ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5286/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5286/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 27 decembrie 2006, reclamanții

C.A.A., C.T., G.C.B., V.R.L. și P.I.M. au chemat în judecată pe pârâții Z.G., Z.T.

și Municipiul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General,

nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în București,

sector 2 și să fie obligați pârâții, persoane fizice, să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest imobil, compus din 3 camere de locuit cu

o suprafață utilă de 77,50 m.p., precum și cota indiviză de 9,47 % din

suprafața de folosință comună a imobilului; o dată cu locuința s-au vândut și

următoarele: vestibul, baie, culoar, bucătărie, cămară, Wc., balcon boxă,

subsol, cameră de serviciu și cota parte împrejmuire.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că imobilul a aparținut autorului reclamanților, N.S., care a

cumpărat terenul prin actul de vânzare-cumpărare de către Tribunalul Ilfov –

secția notariat, ulterior obținând autorizația de construcție pentru imobilul

construit. Acest imobil fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu

toate că autorul lor, proprietarul imobilului, fiind pensionar, era exceptat de

la naționalizare.

La data de 24 martie 1998

a fost emisă de către Primăria Municipiului București dispoziția nr. 735, prin

care s-a restituit în proprietatea petiționarilor C.A.A. și G.I.M. imobilul

situat în București, sector 2, compus din teren și construcție, restituire ce a

avut în vedere sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei

sector 2 București.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare, pârâții, persoane fizice, au cumpărat apartamentul din

imobil.

S-a mai arătat că

pârâții nu posedă un titlu valabil asupra imobilului, întrucât acesta a fost

preluat abuziv de stat, iar, în urma comparării titlurilor de proprietate,

rezultă că cel al reclamanților este preferabil. S-a mai susținut că

nedesființarea actului de vânzare cumpărare al pârâților nu semnifică faptul că

aceștia au un drept de proprietate legal dobândit. Buna credință la încheierea

contractului de vânzare cumpărare ce ar putea fi invocată de către pârâți nu

valorează proprietate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 481 C. civ., Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul

București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes pentru

primul capăt al acțiunii, excepția inadmisibilității cererii de revendicare,

iar, pe fond, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Referitor la lipsa de

interes s-a susținut că prin modificările aduse de Legea nr. 247/2005 la Legea nr.

10/2001 nu se mai face distincție între imobilele preluate cu titlu de stat și

cele preluate fără titlu, statuându-se, prin lege, că toate imobilele din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.

În privința

inadmisibilității revendicării s-a apreciat că, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului comun este

inadmisibilă, așa cum se arată și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

și în jurisprudența constantă a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Reclamanții au

formulat o cerere precizatoare a cadrului procesual pasiv la data de 5 martie 2007,

solicitând introducerea în cauză a pârâtelor I.F. și S.M., moștenitoarele

defunctei Z.T. Cu privire la această solicitare instanța de fond a constatat,

la data de 18 iunie 2007, că numitele I.F. și S.M. nu au calitate procesuală

pasivă, cu motivarea că, deși sunt moștenitoarele autorilor Z.G. și T.,

imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul acesteia din urmă anterior

decesului său, conform contractului de vânzare cumpărare, iar certificatul de

moștenitor nr. 1602/1994 depus de reclamanți în susținerea cadrului procesual a

fost anulat prin sentința civilă nr. 2138/1996 în privința includerii acestui

imobil în masa succesorală.

Ulterior, reclamanții

au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că cererea de chemare în judecată

este îndreptată și împotriva BNP V.C., acesta având calitatea de cumpărător al

imobilului așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că

prin contractul de vânzare cumpărare din 26 mai 2005, autentificat de BNP

asociați P.C. și R.F.C., BNP V.C. a vândut imobilul în litigiu numitului V.C.,

instanța de fond a apreciat că acesta din urmă are calitate procesuală pasivă,

întrucât este în prezent titularul dreptului de proprietate asupra

apartamentului în litigiu, existând identitate între subiectul pasiv al

raportului juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată.

