ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3213/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3213/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă din 04 decembrie 2002 introdusă la Tribunalul Municipiului

București, reclamanta G.A.R., reprezentată de mandatarul D.M., a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, S.R. și A.M. solicitând obligarea

acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul evaluat provizoriu

la suma de 7 miliarde lei compus din teren în suprafață de 213,19 mp și

construcția C (fostul corp B) având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în

București, sectorul 2, strada M.E. (fosta stradă R.) nr. 99 - 101.

Motivând

acțiunea, reclamanta a susținut că imobilul a constituit coproprietatea

părinților săi M.M. și E., fratelui său M.A.G. și numitei M.A.R. și a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele tatălui său M.M., apartamentul

nr. 1 fiind vândut de SC "A." SA pârâtei S.R. la data de 25 noiembrie

1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de SC "A." SA pârâtei A.M. la

data de 16 ianuarie 1998, iar construcția din corpurile A și C din imobil,

împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei și

moștenitoarei M.N. prin hotărâri judecătorești și dispoziția Primarului general

al municipiului București.

A

mai susținut reclamanta că are drepturi exclusive asupra părții revendicate din

imobil în calitatea sa de unică moștenitoare a părinților săi și ca urmare a

convenției intervenite în anul 2001 între ea și M.N., moștenitoare în calitate

de soție supraviețuitoare a fratelui reclamantei M.A.G.

Cu

privire la titlul statului, reclamanta a susținut că nu este valabil pentru că

a fost dobândit în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicție cu

legislația României de la acea dată și cu prevederile art. 17 alin. (2) din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și pentru că naționalizarea s-a

făcut doar pe numele unuia dintre proprietarii coindivizari ai imobilului.

Cu

referire la titlurile pârâtelor persoane fizice cumpărătoare ale celor două

apartamente componente ale corpului B revendicat, aceeași reclamantă a arătat

că provin de la un non dominus, deoarece SC"A." SA nu era titular al

dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute.

Concluzionând,

reclamanta a pretins că titlul său este mai vechi și mai bine caracterizat,

cerând instanței să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâți și să

hotărască în sensul solicitat prin petitul acțiunii.

Ulterior,

reclamanta a completat motivarea acțiunii, susținând că lipsa de valabilitate a

titlului statului derivă și din faptul că imobilul a fost naționalizat de la

autorul său M.M., persoană exceptată de la naționalizare potrivit art. II din

Decretul nr. 92/1950, întrucât avea profesia de avocat.

În

drept s-au invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. proc. civ.

Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 578 din 12

septembrie 2003, prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea dedusă judecății

sale.

Apelul

declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 48 A

din 18 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru

conflicte și litigii de muncă.

Pentru

a hotărî astfel, instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19 septembrie

2001 intervenită între reclamantă și M.N., concluzionând că aceasta nu are

semnificația dată de reclamantă de act de partaj voluntar și nici nu transmite

reclamantei calitatea de moștenitoare la succesiunea lui M.M., la care aceasta

a renunțat, astfel încât asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor

și retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoștenitoare cu un drept de

1/4 alături de M.N., al cărei drept este de 3/4.

Ca

urmare, s-a statuat că acțiunea în revendicare a fost introdusă inadmisibil de

către una dintre coindivizare (reclamanta), având un drept de ¼ din

imobil, și nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat

regula umanității coindivizarilor.

Prin

Decizia civilă nr. 7436 din 25 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul

nr. 30726/2/2005 s-a admis recursul declarat de reclamanta G.A.R. împotriva

Deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.

S-a

casat decizia atacată, precum și Sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie

2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și s-a trimis

cauza spre rejudecare în primă instanță, la Tribunalul București.

În

raport cu natura pricinii (revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun),

cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu dispozițiile

coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., Înalta Curte s-a declarat competentă material a judeca recursul

reclamantei, reținând următoarele:

Soluțiile

date cauzei și susținerile din recurs au avut ca temei interpretarea convenției

intervenită între G.A.R. și M.N. prin acte sub semnături private legalizate

notarial la 19 septembrie 2001, aflate la dosarul de primă instanță, din al

căror conținut s-a constat că rezultă:

-

G.A.R. a renunțat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului

aferent din imobilul situat în București, str. M.E. (fostă R.) nr. 99 - 107,

fostă proprietate a fratelui său M.A.G.;

-

M.N. a renunțat la orice alte cote părți ce i-ar putea reveni de pe urma

defunctului M.A.G., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta

convenție de către G.A.R. asupra altor bunuri din succesiunea aceluiași

defunct.

Instanța

supremă a arătat că înțelesul noțiunii de partaj (împărțeală), indiferent că

este voluntar sau judiciar, este acela de operațiune în sensul că bunurile

stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor

respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Obiect

al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile

reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moștenitorilor.

