ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 991/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 991/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 991/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată din 4 decembrie 2002, introdusă la Tribunalul București

și înregistrată sub nr. x/2002, reclamanta A. a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, B. și C., să

se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate

și posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei, compus

din teren în suprafață de 213,19 mp și construcția C

(fostul corp B), având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în

București, sector 2.

În drept,

s-au invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă,

acțiunea.

Apelul

declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă

nr. 48/A din 18 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția pentru conflicte și litigii de muncă.

Pentru a

hotărî astfel, instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19

septembrie 2001, intervenită între reclamantă și D.,

concluzionând că aceasta nu are semnificația dată de

reclamantă de act de partaj voluntar și nici nu transmite reclamantei

calitatea de moștenitoare a succesiunii lui E., la care aceasta a

renunțat, astfel încât, asupra imobilului în litigiu, pe calea

transmiterilor și retransmiterilor succesorale, reclamanta este

comoștenitoare cu un drept de 1/4 alături de D., al cărei drept

este de 3/4.

Ca urmare,

s-a statuat că acțiunea în revendicare a fost introdusă

inadmisibil de către una dintre coindivizare, reclamanta având doar un

drept de ¼ din imobil și nefiind titulara unui drept exclusiv de

proprietate, încălcând, astfel, regula unanimității

coindivizarilor.

Prin Decizia civilă

nr. 7436 din 25 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/2/2005, s-a admis recursul

declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru

conflicte de muncă și litigii de muncă, s-a casat decizia

atacată, precum și sentința civilă nr. 578 din 12

septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare, în primă

instanță, la Tribunalul București.

În raport cu

natura pricinii (revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun),

cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu

dispozițiile coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 și art.

4 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte s-a declarat competentă material a

judeca recursul reclamantei, reținând următoarele:

Soluțiile

date cauzei și susținerile din recurs au avut ca temei interpretarea

convenției intervenite între A. și D., prin acte sub semnături

private legalizate notarial la 19 septembrie 2001, din al căror

conținut s-a constat că:

- A. a

renunțat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului

aferent din imobilul situat în București, fostă proprietate a

fratelui său F.;

- D. a

renunțat la orice alte cote părți ce i-ar putea reveni de pe

urma defunctului F., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta

convenție de către A., asupra altor bunuri din succesiunea

aceluiași defunct.

Instanța

supremă a arătat că înțelesul noțiunii de partaj

(împărțeală), indiferent că este voluntar sau judiciar,

este acela de operațiune, în sensul că bunurile stăpânite pe

cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective,

în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Obiect al

partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă

drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului, transmise asupra

moștenitorilor.

Pentru

validitatea împărțelii voluntare trebuie să fie îndeplinite

condițiile cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toți coindivizarii

să fie prezenți, să aibă capacitate de exercițiu

deplină și să fie de acord cu realizarea împărțelii pe

această cale și cu clauzele convenției.

Dacă

aceste condiții sunt îndeplinite, ceea ce s-a constat că este cazul

în speță, împărțeala se poate realiza „fără

îndeplinirea vreunei formalități" (art. 730 C. civ.), deci în

orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută

potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.).

Ca urmare,

existența înțelegerii de împărțeală trebuie să

fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt

recunoscute de moștenitori.

Astfel, ceea

ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți termeni

utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație

juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenție, anume

acela de a pune capăt, total sau parțial, stării de indiviziune

existentă între copartajanți.

În concret,

termenii de „renunțare la orice drept" asupra unora dintre bunurile

care au compus masa succesorală, folosite reciproc de A. și D., au

avut ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei D.

revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a

aflat în patrimoniul defunctului F., delimitat de restul construcției,

asupra căruia D. a recunoscut dreptul copartajantei A.

S-a

reținut astfel ca fiind neîndoielnic faptul că D., ca efect al

voinței sale vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu

mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face obiectul acțiunii

în revendicare introdusă de A.

Așadar, Înalta

Curte a constatat că, în mod greșit, instanțele au statuat că

imobilul în litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale

soluțiile date cauzei pe cale de excepție, cu consecința

refuzului de a cerceta fondul pricinii.

Cauza a fost

înregistrată spre rejudecare pe rolul secției a III-a civilă, a

Tribunalului București, sub nr. x/3/2007.

La data de 20

decembrie 2008, a decedat reclamanta A., operând transmisiunea

calității procesuale către moștenitorii acesteia, G.

și H., conform certificatului de moștenitor din 1 aprilie 2010.

Tot pe

parcursul judecării cauzei a decedat și reclamantul G., operând

transmisiunea calității procesuale către moștenitoarele acestuia,

I. și J., care și-au justificat calitatea cu certificatul de

moștenitor din 22 iunie 2010.

