ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5286/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 27 decembrie 2006, reclamanții C.A.A., C.T., G.C.B., V.R.L. și P.I.M. au chemat în judecată pe pârâții Z.G., Z.T. și Municipiul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în București, sector 2 și să fie obligați pârâții, persoane fizice, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, compus din 3 camere de locuit cu o suprafață utilă de 77,50 m.p., precum și cota indiviză de 9,47 % din suprafața de folosință comună a imobilului; o dată cu locuința s-au vândut și următoarele: vestibul, baie, culoar, bucătărie, cămară, Wc., balcon boxă, subsol, cameră de serviciu și cota parte împrejmuire.

În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut autorului reclamanților, N.S., care a cumpărat terenul prin actul de vânzare-cumpărare de către Tribunalul Ilfov – secția notariat, ulterior obținând autorizația de construcție pentru imobilul construit. Acest imobil fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu toate că autorul lor, proprietarul imobilului, fiind pensionar, era exceptat de la naționalizare. La data de 24 martie 1998 a fost emisă de către Primăria Municipiului București dispoziția nr. 735, prin care s-a restituit în proprietatea petiționarilor C.A.A. și G.I.M. imobilul situat în București, sector 2, compus din teren și construcție, restituire ce a avut în vedere sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sector 2 București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, pârâții, persoane fizice, au cumpărat apartamentul din imobil. S-a mai arătat că pârâții nu posedă un titlu valabil asupra imobilului, întrucât acesta a fost preluat abuziv de stat, iar, în urma comparării titlurilor de proprietate, rezultă că cel al reclamanților este preferabil. S-a mai susținut că nedesființarea actului de vânzare cumpărare al pârâților nu semnifică faptul că aceștia au un drept de proprietate legal dobândit. Buna credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare ce ar putea fi invocată de către pârâți nu valorează proprietate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 481 C. civ., Legea nr. 10/2001. Pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes pentru primul capăt al acțiunii, excepția inadmisibilității cererii de revendicare, iar, pe fond, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Referitor la lipsa de interes s-a susținut că prin modificările aduse de Legea nr. 247/2005 la Legea nr. 10/2001 nu se mai face distincție între imobilele preluate cu titlu de stat și cele preluate fără titlu, statuându-se, prin lege, că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv. În privința inadmisibilității revendicării s-a apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, așa cum se arată și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și în jurisprudența constantă a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Reclamanții au formulat o cerere precizatoare a cadrului procesual pasiv la data de 5 martie 2007, solicitând introducerea în cauză a pârâtelor I.F.

și S.M., moștenitoarele defunctei Z.T. Cu privire la această solicitare instanța de fond a constatat, la data de 18 iunie 2007, că numitele I.F. și S.M. nu au calitate procesuală pasivă, cu motivarea că, deși sunt moștenitoarele autorilor Z.G. și T., imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul acesteia din urmă anterior decesului său, conform contractului de vânzare cumpărare, iar certificatul de moștenitor nr. 1602/1994 depus de reclamanți în susținerea cadrului procesual a fost anulat prin sentința civilă nr. 2138/1996 în privința includerii acestui imobil în masa succesorală. Ulterior, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că cererea de chemare în judecată este îndreptată și împotriva BNP V.C., acesta având calitatea de cumpărător al imobilului așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că prin contractul de vânzare cumpărare din 26 mai 2005, autentificat de BNP asociați P.C. și R.F.C., BNP V.C. a vândut imobilul în litigiu numitului V.C., instanța de fond a apreciat că acesta din urmă are calitate procesuală pasivă, întrucât este în prezent titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, existând identitate între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată. Pârâtul V.C. a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței față de valoarea imobilului, excepția inadmisibilității acțiuni în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la inadmisibilitate, s-a arătat că dreptul comun nu se mai aplică în ceea ce privește imobilele trecute abuziv la stat, reclamanții formulând, de altfel, notificare conform Legii nr. 10/2001. Întârzierea soluționării acestei notificări nu îi legitimează pe reclamanții să formuleze o acțiune în revendicare, iar precizarea ca temei juridic al prezentei acțiuni a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, alături de art. 480 C. civ., accentuează caracterul nelegal al cererii. Pe fondul cauzei, s-a arătat că revendicarea nu poate fi admisă cât timp titlul pârâtului nu a fost desființat, admiterea cererii fiind condiționată de dovedirea relei credințe a sa.