Pârâtul V.C. a

formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței

față de valoarea imobilului, excepția inadmisibilității acțiuni în revendicare

după apariția Legii nr. 10/2001, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Cu privire la

inadmisibilitate, s-a arătat că dreptul comun nu se mai aplică în ceea ce

privește imobilele trecute abuziv la stat, reclamanții formulând, de altfel,

notificare conform Legii nr. 10/2001. Întârzierea soluționării acestei

notificări nu îi legitimează pe reclamanții să formuleze o acțiune în

revendicare, iar precizarea ca temei juridic al prezentei acțiuni a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, alături de art. 480 C. civ., accentuează

caracterul nelegal al cererii.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că revendicarea nu poate fi admisă cât timp titlul pârâtului nu a fost

desființat, admiterea cererii fiind condiționată de dovedirea relei credințe a

sa. Or, acest titlu este preferabil titlului reclamantului și din punct de

vedere al opozabilității față de terți, precum și față de faptul că toate

persoanele ce au deținut imobilul au exercitat o posesie continuă și

netulburată, sub nume de proprietar timp de 35 de ani, fiind întrunite, prin

joncțiunea posesiilor, condițiile uzucapiunii imobiliare.

Prin încheiere, s-a

prorogat discutarea excepțiilor ridicate prin întâmpinare, iar, în urma

efectuării unei expertize privind valoarea de circulație a imobilului

revendicat, s-a stabilit că aceasta este de peste 5.000.000.000 lei, situație față

de care, prin sentința civilă nr. 10587 din 8 decembrie 2008, Judecătoria

Sectorului 2 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului

București.

Ca urmare, cauza s-a

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de

11 februarie 2009.

La primul termen de

judecată din 27 martie 2009, tribunalul a pus în discuție excepția lipsei de

interes și excepția inadmisibilității invocate în cauză.

Prin sentința civilă nr.

496 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

excepția lipsei de interes; a respins excepția inadmisibilității; a respins

capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu ca fiind lipsit de interes; a respins cererea de revendicare,

astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanții C.A.A., G.C.B.,

V.R.L. și P.I.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primarul General și V.C., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie obligatorie

în conformitate cu art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., s-a statuat, cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că: "concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia qeneralibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate",

prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, numai "în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

S-a mai reținut că

prin Legea nr. 1/2009 (publicată in M. Of., Partea 1, nr. 63 din 03/02/2009) a

fost modificată și completată Legea nr. 10/2001, legea specială incidentă în

materie - potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese

în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. 1 pct. 13).

Tribunalul a

constatat că inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății - nu poate fi reținută

în raport de Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în

raport de considerentele Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, menționată anterior, față de

statuarea din această decizie în sensul că, de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin dispozițiile

Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile

reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv

de stat, aspect reținut deja și prin decizia arătată, în interpretarea textelor

legale anterioare.

Cu toate acestea,

Înalta Curte a sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a

măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți, în raport de dispozițiile legale interne incidente și

de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind

imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a

liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural

pentru obținerea restituirii în natură a bunului - ținând seama că legea

specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în

anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor

procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții în speță nu ar

mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Examinând în

continuare calitatea reclamanților de titulari ai dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a reținut că imobilul

situat în București, sector 2, compus din teren și construcție edificată pe

acesta a fost dobândit de autorul reclamanților N.S., prin actul de vânzare-cumpărare,

imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr.

11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă

definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.A.A.

și de G.I.M. (moștenită de ceilalți reclamanți) împotriva pârâtului Consiliul

General al Municipiului București, fiind obligat pârâtul să restituie

reclamanților în proprietate și liniștită posesie întregul imobilul situat în

București, sector 2 - în considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a

fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 art. II,

întrucât proprietarul S.N. era avocat pensionar, imobilul fiind deci trecut

fără titlu în posesia statului.

Față de efectele

acestei hotărâri judecătorești, instanța de fond a constatat că cererea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin

Primarul General privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului in litigiu este lipsită de interes, neimpunându-se în cauză, pentru

valorificarea dreptului de proprietate reclamat, o asemenea dispoziție expresă.