Pentru

validitatea împărțelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să fie

îndeplinite condițiile cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toți coindivizarii

să fie prezenți, să aibă capacitate de exercițiu deplină și să fie de acord cu

realizarea împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.

Dacă

aceste condiții sunt îndeplinite, ceea ce s-a constat că este cazul în speță,

împărțeala se poate realiza "fără îndeplinirea vreunei formalități"

(art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a

fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.).

Ca

urmare, existența înțelegerii de împărțeală trebuie să fie neîndoielnică, ea

neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moștenitori.

Cu

alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți

termeni utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație juridică echivocă,

ci scopul urmărit prin convenție, anume acela de a pune capăt, total sau

parțial, stării de indiviziune existentă între copartajanți.

În

concret, termenii de "renunțare la orice drept" asupra unora dintre

bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de G.A.R. și M.N.,

au avut ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M.N.

revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a aflat în

patrimoniul defunctului M.A.G., delimitat de restul construcției, asupra căruia

M.N. a recunoscut dreptul coparticipantei G.A.R.

S-a

reținut astfel ca fiind neîndoielnic faptul că M.N., ca efect al voinței sale

vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept

asupra imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare introdusă de

G.A.R.

Așadar,

Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanțele au statuat că imobilul în

litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale soluțiile date cauzei

pe cale, de excepție cu consecința refuzului de a cerceta fondul pricinii.

În

raport cu acestea și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5) coroborate

cu art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile

date în cauză și a trimis pricina spre rejudecare în primă instanță la

Tribunalul București.

Cauza

a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Secției a III-a civilă a

Tribunalului București, sub nr. 12040/3/2007, instanță în fața căreia, pârâta

S.H.R.M.D. a depus la dosar hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile

anterioare, ca urmare a cererilor introduse de reclamanta G.A.R., având ca

obiect revendicare imobiliară: Sentința civilă nr. 96 din 4 februarie 2000,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, Decizia nr. 449 din

18 septembrie 2000, pronunțată de Secția a IV-a civilă a Curții de Apel

București, Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, cerere înregistrată la SC A. SA sub nr. 10881 din 23 august 2006,

formulată de reclamantă, cerere înregistrată la SC A. SA sub nr. 13295 din 1

noiembrie 1997, formulată de numita M.N.

În

ședința publică de la 12 octombrie 2007, tribunalul a pus în discuție

necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea imobilului

revendicat în prezentul litigiu, părțile fiind de acord cu efectuarea unei

astfel de expertize.

Raportul

de expertiză specialitatea construcții a fost efectuat în cauză de expertul

B.M., fiind depus la dosar la data de 7 februarie 2008.

Reclamanta

a mai depus la dosar, în susținerea cererii, copie de pe adresa nr. 694079/434

din 18 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului București, conținând istoricul de

adresă poștală pentru imobilul în litigiu, încheiere nr. 170028 din 3 martie

2008, extras de carte funciară nr. 78648, plan de situație, plan de amplasament

și de limitare a imobilului scara 1:500.

În

ședința publică de la 16 mai 2008, tribunalul, la cererea pârâtelor persoane

fizice, a pus în discuție excepțiile invocate cu ocazia primei judecăți,

finalizată prin Sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, hotărâre care a

fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare în primă instanță Tribunalului

București. Astfel, s-au avut în vedere excepțiile autorității de lucru judecat,

a inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes, iar în raport de probele

administrate în acest ciclu procesual, pârâtul Municipiul București prin

Primarul General a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

tribunalul rămânând în pronunțare la acel termen de judecată, atât asupra

excepțiilor invocate, cât și asupra fondului cererii în revendicare.

Ulterior,

prin încheierea pronunțată la data de 23 mai 2008, în temeiul art. 151 C. proc.

civ., cauza a fost repusă pe rol pentru completarea probatoriilor în cauză,

pentru considerentele detaliat menționate în încheierea de ședință de la acea

dată.

Astfel,

față de concluziile expertizei specialitatea construcții și în raport de actele

existente în dosar, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice.

Totodată,

la solicitarea tribunalului, reclamanta a mai depus la dosar următoarele

înscrisuri, în copie certificată: Dispoziția nr. 2621 din 5 decembrie 1998,

emisă de Primarul General al Municipiului București, procesul-verbal de predare

primire nr. 25580 din 11 februarie 2002, Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie

2001, emisă de Primarul General al Municipiului București, Convenție încheiată

sub semnătură legalizată nr. 4494/2001, plan de amplasament și delimitare a

imobilului în litigiu scara 1:500, declarație dată sub semnătură legalizată cu

numărul 4493 din 19 septembrie 2001, Sentința civilă nr. 2899 din 19 martie

1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Pe

parcursul judecării cauzei, respectiv la data de 20 decembrie 2008, reclamanta

G.A.R. a decedat, așa cum rezultă din certificatul de deces aflat la dosar.

