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de coproprietar al imobilului situat în București str. R., compus din teren în suprafața de 840 m.p.

și construcții, să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestui imobil și, în consecință, să se dispună obligarea pârâților persoane fizice la plata sultei corespunzătoare cotei pe care o deține în calitate de coproprietar sau atribuirea în natură către aceasta a cotei de 1/6, prin partajarea imobilului. Prin încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2006, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția tardivității acțiunii, excepția necompetenței materiale a tribunalului și excepția insuficientei timbrări, invocate de pârâtul K.M.N. Prin sentința civilă nr. 471 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților K.M.N., M.M.R.

și M.M.R.E. pe capetele de cerere nr. 3 și 5 privind partajul și revendicarea și a inadmisibilității capătului 3 din cerere privind partajul, ca neîntemeiate; a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta M.I.; s-a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 91/2001 emisă de Primarul Municipiului București în sensul că și reclamanta are calitate de persoană îndreptățită la restituire și deci de coproprietar al imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p. S-a constatat că beneficiarii dispoziției dețineau următoarele cote din imobil: M.D.M.Ș. și M.A.A.

- cota de 1/3 din imobil înstrăinată către SC U. & P. SRL, care a înstrăinat cota de 1/3 din construcție către SC U. SA; M.M.R. și M.M.R.E. - cota de 1/3 înstrăinată către SC U. SA; M.I. -cota de 1/6 și K.M.N. - cota de 1/6; s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților asupra imobilului situat în București, str. R. compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții efectuat de expertul tehnic C.L. și raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul tehnic C.G. prin atribuirea în natură a imobilului către SC U. SA și SC U. & P. SRL; a fost obligat pârâtul K.M.N.

să plătească reclamantei suma de 1.236.453,8 RON, cu titlu de sultă, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002, ca neîntemeiat; a fost respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, ca inadmisibil și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul K.M.N., iar prin decizia civilă nr. 416/2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția nulității sentinței, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza Tribunalului București, spre rejudecare, reținându-se că la termenul de judecată din data de 23 martie 2010, apelantul K.M.N.

nu a fost legal citat, iar viciul de procedură nu a fost acoperit prin prezența personală a acestuia sau a avocatului acestuia. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 24216.01/3/2005, la data de 10 noiembrie 2010. Pârâta SC. U. SA a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului K.M.N. Reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că primul capăt de cerere este reprezentat de contestație în baza Legii nr. 10/2001; a solicitat anularea parțială a dispoziției nr. 91/2001, constatarea calității de persoană îndreptățită la restituire și de coproprietar al imobilului sus-menționat, precum și să se dispună restituirea, în natură, a cotei de 1/6 din imobil.

Pe al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate că, în calitate de moștenitor legal al autorului M.M., îi revine cota de 1/6 din imobil și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului, fie prin atribuirea în natură a imobilului, fie prin obligarea pârâtului K.M.N. la sultă. Pe capătul al treilea de cerere a solicitat ca imobilul să fie atribuit în natură pârâților K.M.N. și SC U. SA, cu obligarea pârâtului K.M.N. la plata sultei corespunzătoare către reclamantă și salvarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC U. SA sau desființarea parțială pentru cota reclamantei de 1/6, cu efect retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002, în situația în care se îndeplinește condiția rezolutorie.

Prin încheierea de ședință din data de 23 decembrie 2011, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, excepția prescripției dreptului material la acțiune (tardivitate) și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului K.M.N. ca neîntemeiate, cu motivarea arătată în cuprinsul acestei încheieri de ședință. La termenul de judecată din 13 februarie 2012, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC U. SA și a admis cererea pârâtului K.M.N. de administrare a probei cu expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară, raportul de expertiză fiind întocmit de expertul D.P. Pârâtul K.M.N. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtului I.B.C.

însă, prin încheierea din 18 iunie 2012, tribunalul a respins această cerere, ca tardiv formulată, dispunând disjungerea acestuia și formarea unui dosar distinct. La același termen, tribunalul a respins cererea de refacere a raportului de expertiză formulată de pârâtul K.M.N. La termenul din 17 septembrie 2012 I.B.C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și cerere de intervenție în interesul pârâtului K.M.N., solicitând respingerea acțiunii formulate de reclamantă. Prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2012, tribunalul a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de I.B.C. și a admis, în principiu, cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de I.B.C., cu motivarea arătată în cuprinsul acestei încheieri de ședință.