Prin

sentința civilă nr. 621 din 8 aprilie 2011, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a respins excepțiile

autorității de lucru judecat, inadmisibilității

acțiunii și a lipsei de interes; a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin primarul general; a respins acțiunea formulată de

reclamanții H., I. și J., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanții H., I.

și J., în contradictoriu cu pârâtele C. și K., ca neîntemeiată;

a obligat reclamanții către pârâtele persoane fizice la plata sumei

de 600 lei cheltuieli de judecată.

În

considerentele sentinței s-a reținut, în raport de disp. art. 315 C.

proc. civ., că procesul se află în stadiul procesual al rejudecării

și că prin hotărârea pronunțată de instanța de

control judiciar, s-a lămurit problema legitimării procesuale active

a reclamantei, în formularea prezentei acțiuni în revendicare.

În

privința excepției autorității de lucru judecat a

sentinței civile nr. 96 din 4 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1999,

tribunalul a reținut că nu poate fi primită în prezenta

cauză, având în vedere faptul că efectul autorității de

lucru judecat a unei hotărâri nu presupune exclusivitatea unei astfel de

hotărâri, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1201 C. civ. Însă o hotărâre judecătorească se

bucură și de prezumția puterii de lucru judecat, care presupune

obligativitatea hotărârii, fără a fi necesar a fi îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., reprezentând doar un

mijloc de probă de natură să demonstreze o anumită

problemă în legătură cu raporturile juridice dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin

hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.,

fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantă pentru

lipsa calității procesuale active și, totodată, au fost

admise cererile de intervenție formulate de intervenientele C. și B.

și s-a constatat că intervenienta B. este proprietara apartamentului,

situat în imobilul din București, sector 2, conform contractului de

vânzare - cumpărare din 25 noiembrie 1996, iar intervenienta C. este proprietara

apartamentului din același imobil, conform contractului de

vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997.

Pârâtele

persoane fizice au invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri

pentru faptul că s-a constatat, în mod definitiv și irevocabil,

calitatea de proprietar a acestora, considerând că nu se mai poate pune în

discuție un drept recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a

observat că, prin modul de fundamentare a excepției

autorității de lucru judecat, pârâtele invocă, în realitate,

prezumția puterii de lucru judecat a hotărârii

judecătorești reținute mai sus, dat fiind că, în

această sentință, nu s-a soluționat fondul cauzei, ci

acțiunea reclamantei a fost respinsă ca urmare a excepției

lipsei calității procesuale active, iar cererile de intervenție

formulate de B. și C. au fost admise, ca o consecință a

soluției date în privința cererii principale, instanța

reținând că cererile au fost fondate și că intervenientele

au făcut dovada că sunt proprietarele apartamentelor din imobil, prin

actele autentificate de vânzare - cumpărare.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că în acea cauză nu s-a procedat efectiv la o

soluționare în fond a cererii în revendicare și nu s-a pronunțat

o hotărâre care să determine efectul autorității de lucru

judecat, excepție procesuală care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată,

constatarea calității de proprietar a celor două interveniente

având, în opinia instanței, efectul unei prezumții, ca manifestare

procesuală, reprezentând efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv

probleme de drept intrate sub această putere.

Referitor la

excepția inadmisibilității cererii reclamantei, argumentată

de pârâte pe disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu disp. art. 2 alin.

(2) din Legea 10/2001 (în vigoare încă la acea dată - 16 mai 2008,

când au fost puse în discuție excepțiile) și art. 46 din Legea nr.

10/2001 și pe faptul că prin Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, de soluționare a unui recurs în

interesul legii, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 constituie o lege

specială, fiind inadmisibile acțiunile în revendicare, introduse

după intrarea în vigoare a acestei legi de persoanele care au utilizat

procedura prevăzută de legea specială, tribunalul a respins-o.

Tribunalul a

constatat că, într-adevăr, acțiunea a fost întemeiată pe

dreptul comun, art. 480-481 C. civ., și că a fost formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modificată și

completată, lege specială de reparații.

Totodată,

așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, s-a formulat

și notificare în baza Legii nr. 10/2001, de către D. și

reclamanta A., înregistrată sub nr. x/2001, soluționată prin

Dispoziția primarului general nr. 204 din 13 decembrie 2001, doar pentru

terenul în suprafață de 1.057,81 mp, situat în sector 2, fiind

restituit astfel: suprafața de 400 mp, reprezentând teren aferent

construcției A (restituit prin sentința civilă nr. 2899 din 19

martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București) și curte în

proprietatea numitei D., și suprafața de 657,81 mp reprezentând teren

aferent construcției B - actual C - (restituit prin sentința

civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2

București) și curte, reclamantei A.