A mai reținut

instanța de fond că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al

persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional

la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să fie vorba de

un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al

dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea

unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții,

existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Tribunalul a reținut,

că reclamanții se pot prevala de un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenție, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra

întregului imobil pe care îl posedă însă doar parțial, conform procesului-verbal

de predare-primire din 1998 încheiat cu ocazia punerii în executare a hotărârii

menționate.

Astfel, apartamentul

a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de vânzare -

cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat prin I.C.V.L. București, cumpărătorii

fiind Z.G. și Z.T. Acest apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. și S.M.,

prin contractul din 4 mai 1994, aceștia vânzându-l către BNP V.C., prin

contractul din 4 septembrie 1996. În prezent, pârâtul V.C. deține apartamentul

în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract

autentificat din 26 mai 2005.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a avut în vedere, în conformitate cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, „în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice",

reținând deci, contrar celor afirmate de reclamanți, că analiza acțiunii în

revendicare promovate de aceștia nu mai poate fi bazată pe o simplă comparare a

titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ.,

având în vedere incidența legii speciale de reparație.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că reclamanții au notificat, conform Legii nr. 10/2001,

Primăria Municipiului București, solicitând la data de 9 august 2001

restituirea în natură a apartamentului în speță, precum și a celorlalte

apartamente care nu au fost restituite prin dispoziția nr. 735/1998.

Văzând dispozițiile art.

18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009),

s-a reținut că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului

cumpărătorilor de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului cu statul/unitatea

administrativ-teritorială, întrucât reclamanții nu au formulat o acțiune în

anulare a acestui act. De altfel, imobilul în litigiu a fost ulterior obiect al

unor înstrăinări succesive, cu titlu oneros, care nu au fost puse în discuție

de reclamanți sub aspectul valabilității transmiterii dreptului de proprietate.

Într-o asemenea

situație, reține instanța de fond în care validitatea titlului

subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea

acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de

altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței supreme) -

tribunalul a observat că s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în

revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună

credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod

definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de

despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra

României).

În cadrul acestei

acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat însă, contrar celor afirmate

fără niciun suport de reclamanți, că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cazul pârâtului, cumpărător de bună credință al

imobilului revendicat și, prin urmare, acesta din urmă nu poate fi lipsit de

proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege.

Chiar dacă prin

Hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în

cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul

Român si-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență

în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea

sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de

naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului în speță la

restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a apreciat de către

tribunal că s-ar încălca în acest mod principiul securității raporturilor

juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în ceea ce

privește dreptul pârâtului asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu

pârâtul, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a

prejudiciului suferit de reclamanți prin imposibilitatea restituirii

imobilului.

Pe de altă parte,

tribunalul a apreciat că nu este îndreptățit să verifice, în acest cadru

procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pe calea legii

speciale la care reclamanții au apelat din anul 2001 este eficientă și asigură

realizarea concretă a drepturilor persoanei îndreptățite, în condițiile în care

reclamanții nu au pus în discuție și nu au probat demersurile lor (inclusiv în

justiție) în scopul finalizării procedurii administrative începută în baza

Legii nr. 10/2001 și după inițierea procedurilor administrative prevăzute de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții și petentul V.C. iar prin Decizia civilă nr.

364 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantelor, și s-a

schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii

precizate și modificate în parte, fiind obligați pârâții să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie a reclamantului, imobilul situat în București,

sector 2, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței și s-a luat act de

renunțarea petentului V.C. la judecarea apelului său.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

In esenta sustinerea reclamanților

constă, în faptul că sunt moștenitorii în drepturi ai vechiului proprietar,

care a deținut imobilul în litigiu, în baza unui titlu de proprietate autentic,

autorul lor fiind deposedat abuziv de statul comunist și ca atare sustin

reclamantii, ei nu au pierdut dreptul de proprietate privată, deoarece titlul

lor de proprietate nu a fost desființat niciodată prin justiție.

Au mai susținut că au

un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că singura soluție

ce se poate da cererii lor este aceea de obligare a pârâtului la lăsarea în

proprietate și liniștită posesie a imobilului, singura măsură de reparație

acceptabilă, față de faptul că nu au primit până la această dată nicio

despăgubire pentru imobilul revendicat.