Or, acest titlu este preferabil titlului reclamantului și din punct de vedere al opozabilității față de terți, precum și față de faptul că toate persoanele ce au deținut imobilul au exercitat o posesie continuă și netulburată, sub nume de proprietar timp de 35 de ani, fiind întrunite, prin joncțiunea posesiilor, condițiile uzucapiunii imobiliare. Prin încheiere, s-a prorogat discutarea excepțiilor ridicate prin întâmpinare, iar, în urma efectuării unei expertize privind valoarea de circulație a imobilului revendicat, s-a stabilit că aceasta este de peste 5.000.000.000 lei, situație față de care, prin sentința civilă nr. 10587 din 8 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Ca urmare, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11 februarie 2009. La primul termen de judecată din 27 martie 2009, tribunalul a pus în discuție excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității invocate în cauză. Prin sentința civilă nr. 496 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei de interes; a respins excepția inadmisibilității; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu ca fiind lipsit de interes; a respins cererea de revendicare, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L.

și P.I.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și V.C., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie obligatorie în conformitate cu art. 329 alin. (3) din C. proc.

civ., s-a statuat, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia qeneralibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai "în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". S-a mai reținut că prin Legea nr. 1/2009 (publicată in M. Of., Partea 1, nr. 63 din 03/02/2009) a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001, legea specială incidentă în materie - potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. 1 pct. 13). Tribunalul a constatat că inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății - nu poate fi reținută în raport de Legea nr. 10/2001,

cu modificările și completările ulterioare, în raport de considerentele Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, menționată anterior, față de statuarea din această decizie în sensul că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Prin dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja și prin decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

Cu toate acestea, Înalta Curte a sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, tribunalul a reținut că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură a bunului - ținând seama că legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Examinând în continuare calitatea reclamanților de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a reținut că imobilul situat în București, sector 2, compus din teren și construcție edificată pe acesta a fost dobândit de autorul reclamanților N.S., prin actul de vânzare-cumpărare, imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.A.A. și de G.I.M.

(moștenită de ceilalți reclamanți) împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, fiind obligat pârâtul să restituie reclamanților în proprietate și liniștită posesie întregul imobilul situat în București, sector 2 - în considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 art. II, întrucât proprietarul S.N. era avocat pensionar, imobilul fiind deci trecut fără titlu în posesia statului. Față de efectele acestei hotărâri judecătorești, instanța de fond a constatat că cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului in litigiu este lipsită de interes, neimpunându-se în cauză, pentru valorificarea dreptului de proprietate reclamat, o asemenea dispoziție expresă.

A mai reținut instanța de fond că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa. Tribunalul a reținut, că reclamanții se pot prevala de un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil pe care îl posedă însă doar parțial, conform procesului-verbal de predare-primire din 1998 încheiat cu ocazia punerii în executare a hotărârii menționate.

Astfel, apartamentul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat prin I.C.V.L. București, cumpărătorii fiind Z.G. și Z.T. Acest apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. și S.M., prin contractul din 4 mai 1994, aceștia vânzându-l către BNP V.C., prin contractul din 4 septembrie 1996. În prezent, pârâtul V.C.

deține apartamentul în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract autentificat din 26 mai 2005. Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere, în conformitate cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice", reținând deci, contrar celor afirmate de reclamanți, că analiza acțiunii în revendicare promovate de aceștia nu mai poate fi bazată pe o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidența legii speciale de reparație.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că reclamanții au notificat, conform Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, solicitând la data de 9 august 2001 restituirea în natură a apartamentului în speță, precum și a celorlalte apartamente care nu au fost restituite prin dispoziția nr. 735/1998. Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009), s-a reținut că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât reclamanții nu au formulat o acțiune în anulare a acestui act.

