ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului
București, reclamantul G.C.D. a chemat în judecată pârâții M.V. și M.R.M.,
pentru ca în contradictoriu cu aceștia, comparându-se titlurile de proprietate
ale părților și constatându-se prioritatea titlului reclamantului, să se
dispună obligarea pârâților la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul - apartament, situat în București.
Prin
sentința civilă nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București - secția a
III - a civilă a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare
introdusă de un singur coindivizar, excepție invocată de pârâți și, pe cale de
consecință, a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă.
Tribunalul
a reținut că, în raport de dovezile existente, autorii reclamantului, C.E. și C.M.
au dobândit în proprietate imobilul din litigiu, în baza actului de vânzare -
cumpărare la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov și că, în cursul anului
1944 acest imobil a fost parțial distrus, însă la cererea proprietarilor a fost
eliberată autorizația nr. 248 din 04 iulie 1945 de construcție prin care
numiții C. erau autorizați să execute lucrări de reconstruire și de edificare a
noii construcții în partea din spate a imobilului în litigiu.
Prin
hotărârea nr. 1198/1998 modificată prin hotărârea
nr. 1653/1998 ambele emise de Comisia
de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul C.G.M.B. s-a dispus restituirea în
natură în proprietatea numiților V.L., C.P. și G.L.M. a imobilului compus din
construcție corp A și corp B, iar prin procesul verbal de punere în posesie
datat 20 august 1998 s-a restituit acest imobil mai puțin spațiile și terenul
vândut de SC „H.N.” SA prin contractul de vânzare – cumpărare din 4 octombrie
1996, contract de vânzare – cumpărare încheiat de autorii pârâților S.V. și S.E.,
în calitate de cumpărători cu vânzătoarea Primăria Municipiului București,
obiectul contractului fiind reprezentat de apartamentul din litigiu.
În
ceea ce privește pe reclamant, tribunalul a reținut că acesta este unicul moștenitor
legal al defunctei G.L.M., în calitate de fiu, așa după cum rezultă din
conținutul certificatului de moștenitor emis de B.N.P., însă, din actele
existente la dosar se reține că autorii inițiali ai reclamantului sunt C.E. și C.M.
care au avut ca moștenitori legali pe numiții G.L.M., C.P. și V.L., iar pe de
altă parte, potrivit certificatului de moștenitor suplimentar emis de B.N.P. se
constată că în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G.L.M. se include
doar cota indiviză de 1/3 din imobilul din litigiu, astfel că reclamantul nu a
făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate exclusiv în privința
acestui bun imobil.
Curtea
de Apel București - secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
prin decizia civilă nr. 503/A din 25 iunie 2008, a desființat această sentință
și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că reclamantul -
apelant a făcut dovada că în patrimoniul său se regăsește cota de 1/3 din
imobilul în litigiu ce a aparținut autorului său și că, a nu primi acțiunea în
revendicare a unui coproprietar motivat de faptul că restul coproprietarilor nu
pot sau nu vor să i se alăture în această acțiune, înseamnă o încălcare a art. 1
din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.
6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 21
din Constituția României.
Decizia
pronunțată de instanța de apel a fost infirmată prin decizia nr. 4442 din 02
aprilie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă
și de Proprietate Intelectuală, instanță care a dispus casarea deciziei civile
mai sus menționată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu
motivarea că instanța de apel trebuia să dispună administrarea probelor
necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să
identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de
a i se alătura în acțiunea în revendicare, hotărârea recurată nefiind conformă
interpretării nuanțate dată de Curtea Europeană regulii unanimității în cauzele
L. și D. împotriva României.
Cauza
a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a III - a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 9416/2/2009.
Prin
decizia civilă nr. 262 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București s-a dispus admiterea apelului formulat de apelantul – reclamant G.C.D.
împotriva sentinței civile nr. 1718 din 21 decembrie 2007, pronunțată de
Tribunalul București – secția a III – a civilă în dosarul nr. 31013/3/2006.
