ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, la data de 15 septembrie 2006, reclamantul G.C.D.

a chemat în judecată pe pârâții M.V. și M.R.M., solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța, urmare comparării titlurilor de proprietate ale părților, să-i

oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

situat în str. P., sector 1, București.

Prin sentința civilă

nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare introdusă de un singur coindivizar,

invocată de pârâți, și, pe cale de consecință, a respins acțiunea în revendicare,

ca inadmisibilă.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 503 A din 25 iunie 2008, a desființat această sentință și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, arătând că reclamantul-apelant a făcut dovada că

în patrimoniul său se regăsește cota de ⅓ din imobilul în litigiu care a aparținut

autoarei sale și că a nu primi acțiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat

de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să i se alăture în această

acțiune, înseamnă a încălca dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe cele ale art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, și, respectiv, pe cele ale art. 21 din Constituția României.

Decizia pronunțată de

instanța de apel a fost infirmată prin decizia nr. 4.442 din 2 aprilie 2009, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin care s-a dispus casarea deciziei civile mai sus menționate și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că instanța de apel trebuia să

dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a

fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină

acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare, hotărârea recurată

nefiind conformă interpretării nuanțate dată de C.E.D.O. regulii unanimității în

cauzele Lupaș și Descariu împotriva României.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, sub nr. 9416/2/2009.

Prin decizia civilă

nr. 262 din 21 aprilie 2010, pronunțată de această instanță, s-a admis apelul formulat

de apelantul-reclamant G.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1718 din 21

decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul

nr. 31013/3/2006, s-a desființat sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, iar împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.V.

și M.R.M., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.

Prin decizia civilă

nr. 1039 din 9 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții M.V. și M.R.M. împotriva deciziei civile nr. 262 A din 21

aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, reținându-se, în esență, că regula unanimității în

materie de revendicare imobiliară consacrată jurisprudențial nu se poate constitui

într-o limită extremă, de natura a-l împiedica pe reclamant să obțină examinarea

temeiniciei acțiunii lui de către instanțe ori într-un obstacol insurmontabil privind

orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

Pe de altă parte, chiar

dacă acțiunea în revendicare este considerată ca excedând actelor pur conservatoare,

nu se poate reține inadmisibilitatea promovării ei de către un singur coproprietar

fără a aduce atingere tocmai caracterului exclusiv și absolut al dreptului de proprietate,

coproprietatea fiind limitată numai în raport cu ceilalți coproprietari nu și în

raporturile cu terții.

S-a concluzionat, că,

în mod corespunzător, instanța de apel a valorificat jurisprudența C.E.D.O., în

sensul că nu s-ar putea impune reclamantului o sarcină disproporționată care constă

în strângerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor proprietari, de natură a

rupe echilibrul dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor

și dreptul reclamantului de acces la un tribunal în sensul art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, în speță, reclamantul

se află în dispută judiciară cu cei care se pretind ei înșiși moștenitori ai autorilor

săi, recunoscuți de instanța de fond ca având vocație la moștenirea rămasă de pe

urma autorilor inițiali ai reclamantului (C.E. și C.M.).

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 28 iunie 2011, sub nr. 31013/3/2006.

Prin încheierea de ședință

din 6 februarie 2012, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru

judecat invocată de pârâți, reținându-se că, în susținerea acestei excepții, pârâții

Mateescu au făcut referire la decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunțată

de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 4308/2004, devenită irevocabilă, prin

care s-a respins acțiunea introdusă de G.L.M. (autoarea reclamantului) pentru lipsa

calității procesuale active, întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra apartamentului din imobilul situat în București, str. P., sector 1.

A arătat tribunalul, că

instanța de control judiciar a respins acțiunea promovată de autoarea reclamantului

fără a soluționa fondul litigiului, ci s-a pronunțat doar asupra unei excepții,

apreciind astfel că nu există identitate între persoana care a formulat cererea

de revendicare și cel care este titularul dreptului în cadrul raportului juridic

dedus judecății câtă vreme nu s-a probat dreptul de proprietate în privința apartamentului

din imobilul situat în str. P., sector 1.