De altfel, imobilul în litigiu a fost ulterior obiect al unor înstrăinări succesive, cu titlu oneros, care nu au fost puse în discuție de reclamanți sub aspectul valabilității transmiterii dreptului de proprietate.

Într-o asemenea situație, reține instanța de fond în care validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței supreme) - tribunalul a observat că s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României).

În cadrul acestei acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat însă, contrar celor afirmate fără niciun suport de reclamanți, că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul pârâtului, cumpărător de bună credință al imobilului revendicat și, prin urmare, acesta din urmă nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Chiar dacă prin Hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român si-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a apreciat de către tribunal că s-ar încălca în acest mod principiul securității raporturilor juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul pârâtului asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu pârâtul, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin imposibilitatea restituirii imobilului.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că nu este îndreptățit să verifice, în acest cadru procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pe calea legii speciale la care reclamanții au apelat din anul 2001 este eficientă și asigură realizarea concretă a drepturilor persoanei îndreptățite, în condițiile în care reclamanții nu au pus în discuție și nu au probat demersurile lor (inclusiv în justiție) în scopul finalizării procedurii administrative începută în baza Legii nr. 10/2001 și după inițierea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și petentul V.C.

iar prin Decizia civilă nr. 364 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantelor, și s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii precizate și modificate în parte, fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamantului, imobilul situat în București, sector 2, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței și s-a luat act de renunțarea petentului V.C. la judecarea apelului său.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: In esenta sustinerea reclamanților constă, în faptul că sunt moștenitorii în drepturi ai vechiului proprietar, care a deținut imobilul în litigiu, în baza unui titlu de proprietate autentic, autorul lor fiind deposedat abuziv de statul comunist și ca atare sustin reclamantii, ei nu au pierdut dreptul de proprietate privată, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost desființat niciodată prin justiție. Au mai susținut că au un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că singura soluție ce se poate da cererii lor este aceea de obligare a pârâtului la lăsarea în proprietate și liniștită posesie a imobilului, singura măsură de reparație acceptabilă, față de faptul că nu au primit până la această dată nicio despăgubire pentru imobilul revendicat.

S-aq retinut ca este nefondata prima critică susținută de către apelanți, în sensul că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât, la termenul de judecată din 27 martie 2009, pârâtul V.C. nu a fost legal citat, lipsind la termenul la care au avut loc dezbaterile în fond, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Or, acest text de lege trebuie analizat prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Nulitatea relativă prevăzută de textul legal menționat poate fi invocată numai de partea vătămată prin necitare sau citarea nelegală. Numai partea vătămată prin actul procedural poate invoca nulitatea, în speță, pârâtul. Cum dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. sunt prevăzute numai în favoarea părții presupuse vătămate, iar pârâtul nu a invocat o asemenea vătămare, deși era singurul îndreptățit să o facă, instanta de apel a constatat că acest motiv de apel este nefondat.

A mai reținut instanța de apel că nefondata este si cea de-a doua critică în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de interes și a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.S-a mai retinut ca că prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.A.A. și de autoarea celorlalți reclamanți, G.I.M.

împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, fiind obligat pârâtul să restituie reclamanților în proprietate și liniștită posesie întregul imobilul situat în București, sector 2, în considerentele hotărârii reținându-se că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce echivalează cu constatarea trecerii fără titlu în posesia statului a imobilului solicitat de reclamanți, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului in litigiu, nefiind necesar pentru valorificarea dreptului de proprietate a reclamanților o altă dispoziție expresă.