Prin sentința civilă nr. 1928 din 19 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.I., astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 91/2001, emisă de Municipiul București, în sensul că a constatat că și reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire și deci de coproprietar al imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafața de 840 m.p. S-a constatat că beneficiarii dispoziției dețin următoarele cote din imobil: M.D.M.Ș. și M.A.A. - cota de 1/3 din imobil înstrăinată către SC U. & P. SRL, care, la rândul ei, a înstrăinat cota de 1/3 din construcție către SC U. SA; M.M.R.

și M.M.R.E. - cota de 1/3, înstrăinată către SC U. SA; M.I., cota de 1/6 și K.M.N. - cota de 1/6. A fost respinsă cererea de restituire în natură a cotei de 1/6 din imobil, ca neîntemeiată. S-a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză tehnică construcții efectuat de expert tehnic C.L. și raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul C.G., prin atribuirea, în natură, a imobilului către SC U. SA. A fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 32.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, la B.N.P. Asociați G.E., S.S. și D.T., ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de SC U. SA, ca neîntemeiată. De asemenea, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de intervenientul I.B.C., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 91/2001 emisă de Primăria Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numiților M.I.Te., M.A.A., M.D.M.Ș. și K.M.N. a imobilului situat în București, str. R. compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p.

Conform înscrisurilor din dosarul administrativ care a stat la baza emiterii acestei dispoziții, imobilul sus-menționat a aparținut fraților M.D.M.Ș., M.I.T. și M.M., în cote egale de 1/3, fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Cota de 1/3 aparținând lui M.D.M.Ș. a fost restituită, prin dispoziție, moștenitorilor acestuia, M.A.A. și M.D.M.Ș., conform certificatului de moștenitor nr. ZZ/1994, iar cota de 1/3 a fost restituită lui M.I.T., decedat ulterior emiterii dispoziției, ale cărui moștenitoare sunt pârâtele M.M.R.E., M.M.R., conform certificatului de moștenitor nr. BB/2005.

Cealaltă cotă de 1/3, care a aparținut lui M.M., a fost restituită lui K.M.N., reținându-se calitatea acestuia de unic moștenitor, conform certificatului de moștenitor din 28 iunie 1995. Reclamanta a contestat legalitatea dispoziției nr. 91/2001 în condițiile în care și ea era moștenitoarea defunctului M.M., alături de fratele său (K.M.N.), și formulase notificarea din 14 noiembrie 2001, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Până la data soluționării prezentei acțiuni, această notificarea nu a fost soluționată de către pârâtul Municipiul București. În speță s-a făcut dovada că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica, în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 800/A din 30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a fost admis apelul declarat de apelanta M.I., în contradictoriu cu pârâtul K.M.N., împotriva sentinței civile nr. 5551/2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost schimbată în tot sentința apelată, a fost admisă acțiunea și a fost anulat certificatul de moștenitor din 28 iunie 1995, eliberat de Notariatul de Stat sector 2 București, a fost constatată deschisă succesiunea defunctului M.M., decedat în anul 1994, precum și calitatea de moștenitori a numiților M.I. și K.M.N., în calitate de fii ai defunctului, cu o cotă de 1/2 fiecare din masa succesorală.

Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 2702 din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În consecință, având în vedere calitatea de moștenitoare a reclamantei M.I., de pe urma lui M.M., calitate constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă și care produce efecte retroactive până la data deschiderii succesiunii, precum și faptul că reclamanta a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001, emisă de BEJ S. și N., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. R., București în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (prelungit succesiv), tribunalul a apreciat că reclamanta avea calitatea de persoană îndreptățită la restituirea acestui imobil pentru cota deținută de tatăl său, M.M., alături de fratele său K.M.N.

În consecință, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis, în parte, cererea și a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 91/2001 emisă de Municipiul București în sensul că s-a constatat că și reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire și deci, de coproprietar al imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p. Tribunalul a constatat că după emiterea dispoziției de restituire, pârâtul K.M.N. a înstrăinat cota 1/3 deținută conform dispoziției de restituire către SC U. SA, așa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. XX din 28 februarie 2002, cu prețul de 65.000 dolari SUA.