Așadar,

prin notificare, nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru

apartamentele în litigiu, deținute de pârâtele persoane fizice în baza

Legii nr. 112/1995, reclamanta A. înțelegând să formuleze doar

acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, considerând că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Cu toate

acestea, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art.

329 alin. (3) C. proc. civ. și care determină o nouă abordare a

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel,

consecventă principiului conform căruia nu există posibilitatea

de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume, C. civ., întrucât s-ar

încălca principiul specialia generalib dolari SUA erogant, instanța

supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile

existenței legii speciale, ci statuează necesitatea analizării

cauzei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale

fiecărei acțiuni.

În privința

excepției lipsei de interes, care a fost argumentată strict pe faptul

că reclamanta a beneficiat de restituirea unor corpuri de clădire de

la adresa unde se află imobilul revendicat, corpuri de clădire care

au fost ulterior renumerotate, reclamanta neprecizându-și acțiunea,

tribunalul a apreciat că are legătură evidentă cu fondul

cererii și că soluționarea excepției presupune analizarea

situației juridice a imobilului revendicat, istoricul de adrese

poștale, de numerotare a corpurilor de construcție, conform actelor

depuse în acest stadiu procesual, precum și a rapoartelor de

expertiză efectuate.

Astfel,

tribunalul a reținut că, în procesul - verbal din 1940, întocmit de

Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în

București, la imobilul în litigiu, la adresa situată în

București, se menționa compunerea imobilului din teren în

suprafață de 1.271 mp și trei corpuri de casă, având: I -corp

alcătuit din parter, cu un apartament de 3 camere, antreu, baie,

bucătărie, pivniță, cameră servitori, wc; II - corp cu

parter și etaj, alcătuind două apartamente, primul cu două

camere la parter și două camere mici la etaj, iar al doilea cu

două camere, antreu, hol, baie, bucătărie, wc, două camere

servitori, spălătorie și patru pivnițe; III - corp având

subsol, parter și etaj, formând un singur apartament, compus din: la

subsol, trei camere servitori, garaj, pivniță, cameră calorifer,

sală și wc; la parter: vestibul, birou, hol, sufragerie,

bucătărie, cămară, wc; la etaj: trei dormitoare, hol, baie,

debara și la pod o cameră servitori.

Prin urmare,

se poate observa cu ușurință, din descrierea detaliată a

compunerii celor trei corpuri de construcție, că două corpuri de

construcție aveau un singur apartament și că doar unul dintre

ele avea două apartamente, la momentul înscrierii în cărțile

funciare provizorii, corpurile fiind numerotate cu cifre romane, pentru ca,

ulterior, după preluarea imobilului de către stat, corpurile de

construcție să fie identificate prin literele A, B, C.

Și

după identificarea corpurilor cu litere, acestea au primit diverse

renumerotări, aspect însă lipsit de relevanță în

cauză, tribunalul procedând la administrarea de probe pentru identificarea

întregului teren situat în București, și a celor trei corpuri de

construcție, în conformitate cu actele de proprietate deținute de

autorii reclamantei, cu descrierea evidențiată în procesul - verbal

de înscriere în cartea funciară, aspecte avute în vedere și

coroborate de experți, la efectuarea celor două expertize în

cauză, ținând cont de faptul că o parte din teren și

două corpuri de construcție au fost restituite anterior

formulării acestei cereri.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de

numita D. (cealaltă comoștenitoare a foștilor proprietari care

au deținut întreg imobilul de la adresa din litigiu), s-a constatat

nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în

București, dispunându-se obligarea pârâtelor să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul corp A, compus din 4

camere și dependințe, așa cum a fost revendicat de

reclamantă, și identificat prin cerere, corespunzător corpului I

de construcție.

Prin

sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta A., au fost obligate pârâtele să lase în deplină

proprietate și posesie, imobilul situat în București, compus din

corpul II (B) - parter și etaj.

Această

hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin

emiterea Dispoziției nr. 2621 din 5 decembrie 1998 a primarului general al

Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul

evidențiat mai sus.