În ce privește capătul de cerere privind revendicarea, instanta de apel a retinut că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială de reparație pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu – în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1948, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar. Numai că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare, ceea ce înseamnă că Legea nr. 10/2001 nu înlătură acțiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai imobilului revendicat.

Procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21. În speță, imobilul situat în București, sector 2, compus din teren și construcție edificată pe acesta, a fost dobândit de autorul reclamanților N.S., prin actul de vânzare-cumpărare, imobilul fiind preluat ulterior de stat prin Decretul nr. 92/1950. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamanți nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat de către stat altor persoane.

Ca atare reține instanța de apel că, apartamentul, ce face obiectul litigiului de față, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 conform contractului de vânzare - cumpărare din 28 decembrie 1973, încheiat între Z.G. și Z.T., în calitate de vânzători și I.C.V.L. București, în calitate de vânzător. Acest apartament a fost cumpărat ulterior de S.A. și S.M., prin contractul din 4 mai 1994, aceștia vânzându-l către BNP V.C., prin contractul din 4 septembrie 1996. Ulterior, acest apartament a fost cumpărat de pârâtul V.C.

care îl deține în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Biroul Notarial, contract din 26 mai 2005. Așa fiind, referitor la imobilul în litigiu, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu mai puteau obține prin procedura prealabilă a notificării unității deținătoare restituirea în natură a apartamentului litigios, astfel încât, într-o asemenea situație, nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Ca urmare, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În speța de față, reținând situația premisă constând în faptul că imobilul în litigiu reprezentat de apartamentul situat în București, sector 2 a aparținut autorului reclamanților în baza unui titlu autentic, că prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a statului asupra imobilului litigios, această consecință a constatării nevalabilității titlului statului constând în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, Curtea constată că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în acțiunea în revendicare dedusă judecății și acest drept exista în patrimoniul acestora și la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios.

Față de această situație, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A mai retinut instanta de apel că titlul pârâtului V.C. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2005, acest titlu nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, fiind valabil și producându-și efecte depline, astfel că și intimatul pârât V.C. dispune de un „bun” în sensul Convenției. Prin întâmpinarea depusă la dosarului cauzei la data de 19 noiembrie 2009, acest intimat a solicitat să se constate că „poate fi recunoscut ca proprietar prin unirea posesiilor continue, netulburate și sub nume de proprietar a tuturor cumpărătorilor”, această solicitare fiind o apărare de fond față de fondul pretențiilor apelanților reclamanți.

Având în vedere cele constatate mai sus, în sensul că acest pârât dispune de un „bun” în sensul Convenției, instanta de apel a apreciat că este inutilă analiza întrunirii condițiilor cerute de Codul civil pentru a opera prescripția achizitivă invocată în apărare de pârâtul V.C., acesta având un titlu valabil indiferent de durata posesiei exercitată asupra imobilului. Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar.

Ca atare, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii bunului. În această idee reține instanța de apel că, Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, retine instanta de apel,privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49). În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

S-a mai reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre apelanții reclamanți și intimatul pârât Vasilescu Constantin, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor. Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea lor sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, intimatul pârât V.C., deținător al unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispune, la rândul lui, de un „bun”. Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, dreptul apelanților reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

Înlăturarea legii speciale se realizează, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de către stat și, ulterior, prin vânzări succesive, prin care s-a produs, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceștia.

De asemenea s-a reținut că, instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Or, retine instanta de apel, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Astfel reține instanța de apel, în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților reclamanți.

Mai mult, în jurisprudența actuală C.E.D.O., s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor și Tudor contra României).

Instanța de apel a reținutastfel că, deciziile Curții Europene în care a hotărât cu valoare de principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de bună – credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).

Ca urmare, reține instanța de apel, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți. În condițiile în care intimatul pârât nu a sesizat în prezenta cauză instanța cu o cerere de chemare în garanție a persoanei care i-a vândut bunul, nimic nu-l împiedică pe acesta să solicite despăgubirea cu privire la bunul de care a fost evins, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect.