S-a

solicitat continuarea judecării cauzei, de către moștenitorii reclamantei, în

calitate de reclamanți, de către G.A.A. și M.F.A., depunând în dovedirea

calității procesuale active, certificatul de moștenitor nr. 8 din 1 aprilie

2010.

Raportul

de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie a fost întocmit în

cauză de expertul N.A. și depus la dosar la data de 10 septembrie 2010.

Tot

pe parcursul judecării cauzei a decedat și reclamantul G.A.A., solicitându-se

continuarea judecății și de către moștenitorii acestuia, G.E.D. și G.D.G.,

justificându-și calitatea cu certificatul de moștenitor nr. 23 din 22 iunie

2010.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 621 din 8 aprilie

2011 a respins excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității

acțiunii și a lipsei de interes a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General, cu sediul în

București, str. Splaiul Independenței nr. 291 - 293, sector 6;a respins

acțiunea formulată de reclamanții M.F.A., G.E.D. și G.D.G. în contradictoriu cu

acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanții M.F.A., G.E.D.

și G.D.G. în contradictoriu cu pârâtele A.M. și S.H.R.M.D., ca neîntemeiată; a

obligat reclamanții către pârâtele persoane fizice la plata sumei de 600 lei

cheltuieli de judecată.

În

considerentele sentinței s-a reținut în raport de disp. art. 315 C. proc. civ.,

că procesul se află în stadiul procesual al rejudecării și că prin hotărârea

pronunțată de instanța de control judiciar în faza recursului, s-a lămurit

problema legitimării procesuale active, a reclamantei, în formularea prezentei

acțiuni în revendicare.

În

primul ciclu procesual cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, ca

urmare a faptului că a fost introdusă doar de una dintre coindivizarele

imobilului (reclamanta) având un drept de ¼ din imobil, care, nefiind

titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula unanimității

coindivizarilor. Prin urmare, nu s-a contestat întru totul calitatea procesuală

activă a reclamantei, ci doar faptul că aceasta nu avea un drept exclusiv

asupra imobilului revendicat, chestiune care a fost înlăturată de instanța de

recurs, reținându-se că celălalt coindivizar, respectiv M.N. nu mai pretinde

nici un drept asupra imobilului ce face obiectul acțiunii în revendicare,

introdusă doar de reclamanta G.A.R.

În

privința excepției autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 96 din 4

februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

Dosarul nr. 6256/1999, tribunalul a reținut că nu poate fi primită în prezenta

cauză având în vedere, faptul că efectul autorității de lucru judecat a unei

hotărâri, nu presupune exclusivitatea unei astfel de hotărâri, fiind necesar a

fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. Însă, o hotărâre

judecătorească se bucură și de prezumția puterii de lucru judecat, care

presupune obligativitatea hotărârii, fără a fi necesar a fi îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., ci reprezintă doar un mijloc de probă

de natură să demonstreze o anumită problemă, în legătură cu raporturile

juridice dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin

hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei G.A.R., fiind respinsă

acțiunea formulată de reclamantă pentru lipsa calității procesuale active și,

totodată, au fost admise cererile de intervenție formulate de intervenientele

A.M. și S.R. (pârâtele persoane fizice din prezenta cauză), și s-a constatat că

intervenienta S.R. este proprietara apartamentului nr. 1, situat în imobilul

din București, str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 01168 din 25 noiembrie 1996, iar intervenienta A.M. este

proprietara apartamentului nr. 2, din același imobil, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 02378 din 16 ianuarie 1997.

Pârâtele

persoane fizice din prezenta cauză, au invocat autoritatea de lucru judecat a

acestei hotărâri pentru faptul că s-a constatat în mod definitiv și irevocabil

calitatea de proprietar a acestora, considerând că nu se mai poate pune în

discuție un drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Tribunalul

a observat că prin modul de fundamentare a excepției autorității de lucru

judecat, pârâtele invocă, în realitate, prezumția puterii de lucru judecat a

hotărârii judecătorești reținute mai sus, dat fiind că, în această sentință nu

s-a soluționat fondul cauzei, ci acțiunea reclamantei a fost respinsă ca urmare

a excepției lipsei calității procesuale active, iar cererile de intervenție

formulate de S.R. și A.R. au fost admise ca o consecință a soluției date în

privința cererii principale, instanța reținând că cererile au fost fondate, și

că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele apartamentelor nr. 1

și 2 din imobil, prin actele autentificate de vânzare-cumpărare.

Prin

urmare, tribunalul a apreciat că în acea cauză nu s-a procedat efectiv la o

soluționare în fond a cererii în revendicare, și nu s-a pronunțat o hotărâre

care să determine efectul autorității de lucru judecat, excepție procesuală

care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua

judecată, constatarea calității de proprietar a celor două interveniente având,

în opinia instanței, efectul unei prezumții, ca manifestare procesuală,

reprezentând efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv probleme de drept

intrate sub această putere.