În urma constatării nulității absolute parțiale a dispoziției și a concluziei că acest pârât deținea doar cota de 1/6 din imobil, cealaltă cotă de 1/6 revenind surorii sale M.I., tribunalul a constatat că acest pârât a înstrăinat parțial bunul altuia. Întrucât pârâtul K.M.N. a înstrăinat cota de 1/6 din imobil, care îi aparținea reclamantei M.I., iar capete de cerere în prezenta acțiune sunt atât nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinată această cotă, cât și cererea de partaj a bunului, tribunalul a apreciat că valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. XX din 28 februarie 2002 depinde de modul în care va fi soluționată cererea de ieșire din indiviziune, contractul putând fi salvat în situația în care bunul cade în lotul copărtașului care a înstrăinat mai mult decât îi revenea.

Cu referire la cererea de ieșire din indiviziune, având în vedere că, în prezent, întreaga construcție în litigiu, precum și terenul sunt deținute de către SC U. SA, conform sentinței civile nr. 2835/2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în Dosarul nr. 14203/301/2006, rămasă irevocabilă, reținând criteriul prioritar al cotei deținute, reglementat de art. 673 9 C. proc. civ., precum și criteriul subsidiar al necesității salvgardării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, prin care pârâtul K.M.N. a înstrăinat către SC U. SA și cota de 1/6 deținută de reclamantă, tribunalul, în baza art. 728 C. civ., a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafața de 840 m.p., identificat conform raportului de expertiză construcții efectuat de expert tehnic C.L.

și raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie efectuat de expertul C.G., prin atribuirea în natură a imobilului către SC U. SA. Urmare atribuirii imobilului, în proprietate, cumpărătoarei SC U. SA, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. XX din 28 februarie 2002, însă, având în vedere faptul că pârâtul K.M.N. a fost cel care a înstrăinat și cota de 1/6 din imobilul în litigiu ce aparținea reclamantei, acesta a fost obligat să-i plătească reclamantei echivalentul în RON a sumei de 32.500 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA. Tribunalul a avut în vedere valoarea la care pârâtul K.M.N.

a înstrăinat bunul, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XX/2002 și nu valoarea de circulație stabilită prin raportul de expertiză efectuat în acest dosar de către expertul D.P., având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 673 5 C. proc. civ., dacă părțile nu se învoiesc, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.

Și în speța dedusă judecății, capetele de cerere privind constatarea calității de moștenitor și ieșire din indiviziune sunt capete de cerere atipice, în sensul că acestea au fost formulate și soluționate ca atare, numai pentru a se putea soluționa și capătul de cerere principal care reprezintă o contestație în baza Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 91/2001 și împotriva refuzului Municipiului București, prin Primarul General, de a soluționa notificarea. Strict formal, Municipiul București nu mai poate soluționa notificarea deoarece prin dispoziția nr. 91/2001 a dispus restituirea în natură a întregului imobil, astfel că în prezent bunul nu se mai află în proprietatea Municipiului București iar dacă notificarea reclamantei s-ar soluționa în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, ar însemna ca unitatea deținătoare să restituie mai mult de 1/1 din imobil (adică întregul imobil în natură și o cotă de 1/6 în echivalent).

Tribunalul a constatat că la data soluționării cauzei bunul care a făcut obiectul dispoziției nr. 91/2001 și, respectiv, al notificării formulate de către reclamantă există în patrimoniul unui terț, străin de moștenirea defunctului M.M., respectiv SC U. SA. Așadar, strict juridic, ieșirea din indiviziune nu poate avea loc atâta timp cât imobilul nu este în proprietatea comoștenitorilor sau coindivizarilor defunctului M.M., pentru că nu se poate solicita ieșirea din indiviziune cu privire la un bun care se află în proprietatea unei terțe persoane, care l-a dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare neanulat de o instanță judecătorească. A apreciat tribunalul că în cuprinsul masei partajabile nu poate intra decât contravaloarea sumei obținute ca preț de către pârâtul K.M.N.

din vânzarea bunului imobil, respectiv suma de 65.000 dolari SUA. Reținând că este incidentă ipoteza în care unul dintre comoștenitori a vândut integral bunul ce face obiectul moștenirii, dar înainte de a se constata nulitatea certificatului de moștenitor, tribunalul a apreciat că, în realitate, reclamanta are doar un drept de creanță asupra cotei ce îi revine din prețul cu care s-a vândut imobilul și nicidecum nu are un drept la sultă care să fie calculată în raport cu valoarea de circulație a imobilului în prezent. Pe cale de consecință, solicitarea reclamantei de a se constata dreptul său la sultă calculată la valoarea de circulație a imobilului a fost apreciată neîntemeiată. A mai arătat tribunalul că, dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, pârâtul K.M.N.