Or, în privința calității

procesuale active, chiar dacă se are în vedere aspectul soluționat prin decizia

civilă mai sus menționată care a fost dată de Curtea de Apel București în cadrul

procesului de revendicare imobiliară, nu se poate considera că subzistă puterea

lucrului judecat și în ipoteza în care partea reclamantă împotriva căreia a fost

invocată această excepție prezintă noi probatorii de natură să pună în evidență

calitatea sa procesuală.

Prin sentința civilă

nr. 1099 din 5 iunie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, a admis cererea de

chemare în judecată și i-a obligat pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie apartamentul situat în București, str. P., sector 1, reținând, în esență,

că autorii reclamantului, C.E. și C.M., au dobândit în proprietate imobilul situat

în str. P., sector 1, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1928

la secția notariat a fostului Tribunal Ilfov și că în cursul anului 1944 acest imobil

a fost parțial distrus, însă, la cererea proprietarilor, a fost eliberată autorizația

din 4 iulie 1945, de construcție, prin care numiții C. erau autorizați să execute

lucrări de reconstruire, dar și de edificare a noii construcții în partea din spate

a imobilului în litigiu.

Imobilul din str. P.,

sector 1 București, a intrat sub incidența Decretului de naționalizare nr. 92/1950,

trecerea în posesia statului realizându-se în baza deciziei nr. 1416 din 22

octombrie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului „I.V.S.”, decizie care completează

listele anexe la decretul prin care s-a dispus măsura naționalizării.

Tribunalul a mai constatat

că prin hotărârea din 16 martie 1998, modificată prin hotărârea din 16 iulie 1998,

ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului

general al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea

numiților V.L., C.P. și G.L.M. a imobilului compus din construcție corp A (subsol,

parter, etaj) și corp B (parter, etaj, plus teren în suprafață de 551 mp) situat

în str. P., sector 1, iar prin procesul-verbal de punere în posesie, datat 20

august 1998, s-a restituit acest imobil (construcție corp A, construcție corp B

și teren în suprafață de 551 mp), mai puțin spațiile și terenul care au fost vândute

de SC H.N. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996.

Acest contract de vânzare-cumpărare

a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de autori pârâților, S.V. și S.V.A.,

în calitate de cumpărători, cu vânzătoarea P.M.B., reprezentată de SC H.N. SA, obiectul

contractului fiind reprezentat de apartamentul al imobilului din str. P., sector

1 și compus din 3 camere și dependințe, având o suprafață utilă de 99,38 mp.

Cu referire la reclamant,

tribunalul a reținut că acesta este unicul moștenitor legal al defunctei G.L.M.,

în calitate de fiu, așa după cum rezultă din conținutul certificatului de moștenitor

din 13 septembrie 2006 emis de Biroul Notarial Public.

Excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului invocată de pârâții M., prin întâmpinare, cu motivarea

că reclamantul nu și-a dovedit calitatea procesuală în privința apartamentului al

imobilului din str. P., sector 1, apartament ce formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 1996, act ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților,

a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Sub acest aspect, tribunalul

a reținut, în raport de înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

al autorilor reclamantului întocmit în anul 1928 și autorizația de construire emisă

în anul 1945, că autorii reclamantului G.C.D. au ridicat așa-zisul etaj X pe care

nu au mai apucat să-l finiseze; că, în realitate, acesta reprezenta etajul Y, întrucât,

deși menționat în autorizație, etajul X nu a mai fost ridicat la clădirea respectivă,

situație care este evidențiată, de altfel, și în actele de preluare a bunului imobil.

Referitor la situația

imobilului, s-a arătat că, în actele de constatare care au fost întocmite la momentul

preluării, s-a făcut mențiune că acesta era finisat la exterior în proporție de

90%, iar în ceea ce privește interiorul, subsolul era finisat în proporție de 40%,

parterul în proporție de 80%, în timp ce etajul Y era finisat 30%, iar restul la

roșu.

Pârâții au arătat în întâmpinare

că prin sentința civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunțată de Judecătoria sector

1 București, autoarei reclamantului i-a fost recunoscut, împreună cu ceilalți coproprietari,

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P., sector 1,

compus din teren în suprafață de 551 mp, și construcție, corpul A subsol, parter,

etaj suprafață construită de 819 mp, și corpul B parter și etaj în suprafață de

60 mp, nu și asupra apartamentului situat la etajul X al imobilului.