S-aq retinut ca este

nefondata prima critică susținută de către apelanți, în sensul că sentința

instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât, la termenul de

judecată din 27 martie 2009, pârâtul V.C. nu a fost legal citat, lipsind la

termenul la care au avut loc dezbaterile în fond, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art.

297 alin. (1) C. proc. civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe”.

Or, acest text de

lege trebuie analizat prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care

prevede că: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un

funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În

cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la

dovada contrarie”.

Nulitatea relativă

prevăzută de textul legal menționat poate fi invocată numai de partea vătămată

prin necitare sau citarea nelegală. Numai partea vătămată prin actul procedural

poate invoca nulitatea, în speță, pârâtul.

Cum dispozițiile art.

297 alin. (1) C. proc. civ. sunt prevăzute numai în favoarea părții presupuse

vătămate, iar pârâtul nu a invocat o asemenea vătămare, deși era singurul

îndreptățit să o facă, instanta de apel a constatat că acest motiv de apel este

nefondat. A mai reținut instanța de apel că nefondata este si cea de-a doua

critică în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de

interes și a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.S-a mai retinut

ca că prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă

acțiunea formulată de reclamantul C.A.A. și de autoarea celorlalți reclamanți,

G.I.M. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, fiind

obligat pârâtul să restituie reclamanților în proprietate și liniștită posesie

întregul imobilul situat în București, sector 2, în considerentele hotărârii

reținându-se că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, ceea ce echivalează cu constatarea trecerii fără titlu

în posesia statului a imobilului solicitat de reclamanți, respectiv constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului in litigiu, nefiind necesar

pentru valorificarea dreptului de proprietate a reclamanților o altă dispoziție

expresă.

În ce privește capătul

de cerere privind revendicarea, instanta de apel a retinut că Legea nr. 10/2001

reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod

abuziv – cu titlu sau fără titlu – în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1948,

potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de

la legea generală și se aplică prioritar.

Numai că Legea nr. 10/2001

nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a

bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai

pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare,

ceea ce înseamnă că Legea nr. 10/2001 nu înlătură acțiunea în revendicare de

drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai imobilului

revendicat.

Procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură

numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21.

În speță, imobilul

situat în București, sector 2, compus din teren și construcție edificată pe

acesta, a fost dobândit de autorul reclamanților N.S., prin actul de

vânzare-cumpărare, imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat

de reclamanți nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de

lege, întrucât fusese anterior înstrăinat de către stat altor persoane. Ca

atare reține instanța de apel că, apartamentul, ce face obiectul litigiului de

față, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de

vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat între Z.G. și Z.T., în

calitate de vânzători și I.C.V.L. București, în calitate de vânzător. Acest

apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. și S.M., prin contractul din 4 mai 1994,

aceștia vânzându-l către BNP V.C., prin contractul din 4 septembrie 1996.

Ulterior, acest

apartament a fost cumpărat de pârâtul V.C. care îl deține în baza contractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract din 26 mai 2005.

Așa fiind, referitor

la imobilul în litigiu, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21

din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu mai puteau obține prin procedura

prealabilă a notificării unității deținătoare restituirea în natură a

apartamentului litigios, astfel încât, într-o asemenea situație, nu se poate

nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe

cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.

Ca urmare, persoana

îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea

acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor

cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În speța de față,

reținând situația premisă constând în faptul că imobilul în litigiu reprezentat

de apartamentul situat în București, sector 2 a aparținut autorului reclamanților

în baza unui titlu autentic, că prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie

1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă

s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a statului asupra imobilului

litigios, această consecință a constatării nevalabilității titlului statului

constând în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit

niciodată din patrimoniul acesteia, Curtea constată că reclamanții sunt

titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în acțiunea în revendicare

dedusă judecății și acest drept exista în patrimoniul acestora și la momentul

la care statul a înstrăinat apartamentul litigios.