A
fost desființată sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță.
Prin
apelul declarat la data de 26 martie 2008 și trimis spre rejudecare,
reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei
aplicări a regulii unanimității prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001,
ale Legii nr. 247/2005, ale art. 480 C. civ., precum și la jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului cu referire la cauza L. contra României.
Curtea
a apreciat că această critică este întemeiată situație în care a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.
297 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele următoare:
În
cauza L. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reținând,
prioritar, că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și că poate
conduce la restricții admise implicit, s-a mai arătat că această regulă
jurisprudențială, aplicabilă și speței prezente, trebuie să fie clară,
accesibilă și previzibilă și să urmărească un scop legitim, pentru ca în
ipoteza în care se cere strângerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor
coproprietari să nu fie impusă reclamantului o sarcină disproporționată care
întrerupe echilibrul just dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile
tuturor moștenitorilor și dreptul reclamantului de acces la un tribunal, pentru
a revendica cotele părți ale bunului indiviz. Aceleași aspecte au fost reținute
și în cauza D. contra României în care s-a constatat încălcarea dreptului de
acces la un tribunal ca urmare a aplicării regulii unanimității în acțiunea
în revendicare,
concluzionându-se că respectarea cerinței
proporționalității mai sus menționată este
atributul fiecărei instanțe în funcție de circumstanțele speței, astfel încât
să nu se ajungă la situația în care regula unanimității să împiedice
reclamantul să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunii lui din partea
tribunalelor.
Or,
astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de apelantul - reclamant în cauză,
acesta contestă și s-a aflat într-o dispută judiciară cu înșiși cei care se
pretind moștenitori ai autorilor săi, respectiv cu persoanele care se pretind moștenitoare
ale numitei V.L.M. și C.P., persoane reținute de instanța de fond ca având
vocație la moștenirea rămasă de pe urma autorilor inițiali ai reclamantului - C.E.
și C.M.
Prin
urmare, atitudinea celorlalți coproprietari și confruntarea dintre aceștia și
reclamantul din prezenta acțiune, reprezintă un obstacol de nedepășit pentru
conservarea bunului, acțiune care, de altfel, ar fi în avantajul tuturor.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs pârâții M.V. și M.R.M. criticând-o ca fiind
nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei
atacate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței de fond.
Criticile
aduse deciziei recurate sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. și vizează următoarele aspecte.
Greșit
instanța a reținut că reclamantul își poate apăra cota de
proprietate prin
acțiunea în revendicare independent de voința celorlalți
coproprietari.
Instanța
nu a observat că decizia L. pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
vizează o situație de fapt și de drept diferite decât cea din prezenta cauză și
tot astfel s-a ignorat faptul că regula unanimității este consacrată chiar de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile accesibilității și
previzibilității ei, în condițiile în care reclamanta a revendicat întregul
imobil.
Or,
instanța de apel nu a analizat regula unanimității în raport de circumstanțele
concrete ale cauzei și nu a stabilit deplin situația de fapt în raport de care
s-ar putea reține că reclamantul putea formula singur acțiunea în revendicare,
ci s-a limitat în a constata că impunerea regulii unanimității reprezintă o
negare a dreptului de acces la instanță.
Instanța
de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii
împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul
coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în
acțiunea în revendicare.
Instanța
supremă a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanța de apel că în
rejudecare analiza regulii unanimității se va face în funcție de principiile
stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului determinându-se după
stabilirea împrejurărilor de caz dacă aplicarea acestora reprezintă o măsură
disproporționată față de scopul legitim urmărit. În această situație, instanța
de apel trebuia să analizeze regula unanimității conform deciziei instanței
supreme și nu să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe.