În urma cererii de restituire

în natură formulată de autorii reclamantului, prin hotărârea dată de Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995, li s-a restituit acestora întregul imobil, hotărârea

fiind modificată în sensul că s-a restituit în deplină proprietate imobilul compus

din Corp A subsol, parter, etaj și Corp B parter și etaj, nu și apartamentul, etaj

X, iar prin procesul-verbal de punere în posesie datat 20 august 1998 s-a făcut

predarea-primirea conform hotărârilor menționate, mai puțin spațiul și terenul vândut

de SC H.N. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, respectiv apartamentul

de la etajul X.

Tribunalul a înlăturat

aceste susțineri formulate de pârâți ca fiind neîntemeiate, cu motivarea că hotărârea

pronunțată de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și procesele-verbale

de punere în posesie nu puteau să fie decât în concordanță cu prevederile Legii

nr. 112/1995, respectiv, să prevadă restituirea în natură doar a imobilelor care

se aflau în proprietatea statului, ori la momentul întocmirii procesului-verbal

de punere în posesie a autorilor reclamantului, prin acest act a fost restituită

acea parte din imobil ce reprezenta proprietate de stat, neputând fi predat antecesorilor

reclamantului acel apartament care fusese deja înstrăinat în anul 1996 numiților

S., autorii pârâților.

Așa după cum rezultă din

înscrisurile existente la dosar, prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București, a fost modificată în parte decizia civilă

nr. 409/2004, pronunțată de Tribunalul București, ca urmare a admiterii recursului

declarat de recurenții M., astfel că acțiunea introdusă de reclamanta G.L.M. având

ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

1996 a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, reținându-se în considerente

că, după preluarea imobilului în litigiu în noiembrie 1959, statul este cel care

a finalizat lucrările de reconstrucție până în anul 1962, situație în care s-a apreciat

că autorii reclamanților nu puteau să realizeze apartamentul, constructorul acestui

apartament fiind Statul Român.

A reținut tribunalul,

că, deși prin hotărârea irevocabilă menționată s-a reținut această excepție în ceea

ce o privește pe autoarea reclamantului, în cauza de față, prin administrarea de

noi probatorii și anume raportul de expertiză tehnică depus la dosar care concluzionează

în sensul că nu există etajul X al imobilului în partea din față sau în partea din

spate a acestuia, a fost confirmată calitatea procesuală activă a reclamantului

în promovarea prezentei cereri.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți.

Cu privire la titlul de

proprietate prezentat de reclamant, s-a reținut că este reprezentat de un contract

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1928, transcris și opozabil terților, titlu

care nu a fost de altfel contestat, și că prin sentința civilă nr. 4438 din 25

martie 1998, pronunțată de Judecătoria sector 1 București, devenită irevocabilă,

s-a dispus obligarea statului să-i lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în str. P., sector 1, compus din teren în suprafață de 551

mp, și construcții, imobil care anterior, în regimul comunist, fusese preluat de

stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Referitor la titlul de

proprietate invocat de pârâți, s-a reținut că acesta este reprezentat de un contract

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către autorii pârâților,

S.V. și S.V.A., cu vânzătorul Statul Român, reprezentat de Primăria municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA.

Tribunalul a avut în vedere

că, ulterior anului 1989, reclamantul a făcut o serie de demersuri la organele și

instituțiile competente în vederea redobândirii imobilului în litigiu, o astfel

de cerere fiind înregistrată la data de 28 mai 1996 înainte de întocmirea contractului

de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996. Cu toate acestea, apartamentul din cadrul

imobilului situat în str. P., sector 1, a fost vândut către foștii chiriași S. cu

nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, în raport

de jurisprudența C.E.D.O., s-a apreciat că reclamantul deține un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme valabilitatea titlului său de proprietate privitor la acest imobil a

fost confirmată prin pronunțarea de către Judecătoria sector 1 București a sentinței

civile nr. 4438/1998, dată în contradictoriu cu statul, hotărârea fiind irevocabilă.

Având în vedere că titlul

de proprietate invocat de pârâți provine de la Statul Român care a preluat imobilul

în litigiu în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, tribunalul a acordat

preferință titlului de proprietate prezentat de reclamant, întrucât provine de la

adevăratul proprietar, este mai vechi și, totodată, mai bine caracterizat.