Însă,

pentru determinarea exactă a părții din imobil restituită

prin hotărârile menționate mai sus, atât din punct de vedere al

compunerii construcțiilor, cât și al suprafețelor de teren,

tribunalul a avut în vedere dispoziția primarului general nr. 204 din 13

decembrie 2001, prin care a fost soluționată notificarea

formulată de D. și reclamanta A., emisă în baza Legii nr. 10/2001

și înregistrată sub nr. x/2001, prin care terenul în

suprafață de 1.057,81 mp, situat în sector 2, s-a restituit astfel:

suprafața de 400 mp, reprezentând teren aferent construcției A,

(restituit prin sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997 a

Judecătoriei sectorului 2 București) și curte în proprietatea

numitei D., și suprafața de 657,81 mp, reprezentând teren aferent

construcției B - actual C, (restituit prin sentința civilă nr. 960

din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București) și

curte, reclamantei A., cu respectarea dreptului de servitute, pentru

ceilalți proprietari.

Raportul de

expertiză topografică efectuat în cauză, care a răspuns la

obiectivul de identificare și măsurare a întregului teren situat la

adresa din București, a concluzionat că terenul are suprafața

totală de 1.300 mp și, deși prin Dispoziția nr. 204/2001,

s-a restituit terenul de 400 mp, în urma identificării și

individualizării, a rezultat o suprafață de 450 mp, respectiv

terenul în suprafață de 657,81 mp, în urma identificării și

individualizării, a rezultat o suprafață de 720 mp.

În raport de

actuala numerotare, expertul a arătat că s-a restituit corpul A de

construcție (corespunzător corpului I), corpul C de construcție

(corespunzător corpului III), iar pârâtele persoane fizice ocupă

corpul B de construcție (corespunzător corpului II singurul care avea

două apartamente), construcție în privința căreia,

până în prezent, nu s-a pronunțat vreo hotărâre sau o

dispoziție administrativă de restituire în favoarea reclamantei sau a

numitei D..

Este

adevărat că reclamanta a arătat că revendică

apartamentele ocupate de pârâtele persoane fizice situate la data introducerii

acțiunii - 4 decembrie 2002, în corpul C (fost corp B), și că,

pe parcursul judecării cauzei, nu s-a clarificat acest aspect referitor la

numerotarea corpului de construcție, dar tribunalul a apreciat că

esențial, în identificarea apartamentelor revendicate, sunt cele două

contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, indicate

de reclamantă în acțiune, contracte în care nu se arată în mod

expres faptul că apartamentele ar fi situate în corpurile B sau C; dar,

din modul în care sunt descrise cele două apartamente, sub aspectul

configurației, tribunalul a reținut că acestea corespund aproximativ

descrierii din procesul - verbal de înscriere în cartea funciară, fiind de

notorietate faptul că, după naționalizare, imobilele au fost

închiriate cu modificări față de compunerea stabilită de

proprietarul de la care s-a preluat imobilul.

Expertul

topograf a arătat că, în prezent, apartamentele cumpărate de

cele două pârâte sunt situate în corpul B de construcție, că

acestea nu au fost restituite moștenitorilor foștilor proprietari,

așa încât reclamanta justifică un evident interes în formularea

acțiunii în revendicare, împrejurarea că nu a precizat acțiunea,

ca urmare a renumerotării corpurilor de construcție, neconstituind un

motiv legal pentru a se putea reține ca întemeiată această

excepție, atât timp cât a solicitat restituirea apartamentelor vândute

prin cele două contracte de vânzare - cumpărare.

Este

adevărat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să lase

în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de

213,19 mp și construcție, însă tribunalul a avut în vedere

concluziile raportului de expertiză topografică, prin care s-a

stabilit faptul că, prin Dispoziția nr. 204/2001, s-a restituit

întregul teren situat în sector 2, că Municipiul București nu mai

deține nici o suprafață de teren în proprietate la această

adresă, iar corpul B, care face obiectul litigiului, ocupă o

suprafață de teren de doar 130 mp, și prin urmare, nu a fost

restituită doar suprafața situată efectiv sub construcție.

Față

de cele arătate, tribunalul a respins excepția lipsei de interes, iar,

față de împrejurarea că pârâtul Municipiul București nu mai

deține în proprietate nici o porțiune din terenul situat la adresa în

litigiu, nemaifiind deci posesor și nici proprietar, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și

s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București.

În

privința, acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu

pârâtele persoane fizice, deși acțiunea în revendicare de drept comun

a fost introdusă la 4 decembrie 2002, tribunalul a apreciat că, la

soluționarea prezentei cauze, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obligatorie conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și care determină o nouă

abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul

intern.

În procedura

de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.

20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei

convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

În acest

context, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu se mai impune a se

analiza acțiunea în revendicare, din perspectiva comparării

titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict,

întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se

analiza, în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale

art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea

existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul

părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în

dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care

această ingerință este una legitimă.

S-a constatat

că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei

îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia,

aflat în patrimoniul său.