ar trebui să achite o sumă exorbitantă de 988.803,33 RON, care ar reprezenta sulta corespunzătoare cotei de 1/6 din imobil, deși acesta a vândut bunul cu doar 65.000 dolari SUA, la o dată la care era emisă dispoziție în favoarea sa, neanulată și necontestată; astfel, certificatul de moștenitor de pe urma defunctului M.M. a fost anulat prin hotărâre irevocabilă în decembrie 2002, în vreme ce actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în februarie 2002. În raport de soluțiile date cererilor principale, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în garanție formulată de SC U. SA și cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M.I., pârâtul K.M.N.

și pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 278 A din 03 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții - pârâții K.M.N. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1928 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M.A.A., M.D.M.Ș., M.M.R. și M.M.R.E., SC U. SA și intimații-intervenienți SC Compania de Construcții U. & P. SRL, prin lichidator judiciar S. IPURL SRL și I.B.C. A admis apelul declarat de apelanta - reclamantă M.I.

și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: l-a obligat pe pârâtul K.M.N., să plătească reclamantei suma de 224.564,66 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și l-a obligat pe apelantul - intimat - pârât K.M.N., la plata către apelanta intimată-reclamantă M.I. a sumei de 8.850 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în apel. Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că prin dispoziția nr. 91/2001, emisă de Primăria municipiului București, s-a dispus restituirea, în natură, în proprietatea numiților M.I.Te., M.A.A., M.D.M.Ș. și K.M.N.

a imobilului situat în București, str. R., compus din construcție și teren în suprafață de 840 m.p. La rândul ei, apelanta-reclamantă M.I. formulase, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificare pentru restituirea imobilului, înregistrată din 14 noiembrie 2011, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare. Prin cererea dedusă judecății, apelanta-reclamantă a contestat legalitatea dispoziției nr. 91/2001, în condițiile în care și aceasta avea calitatea de persoană îndreptățită, alături de fratele său, apelantul-pârât K.M.N., de pe urma autorului comun, M.M. și formulase notificare potrivit Legii nr. 10/2001. În dovedirea calității sale de persoană îndreptățită, apelantul-pârât K.M.N.

a depus la dosarul administrativ certificatul de moștenitor din 28 iunie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 2, București, în care se menționează calitatea acestuia de unic moștenitor de pe urma defunctului M.M. Apelanta-reclamantă M.I. a formulat, în anul 2000, cerere de anulare a certificatului de moștenitor menționat, solicitând să se stabilească drepturile sale la succesiunea defunctului său tată, M.M. Prin decizia civilă nr. 800A din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2702 din 05 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă M.I.

Împotriva sentinței civile nr. 5551 din 14 mai 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea, a fost anulat certificatul de moștenitor din 28 iunie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 2 București, s-a constatat deschisă succesiunea defunctului M.M. (decedat în 1994) și s-a constatat că moștenitori ai defunctului sunt M.I. și K.M.N., în calitate de fii ai defunctului, cu câte o cotă de ½ fiecare din masa succesorală.

În motivarea acestei decizii, tribunalul a reținut că reclamanta a fost împiedicată să-și manifeste dreptul de opțiune succesorală în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii din motive temeinice (în sensul că este plecată din România din anul 1979, iar pârâtul și soția tatălui său i-au ascuns cu rea-credință decesul), însă prin cererea de chemare în judecată depusă la 26 iunie 2000, s-a încadrat în termenul de 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea pentru a-și manifesta dreptul de opțiune succesorală. Pe de altă parte, s-a apreciat că în cazul în care reclamanta nu ar fi fost repusă în termenul de opțiune succesorală pe cale judecătorească, în cauză erau incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept, în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că „certificatul de moștenitor nr. CC/1994 a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 69 și 75 din Legea nr. 36/1995, prin fraudarea legii și a drepturilor apelantei reclamante”.