În consecință, în baza

art. 480 C. civ., tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale active; a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să-i lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie apartamentul din imobilul situat în București,

str. P., sector 1.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

64 A din 5 martie 2013, a admis apelul formulat de apelanții-pârâți M.R.M. și M.V.;

a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare

în judecată, ca neîntemeiată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat

pe intimatul-reclamant la plata către apelanții-pârâți a sumei de 2.480 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel, reținând următoarele:

Prima critică formulată

de apelanții-pârâți a vizat soluția dată de tribunal excepției lipsei calității

procesuale active a intimatului-reclamant, pe de o parte, prin raportare la decizia

civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, iar

pe de altă parte, pentru lipsa identității între imobilul revendicat de intimatul-reclamant

și cel deținut de apelanți.

Cu referire la primul

aspect, Curtea a reținut că prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca efect al admiterii recursului

declarat de recurenții M.V. și M.R.M., a fost modificată, în parte, decizia civilă

nr. 409 din 21 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în sensul că a fost respinsă, pentru lipsa calității procesuale active, cererea

formulată de G.L.M., având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 4 octombrie 1996, încheiat de S.V. și S.V.A. cu Primăria municipiului București,

având ca obiect apartamentul situat în imobilul din București, str. P., sector 1.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel București a reținut, pe baza probatoriului administrat,

că adevăratul constructor al apartamentului în litigiu a fost Statul Român, astfel

că G.L.M. nu justifică un interes asupra acestui apartament.

În ședința publică de

la 6 februarie 2012, Tribunalul București a respins excepția autorității de lucru

judecat invocată de pârâți, apreciind că, de vreme ce prin decizia civilă nr.

667 din 22 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

cererea ce chemare în judecată formulată de autoarea reclamantului a fost respinsă

în temeiul unei excepții procesuale fără examinarea fondului, iar în litigiul pendinte

au fost administrate noi probatorii, nu mai subzistă puterea de lucru judecat a

hotărârii anterioare.

Curtea nu și-a însușit

acest raționament juridic pe care l-a apreciat ca fiind în contradicție cu instituția

autorității de lucru judecat care nu permite rediscutarea unor aspecte judecate

definitiv și a reținut că autoritatea de lucru judecat nu este condiționată de soluționarea

fondului.

Deși există situații în

care judecata se poate relua atunci când situația de fapt nu mai subzistă (situație

care nu este aplicabilă în speță) sau atunci când anumite lipsuri ale exercițiului

dreptului la acțiune sunt complinite (de ex: dovada calității de reprezentant, timbraj,

efectuarea unor proceduri prealabile sesizării instanței), constatarea prin hotărâre

judecătorească a neîndeplinirii unei condiții de exercițiu a acțiunii civile (cum

este calitatea procesuală), cu consecința admiterii unei excepții peremptorii, se

bucură de puterea de lucru judecat.

Sub acest aspect, s-a

concluzionat că raționamentul tribunalului în sensul că pe baza administrării de

probe noi se poate pronunța o hotărâre contrară deciziei civile nr. 667 din 22

aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, este

greșit.

Cu toate acestea, Curtea

a reținut că în justificarea calității procesuale active intimatul-reclamant se

prevalează de o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv sentința civilă

nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă

definitivă prin respingerea apelului și devenită irevocabilă, prin care Consiliul

General al municipiului București (în calitate de reprezentant al statului) și SC

H.N. SA au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie moștenitorilor

defuncților C.E. și G.L.M. imobilul situat în București, str. P., sector 1.

Această hotărâre este

anterioară deciziei civile nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de

Apel București, și recunoaște calitatea procesuală a autorilor intimatului-reclamant

asupra întregului imobil, în ansamblul său, de vreme ce acțiunea în revendicare

a fost admisă, dar, în planul dreptului intern, se pune în discuție opozabilitatea

efectelor sale în condițiile în care persoanele fizice nu au fost chemate în proces,

iar apartamentul deținut de apelanți era deja înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a reținut, de asemenea,

că statul, care a fost reprezentat de Consiliul general al municipiului București,

este succesorul în drepturi al apelanților-pârâți, precum și dispozițiile art. 492

C. civ., conform cărora există o prezumție de proprietate, cu privire la construcții,

instituită în favoarea proprietarului terenului. Or, Statul Român nu a solicitat,

în procesul de revendicare, să se constate că a dobândit prin faptul construirii

dreptul de proprietate asupra apartamentului deținut de apelanți.