Dreptul de proprietate care s-a aflat

inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din

jurisprudența Curții Europene, fiind acela că „speranța de

a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate,

care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv,nu poate fi

considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest

sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În

același context, instanța europeană a considerat că, în

măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului

sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de

îndreptățită din punct de vedere moral, și o

„speranță legitimă”, de natură mult mai concretă,

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară

(cauza Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004). În

același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie

1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art.

1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să restituie

proprietățile confiscate în 1973 și 1976, din cauza

neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională

pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura

contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente”

și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând

că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra

„că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea

prejudiciului”.

Este adevărat

că, pentru a reține existența unui bun în sensul

Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană

a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care

prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care

statul și le-a însușit fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba

de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și

retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face

nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și

cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.

Împrejurarea

că, prin Legea nr. 1/2009, au fost abrogate dispozițiile legale

menționate nu are nicio relevanță sub aspectul analizat,

recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se

ca atare după ratificarea de către România a Primului Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care

Curtea a constatat că reclamantele s-ar putea prevala de un bun în sensul

Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față

că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea

imobilului preluat abuziv.

Această

situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul

și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001

(actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția

emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu

soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor

de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în

echivalent, dacă, prin ipoteză, restituirea în natură este

imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz,

printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

În acest

sens, tribunalul a observat că reclamanta a formulat o primă cerere

în revendicare a corpului ocupat de cele două pârâte persoane fizice,

înregistrată la data de 21 aprilie 1998, cerere care a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 96 din 4 februarie 2000

de Tribunalul București, dar care a fost respinsă pentru lipsa

calității procesuale active, reclamanta nefăcând dovada

dezbaterii succesiunii defunctului E., pentru a dovedi calitatea sa de

moștenitoare, și nici nu a făcut dovada că este

moștenitoarea fratelui ei, F., pentru a putea formula singură

acțiunea în revendicare.

Apelul

declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat, prin Decizia

civilă nr. 449 din 14 septembrie 2000 a Curții de Apel București

și, de asemenea, prin Decizia nr. 2351 din 8 mai 2001 a Curții

Supreme de Justiție, s-a constatat nulitatea recursului, întrucât

reclamanta nu a depus motive de casare, astfel că sentința

pronunțată în prima cerere în revendicare, a rămas

irevocabilă.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 96/4

februarie 2000, prin care s-a respins acțiunea completată

formulată de reclamanta A., s-a avut în vedere atât capătul de cerere

privind revendicarea imobilului, cât și cererea de anulare a contractelor

de vânzare - cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin

aceeași hotărâre, cererile de intervenție ale pârâtelor persoane

fizice din cauza de față au fost admise ca fondate, tribunalul

reținând că intervenientele au făcut dovada că sunt

proprietarele celor două apartamente.

Reclamanta,

deși a avut la dispoziție căile de atac prevăzute de lege

pentru a dovedi calitatea sa procesuală activă, față de

modul de soluționare a cererilor de revendicare și anulare a

contractelor de vânzare - cumpărare, căi de atac pe care le-a și

exercitat, nu a înțeles să exercite drepturile procesuale în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acel moment, nemotivând

nici apelul și nici recursul și neadministrând probele care au lipsit

la soluționarea cererii în primă instanță.

Tribunalul a

observat că reclamanta a înțeles să formuleze o nouă cerere

în revendicare, cerere care face obiectul prezentei cauze, care, în primul

ciclu procesual a fost respinsă aproximativ pentru aceleași

considerente care au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței

civile nr. 96/2000 a Tribunalului București.

Este

adevărat că, prin decizia pronunțată în recurs, s-a

reținut că doar reclamanta A. are calitatea de titular a dreptului de

proprietate asupra întregului imobil revendicat, și că acesta nu

constituie o proprietate coindiviză, însă tribunalul a prezentat

istoricul soluțiilor pronunțate, în evidențierea

circumstanțelor concrete ale prezentei cauze, din care rezultă

că cele care pot invoca existența unui bun, în înțelesul art. 1

din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, sunt pârâtele din prezenta cauză, care dețin o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, de

recunoaștere și consolidare de către instanțele

naționale a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente în

litigiu, drept pe care astfel l-au câștigat, vânzarea bunurilor

realizându-se anterior formulării primei cereri de revendicare și de

anulare a celor două contracte, înregistrată la 21 aprilie 1998.

Chiar

dacă prin două hotărâri judecătorești s-au restituit

celelalte două corpuri de construcție, reținându-se

nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a considerat că nu se poate

vorbi de existența unui bun în favoarea reclamantei (și, pe cale de

consecință, în favoarea moștenitorilor acesteia), întrucât

acțiunile în revendicare soluționate prin sentințele civile nr. 2899/1997

și nr. 960/1998, au avut ca obiect corpurile de construcție

arătate mai sus în mod individual, au fost formulate în mod distinct de

către A. și D., prima invocând ca autor pe tatăl său E.,

iar a doua invocând ca autor pe F., hotărârile restituind în mod deosebit

corpurile de construcție așa cum au fost revendicate.