Cu referire la apelul declarat de pârâtul K.M.N., împotriva sentinței și a încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2011 (prin care a fost respinsă excepția prescripției/tardivității dreptului material la acțiune), s-au reținut următoarele: Apelantul-pârât a susținut că, în privința respingerii excepției invocate, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât acțiunea este una atipică, capătul de cerere privind anularea dispoziției fiind unul accesoriu capetelor de cerere privind constatarea calității de persoană îndreptățită, modalitatea de restituire și soluționarea pe fond a notificării, capete de cerere care nu sunt tardive sau prescrise, atâta timp cât notificarea nr. 344/2001, formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamanta M.I.

nu a fost soluționată de către pârât. Capătul de cerere privind anularea dispoziției reprezintă tocmai o modalitate concretă prin care reclamanta solicită soluționarea pe fond a notificării și o consecință a nesoluționării acesteia, întrucât reclamanta se pretinde unul dintre comoștenitorii autorului pârâților. Reclamanta a invocat nulitatea parțială a dispoziției, în considerarea faptului că și aceasta trebuia menționată în dispoziție, astfel încât, capătul de cerere privind anularea dispoziției nu poate fi prescris sau tardiv. Curtea de apel a apreciat că dispozițiile din perspectiva cărora se impune verificarea formulării în termen legal a capătului de cerere privind anularea parțială a dispoziției nr. 91/2001 sunt cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu cele prevăzute de dreptul comun, respectiv Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, Curtea de apel a reținut că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. În cauză, chiar dacă dispoziția contestată privește soluționarea notificării formulate de pârâți, în calitate de persoane îndreptățite la restituire, reclamanta M.I., la rândul ei, are aceeași calitate și deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificarea sa nu a fost soluționată.

Prin urmare, reclamanta nu poate fi considerată propriu-zis un terț față de dispoziția contestată pentru ca cererea sa de anulare parțială a acestui act să fie analizată ca o acțiune de drept comun, ci, având calitatea de persoană îndreptățită la restituire, aceasta poate ataca dispoziția emisă, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin admiterea cererii de restituire numai în favoarea celorlalți moștenitori coproprietari, implicit a fost respinsă cererea de restituire formulată de reclamantă în baza legii speciale.

O asemenea calificare a acțiunii din perspectiva temeiului de drept aplicabil se impune în condițiile în care notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată, această interpretare fiind în spiritul legii și în concordanță cu interpretarea dată și prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

A reținut instanța de apel că, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziția emisă poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, însă reclamantei nu i-a fost comunicată dispoziția respectivă; prin urmare aceasta este în termen pentru a o contesta, excepția tardivității formulării cererii, invocată de apelantul pârât, fiind respinsă în mod corect. În ceea ce privește critica prin care apelantul-pârât a susținut că hotărârea este pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de apel a arătat că este nefondată, deoarece instanța a reținut că apelanta-reclamantă este îndreptățită la plata unei sume de bani, sumă care se determină nu prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, astfel cum a solicitat reclamanta, ci la prețul primit de pârât la înstrăinarea imobilului.

Acest raționament, care este explicat în motivarea hotărârii, a determinat soluția de admitere în parte, iar dispozitivul sentinței este în sensul arătat, prin urmare nu a fost încălcat principiul disponibilității și nu există nicio contradicție între considerente și dispozitiv. Pentru considerentele expuse mai sus, în limitele criticilor formulate, în temeiul art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ., a fost găsit nefondat apelul declarat de apelantul-pârât K.M.N. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul - pârât Municipiul București, prin Primarul General, instanța de apel a constatat că acesta nu a fost motivat, soluționarea căii de atac urmând a se face potrivit art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., respectiv pe baza celor invocate la prima instanță; s-a constatat că, în primă instanță, apelantul pârât nu a formulat întâmpinare pentru a putea fi analizate eventualele apărări formulate prin aceasta. În raport cu susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, Curtea de apel a constatat că tribunalul a reținut în mod corect că pârâtul Municipiul București nu a soluționat notificarea formulată de reclamantă în vederea acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, ceea ce face aplicabile în speță dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. XX/2007.