Referitor

la excepția inadmisibilității cererii reclamantei, argumentată de pârâte pe

disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu disp. art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 (în vigoare încă la acea dată - 16 mai 2008, când au fost

puse în discuție excepțiile) și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și pe faptul că,

prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare

a unui recurs în interesul legii, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 constituie o

lege specială, fiind inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după

intrarea în vigoare a acestei legi, de persoanele care au utilizat procedura

prevăzută de legea specială, tribunalul a respins-o.

Tribunalul

a constatat că, într-adevăr, acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, art.

480-481 C. civ., și că a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, modificată și completată, lege specială de reparații.

Totodată,

așa cum rezultă din probele administrate în cauză, s-a formulat și notificare

în baza Legii nr. 10/2001, de către M.N. și reclamanta G.A.R., înregistrată sub

nr. 1873/2001, soluționată prin Dispoziția Primarului General nr. 204 din 13

decembrie 2001, doar pentru terenul în suprafață de 1057,81 mp, situat în str.

M.E. nr. 99 - 101, sector 2, fiind restituit astfel: suprafața de 400 mp,

reprezentând teren aferent construcției A (restituit prin Sentința civilă nr.

2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte în

proprietatea numitei M.N., și suprafața de 657,81 mp reprezentând teren aferent

construcției B - actual C - (restituit prin Sentința civilă nr. 960 din 20

ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte, reclamantei G.A.

Așadar,

prin notificare nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru apartamentele

în litigiu, deținute de pârâtele persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995,

reclamanta G.A.R. înțelegând să formuleze doar acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun, considerând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu

valabil.

Cu

toate acestea, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în

interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C.

proc. civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Astfel,

consecventă principiului conform căruia nu există posibilitatea de a se opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării și anume, Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul

"specialia generalibus derogant", instanța supremă nu exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

chiar în condițiile existenței legii speciale, ci statuează necesitatea analizării

cauzei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei

acțiuni.

În

privința excepției lipsei de interes, care a fost argumentată strict pe faptul

că reclamanta a beneficiat de restituirea unor corpuri de clădire de la adresa

unde se află imobilul revendicat, corpuri de clădire care au fost ulterior

renumerotate, reclamanta neprecizându-și acțiunea, tribunalul a apreciat că are

legătură evidentă cu fondul cererii și că soluționarea excepției presupune

analizarea situației juridice a imobilului revendicat, istoricul de adrese

poștale, de numerotare a corpurilor de construcție, conform actelor depuse în

acest stagiu procesual, precum și a rapoartelor de expertiză efectuate.

Astfel,

tribunalul a reținut că în procesul-verbal nr. 9538/1940 întocmit de Comisiunea

pentru înființarea Cărților Funciare în București, la imobilul în litigiu, la

adresa situată în fosta str. R. nr. 99 - 101, se menționa compunerea imobilului

din teren în suprafață de 1271 mp și trei corpuri de casă, având: I corp

alcătuit din parter, cu un apartament de 3 camere, antreu, baie, bucătărie,

pivniță, cameră servitori, wc; II corp cu parter și etaj, alcătuind două

apartamente, primul cu două camere la parter și două camere mici la etaj, iar

al doilea cu două camere, antreu, hol, baie, bucătărie, wc, două camere

servitori, spălătorie și patru pivnițe; III corp având subsol, parter și etaj,

formând un singur apartament, compus din: la subsol trei camere servitori,

garaj, pivniță, cameră calorifer, sală și wc, la parter: vestibul, birou, hol,

sufragerie, bucătărie, cămară, wc, la etaj: trei dormitoare, hol, baie, debara

și la pod o cameră servitori.

Prin

urmare, se poate observa cu ușurință, din descrierea detaliată a compunerii

celor trei corpuri de construcție, că două corpuri de construcție aveau un

singur apartament și că doar unul dintre ele, avea două apartamente, la

momentul înscrierii în cărțile funciare provizorii, corpurile fiind numerotate

cu cifre romane, pentru ca ulterior, după preluarea imobilului de către stat,

corpurile de construcție să fie identificate prin literele A, B, C.

Și

după identificarea corpurilor cu litere, acestea au primit diverse

renumerotări, aspect însă lipsit de relevanță în cauză, tribunalul procedând la

administrarea de probe pentru identificarea întregului teren situat în str.

M.E. nr. 99 - 101 și a celor trei corpuri de construcție, în conformitate cu

actele de proprietate deținute de autorii reclamantei, cu descrierea

evidențiată în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, aspecte avute

în vedere și coroborate de experți, la efectuarea celor două expertize în

cauză, ținând cont de faptul că o parte din teren și două corpuri de

construcție au fost restituite anterior formulării acestei cereri.