Nici

reclamanta și nici numita D. nu au înțeles să revendice imobilul

situat la adresa din București, cu compunerea menționată în

procesul - verbal de înscriere în cartea funciară, în care imobilul este

privit ca un tot unitar, alcătuit din teren și trei corpuri de

construcție, ci au revendicat corpurile de construcție în mod

distinct, ca urmare a faptului că persoana menționată ca

proprietar în procesul - verbal, E., a donat separat un corp de

construcție către fiul său F., așa cum rezultă din

cererea formulată de D., iar, din cererea formulată de L., a rezultat

că, la data naționalizării, erau trei proprietari la adresa în

litigiu, arătând că, în anul 1944, tatăl său i-a donat

corpul II de construcție (situat în fundul curții imobilului din

București, așa cum a menționat expres reclamanta).

Prin urmare,

se poate constata că acțiunile în revendicare anterioare au fost

formulate după cum au fost deținute corpurile de construcție

anterior naționalizării, respectiv după titlul cu care bunul se

afla în patrimoniul persoanelor care au formulat acțiunile, pretinzând

drepturi proprii asupra construcțiilor, privite individual, prezenta

cerere, vizând corpul de construcție care a rămas în patrimoniul

autorului E., după ce a încheiat cele două acte de donație

către reclamanta A. și către fratele ei, F.

Așa

fiind, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un bun, în sensul Convenției,

cât timp, pentru imobilul care face strict obiectul acestui litigiu, nu

deține o hotărâre judecătorească anterioară, sau o

dispoziție de restituire, ci pârâtele sunt cele care dețin o

hotărâre judecătorească anterioară, din care rezultă

că li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Astfel,

situația litigioasă dintre părți a fost deja analizată

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, care nu poate fi lipsită de efectele sale juridice,

respectiv de puterea lucrului judecat, fără a se mai putea dispune

asupra dreptului de proprietate câștigat de către pârâte prin

această hotărâre.

Tribunalul a

avut în vedere și cauza Maria Atanasiu contra României, care a pornit de

la o situație de fapt similară cu cea din prezenta cauză, fostul

proprietar deținând hotărâri judecătorești care

dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o parte din bunurile

preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta îndeplinirea

condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de

reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

Îndeplinirea

acestor condiții acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura

legilor interne de reparație, instanța europeană apreciind,

însă, că îi este suficient să constate, ținând cont de

sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile deținute

în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În cauza

invocată, Curtea a observat că nici o instanță sau

autoritate administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului

proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deși toate constatau

că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală,

neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.

Și în

prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții

dețin hotărâri judecătorești din care rezultă că

preluarea de către stat a unora dintre imobilele ce au aparținut

fostului proprietar a fost ilegală, dar nu dețin nici o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie sau o

dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să

le fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentele în litigiu,

deținute de pârâtele C. și K.

Rezultă

că aceste apartamente nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar fi putut prevala.

În

privința dreptului la o despăgubire, se impune a se menționa

că îndeplinirea condițiilor invocate mai sus nu determină

automat realizarea acestui drept, ci trebuie îndeplinite și

condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea

unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii și la

termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel reclamantele I. și J., solicitând

schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor pârâte

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 149/A din 02 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,

ca tardiv formulat, apelul declarat de apelantele reclamante I. și J.

și, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă H.; a obligat

apelantele la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata C.

și la 4.200 lei cheltuieli de judecată către intimata K.

Prin Decizia civilă

nr. 1752 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a I-a civilă, a admis recursul declarat de

reclamantele I. și J. și a trimis cauza aceleiași instanțe,

spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 621 din 8

aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, menținând dispozițiile din decizia recurată

privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta H.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a reținut că, la filele 289 - 290 din Dosarul

nr. x/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

se află dovezile de comunicare a sentinței civile nr. 621/08 aprilie 2011,

pronunțată în acest dosar, către reclamantele recurente I.

și J.

Procesul -

verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare privind pe J. este lovit de nulitate,

în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., deoarece cuprinde o adresa greșită, în sensul că, la

numărul apartamentului, a fost trecut 34, în loc de ap. 31, cum era

corect.

Or, indicarea

greșită a numărului apartamentului atrage nulitatea actului

comunicării, în condițiile legii, chiar dacă actul de

procedură a fost primit de cealaltă recurentă, respectiv I.,

care are domiciliul la apartamentul de la aceeași adresă.