Hotărârea
este nelegală deoarece din înscrisurile depuse
suplimentar în apel nu s-a făcut
dovada celor reținute prin decizia de casare în sensul imposibilităților
obiective a reclamantului de a promova împreună cu ceilalți coproprietari
acțiunea în revendicare ci dimpotrivă, dovedesc faptul că apelantul – reclamant
încearcă prin acțiune să obțină bunul revendicat numai pentru sine, în dauna
celorlalți coproprietari cu care se află în litigiu.
Instanța
de fond a analizat corect situația de fapt și de drept expusă precum și probele
administrate și a apreciat că este necesar a se soluționa cu prioritate excepția
inadmisibilității acțiunii promovate de un singur coindivizar.
Prin
acțiune reclamantul a revendicat imobilul în integralitatea lui, inclusiv a
părți din imobil care a fost deja restituită moștenitorilor autorilor inițiali
ai reclamantului, situație în care acțiunea fiind un act de dispoziție trebuia
exercitată de toți coproprietarii, reclamantul fiind eventual titularul doar a
unei cote ideale și abstracte din imobil.
Invocarea
art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 de către apelant nu se constituie în
excepție de la regulă deoarece se referă doar la procedura specială
administrativă începută prin notificarea persoanei îndreptățite și nu la
acțiunea în revendicare de drept comun.
În
prezenta cauză ar fi trebuit să figureze ca părți G.C.D. (succesor al lui G.L.M.,
succesoare a lui V.L., fiica autorilor inițiali ai reclamantului pe nume C.E.
și M.), C.P. ori moștenitorii lui (fiul reclamanților inițiali) precum și M.I.
și M.R.A. (succesori ai numitei M.M. (succesoare a numitei V.L., fiică a
reclamanților inițiali).
Or,
acțiunea a fost promovată de reclamant, care potrivit certificatului de
moștenitor din 13 septembrie 2006 deține doar 1/3 cotă indiviză din imobil și
nu are caracter conservator.
Examinând
recursul declarat de pârâți instanța reține următoarele:
Regula
unanimității în materie de revendicare imobiliară
consacrată jurisprudențial nu se
poate constitui într-o limită extremă, de natură a-l împiedica pe reclamant să
obțină examinarea temeiniciei acțiunii lui de către instanțe ori într-un
obstacol insurmontabil privind orice tentativă viitoare de revendicare a
bunurilor indivize.
Pe
de altă parte, chiar dacă acțiunea în revendicare este considerată ca excedând
actelor pur conservatoare, nu se poate reține inadmisibilitatea promovării ei
de către un singur coproprietar fără a aduce atingere tocmai caracterului
exclusiv și absolut al dreptului de proprietate, coproprietatea fiind limitată
numai în raport cu ceilalți coproprietari nu și în raporturile cu terții.
Prin
urmare, în mod corespunzător instanța de apel a valorificat jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupaș și Descariu) reținând că nu
s-ar putea impune reclamantului o sarcină disproporțională care constă în
strângerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor proprietari, de natură a
rupe echilibrul dintre preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor
moștenitorilor și dreptul reclamantului de acces la un tribunal în sensul art. 6
alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai
mult, în speță, reclamantul se află în dispută judiciară cu cei care se pretind
ei înșiși moștenitori ai autorilor săi (recunoscuți de instanța de fond ca
având vocație la moștenirea rămasă de pe urma autorilor inițiali ai
reclamantului (C.E. și C.M.).
În
consecință, corect a reținut instanța de apel că atitudinea celorlalți
coproprietari și confruntarea dintre aceștia și reclamantul intimat reprezintă
un obstacol de nedepășit pentru conservarea bunului, acțiune care ar fi în
avantajul tuturor.
Față
de cele reținute, instanța urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să
respingă recursul formulat de pârâți, întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 3
C. proc. civ., instanța de apel examinând regula unanimității prin prisma
circumstanțelor concrete ale cauzei, cu observarea jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului citată de recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâții M.V. și M.R.M. împotriva deciziei nr. 262/A
din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 februarie 2011.