Astfel,

prin Sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă

acțiunea formulată de numita M.N. (cealaltă comoștenitoare a foștilor

proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a

constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului, a imobilului

situat în București, str. M.E. nr. 99 - 101, corpul A, dispunându-se obligarea

pârâtelor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul corp A,

compus din 4 camere și dependințe, așa cum a fost revendicat de reclamantă, și

identificat prin cerere, corespunzător corpului I de construcție.

Prin

Sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă (filele 49, 50 din

primul dosar de fond), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta G.A.R.,

au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în str. M.E. nr. 99 - 101 (fostă str. R.), compus din corpul II (B) -

parter și etaj.

Această

hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin emiterea Dispoziției nr.

2621 din 5 decembrie 1998 a Primarului General al Municipiului București, prin

care s-a restituit în natură imobilul evidențiat mai sus.

Însă,

pentru determinarea exactă a părții din imobil restituită prin hotărârile

menționate mai sus, atât din punct de vedere al compunerii construcțiilor, cât

și al suprafețelor de teren, tribunalul a avut în vedere Dispoziția Primarului

General nr. 204 din 13 decembrie 2001, prin care a fost soluționată notificarea

formulată de M.N. și reclamanta G.A.R., emisă în baza Legii nr. 10/2001 și

înregistrată sub nr. 1873/2001, prin care terenul în suprafață de 1057,81 mp,

situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, s-a restituit astfel: suprafața de

400 mp, reprezentând teren aferent construcției A (restituit prin Sentința

civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și

curte în proprietatea numitei M.N., și suprafața de 657,81 mp reprezentând

teren aferent construcției B - actual C - (restituit prin Sentința civilă nr.

960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București) și curte,

reclamantei G.A.R., cu respectarea dreptului de servitute, pentru ceilalți

proprietari.

Raportul

de expertiză topografică efectuat în cauză, care a răspuns la obiectivul de

identificare și măsurare a întregului teren situat la adresa din str. M.E. nr.

99 - 101, a concluzionat că terenul are suprafața totală de 1300 mp și deși

prin Dispoziția nr. 204/2001 s-a restituit terenul de 400 mp în urma

identificării și individualizării a rezultat o suprafață de 450 mp, respectiv

terenul în suprafață de 657,81 mp, în urma identificării și individualizării a

rezultat o suprafață de 720 mp

În

raport de actuala numerotare, expertul a arătat că s-a restituit corpul A de

construcție (corespunzător corpului I), corpul C de construcție (corespunzător

corpului III), iar pârâtele persoane fizice, ocupă corpul B de construcție

(corespunzător corpului II singurul care avea două apartamente), construcție în

privința căreia până în prezent nu s-a pronunțat vreo hotărâre sau o dispoziție

administrativă de restituire în favoarea reclamantei sau a numitei M.N.

Este

adevărat că, reclamanta a arătat că revendică apartamentele ocupate de pârâtele

persoane fizice situate la data introducerii acțiunii - 4 decembrie 2002, în

corpul C (fost corp B) și că pe parcursul judecării cauzei nu s-a clarificat

acest aspect referitor la numerotarea corpului de construcție, dar, tribunalul

apreciază că esențial în identificarea apartamentelor revendicate sunt cele

două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

arătate de reclamantă în acțiune, contracte în care nu se arată în mod expres

faptul că apartamentele ar fi situate în corpurile B sau C; dar, din modul în

care sunt descrise cele două apartamente sub aspectul configurației, tribunalul

a reținut că acestea corespund aproximativ descrierii din procesul-verbal de

înscriere în cartea funciară, fiind de notorietate faptul că după naționalizare,

imobilele au fost închiriate cu modificări față de compunerea stabilită de

proprietarul de la care s-a preluat imobilul.

Expertul

topograf a arătat că în prezent apartamentele cumpărate de cele două pârâte

sunt situate în corpul B de construcție, că acestea nu au fost restituite

moștenitorilor foștilor proprietari, așa încât reclamanta justifică un evident

interes în formularea acțiunii în revendicare, împrejurarea că nu a precizat

acțiunea ca urmare a renumerotării corpurilor de construcție, neconstituind un

motiv legal pentru a se putea reține ca întemeiată această excepție, atâta timp

cât a solicitat restituirea apartamentelor vândute prin cele două contracte de

vânzare-cumpărare.

Este

adevărat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să lase în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 213,19 mp și construcție, însă,

tribunalul a avut în vedere tot concluziile raportului de expertiză

topografică, prin care s-a stabilit faptul că, prin Dispoziția nr. 204/2001,

s-a restituit întregul teren situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, că

Municipiul București nu mai deține nici o suprafață de teren în proprietate la

această adresă, iar corpul B, care face obiectul litigiului, ocupă o suprafață

de teren de doar 130 mp, și prin urmare, nu a fost restituită doar suprafața

situată efectiv sub construcție.