Nu

prezintă relevanță sub aspectul legalității

îndeplinirii procedurii de comunicare a hotărârii primei instanțe

faptul că cele două recurente sunt rude, că locuiesc în

același bloc sau pe același etaj, așa cum a reținut

instanța de apel, deoarece aceste aspecte nu sunt de natură să

acopere viciul de procedură sancționat cu nulitatea, atât timp cât

îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci.

Totodată,

s-a constatat că procesul-verbal de comunicare, privind pe recurenta I.,

nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1 și

2 C. proc. civ., mențiuni prevăzute, de asemenea, sub sancțiunea

nulității exprese, potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ., astfel

că, în lipsa dovezii care să ateste data comunicării

sentinței primei instanțe, cererea de apel trebuie considerată

în termen.

În aceste

condiții, prin respingerea ca tardiv formulat a apelului lor, s-a

constatat că recurentele I. și J. au suferit o vătămare,

prin aceea că sentința nu le-a fost comunicată în mod legal,

pentru a o putea ataca în termenul de apel, ceea ce atrage nulitatea

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 219/A din 26 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantele-reclamante I. și J., împotriva sentinței

civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă H. și cu

intimații-pârâți C., K. și Municipiul București prin primarul

general. A obligat apelanții la 4.400 lei cheltuieli de judecată

către C. și la 4.400 lei către K.

Împotriva

acestei decizii și încheierii din data de 24 februarie 2014, în termen

legal, au declarat recurs reclamantele I. și J., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 3213 din 19 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de

reclamantele I. și J. împotriva Deciziei nr. 219/A din 26 mai 2014 și

încheierii din 24 februarie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în Dosarul nr. x/3/2007*, a casat decizia și

încheierea recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași

curți de apel.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a reținut că primul motiv de recurs

vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea

și constituirea legală a instanței și este un motiv de

nelegalitate a hotărârii care, fiind fondat, atrage cu necesitate casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Normele

procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar

soluționarea cauzei de un judecător incompatibil afectează

valabilitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Incompatibilitatea

reprezintă situația în care un judecător este oprit, în cazurile

expres determinate de lege, să participe la soluționare unei cauze. Cazurile

de incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ. Pentru

a ne afla în prezența incompatibilității prevăzute de art. 24

alin. (1) C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să fi

pronunțat o hotărâre pe fond în cauza respectivă. Prin

soluționarea chestiunilor de fapt și de drept dintr-o cauză,

care privește aceeași situație juridică, judecătorul

devine incompatibil.

Or, în

speță, s-a constatat că membrii completului de judecată care

s-au pronunțat în rejudecare au pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei,

în primul ciclu procesual, exprimându-și opinia asupra problemei

litigioase, dând dezlegare chestiunilor de fapt și de drept care privesc

aceeași situație juridică, dar carea fost invocată prin

cereri de apel formulate separat.

Dosarul a

fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/3/2007**,

la data de 09 februarie 2015.

Prin Decizia nr.

168/A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelanții - reclamanți I. și J. împotriva

sentinței civile nr. 621 din 08 aprilie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007,

în contradictoriu cu intimații - pârâți C., Municipiul București,

prin primarul general, K. și intimata-reclamantă H.

; au fost obligate

apelantele-reclamante și intimata-reclamantă la plata către

fiecare dintre intimatele-pârâte C. și K. a sumei de 4.200 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele considerente:

Reclamanta A.,

autoarea apelantelor, a solicitat obligarea pârâților să îi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie corpul C (fost

corp B), aflat în București, format din teren în suprafață de

213,19 mp și construcția compusă din subsol, parter, etaj

și mansardă.

Prin

sentința civilă nr. 2899 din 19 martie 1997, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de numita D.

(comoștenitoare, alături de reclamanta din prezenta cauză, a

foștilor proprietari care au deținut întreg imobilul de la adresa din

litigiu), s-a constatat nulitatea titlului de trecere în proprietatea statului

a imobilului situat în București, fiind obligați pârâții

Consiliul General al Municipiului București și SC M. SA să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul corp

A.

Prin

sentința civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta

A., au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului

București și SC M. SA să lase în deplină proprietate

și posesie, imobilul situat în București, compus din corpul II (B) -

parter și etaj.

Această

hotărâre judecătorească a fost pusă în executare prin

emiterea Dispoziției nr. 2621 din 5 decembrie 1998 a primarului general al

Municipiului București, prin care s-a restituit în natură imobilul

evidențiat mai sus.