Față de această

situație, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este

titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai retinut

instanta de apel că titlul pârâtului V.C. este reprezentat de contractul de

vânzare-cumpărare din 26 mai 2005, acest titlu nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească, fiind valabil și producându-și efecte depline, astfel

că și intimatul pârât V.C. dispune de un „bun” în sensul Convenției.

Prin întâmpinarea

depusă la dosarului cauzei la data de 19 noiembrie 2009, acest intimat a

solicitat să se constate că „poate fi recunoscut ca proprietar prin unirea

posesiilor continue, netulburate și sub nume de proprietar a tuturor

cumpărătorilor”, această solicitare fiind o apărare de fond față de fondul

pretențiilor apelanților reclamanți.

Având în vedere cele

constatate mai sus, în sensul că acest pârât dispune de un „bun” în sensul

Convenției, instanta de apel a apreciat că este inutilă analiza întrunirii

condițiilor cerute de Codul civil pentru a opera prescripția achizitivă invocată

în apărare de pârâtul V.C., acesta având un titlu valabil indiferent de durata

posesiei exercitată asupra imobilului.

Conflictul dintre

titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun urmează a fi rezolvat

ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la

prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin.

(2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de drept

intern obligatoriu și prioritar.

Ca atare, ambele

părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar

pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva

exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii

bunului. În această idee reține instanța de apel că, Curtea Europeană a

constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al

titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea

administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamanților,

cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de

proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a

doua teze din primul paragraf al textului normei europene, retine instanta de

apel,privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că

a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de

lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea

privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege,

echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă

exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de

instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).

În evaluarea

proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului

dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a

statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca

atare în legislația națională.

S-a mai reținut că,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, că vânzarea de către stat a

unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este

anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate

contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în

concursul dintre apelanții reclamanți și intimatul pârât Vasilescu Constantin,

Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de

proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat

acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea

nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, admiterii cererii în

revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București,

și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a

dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.

Totodată, demersurile

actuale de recuperare a bunului în materialitatea lor sunt consecința directă a

încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat,

prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei

reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt

acestei încălcări.

În același timp,

intimatul pârât V.C., deținător al unui titlu asupra imobilului în litigiu,

dispune, la rândul lui, de un „bun”.

Astfel, întrucât

părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil,

și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște,

dreptul apelanților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia,

li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și

nerevocabil, dreptul de proprietate.

Înlăturarea legii

speciale se realizează, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul

aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința

înlăturării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de către stat și,

ulterior, prin vânzări succesive, prin care s-a produs, privarea de proprietate

a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat

redobândirea posesiei de către aceștia.

De asemenea s-a

reținut că, instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile

Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind

că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce

la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de

imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul

suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în

vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu,

paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul

despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Astfel, s-a constatat

că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al

Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în

acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de

legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat

până în prezent.

Or, retine instanta

de apel, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit

de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura să

conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Astfel

reține instanța de apel, în aceste condiții, restituirea în natură se impune

drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită

prin vânzarea imobilului reclamanților, vânzare ce reprezintă o ingerință în

dreptul de proprietate al apelanților reclamanți.

Mai mult, în

jurisprudența actuală C.E.D.O., s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din

acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta

are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul

exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele

C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în

revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor

de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge

Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza

Tudor și Tudor contra României).

Instanța de apel a

reținutastfel că, deciziile Curții Europene în care a hotărât cu valoare de

principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și

atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de

proprietate al altuia și terții au fost de bună – credință, reprezintă o

privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este

contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).

Ca urmare, reține

instanța de apel, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la

prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența

în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept

intern, respectiv art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în

revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită de reclamanți.

În condițiile în care

intimatul pârât nu a sesizat în prezenta cauză instanța cu o cerere de chemare

în garanție a persoanei care i-a vândut bunul, nimic nu-l împiedică pe acesta

să solicite despăgubirea cu privire la bunul de care a fost evins, ulterior, în

condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect. Ca

atare reține instanța de apel în soluționarea acțiunii în revendicare deduse

judecății, instanța de apel, (față de circumstanțele particulare ale speței),

nu s-a făcut aplicarea corectă a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție și a jurisprudenței în materie a Curții Europene.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul V.C. solicitând admiterea lui în temeiul art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ. și pe cale de consecință modificarea hotărârii

instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantului.