Față

de cele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei de interes, iar față de

împrejurarea că pârâtul Municipiul București nu mai deține în proprietate nici

o porțiune din terenul situat la adresa în litigiu, nemaifiind deci posesor și

nici proprietar, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestuia și s-a respins ca atare acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București.

În

privința, acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele

persoane fizice, deși acțiunea în revendicare pe dreptul comun a fost introdusă

la 4 decembrie 2002, tribunalul a apreciat că la soluționarea prezentei cauze,

se impune a se avea în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și care

determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.

În

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din

legea fundamentală.

În

raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care s-a

pus era dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o

eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale

legii speciale.

În

acest context, tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza

acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate

invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile

jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care

impun verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe

legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței

în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă.

S-a

constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei

îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, era

necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.

Dreptul

de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu

este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din

jurisprudența Curții Europene fiind acela că "speranța de a vedea

renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (în acest sens

fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În

același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel

interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun

trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o

diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar

fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță

legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau

pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28

septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei

din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții

contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie

proprietățile confiscate în 1973 și 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre

condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire,

Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la

"bunuri existente" și că aceștia acționau numai ca solicitanți,

sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra

"că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea

prejudiciului".

Este

adevărat, pe de altă parte, că pentru a reține existența unui bun în sensul

Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenția

și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că

persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că "nu este

vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului

drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor

vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".

Împrejurarea

că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile legale mai sus-menționate

nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept

asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare după ratificarea României a

Primului Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

situație în care Curtea a constatat că reclamantele s-ar putea prevala de un

bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că

întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului

preluat abuziv.

Această

situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea

cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia

acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea

deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă

calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau

în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum

este și cazul de față) ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de

restituire.

Acest

aspect era reglementat expres și de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform

căruia "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o

exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi." (s.n.).

De

altfel, așa cum se prevede expres de art. 480 C. civ. invocat de reclamante ca

temei al acțiunii lor, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și

absolut, care trebuie exercitat "în limitele determinate de lege".

În

acest sens, tribunalul a observat că reclamanta a formulat o primă cerere în

revendicare a corpului ocupat de cele două pârâte persoane fizice, înregistrată

la data de 21 aprilie 1998, cerere care a fost soluționată prin Sentința civilă

nr. 96 din 4 februarie 2000 de Tribunalul București, dar care a fost respinsă

pentru lipsa calității procesuale active, reclamanta nefăcând dovada dezbaterii

succesiunii defunctului M.M., pentru a dovedi calitatea sa de moștenitoare, și

nici nu a făcut dovada că este moștenitoarea fratelui ei, M.A.G., pentru a

putea formula singură acțiunea în revendicare.

Apelul

declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat, prin Decizia

civilă nr. 449 din 14 septembrie 2000 a Curții de Apel București și, de

asemenea, prin Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție s-a

constatat nulitatea recursului, întrucât reclamanta nu a depus motive de

casare, astfel că sentința pronunțată în prima cerere în revendicare, a rămas

irevocabilă.

În

acea cauză, au formulat cerere de intervenție A.M. și S.R., reclamanta

precizându-și acțiunea, solicitând anularea celor două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, dar acțiunea a fost

respinsă în întregul ei, astfel cum a fost completată, ca urmare a admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin

urmare, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 96 din 4 februarie

2000, prin care s-a respins acțiunea completată formulată de reclamanta G.A.R.,

s-a avut în vedere atât capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cât

și cererea de anularea a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza

Legii nr. 112/1995.

Prin

aceeași hotărâre, așa cum s-a mai reținut, s-a dat câștig de cauză celor două

interveniente, cererile de intervenție fiind admise ca fondate, tribunalul

reținând că intervenientele au făcut dovada că sunt proprietarele celor două

apartamente.

Reclamanta,

deși a avut la dispoziție căile de atac prevăzute de lege pentru a dovedi

calitatea sa procesuală activă, față de modul de soluționare a cererilor de

revendicare și anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, căi de atac pe care

le-a și exercitat, nu a înțeles să exercite drepturile procesuale în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acel moment, nemotivând nici

apelul și nici recursul și neadministrând probele care au lipsit la

soluționarea cererii în primă instanță.

Tribunalul

a observat că reclamanta a înțeles să formuleze o nouă cerere în revendicare,

cerere care face obiectul prezentei cauze, care în primul ciclu procesual a

fost respinsă aproximativ pentru aceleași considerente care au fost avute în

vedere la pronunțarea Sentinței civile nr. 96/2000.