Prin Dispoziția

nr. 204 din 13 decembrie 2001 a primarului general al Municipiului

București, s-a restituit în natură terenul în suprafață de

1.057,81 mp, situat în sector 2, astfel: 400 mp reprezentând teren aferent

construcției corpului A, (restituit prin sentința civilă nr. 2899

din 19 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2) și curte, în

proprietatea lui D., și suprafața de 657,81 mp, reprezentând teren

aferent construcției corp B - actual C, restituit prin sentința

civilă nr. 960 din 20 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2,

și curte, către A., cu respectarea dreptului de servitute pentru

ceilalți proprietari.

Obiectul

prezentei acțiuni constă în revendicarea apartamentelor ce au format

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 și din

16 ianuarie 1997 și a terenului care excede Dispoziției nr. 204 din 13

decembrie 2001.

Astfel cum

rezultă din raportul de expertiză tehnică imobiliară în

specialitatea topografie, realizat în cauză, întregul teren ce a figurat

la adresa poștală din București, are suprafața totală

de 1.300 mp. Deși, în Dispoziția nr. 204 din 13 decembrie 2001, se

menționează că s-a restituit în natură terenul în

suprafață de 1.057,81 mp (400 mp către D. și 657,81 mp

către A.), în fapt, terenul restituit numitei D. are suprafața de 450

mp. De asemenea, terenul vândut pârâtelor prin contractele de

vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 și din 16 ianuarie 1997

totalizează o suprafață de 192,19 mp, ce excede suprafeței

construcțiilor dobândite de acestea (stabilită de expert la 130 mp).

Totalizând aceste suprafețe (450 + 657,81 + 192,19) se obține o

suprafață de 1.300 mp, care coincide cu suprafața totală a

imobilului ce a figurat inițial la adresa din București.

Această

constatare este suficientă pentru a justifica temeinicia concluziei

tribunalului cu privire la faptul că Municipiul București nu mai are

în posesie nicio suprafață de teren situată la adresa în

litigiu, cu consecința lipsei calității sale procesuale.

Împrejurarea constatată de expertiza tehnică imobiliară, în

sensul că și imobilul restituit defunctei A., prin Dispoziția nr.

204 din 13 decembrie 2001, ar avea o suprafață mai mare decât cea

menționată în act, nu infirmă această concluzie, ci,

dimpotrivă, confirmă faptul că Municipiul București nu mai

exercită posesia asupra imobilului în litigiu sau a unei părți a

acestuia.

Curtea nu a primit

nici critica apelantelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art.

129 C. proc. civ., cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În

ședința publică din 16 mai 2008, tribunalul a pus în

discuția părților mai multe excepții invocate de pârâte,

între care excepția inadmisibilității cererii, întemeiată

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu dispoz. art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 46 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 52/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a

soluționat un recurs în interesul legii. Instanța a amânat

pronunțarea pentru a da posibilitate părților să formuleze

concluzii scrise, dar, ulterior, a repus cauza pe rol pentru suplimentarea

probatoriului și a administrat probele cu înscrisuri și expertiza

tehnică imobiliară în specialitatea topografie.

De asemenea,

la termenul din 25 martie 2011, ambele părți au învederat

instanței împrejurarea că, asupra excepțiilor invocate în

cauză, înțeleg să reitereze concluziile formulate anterior

repunerii pe rol a cauzei, iar, în cadrul dezbaterilor asupra fondului,

pârâtele au formulat concluzii referitoare la incidența în cauză a Deciziilor

nr. 53/2007 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, fără ca apărătorul reclamantelor să

formuleze vreo replică. Așadar, prima instanță a respectat

principiul contradictorialității și al dreptului la

apărare, chestiunile de drept pe care hotărârea tribunalului a fost

fundamentată făcând obiectul dezbaterilor contradictorii ale

părților.

În ceea ce

privește fondul, Curtea a reținut ca fiind corectă aprecierea

tribunalului, în sensul că, în raport de data introducerii cererii de

chemare în judecată (04 decembrie 2002), soluția se impune a fi

fundamentată pe dispozițiile și considerentele deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, respectiv pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu contra României.

Decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 stabilește că, în cazul acțiunilor

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalib dolari SUA erogant. În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În

considerentele deciziei menționate, Înalta Curte a reținut, pe de o

parte, că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se

poată prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la

justiție”. Pe de altă parte, „atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie

să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în

revendicare, nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul”.

Aceste

considerente ale deciziei în interesul legii, obligatorii, alături de

dispozitivul acesteia, în raport de prevederile art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ., a fundamentat concluzia tribunalului, în sensul că o astfel de

acțiune în revendicare nu mai presupune compararea titlurilor de

proprietate invocate de părțile aflate în conflict, ci verificarea

existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul

părțil