De asemenea, s-a reținut în mod corect calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, având în vedere că prin decizia civilă nr. 800A din 30 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, s-a constatat cu efect retroactiv calitatea de moștenitor a reclamantei de pe urma autorului M.M., ceea ce a determinat, conform textului legal menționat, constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 91/2001 emisă de Municipiul București, în sensul că și reclamanta are calitatea de coproprietar al imobilului. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta reclamantă M.I., s-a reținut că aceasta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului sumei la care a fost obligat pârâtul K.M.N. în favoarea sa, susținând că aceasta trebuia stabilită în funcție de valoarea de circulație a imobilului, iar nu prin raportare la prețul cu care pârâtul a înstrăinat cota-parte din imobil (inclusiv cea deținută de apelanta reclamantă). Instanța de apel a apreciat că acest apel este fondat, pentru următoarele considerente: Așa cum în mod corect a reținut Tribunalul, anularea certificatului de moștenitor din 28 iunie 1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, produce efecte retroactive iar apelanta-reclamantă are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului alături de fratele său, apelantul-pârât K.M.N., în cote de 1/6 fiecare.

În urma constatării nulității absolute parțiale a dispoziției, având în vedere cota pe care acest pârât o deținea, se desprinde concluzia că a fost înstrăinat parțial bunul altuia. Întrucât înstrăinarea a privit un bun aflat în coproprietate, prima instanță a aplicat în mod corect, în privința capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, regulile proprii stării de indiviziune, reținând că valabilitatea contractului depinde de soarta partajului, în sensul că, dacă bunul este atribuit la partaj copărtașului înstrăinător, contractul rămâne valabil. În opinia Curții de apel o asemenea măsură de atribuire a imobilului este numai una formală, necesar a fi efectuată pentru rezolvarea raporturilor dintre coproprietari care decurg din starea de indiviziune, pentru că, în condițiile în care bunul a fost înstrăinat, acesta rămâne în proprietatea cumpărătorului, al cărui drept se consolidează retroactiv.

Prima instanță, reținând că întregul imobil a fost înstrăinat către SC U. SA, a atribuit în natură bunul acesteia și a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, soluție care nu a fost atacată de părți, intrând în puterea lucrului judecat. O asemenea soluție nu schimbă însă raporturile dintre coproprietari, care trebuie rezolvate potrivit regulilor stării de indiviziune. Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 673 5 C. proc. civ., stabilind suma de bani datorată de pârâtul K.M.N. prin raportare la prețul cu care pârâtul a înstrăinat cota parte din imobil, cu titlu de drept de creanță, iar nu în funcție de valoarea de circulație a imobilului.

Astfel, ieșirea din indiviziune prin atribuirea bunului către unul dintre coproprietari presupune în mod necesar, conform art. 673 5 alin. (2) teza finală și art. 673 10 teza finală C. proc. civ., stabilirea unei sulte în favoarea celuilalt coproprietar pentru egalizarea loturilor, în funcție de valoarea bunului la data efectuării partajului, pentru a se asigura respectarea principiului egalității între părți la partaj. Faptul că actul de vânzare cumpărare nu a fost anulat este o consecință a atribuirii formale a imobilului în patrimoniul coproprietarului înstrăinător, dar nu poate produce efecte în ceea ce privește raporturile dintre coproprietari relativ la stabilirea sultei ca urmare a sistării stării de indiviziune care este o operațiune distinctă, guvernată de reguli specifice.

Nu se poate considera că într-o asemenea situație coproprietarul căruia nu i-a fost atribuit bunul are doar un drept de creanță constând în contravaloarea cotei sale raportat la prețul vânzării, având în vedere și faptul că vânzarea-cumpărarea este guvernată de principiul libertății contractuale care se manifestă și în stabilirea prețului lucrului vândut. Cum echivalența prestațiilor este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea bunului vândut, dar și la subiectivismul părților, este posibil ca părțile să determine un preț, care, fără a fi derizoriu, poate fi inferior valorii bunului. Or, într-o asemenea situație coproprietarul care nu și-a dat consimțământul la vânzare ar fi evident prejudiciat prin stabilirea unei sume de bani calculată în funcție de cota ce i se cuvine din prețul vânzării.

În egală măsură, coproprietarul nu ar putea fi nici favorizat în ipoteza vânzării la un preț mai mare decât valoarea bunului, acesta fiind îndreptățit la stabilirea unei sulte calculată raportat la valoarea de circulație a bunului la data efectuării partajului, potrivit regulilor sistării stării de indiviziune.