Ca atare reține instanța de apel în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, instanța de apel, (față de circumstanțele particulare ale speței), nu s-a făcut aplicarea corectă a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și a jurisprudenței în materie a Curții Europene. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul V.C. solicitând admiterea lui în temeiul art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și pe cale de consecință modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantului.

Criticile duse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurentul susține că instanța de apel nu a examinat cauza prin prisma apărărilor și susținerilor formulate în condițiile în care el este al patrulea cumpărător al imobilului din litigiu, în condițiile în care hotărârea ce vizează trecerea imobilului la stat fără titlu valabil nu-i este opozabilă, și în condițiile în care nu au fost desființate contractele de vânzare ce au ca obiect imobilul revendicat, cu atât mai mult cu cât este incidentă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Mai susține recurentul că a invocat și incidența uzucapiunii, ce nu a fost analizată de instanțe. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Reclamanții și-au precizat actiunea la file 59, 136, 137-143-170-171 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecatoriei sector 2 București. Astfel acțiunea precizată la fila 170 are ca obiect chemarea în judecată a pârâtului Biroul Notarului Public V.C., care a devenit proprietarul imobilului din litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare. Ca atare pirit în cauză, față de precizarea făcută la filele 170, este Biroul Notarului Public V.C. și nu persoana fizică V.C. Este real,că pârâtul Biroul Notarului Public V.C. a fost reprezentat de notarul V.C., numai că acesta din urmă nu mai are calitate de notar din 10 octombrie 2002 (așa cum rezultă din actul de la fila 184 dos.

Instanței de fond, adresa din 2 noiembrie 2007 a Camerei Notarilor Publici din București) iar Biroul Notarului Public V.C. nu mai funcționa de la data de 10 octombrie 2002 potrivit Ordinului M.J. nr. 2406/C din 10 octombrie 2002 (filele 184 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București). Față de această situație, este de reținut că în cauză desi a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2005 încheiat între Biroul Notarului Public V.C. în calitate de vânzător și numitul V.C. în calitate de cumpărător al imobilului din litigiu, această situație noua intervenită pe parcursul soluționării litigiului nu a fost clarificată și sub aspectul legitimării procesuale pasive, a noului cumpărător, față de care nu exista nici o precizare sau extindere de acțiune.

Ca atare, se impunea verificarea situației în care a fost sau nu introdus în cauză noul cumpărător al imobilului din litigiu,precum și legitimarea lui procesuală. Un alt aspect ce se impunea a fi verificat pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părții și pentru aflarea adevărului obiectiv, este legat de faptul că la filele 185 Dosar nr. 19608/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București se găsește adresa din 2 noiembrie 2007 emisă de SC A. SA,din care rezultă că la 24 martie 1998 s-a emis dispoziția nr. 735 a Primarului Municipiului București prin care imobilul teren și construcție a fost restituit în proprietatea numiților C.A.A. și G.I.M., cu excepția apartamentelor vândute. De asemenea la filele 80 dos.

instanței de apel, se află si adresa din 7 mai 2010 emisă de Primarul Municipiului București din care rezultă că notificarea ce formează obiectul Dosarul administrativ nr. 44529 ce vizează apartamentele situate în București este nesoluționată. Or, aceste aspecte ce țin de fondul cauzei trebuiau examinate de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât în apărarea sa, recurentul de azi a invocat pe parcursul dezbaterilor o serie de excepții, ce nufost puse in discutia partilor in virtutea principiului contradictorialitatii si al dreptului la un proces echitabil si nici nu au format obiectul analizei instanței de apel. Din această perspectivă, controlul judiciar este imposibil de realizat în condițiile în care nu au fost examinate aspectele sus evocate ce țin de fondul cauzei, situație în care recursul urmează a fi admis, a casat hotarirea instantei de apel, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul V.C. împotriva Deciziei nr. 364/ A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.