Este

adevărat că prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut că doar reclamanta

G.A.R. are calitatea de titular a dreptului de proprietate asupra întregului

imobil revendicat, și că acesta nu constituie o proprietate coindiviză, însă,

tribunalul a prezentat istoricul soluțiilor pronunțate, în evidențierea

circumstanțelor concrete ale prezentei cauze, din care rezultă că cele care pot

invoca existența unui bun în înțelesul art. 1 din Protocolul I Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, sunt pârâtele din prezenta cauză, care dețin o

hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, de recunoaștere și

consolidare de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra

celor două apartamente în litigiu, drept pe care astfel l-au câștigat, vânzarea

bunurilor realizându-se anterior formulării primei cereri de revendicare și de

anulare a celor două contracte, înregistrată la 21 aprilie 1998.

Chiar

dacă prin două hotărâri judecătorești s-au restituit celelalte două corpuri de

construcție, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, tribunalul

consideră că nu se poate vorbi de existența unui bun în favoarea reclamantei

(și pe cale de consecință, în favoarea moștenitorilor acesteia), întrucât acțiunile

în revendicare soluționate prin sentințele civile nr. 2899/1997 și 960/1998, au

avut ca obiect corpurile de construcție arătate mai sus în mod individual, au

fost formulate în mod distinct de către G.A.R. și M.N., prima invocând ca autor

pe tatăl său M.M., iar a doua, invocând ca autor pe M.A.G., hotărârile

restituind în mod deosebit corpurile de construcție așa cum au fost

revendicate.

Nici

reclamanta și nici numita M.N., nu au înțeles să revendice imobilul situat la

adresa M.E. nr. 99 - 101, cu compunerea menționată în procesul-verbal de

înscriere în cartea funciară, în care imobilul este privit ca un tot unitar,

alcătuit din teren și trei corpuri de construcție, ci au revendicat corpurile

de construcție în mod distinct, tocmai ca urmare a faptului că persoana

menționată ca proprietar în procesul-verbal, M.M., a donat separat un corp de

construcție către fiul său M.A.G., așa cum rezultă din cererea formulată de

M.N., iar din cererea formulată de G.A.R., a rezultat că la data naționalizării

erau trei proprietari la adresa în litigiu, arătând că în anul 1944, tatăl său

i-a donat corpul II de construcție (situat în fundul curții imobilului din str.

M.E. nr. 99 - 101 așa cum a menționat expres reclamanta).

Prin

urmare, se poate constata că acțiunile în revendicare anterioare au fost

formulate după cum au fost deținute corpurile de construcție anterior

naționalizării, respectiv după titlul cu care bunul se afla în patrimoniul

persoanelor care au formulat acțiunile, pretinzând drepturi proprii asupra

construcțiilor, privite individual, prezenta cerere, vizând corpul de

construcție care a rămas în patrimoniul autorului M.M., după ce a încheiat cele

două acte de donație către reclamanta G.A.R. și către fratele ei, M.A.G..

Așa

fiind, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun în sensul convenției,

atâta timp cât pentru imobilul care face strict obiectul acestui litigiu, nu

deține o hotărâre judecătorească anterioară, sau o dispoziție de restituire, ci

pârâtele sunt cele care dețin o hotărâre judecătorească anterioară, din care

rezultă că li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Astfel, situația

litigioasă dintre părți a fost deja analizată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, care nu poate fi lipsită de efectele sale juridice, respectiv

de puterea lucrului judecat, fără a se mai putea dispune asupra dreptului de

proprietate câștigat de către pârâte prin această hotărâre.

Tribunalul

a avut în vedere și Cauza Maria A. contra României, care a pornit de la o

situație de fapt similară cu cea din prezenta cauză, fostul proprietar deținând

hotărâri judecătorești care dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o

parte din bunurile preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta

îndeplinirea condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de

reparație și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de

moștenitor a fostului proprietar.

Îndeplinirea

acestor condiții acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura legilor

interne de reparație, instanța europeană apreciind, însă, că îi este suficient

să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de "bunuri" și

de criteriile deținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

În

cauza invocată, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate

administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului proprietar în mod

definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile

invocate de reclamante, deși toate constatau că naționalizarea întregului

imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea

acelui apartament.

Și

în prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții dețin hotărâri

judecătorești din care rezultă că preluarea de către stat a unora dintre

imobilele ce au aparținut fostului proprietar a fost ilegală, dar nu dețin nici

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de

autoritatea administrativă prin care să le fie recunoscut dreptul de a li se

restitui apartamentele în litigiu deținute de pârâtele A.M. și S.H.R.M.D.

Rezultă

că aceste apartamente nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar fi putut prevala.

În

privința dreptului la o despăgubire se impune a se menționa că îndeplinirea

condițiilor invocate mai sus nu determină automat realizarea acestui drept, ci

trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 referitoare la

formularea unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii și la

termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele M.F.A., G.E.D. și G.D.G.