În aceste condiții, Curtea,

văzând și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat

că se impune recunoașterea calității procesuale active a intimatului-reclamant în

realizarea dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce privește criticile

referitoare la identitatea de apartament și analiza probatoriului de către tribunal,

Curtea a reținut că sunt nefondate.

Din declarația martorei

V.A., care locuiește pe același palier cu apartamentul revendicat, aspect necontestat

de către pârâți, rezultă că în contractul său de închiriere figura etajul Y.

Împrejurarea că apartamentele

sunt situate la același nivel, respectiv etajul Y, deasupra hochparterului, rezultă

și din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar M.D.A.

Concluziile expertului

judiciar, care a arătat că apartamentul în litigiu se găsește la etajul Y al imobilului,

etaj care în actele anterioare poartă denumiri diferite, respectiv mezanin sau etaj

intermediar, se coroborează cu înscrisurile de la dosar și cu declarația martorei

V.A.

S-a concluzionat, că,

având în vedere și înscrisurile existente la dosar, și anume, procesul-verbal de

preluare, dar și actul de constatare aflat la Dosarul nr. 31013/3/2006, în care

se face vorbire, în ceea ce privește corpul A, de subsol, parter, etaj intermediar

și etajul Y, apartamentul a fost corect identificat de tribunal, nefiind necesară

efectuarea unei alte expertize judiciare.

Cu referire la criticile

care privesc soluția dată cererii de revendicare imobiliară, Curtea a reținut că

sunt fondate, întrucât, în analiza acestei cereri, tribunalul trebuia să aibă în

vedere efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea

concretă de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a

unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamantul

și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, precum și pe decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică

a apartamentului revendicat, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului

dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum

și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța

de recurs, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cu privire la problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.

2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și

subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres

prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul

că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor

două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct

de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant,

și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în

mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940, asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista concurs

între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul

face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru a se putea reține că regimul juridic

al unui bun este cel prevăzut de norma specială trebuie să se stabilească data preluării

și modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se poate reține existența

obligației transmiterii notificării către unitatea deținătoare.

În speță, imobilul situat

în București, str. P., sector 1, a trecut în proprietatea statului prin decizia

nr. 1416/1959 emisă în baza Decretului nr. 92/1950.

Uzând de dispozițiile

Legii nr. 112/1995, moștenitorii defuncților C.E. și G.L.M., printre care și autoarea

intimatului-reclamant, au redobândit în natură imobilul cu excepția locuinței și

terenului vândute prin contractul din 1996.

Cererea de constatare

a nulității acestui contract de vânzare-cumpărare, formulată de autoarea intimatului

reclamant, a fost respinsă, prin decizia civilă nr. 667 din 22 aprilie 2005, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru lipsa calității procesuale

active.

S-a concluzionat, că este

dovedit în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil

ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai reținut că

prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit

să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

respectiv, dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să

acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura

de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel

cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității

Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și

prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța

internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001,

ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității,

care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, art. 13 și art. 35 din Convenție,

conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice

dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și

interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind

„primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului

stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform

căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar

încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu a exclus,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar

în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă

în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea,

ocrotit ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala

modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe

care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe

criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o

analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai

puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau

a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii

ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă, respectiv, aceasta este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea

principiului proporționalității.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile”

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv

al unui drept de proprietate [Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe

(dec.) (MC), nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII].

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Dacă interesul patrimonial

în cauză are natura juridică a unei creanțe, el nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci

când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

C.E.D.O. consacră o deosebită

importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație

devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, C.E.DO. a reținut,

în cauza Maria Atanasiu contra României, că existența unui „bun actual” în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest

context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea a mai constatat

că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie

la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.