Curtea de apel a apreciat că în mod greșit a argumentat tribunalul soluția de stabilire în favoarea apelantei-reclamante a unui drept de creanță reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată de pârât pe motiv că la data vânzării dispoziția nr. 91/2001 nu era anulată iar certificatul de moștenitor nu fusese anulat irevocabil, deoarece anularea acestor acte produce efecte retroactive, iar contractul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2002 s-a încheiat în timp ce pe rolul instanței exista procesul inițiat de apelanta-reclamantă privind anularea certificatului de moștenitor nr. CC/1994, ceea ce denotă faptul că apelantul-pârât, care a participat în proces, a fost de rea-credință procedând la înstrăinarea întregii cote de 1/3 din imobil, deși întinderea dreptului său făcea obiectul unei contestații judiciare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă M.I., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul K.M.N. să plătească reclamantei suma de 224.564,66 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând contravaloarea cotei de 1/6 înstrăinată către SC U. SA de acest pârât, sumă calculată la valoarea de circulație a imobilului stabilită conform raportului de expertiză efectuat în primă instanță de expert D.P.; au fost fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimatul-pârât K.M.N. a fost obligat la plata către apelanta-intimată-reclamantă M.I.

a sumei de 8.850 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul K.M.N. și intervenientul în interesul recurentului - pârât K.M.N., I.B.C. Pârâtul K.M.N. a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la soluția dată excepției tardivității a susținut că hotărârea este nelegală, instanța de apel respingând în mod greșit criticile din apel care priveau acest aspect.

Astfel, prin capătul de cerere principal, care a fost precizat ca fiind “contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001”, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 91 din 14 septembrie 2001, emisă de Primarul General al Municipiului București în procedura Legii nr. 10/2001; contestația împotriva acestei dispoziții a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05 august 2005. În opinia recurentului-pârât, acțiunea este tardiv introdusă, atât în raport de normele speciale (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), cât și față de normele general aplicabile (art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958). Acesta a arătat că potrivit art. 26 (fost 24) din Legea nr. 10/2001, dispoziția emisă de unitatea deținătoare prin care se respinge notificarea, poate fi contestată de persoana care se consideră îndreptățită, în termen de 30 de zile de la data comunicării, termenul fiind unul de decădere.

Reclamanta M.I. are calitate de terț față de dispoziția contestată, astfel încât «comunicarea» echivalează cu data luării la cunoștință, respectiv cu data la care actul a devenit public prin publicarea pe site-ul Primăriei Municipiului București (data emiterii dispoziției), precum și cu data înscrierii în cartea funciară. Or, față de data actului contestat și față de data publicării acestuia, termenul de 30 de zile a fost depășit. În condițiile normelor de drept comun, acțiunea este tardivă, deoarece deși reclamanta a invocat nulitatea absolută a dispoziției nr. 91 din 14 septembrie 2001 a Primarului General al Municipiului București, aceasta nu a arătat care este motivul de nulitate absolută invocând, în fapt, o cauză de nulitate relativă (încălcarea unui drept succesoral).

Potrivit dispozițiilor art. 3 coroborate cu cele ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Prescripția dreptului la acțiunea în anularea dispoziției nr. 91/2001, în litigiu, începe să curgă la data emiterii acestui act. În opinia recurentului-pârât, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14 septembrie 2004, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată în luna august a anului 2005, după împlinirea termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Recurentul - pârât a solicitat, ca urmare a admiterii recursului, în considerarea primului motiv de recurs, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii, ca tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 673 din același act normativ, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat recurentul-pârât că, pe cale de contestație formulată în condițiile și în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, reclamanta a solicitat: anularea parțială a dispoziției nr. 91/2001 emisă de Primarul General al Municipiului București; să i se constate calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și de coproprietar al imobilului situat în București, str. R. și să fie obligată Primăria Municipiului București să restituie, în natură, cota de 1/6 din imobil către reclamantă.