Criticile duse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul

susține că instanța de apel nu a examinat cauza prin prisma apărărilor și

susținerilor formulate în condițiile în care el este al patrulea cumpărător al

imobilului din litigiu, în condițiile în care hotărârea ce vizează trecerea

imobilului la stat fără titlu valabil nu-i este opozabilă, și în condițiile în

care nu au fost desființate contractele de vânzare ce au ca obiect imobilul

revendicat, cu atât mai mult cu cât este incidentă excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare.

Mai susține

recurentul că a invocat și incidența uzucapiunii, ce nu a fost analizată de

instanțe.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții și-au

precizat actiunea la file 59, 136, 137-143-170-171 Dosar nr. 19608/300/2006 al

Judecatoriei sector 2 București.

Astfel acțiunea

precizată la fila 170 are ca obiect chemarea în judecată a pârâtului Biroul

Notarului Public V.C., care a devenit proprietarul imobilului din litigiu în

baza contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare pirit în

cauză, față de precizarea făcută la filele 170, este Biroul Notarului Public V.C.

și nu persoana fizică V.C.

Este real,că pârâtul

Biroul Notarului Public V.C. a fost reprezentat de notarul V.C., numai că

acesta din urmă nu mai are calitate de notar din 10 octombrie 2002 (așa cum

rezultă din actul de la fila 184 dos. Instanței de fond, adresa din 2 noiembrie

2007 a Camerei Notarilor Publici din București) iar Biroul Notarului Public V.C.

nu mai funcționa de la data de 10 octombrie 2002 potrivit Ordinului M.J. nr. 2406/C

din 10 octombrie 2002 (filele 184 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei

Sectorului 2 București).

Față de această

situație, este de reținut că în cauză desi a fost depus contractul de

vânzare-cumpărare din 26 mai 2005 încheiat între Biroul Notarului Public V.C.

în calitate de vânzător și numitul V.C. în calitate de cumpărător al imobilului

din litigiu, această situație noua intervenită pe parcursul soluționării

litigiului nu a fost clarificată și sub aspectul legitimării procesuale pasive,

a noului cumpărător, față de care nu exista nici o precizare sau extindere de

acțiune.

Ca atare, se impunea

verificarea situației în care a fost sau nu introdus în cauză noul cumpărător

al imobilului din litigiu,precum și legitimarea lui procesuală.

Un alt aspect ce se

impunea a fi verificat pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părții

și pentru aflarea adevărului obiectiv, este legat de faptul că la filele 185 Dosar

nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București se găsește adresa din

2 noiembrie 2007 emisă de SC A. SA,din care rezultă că la 24 martie 1998 s-a

emis dispoziția nr. 735 a Primarului Municipiului București prin care imobilul

teren și construcție a fost restituit în proprietatea numiților C.A.A. și G.I.M.,

cu excepția apartamentelor vândute.

De asemenea la filele

80 dos. instanței de apel, se află si adresa din 7 mai 2010 emisă de Primarul

Municipiului București din care rezultă că notificarea ce formează obiectul Dosarul

administrativ nr. 44529 ce vizează apartamentele situate în București este

nesoluționată.

Or, aceste aspecte ce

țin de fondul cauzei trebuiau examinate de instanța de apel, cu atât mai mult

cu cât în apărarea sa, recurentul de azi a invocat pe parcursul dezbaterilor o

serie de excepții, ce nufost puse in discutia partilor in virtutea principiului

contradictorialitatii si al dreptului la un proces echitabil si nici nu au

format obiectul analizei instanței de apel.

Din această

perspectivă, controlul judiciar este imposibil de realizat în condițiile în

care nu au fost examinate aspectele sus evocate ce țin de fondul cauzei,

situație în care recursul urmează a fi admis, a casat hotarirea instantei de

apel, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul V.C. împotriva Deciziei nr. 364/ A din 10 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2011.