ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4442/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4442/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin sentința nr.

1718 din 21 decembrie 2007,

Tribunalul

București, secția a III a civilă, a admis excepția de

admisibilitate a

acțiunii în revendicare, invocată de

pârâți.

A respins

acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.D. în contradictoriu cu

pârâții M.V. și M.R.M., ca

inadmisibilă.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin

cererea

de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în

urma comparării

titlurilor de proprietate să se dispună

obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 4, situat în București

.

Tribunalul a reținut că autorii reclamantului, C.E.

și C.M. au dobâtidit dreptul de

proprietate asupra imobilului în baza

contractului de vânzare

- cumpărare autentificat sub nr. 6890/1928 la

Secția

Notariat a fostului Tribunal Ilfov,

că în cursul anului 1944

imobilul a fost parțial distrus, iar în anul

1945 foștii proprietari au obținut autorizație de construcție și de

edificare a noii construcții în partea din spate

a imobilului în

litigiu.

Imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin hotărârea nr. 1198 din 16 martie 1998, modificată prin hotărârea

nr. 1653 din 16 iulie 1998, ambele emise de

Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul

Consiliului General al Municipiului București, s-a

dispus

restituirea în natură, în proprietatea numiților V.L.

, C.P. și G.L.M., al cărui

unic moștenitor este reclamantul, a imobilului

compus din

construcție corp A și

corp B, mai puțin spațiile și terenul

vândut

de SC H.N. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 439/2166 din 4 octombrie

1996.

Tribunalul a mai reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare

reprezintă un act de dispoziție și presupune

respectarea regulii unanimității, în sensul că

acțiunea în

revendicare trebuie exercitată de

toți coproprietarii

imobilului.

Or, în cauză, acțiunea în revendicare este inadmisibilă,

pentru că a fost

introdusă de reclamantul G.C.D.

, care nu a făcut dovada că este titularul unui drept de

proprietate exclusiv

asupra imobilului revendicat.

Prin decizia nr. 503A din 25 iunie 2008, Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și

de familie, a admis

apelul declarat de reclamant, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Instanța de apel a constatat că regula unanimității în

cadrul acțiunilor în

revendicare este o creație a practicii judiciare, care, față de jurisprudența

Curții Europene a

Drepturilor Omului, nu mai poate fi susținută.

A nu primi acțiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat de

faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor

să se alăture reclamantului ar

însemna o încălcare a art. 1 din

Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea

drepturilor

omului și libertăților fundamentale, iar admiterea

excepției inadmisibilității echivalează cu o

sancțiune aplicată

reclamantului

pentru un act obiectiv, exterior voinței sale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs reclamanții M.V. și M.R.M.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

,

recurenții au arătat că instanța de apel în

mod greșit a considerat că

reclamantul își poate apăra cota

de

proprietate prin acțiunea în revendicare, independent de

voința

celorlalți coproprietari.

Reclamantul a invocat decizia pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Lupaș împotriva

României,

pe care instanța de apel și-a însușit-o, neobservând

că se referă la o situație de fapt și de

drept diferită de prezenta cauză.

Au mai arătat

recurenții, că instanța de apel nu a

observat

că însăși Curtea Europeană a constatat că regula

unanimității, chiar

dacă nu este consacrată legislativ,

întrunește

condițiile de accesibilitate și previzibilitate, iar

reclamantul nu a

revendicat doar cota sa parte de

proprietate,

ci întregul imobil, situație în care era necesar

acordul celorlalți

proprietari.

În concluziile orale, recurenții au arătat că regula

unanimității a mai

făcut obiect de analiză a Curții Europene a

Drepturilor Omului și în cauza Derscariu

împotriva României,

dată ulterior pronunțării deciziei instanței de apel și motivării

apelului.

Criticile formulate sunt fondate, pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

In hotărârea Lupaș și alții împotriva României, din 14

decembrie 2006, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a

constatat

că regula unanimității este o construcție

jurisprudențială,

care nu decurge dintr-o anume dispoziție

legală, fiind inspirată de

particularitățile acțiunii în revendicare.

Instanța europeană a admis că, fiind respectată de

majoritatea instanțelor române, regula unanimității

este

suficient de clară și accesibilă și

urmărește un scop legitim, și

anume protejarea tuturor moștenitorilor

foștilor coproprietari ai bunului.

In același timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să

soluționeze controversele din dreptul intern

legate de regula unanimității,

a statuat că are competența de a

analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor

coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină

disproporționată, de natură a

rupe justul echilibru dintre

preocuparea

legitimă de a proteja dreptul tuturor

proprietarilor

și dreptul de acces la o instanță de judecată,

garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând circumstanțele cauzei, Curtea europeană a

constatat că respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimității a reprezentat o

încălcare a dreptului de acces la o instanță de

judecată.

În altă cauză, în schimb, Derscariu și alții împotriva

Ronurdd,

prin hotărârea

pronunțată la 26 august 2008, Curtea

europeană a constatat că respingerea unei acțiunii

posesorii,

cu

motivarea că reclamantul are posibilitatea de a recurge la

calea acțiunii în revendicare, cu respectarea

regulii

unanimității, nu reprezintă o

încălcare a dreptului garantat de

art.

6 alin. (1) din Convenție, deoarece nu sunt dificultăți în a

identifica restul moștenitorilor și nu au alte

motive a se

crede că aceștia ar fi

refuzat să se alăture reclamantului în

acțiunea în revendicare.

Prin urmare, jurisprudența Curții Europene nu neagă

regula unanimității, dar

impune ca aplicarea acesteia să nu se

facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în

parte.

In cauză,

instanța de apel, nu a analizat regula

unanimității

în funcție de circumstanțele concrete și nu a stabilit deplin situația de fapt

în raport de care să se poată reține că reclamantul putea formula singur

acțiunea în

revendicare, ci s-a limitat doar să constate că impunerea

regulii unanimității reprezintă o negare a

dreptului de acces la

o instanță de judecată.

Față de regula unanimității, în raport de care s-a respins

acțiunea prin sentința

apelată, instanța de apel trebuia să

dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă

apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor

imobilului și să obțină

acceptul acestora de

a i se alătura în acțiunea în revendicare.

Prin urmare, soluția dată prin hotărârea recurată nu este

conformă interpretării

nuanțate dată de Curtea europeană

regulii unanimității, care în ambele cauze avute în

vedere

impune

analizarea tuturor circumstanțelor cauzei.

Pentru considerentele expuse, se va admite recursul

declarați de pârâți, se

va casa decizia atacată, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare instanței de apel

La rejudecare, analizarea regulii unanimității se va face

în funcție de

principiile stabilite de Curtea europeană,

determinându-se, după

stabilirea împrejurărilor menționate,

dacă aplicarea acesteia reprezintă o măsură

disproporționată

față de scopul

legitim urmărit.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții M.V. și

M.R.M. împotriva deciziei nr.

503 A din

25

iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu

minori și de familie, pe care o casează.

Trimite

cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2009.