Prin

Decizia civilă nr. 149/A din 2 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca tardiv

formulat, apelul declarat de apelanții reclamanți G.E.D. și G.D.G. și ca

nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă M.A.F.; a obligat apelantele la

4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata A.M. și la 4.200 lei cheltuieli

de judecată către intimata S.H.R.M.D.

Prin

Decizia civilă nr. 1752 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a I-a civilă a admis recursul declarat de reclamantele G.E.D.

și G.D.G. și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului

declarat împotriva Sentinței civile nr. 621 din 8 aprilie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, menținând dispozițiile din decizia

recurată privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta

M.A.F. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte a reținut că la filele 289 - 290 din Dosarul nr.

12040/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, se află dovezile

de comunicare a Sentinței civile nr. 621 din 08 aprilie 2011 pronunțată în

acest dosar, către reclamantele recurente G.E.D. și G.D.G..

Procesul-verbal

de îndeplinire a procedurii de comunicare privind pe G.D.G. este lovit de

nulitate, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4

C. proc. civ., deoarece cuprinde o adresa greșită, în sensul că la numărul

apartamentului a fost trecut 34, în loc de ap. 31, cum era corect.

Or,

indicarea greșită a numărului apartamentului atrage nulitatea actului

comunicării, în condițiile legii, chiar dacă actul de procedură a fost primit

de cealaltă recurentă, respectiv G.E.D., care are domiciliul la apartamentul 34

de la aceeași adresă.

Nu

prezintă relevanță sub aspectul legalității îndeplinirii procedurii de

comunicare a hotărârii primei instanțe faptul că cele două recurente sunt rude,

că locuiesc în același bloc sau pe același etaj, așa cum a reținut instanța de

apel, deoarece aceste aspecte nu sunt de natură să acopere viciul de procedură

sancționat cu nulitatea, atâta timp cât îndeplinirea procedurii nu poate fi

dedusă din acte sau fapte extrinseci.

Astfel,

dacă adresa din dovada de comunicare era cea corectă, hotărârea putea fi

primită personal chiar de recurenta G.D.G., așa cum actul de procedură ar fi

fost legal îndeplinit în situația în care ar fi primit actul o rudă a

destinatarului, însă mențiunile referitoare la domiciliul celui căruia i s-a

făcut comunicarea trebuiau să fie corecte, inclusiv, în cazul de față, cele

referitoare la numărul apartamentului.

Totodată,

s-a constatat că procesul-verbal de comunicare aflat la dosar fond, privind pe

recurenta G.E.D., nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1

și 2 C. proc. civ., mențiuni prevăzute, de asemenea, sub sancțiunea nulității

exprese, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, în lipsa dovezii

care să ateste data comunicării sentinței primei instanțe, cererea de apel

trebuie considerată în termen.

În

aceste condiții, prin respingerea ca tardiv formulat a apelului lor, s-a

constatat că recurentele G.E.D. și G.D.G. au suferit o vătămare prin aceea că

sentința nu le-a fost comunicată în mod legal, pentru a o putea ataca în

termenul de apel, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Prin

urmare, în mod greșit instanța de apel a admis excepția tardivității apelului

declarat de reclamantele G.E.D. și G.D.G., fără a intra în cercetarea pe fond a

apelului formulat de acestea.

De

aceea, criticile din recurs vizând fondul cauzei nu pot face obiectul analizei

instanței de control judiciar.

Față

de aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5, 312 alin. (5) și

art. 313 C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de reclamantele G.E.D. și

G.D.G., s-a casat în parte decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași

instanțe în vederea judecării pe fond a apelului declarat de aceste reclamante.

S-au

menținut dispozițiile privind soluția de respingere, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamanta M.A.F..

Prin

Decizia civilă nr. 219 A din 26 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelantele-reclamante G.E.D. și G.D.G., împotriva Sentinței

civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. 12040/3/2007, în contradictoriu cu

intimata-reclamantă M.A.F. și cu intimații-pârâți A.M., S.H.R.M.D. și

Municipiul București prin Primarul General.

A

obligat apelanții la 4.400 lei cheltuieli de judecată către A.M. și la 4.400

lei către S.H.R.M.D..

Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Prin

Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001, s-a restituit în natură terenul în

suprafață de 1057,81 mp situat în str. M.E. nr. 99 - 101, sector 2, astfel: 400

mp reprezentând teren aferent construcției corpului A (restituit prin Sentința

civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2) și curte în

proprietatea lui M.N., și suprafața de 657,81 mp reprezentând teren aferent

construcției corp B - actual C - restituit prin Sentința civilă nr. 960 din 20

ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2, și curte, către G.A.R., cu

respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.

Prin

acțiunea principală, reclamanta G.A.R., autoarea apelantelor, a solicitat

obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și liniștită