În speță, Curtea a reținut

că intimatul-reclamant deține o hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă

nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă

definitivă prin respingerea apelului și devenită irevocabilă, prin care Consiliul

general al municipiului București (în calitate de reprezentant al statului) și SC

H.N. SA au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie moștenitorilor

defuncților C.E. și .G.L.M., imobilul situat în București, str. P., sector 1, și,

în consecință, intimatul-reclamant deține un bun în sensul Convenției.

În egală măsură, însă,

și apelanții-pârâți dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de autorii lor a fost respinsă în mod irevocabil.

Reținând că atât reclamantul,

cât și pârâții se prevalează fiecare de un bun în sensul Convenției, Curtea a respins

acțiunea în revendicare, deoarece în caz contrar s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, de asemenea, ocrotit de Convenție și, implicit, securității raporturilor

juridice.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul G.C.D. care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;

Prin decizia recurată,

instanța de apel a confirmat parte din susținerile reclamantului și anume faptul

că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat pe aspectul lipsei calității

procesuale active în privința imobilului în litigiu; că apartamentul este situat

la etajul Y al imobilului din str. P.; că reclamantul justifică calitate procesuală

activă cu privire la acest apartament, iar prin această constatare Curtea de Apel

București invalidează, practic, concluzia cuprinsă în dispozitivul deciziei nr.

667 din 22 aprilie 2005 a aceleiași instanțe, prin care s-a respins cererea

autoarei reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

ce reprezintă titlul intimaților-pârâți.

Însă, instanța de apel,

în cuprinsul a 3 pagini din hotărârea recurată, a teoretizat principiul neaplicabilității

legii generale ca urmare a apariției legii special, în cazul de față Legea nr. 10/2001.

Acest demers al instanței de apel apare ca inutil de vreme ce temeiul de drept al

acțiunii l-a reprezentat și Legea nr. 10/2001, întrucât s-a urmat procedura specială

impusă de aceasta lege. În acest sens, opinia constantă a Înaltei Curți de Casație

și Justiție este în sensul că „(...) Faptul că reclamanții au invocat ca temei de

drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001, și dispozițiile

art. 480 C. civ. nu este de natură a schimba caracterul acțiunii, cadrul procesual

trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.” (decizia

civilă nr. 4610/2006)

Sigur că s-ar putea spune

că această decizie este anterioară deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, însă, trebuie observat că decizia pronunțată în interesul legii nu

contrazice opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 4610/2006.

Astfel, în considerentele deciziei nr. 33/2008 se precizează că existența Legii

nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Or, în cuprinsul deciziei

atacate prin prezentul recurs se recunoaște că reclamantul justifică un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului și, chiar dacă accesul la justiție nu este

un drept absolut, așa cum a afirmat Curtea de la Strassbourg, nu se poate nega

a priori reclamantului acest drept.

Prin urmare, dacă instanța

de apel a stabilit că atât reclamantul, cât și intimații au un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, aceasta înseamnă că în operațiunea juridică a comparării

titlurilor fiecare dintre părți pornește cu șanse egale, urmând ca instanța să aibă

în vedere caracteristicile fiecărui titlu în parte, după analizarea fiecăruia dintre

ele.

Instanța de apel, însă,

a refuzat compararea titlurilor produse de părți și a decis în favoarea intimaților-pârâți,

bazându-se pe o decizie pe care chiar Curtea o contrazice prin decizia supusă prezentului

recurs.

Or, instanța ar fi trebuit

să analizeze fiecare titlu în parte și să constate care din cele două titluri este

mai caracterizat, iar faptul că și intimații-pârâți justifică (în opinia

instanței de apel) un bun în sensul Convenției nu constituie un fine de neprimire

a cererii de revendicare a reclamantului, câtă vreme și acesta justifică un bun.

A afirma că legea protejează

un drept de proprietate obținut ilegal echivalează cu a legifera infracțiunea având

în vedere că acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlurilor

intimaților pârâți a fost soluționată fără să se intre în cercetarea fondului.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că urmează să se comparare titlurile produse de părți sub aspectul provenienței,

legalității, modului de dobândire și vechimii lor, și să se constatate ca titlul

reclamantului este mai caracterizat și, deci, preferabil.

Astfel, titlul reclamantului,

respectiv titlul autorilor săi, este un contract de vânzare-cumpărare care nu a

încetat să existe, transcris și opozabil terților, intrat în circuitul civil, necontestat

sau desființat vreodată. Valabilitatea sa este confirmată de hotărârea judecătorească

din 25 martie 1998, pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul său, iar în acest sens, potrivit

dispozițiilor legale europene și a jurisprudenței C.E.D.O., acesta deține un

bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce îi privește

pe pârâți, s-a arătat că titlul lor este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare

încheiat între autorii acestora și un detentor precar (Statul Român), întrucât bunul

a intrat fără niciun titlu în posesia statului, în timp ce autorii reclamantului

erau protejați de prevederile Decretului nr. 92/1950, care îi excepta de la naționalizare,

dar și de cele ale Decretul nr. 524/1955. Așa cum s-a arătat mai sus, detentorul

precar, care nu era proprietarul bunului, nu-l putea transmite în mod valabil.

Prin urmare, titlul statului

este un act abuziv de preluare, acest aspect rezultând și din dispozițiile exprese

ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, art. 2 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001 statuează ca prin imobile preluate abuziv se înțeleg

imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950, iar art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași

lege prevede ca sunt considerate a fi preluate abuziv imobilele preluate fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Acestui gen de preluări

i se opuneau Constituția României din 1948, art. 481 C. civ. și dispozițiile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, acte normative care stabileau că nimeni nu poate

fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Mai mult, contractul de

vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul intimaților-pârâți, a fost încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, care prevede la art. 1 faptul ca domeniul de reglementare

al acestei legi este reprezentat de imobilele cu destinația de locuință trecute

în proprietatea statului cu titlu.

Or, potrivit Normelor

metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997, în

ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, au fost considerate ca fiind preluate de

stat cu titlu doar acele imobile naționalizate cu respectarea strictă a legislației

în vigoare la data naționalizării. În privința celorlalte imobile, preluate de stat

cu încălcarea legislației, acestea sunt considerate ca fiind preluate fără titlu

și, deci, nu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

S-a mai arătat, că Decretul

nr. 524/1955, prin care s-a modificat Decretul nr. 92/1950, prevedea că nu pot fi

naționalizate imobilele construite după anul 1950. Or, imobilul în litigiu, în forma

lui actuală, a fost construit după 1950 și la momentul preluării avea următoarea

structură: partea din față (de la stradă) era/este compusă din demisol, parter înalt,

etaj Y (actualul apartament este situat în partea din față a imobilului, având

ferestrele spre stradă); partea din spate era/este compusă din: subsol, parter,

mezanin, etaj.

Prin urmare, se constată

o altă încălcare a legislației în vigoare la momentul naționalizării, ceea ce exclude

imobilul în litigiu din sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, situație în care

imobilul nu putea fi vândut în baza acestui act normativ.

C.E.D.O. a stabilit că

nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate, dar este vorba despre

un drept de proprietate legal obținut,.

Mai mult, nici Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și nici vreo alta legislație internă sau internațională

nu își propune și nu urmărește perpetuarea unei/unor ilegalități.

S-a concluzionat, că titlul

reclamantului este determinat și provine de la un autor al cărui drept este preferabil

autorului apelanților; că dreptul acestuia de proprietate s-a transmis către reclamant,

care are un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului; că legea a fost

încălcată, întrucât nu s-a procedat la compararea titlurilor, respingându-se pe

fond cererea sa, fără ca instanța să fi intrat cu adevărat în cercetarea fondului,

motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,

în sensul admiterii acțiunii în revendicare promovată de reclamant.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de reclamantul G.C.D. ce permit încadrarea în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele;

La termenul din 20

februarie 2014, intimații pârâți, prin întâmpinare, au invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul acestora

a precizat că, deși excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă

de curtea de apel, aceasta a fost reiterată ca apărare, astfel că se va analiza

această excepție cu prioritate.

Astfel, excepția lipsei

calității procesuale active este o excepție de fond, absolută și dirimantă, și poate

fi ridicată în orice fază a procesului, inclusiv în recurs.

Numai că, în speță, această

excepție a fost invocată de intimații pârâți și în apel, iar asupra modului de soluționare

a acesteia de către instanța de apel, în sensul respingerii sale, recurenții pârâți

aveau deschisă calea de atac a recursului, pe care, însă, nu au exercitat-o.

Instanța de recurs, în

cadrul controlului judiciar, verifică legalitatea deciziei recurate în limita criticilor

de nelegalitate formulate și care se încadrează în art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc.

civ., iar chestiunile litigioase dezlegate de instanța de apel, în maniera în care

nu fac obiectul criticilor părții sau părților care au exercitat calea de atac,

au intrat în puterea lucrului judecat, în speță, inclusiv faptul că reclamantul

are calitate procesuală activă.

În această situație, excepția

lipsei calității procesuale active reiterată de pârâți în recurs nu poate fi primită

și analizată, întrucât nu poate fi supusă controlului judiciar pe calea prezentului

recurs o chestiune litigioasă tranșată definitiv, fără a se încălca puterea lucrului

judecat cu privire la soluția dată acestei excepții de către instanța

de apel.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamantul G.C.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente;

Obiectul litigiului îl

constituie acțiunea în revendicare a imobilului, apartamentul situat în str. P.,

sector 1, București, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată de reclamant.

În esență, prin criticile

formulate, după ce a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a teoretizat

principiul neaplicării legii generale ca urmare a apariției legii speciale, Legea

nr. 10/2001, deoarece temeiul de drept al acțiunii l-a reprezentat și Legea

nr. 10/2001, și că s-a urmat și procedura specială impusă de acest act normativ,

reclamantul a criticat decizia pentru nelegalitate în sensul că instanța de apel

a reținut că atât reclamantul, cât și pârâții dețin un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, însă aceasta nu a analizat fiecare titlu în parte,

nu a constatat care este mai caracterizat și nici nu a procedat la compararea titlurilor

părților.

S-a mai arătat, că titlul

reclamantului este mai bine caracterizat, deoarece titlul autorului său a fost confirmat

prin hotărârea judecătorească, sentința civilă nr. 4438 din 25 martie 1998, pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă; că titlul pârâților

îl reprezintă un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un detentor precar, Statul

Român, în posesia căruia bunul în litigiu a intrat prin încălcarea dispozițiilor

Decretelor nr. 92/1990 și nr. 524/1955; că titlul statului este un act abuziv de

preluare în raport de dispozițiile Constituției României din anul 1948, ale

art. 481 C. civ., ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, și ale art. 2

din Legea nr. 10/2001, astfel că imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995

și, deci, nu putea fi vândut în baza acestui act normativ, și că, față de cele arătate,

se impune admiterea acțiunii în revendicare.

Criticile formulate de

reclamant privind nevalabilitatea titlului pârâților, în sensul că actul de vânzare-cumpărare

din 4 octombrie 1996, încheiat de autorii pârâților cu Primăria municipiului București

având ca obiect imobilul în litigiu, s-a încheiat cu un detentor precar, Statul

Român, în posesia căruia imobilul a intrat abuziv, astfel că acesta nu intra sub

incidența Legii nr. 112/1995, și deci nu putea fi vândut în baza acestui act normativ,

nu vor fi primite și analizate față de obiectul pricinii, acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480-art. 481 C. civ., pe de o parte,

iar pe de altă parte, se constată că acțiunea promovată de autoarea reclamantului,

G.L.M., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 4 octombrie 1996, încheiat între S.V. și S.V.A., autorii pârâților, și C.G.M.B,

prin SC H.N. SA, a fost soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 667 din 22

aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul

respingerii acțiunii formulată de reclamanta G.L.M., pentru lipsa calității procesuale

active.

Mai mult, a fi primite

și analizate criticile formulate de reclamant privind nevalabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce

constituie titlul pârâților în prezentul litigiu, se constată că s-ar realiza prin

înfrângerea caracterului imperativ al dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent

de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data

intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit succesiv prin

O.G. nr. 109 și nr. 145/2001, până la 14 august 2002.

Față de considerentele

mai sus expuse, se constată că actul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1996,

ce constituie titlul pârâților, a fost validat în justiție, astfel că nu mai poate

fi supus controlului jurisdicțional în prezentul litigiu sub aspectul îndeplinirii

condițiilor de fond la data încheierii sale.

În ceea ce privește soluționarea

acțiunii în revendicare se constată că imobilul situat în București, str. P., sector

1, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege specială

de reparație, însă, potrivit deciziei nr. 33/2