În opinia recurentului, având în vedere că până la data de 14 srptembrie 2001, când a fost emisă dispoziția nr. 91/2001, reclamanta nu formulase notificare, în mod corect primăria a restituit imobilul către persoanele îndreptățite care au formulat notificare. Cum nulitatea unui act administrativ se raportează la momentul condițiilor existente la data emiterii actului și nicio dispoziție legală nu a fost încălcată de entitatea emitentă, cererea de constatare a nulității dispoziției nu este întemeiată. Prin cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se constate că îi revine cota de 1/6 din imobil în contradictoriu cu K.M.N., M.M.R., M.M.R.E., M.D.M.Ș., M.A.A. și SC U. SA și să se dispună ieșirea din indiviziune, prin atribuirea în natură sau prin obligarea pârâtului K.M.N.

la sultă. Prin cel de-al treilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu K.M.N. și SC U. SA, reclamanta a solicitat ca imobilul să fie atribuit în natură către acești pârâți, cu obligarea pârâtului K.M.N. la plata sultei către reclamantă și salvarea contractului de vânzare cumpărare încheiat între K.M.N. și SC U. SA sau desființarea parțială pentru cota reclamantei de 1/6, cu efect retroactiv, a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002 încheiat între K.M.N. și SC U. SA în situația în care se îndeplinește condiția rezolutorie. Cererea de constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare nr. XX/2002, a fost respinsă de prima instanță, iar împotriva soluției nu s-a declarat apel.

A susținut recurentul-pârât că cererea de ieșire din indiviziune formulată în contradictoriu cu el, de obligare la plata sultei, astfel cum a fost formulată, se impunea a fi respinsă, ca inadmisibilă, deoarece ieșirea din indiviziune și obligarea la sultă pot fi cerute numai în contradictoriu cu părțile care au calitate de coindivizar al imobilului or, întregul imobil este în proprietatea SC U. SA. Deși instanța a fost investită cu o cerere de ieșire din indiviziune, față de modul cum această cerere a fost formulată și de autoritatea de lucru judecat a soluțiilor date unor capete de cerere, imobilul asupra căruia se solicită partajul nu se află în stare de indiviziune, astfel că nu se poate dispune ieșirea din indiviziune asupra unui imobil aflat în proprietatea exclusivă a unui terț; pentru identitate de rațiune, nu pot fi aplicabile regulile partajului și nu se poate dispune obligarea la sultă.

A susținut, de asemenea, recurentul-pârât că astfel cum a fost motivată, hotărârea instanței de apel soluția are o natură hibridă și contradictorie deoarece instanța a admis că nu există stare de indiviziune, dar a aplicat dispozițiile specifice ieșirii din indiviziune. În acest mod, instanța de apel a soluționat o acțiune în răspundere civilă delictuală, cu care nu a fost investită, motivând, în drept, soluția pe normele care reglementează partajul, astfel că au fost încălcate dispozițiilor art. 129 și art. 673 C. proc. civ. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 167 și 261 pct. 2 și 5 C. proc. civ., deoarece a solicitat în fața instanței de apel administrarea de probe pe aspectul valorii cotei de 1/6 din imobil, probe concludente pentru ipoteza admiterii apelului declarat de reclamantă și care sprijineau întâmpinarea la apel.

Instanța de apel a respins probele considerându-le neconcludente, reținând că instanța de fond s-a raportat la prețul din actul de vânzare, dar, admițând apelul reclamantei, a valorificat un raport de expertiză prin care s-a stabilit o valoare care, în opinia recurentului-pârât, nu corespunde realității, încălcându-i în acest fel dreptul la apărare cu privire la un aspect esențial dedus judecății, respectiv valoarea cotei de 1/6 din dreptul de proprietate pretins de reclamantă. A mai susținut recurentul-pârât că raportul de expertiză realizat la judecata în primă instanță nu putea fi omologat, deoarece nu reține corect zona unde este situat imobilul, iar acesta nu este identificat în mod corect în ceea ce privește suprafața și destinația.

Pe de altă parte, din probele existente la dosar rezultă că imobilul s-a aflat în stare de ruină, fiind refăcut din fondurile SC U. SA; în aceste condiții, instanța, aplicând regulile partajului, ar fi trebuit să țină seama și de dispozițiile art. 673 5 alin. (1) C. proc. civ. privind creanțele terților și să dispună refacerea raportului de expertiză, stabilind care este valoarea cotei pretinse de reclamantă, prin raportare la bunul redobândit de pe urma autorului său, iar nu a unui bun grevat de creanța SC U. SA, care l-a reconstruit. În opinia recurentului-pârât, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu se poate raporta la valoarea din contractul de vânzare-cumpărare, cu motivarea că este posibil ca aceasta să nu reflecte valoarea de piață, având în vedere dovezile existente la dosar astfel că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu în