ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2181/2016

Decizia nr. 2181/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București nr. x/3/2011, reclamantele A., B., C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâtele G. și H., solicitând obligarea acestora să plătească reclamanților suma de 800.000 euro, la cursul în lei din ziua efectuării plății, reprezentând 2/3 din valoarea imobilului teren și construcție, situat în București, sector 2, după cum urmează: suma de 200.000 euro reclamantei A., suma de 200.000 euro reclamantului B.; suma de 133.333,33 euro reclamantei C.; suma de 133.333,33 euro reclamantei F.; suma de 66.666,66 euro reclamantului D.; suma de 66.666,66 euro reclamantei E. Pârâtele reclamante au solicitat respingerea cererii introductive de instanță și au formulat cerere reconvențională, solicitând partajarea în natură a imobilului situat în București, sector 2, conform cotei succesorale a părților, succesori ai proprietarului de drept al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1513 din 12 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate acțiunea principală și cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut că, potrivit mențiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8493 din 31 martie 1933, titular al dreptului de proprietate privind imobilul situat în București, sector 2, era I., care a decedat la data de 03.07.1960. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior fiind admisă acțiunea în revendicare a acestui bun, promovată de către pârâte, prin sentința civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a constatat că, potrivit Dispoziției emise de Primarul General sub nr. 1559/1999, imobilul a fost restituit în proprietate pârâtelor G. și H., iar potrivit mențiunilor procesului-verbal emis sub nr. 23957 din 16 februarie 2001, bunul a fost predat acestora, cu excepția spațiilor și a terenului aferent ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr. 503/1996 și nr. 1813/1996. Ulterior, pârâtele au obținut câștig de cauză privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu excepția apartamentului nr. 2 din imobil.

Tribunalul a constatat că moștenirea lui I. a fost dezbătută, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 27 din 07 iunie 1996, moștenitoare ale acestuia fiind pârâtele G. și H., iar acest act nu a fost anulat pentru a putea fi luată în dezbatere calitatea reclamanților în raport de această moștenire, în considerarea actelor de stare civilă prezentate, respectiv componența masei și stabilirea cotelor legale ce li se cuvin părților. Tribunalul a considerat că este neîntemeiată și cererea principală, având în vedere că actul juridic în temeiul căruia reclamanții pretind de la pârâte suma de 800.000 euro, este lipsit de cauză, cerință prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 966 C. civ.

În speță, lipsa cauzei este dată de lipsa scopului imediat, acesta răsfrângându-se și asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, sancțiunea fiind cea a nulității absolute. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele. Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele: Imobilul cu privire la care apelantele pârâte au solicitat partajarea în natură și a cărui valoare menționată în declarația din 5 octombrie 2008 au solicitat-o apelanții reclamanți a format obiectul mai multor procese, începute la cererea apelantelor pârâte.

Astfel, prin sentința civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999 pronunțată în Dosarul nr. x/1998, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantele G. și H., a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu situat în sectorul 2, compus din teren în suprafață de 561,50 mp și construcția formată din 4 apartamente. În baza acestei sentințe, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 1559/1999, prin care a restituit în proprietatea doamnelor G. și H. imobilul situat în sectorul 2, compus din teren în suprafață de 561,50 mp și construcția formată din 4 apartamente.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 9 iulie 1999, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele G. și H. și a obligat pârâta J. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 4 din imobilul menționat. Prin sentința civilă nr. 387 din 19 martie 2002 pronunțată în Dosarul nr. x/2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamantele G. și H. și a obligat pârâții K., L., M. și N. să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector 2, împreună cu terenul în suprafață de 612,48 mp teren de sub construcții și cota indiviză de 25,50% din părțile comune ale imobilului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 16.02.2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus îndreptarea erorilor cuprinse în sentința civilă menționată, în sensul că, în dispozitivul sentinței, se va trece la alin. (4) rândul 3, pagina 7 „terenul în suprafață de 32,68 mp” în loc de „terenul în suprafață de 612,48 mp”, cum din eroare s-a trecut. Prin încheierea din camera de consiliu de la 02.03.2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea pronunțată la data de 16.02.2007 în sensul că se va trece numele corect al reclamantei „H.”, în loc de „O.”, cum din eroare s-a trecut.

În ceea ce privește apartamentul nr. 2 din imobil, prin decizia civilă nr. 659 din 30 martie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursurile formulate de recurenții pârâți P. și Q. și de chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1451 din 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a modificat în tot decizia recurată, a admis apelurile declarate de apelanții pârâți și chematul în garanție împotriva sentinței civile nr. 4206 din 31 mai 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 21.08.2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1998, în sensul de a se menționa numele întreg al reclamantei G. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21.10.2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de ședință din 21.08.2008 pronunțată în Dosarul nr. x/3/1998 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că numele corect al petentei reclamante este G., iar adresa reclamantelor H. și G. este în București, sector 2. În baza hotărârilor judecătorești menționate și a dispoziției emise de primar în executarea lor, imobilul se află în prezent în proprietatea apelantelor pârâte.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că apelanții reclamanți ar fi titularii unui drept de coproprietate asupra imobilului a cărui partajare o solicită apelantele pârâte. Față de această situație, a fost exclusă posibilitatea ieșirii părților din indiviziune, cum s-a pretins prin cererea reconvențională, deoarece lipsește premisa impusă de art. 728 C. civ., și anume existența unei stări de coproprietate, de esența căreia este faptul că același bun, nefracționat în materialitatea sa, aparține concomitent mai multor titulari, fiecare din aceștia având numai o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra respectivului bun.

În cauză, imobilul în discuție a fost preluat de la autorul părților, I., în temeiul Decretului nr. 92/1950, și restituit apelantelor pârâte, în urma demersurilor realizate de acestea, în baza certificatului de moștenitor nr. 27 din 07 iunie 1996, care atesta calitatea acestora de moștenitoare ale proprietarului imobilului. În această situație, în mod corect prima instanță a respins cererea reconvențională privind partajarea în natură a imobilului, reclamanții neavând un drept de coproprietate asupra imobilului, împrejurare necontestată în cauză. Reținând că motivele de apel invocate de apelantele pârâte au fost întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele G. și H. împotriva sentinței civile nr. 1513 din 12 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, păstrând dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale.

Motivele de apel invocate de apelanții reclamanți în ceea ce privește interpretarea dată de prima instanță efectelor juridice ale actului juridic intitulat „Declarație”, încheiat de părți la data de 5.10.2008, au fost apreciate ca întemeiate. Curtea a constatat că, în acest înscris, apelantele pârâte au arătat că se obligă să achite suma de 800.000 euro până la data de 30 iunie 2009 numiților A., B. și C., precizând expres că suma de 800.000 euro reprezintă 2/3 din imobil rezultat de pe urma defunctului I. Astfel, din chiar cuprinsul înscrisului rezultă cauza, în sensul de motiv determinant al încheierii actului juridic, situație în care în mod greșit a considerat prima instanță că lipsa cauzei este dată de lipsa scopului imediat, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute.

Scopul mediat, concret și variabil, diferă chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice și constă în motivul care a determinat partea să încheie respectivul act. În această situație, Curtea a considerat că obligația asumată de apelantele pârâte prin respectivul înscris întrunește condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ. De altfel, chiar apelantele au recunoscut asumarea obligației, contestând numai cuantumul sumei datorate, arătând în acest sens, în motivele de apel, că suma pe care o pretind reclamanții reprezintă contravaloarea drepturilor lor succesorale în cotă de 2/3 evaluată la un moment de apogeu al pieții imobiliare, din averea autorului comun I. și că plata acestei sume de 800.000 euro era condiționată de vânzarea imobilului până la data de 30.06.2009.

Având în vedere aceste împrejurări, Curtea a reținut că asumarea obligației de a plăti o sumă de bani apelanților reclamanți, în temeiul drepturilor lor succesorale, a fost recunoscută de apelantele pârâte, care însă contestă cuantumul sumei datorate. Sub acest aspect, date fiind considerentele expuse în privința valabilității cauzei, în sensul că asumarea obligației privea o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea drepturilor succesorale, pentru a stabili cuantumul sumei datorate, Curtea a avut în vedere evaluarea realizată prin expertiza efectuată de expertul tehnic judiciar S., care a evaluat întregul imobil la suma de 581.960 euro, expertul R. neavând în vedere, la evaluarea apartamentelor, și suprafața terenului.

În raport de aceste considerente, reținând întemeiate motivele de apel invocate de apelanții reclamanți în privința valabilității actului juridic prin care pârâtele s-au obligat să le plătească valoarea cotei de 2/3 din imobil, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanții Ș., moștenitoarea defunctei A., B., D., E. și F. și intimata reclamantă C. împotriva sentinței civile nr. 1513 din 12 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care o a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, al sumei de 387.973,33 euro, reprezentând valoarea cotei de 2/3 din imobilul situat în București, sector 2, către reclamanții Ș., B. și C. Întrucât obligația a fost asumată de către pârâte, prin actul juridic analizat mai sus, numai față de reclamanții menționați, neexistând un temei juridic pentru obligarea pârâtelor față de ceilalți reclamanți, Curtea a păstrat restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea acțiunii față de aceștia. Întrucât apelantele pârâte au fost considerate părțile căzute în pretenții, reținând culpa procesuală a acestora, Curtea le-a obligat la plata sumei de 15.757,5 lei către apelanții reclamanți Ș., B. și C., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în cuantumul taxei judiciare de timbru achitate și al onorariului de avocat, reduse la cuantumul arătat în temeiul art. 276 C. proc.

civ., dată fiind admiterea în parte a pretențiilor reclamanților. Împotriva deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții Ș. și B. și pârâtele G. și H. Reclamanții Ș. și B. au susținut următoarele motive de nelgalitate a deciziei recurate. În primul rând, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind incidente dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se arată că, deși instanța de apel recunoaște cu mare întârziere valabilitatea deplină a actului intitulat „Declarație” încheiat de părți la data de 5.10.2008, lipsește orice analiză, deși aceasta era necesară, cu privire la instituția juridică care legitima dreptul creditorilor de a formula acțiunea.

Pornind de la modalitatea în care este redactată asumarea de către pârâtele G. și H. a obligației de plată a sumei de 800.000 euro către creditorii A., B. și C., rezultă pe de o parte, că această obligație este multiplă în privința debitoarelor, fiind contractată în mod solidar în privința creditorilor, astfel cum aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 1034 C. civ. (vechi), iar pe de altă parte, că explicația dată chiar de părți în conținutul înscrisului că aceasta ar reprezenta 2/3 din imobilul situat în București, sector 2, care a aparținut defunctului I., nu trebuia să aibă nicio implicație juridică atâta timp cât chiar acțiunea avea ca obiect solicitarea „ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor să plătească reclamanților suma de 800.000 euro la cursul de schimb valutar din ziua efectuării plății”.

În acest sens, se arată că existența obligației solidare active dintre creditori nu trebuie să rezulte în mod obligatoriu din folosirea expresă, literală, a acestui termen, ci din interpretarea intenției sub care s-au obligat pârâtele debitoare, iar acest lucru rezultă cu prisosință din formularea evocată anterior. Separat de nestabilirea exactă a naturii juridice a obligațiilor contractate de părți și în contradicție vădită cu propria statuare potrivit căreia actul juridic încheiat de acestea la data de 5.10.2008 este deplin valabil, urmând a-și produce efectele în condițiile stabilite chiar de semnatari, se arată că instanța de apel refuză să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 800.000 euro, sumă care nu a fost contestată de acestea ca fiind rezultatul voinței liber exprimate la momentul încheierii actului.

Logica juridică impunea în condițiile date concluzia că pârâtele datorează chiar suma de 800.000 euro pe care s-au obligat să o plătească reclamanților creditori, motivarea că cuantumul ei a fost stabilit „la un moment de apogeu al pieții imobiliare” nefiind un argument care să justifice diminuarea ei. Se mai susține că mențiunea privind condiționarea vânzării imobilului până la o anumită dată lipsește din conținutul înțelegerii scrise încheiate de părți, termenul de 30.06.2009 fiind data limită până la care pârâtele se obligau să efectueze benevol plata, iar pentru reclamanți reprezenta începutul curgerii termenului de prescriere a dreptului la acțiune.

De altfel, dacă condiționarea realizării plății ar fi fost legată de vânzarea bunului, așa cum reține total greșit instanța de apel, în plan juridic aceasta ar fi reprezentat de o condiție suspensivă a plății sub care ar fi fost contractată de pârâte obligația care, nefiind împlinită, ar fi constituit un fine de neprimire al acțiunii reclamanților. Se invocă astfel de către recurenți-reclamanții încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 1034, art. 1190 C. civ. În al doilea rând, se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se invocă faptul că, prin obligarea pârâtelor la plata către reclamanți a sumei de 15.757,50 lei constând în cuantumul taxei judiciare de timbru achitate și al onorariului de avocat, soluția ar încălca prevederile art. 274 și cele ale art. 276 C. proc.

civ. Prin admiterea acțiunii chiar în parte, urmare a efectului devolutiv al apelului și admiterii acestuia, instanța de apel omite să acorde reclamanților și cheltuielile de judecată (taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial) efectuate de aceștia la instanța de fond. Privitor la onorariul avocațial de 24.800 lei, adică aproximativ 5.800 euro, se apreciază că acesta nu trebuia redus chiar în situația obligării pârâtelor la plata sumei de 387.973,33 euro având în vedere valoarea mare a dreptului pretins de reclamanți, durata mare pe care s-a întins soluționarea litigiului, prestația efectivă realizată de apărător (redactare acțiune, întâmpinare, răspuns la întâmpinarea pârâtelor, precizări, participarea la efectuarea constatărilor expertizei, depunerea de obiecțiuni, note de concluzii și prezenta la fiecare termen de judecată de la fond, cheltuielile privind deplasarea fiind incluse în onorariu).

Recurenții pârâți invocă următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate. În primul rând, se invocă motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel a considerat că imobilul din sector 2, București, format din 4 apartamente și teren în suprafața de 561 mp, constituie proprietatea exclusivă a pârâtelor și, pe cale de consecință, trebuie să restituie intimaților contravaloarea a 2/3 din acest imobil. În realitate, așa cum rezultă din toate actele depuse în dosar, apartamentele imobilului au fost vândute pe Legea nr. 112/1995 chiriașilor, s-au formulat în justiție acțiuni de nulitate a contractelor de vânzare, acțiuni ce au fost irevocabil admise numai pentru apartamentele 1, 3 și 4, iar apartamentul nr. 2 a rămas în proprietatea exclusivă a chiriașului, acțiunea promovată de pârâte fiind respinsă.

În aceste condiții, instanța trebuia să aibă în vedere numai cele 3 apartamente plus terenul aferent, respectiv suprafața totală de 561 mp minus terenul vândut odată cu apartamentul nr. 2, respectiv 58,11 mp, adică numai suprafața de 502,89 mp. Se consideră astfel că decizia instanței este nelegală sub aspectul obligării la plata despăgubirilor către reclamanți, pentru apartamentul nr. 2 și terenul aferent de 58,11 mp atâta vreme cât acestea sunt proprietatea altor persoane. O altă critică de nelegalitate vizează incidența motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., considerându-se că, fără temei legal, instanța și-a însușit expertiza efectuată de expert S. și nu ultima expertiza efectuată de expert R. Expertul R. a calculat valoarea imobilului din litigiu (cele 3 apartamente plus terenul de sub construcție pe care l-a inclus în valoarea fiecărui apartament plus terenul liber) astfel că expertiza nu trebuia înlăturată pentru că reprezintă valoarea imobilului actuală, și nu valoarea de la nivelul anului 2013 (expertiza validată de instanță). În concluzie, se arată că instanța trebuia să omologheze expertiza efectuată de expert R. și din suma totală de 438.518 euro să îi oblige pe pârâți la contravaloarea a 2/3 din valoarea imobilului, adică la suma de 292.512 euro.

Se mai consideră că în mod greșit instanța de apel i-a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți motivând „că au căzut în pretenții” deoarece au recunoscut că reclamanții au dreptul la 2/3 din valoarea imobilului (mai puțin cel vândut pe Legea nr. 112/1995), dar au contestat suma care se pretindea de reclamanți, învederând ca valoarea de circulație a scăzut față de 2008 - data încheierii „declarației”. Se mai arată că cererea reconvențională formulată de pârâți a avut ca scop să dovedească faptul că toate părțile sunt moștenitorii proprietarului de drept (inclusiv reclamanții prin depunerea notificării pe Legea nr. 10/2001) și că au fost de acord să împartă acest imobil cu ceilalți moștenitori în raport de cotele fiecăruia.

În această situație, se arată că pârâții nu au căzut în pretenții de vreme ce instanța, implicit, a admis punctul lor de vedere, acela de a le acorda intimaților contravaloarea din imobil de 2/3 fie în natură, fie în bani. Or, recunoașterea la primul termen (prin întâmpinare) a cererilor reclamanților i-ar absolvi de plata cheltuielilor de judecată pe pârâți. Prin urmare, s-ar fi recunoscut pretențiile reclamanților de a fi despăgubiți pentru cota de 2/3 ce li se cuvine de pe urma autorului comun, dar s-a contestat suma, adică câtimea pretențiilor, arătând ca valoarea imobilului din 2008 nu este aceeași cu cea din 2013 sau cu cea actuală, astfel că se consideră că în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Analizând recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva deciziei civile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Un prim motiv de recurs vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că, deși instanța de apel recunoaște valabilitatea actului intitulat „declarație”, nu analizează instituția juridică care legitima dreptul reclamanților de a formula prezenta acțiune. De asemenea, se arată că instanța nu a stabilit exact natura juridică a obligațiilor contractate de părți, iar pe de altă parte, se consideră că instanța de apel refuză să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 800.000 euro, recunoscută de părți.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța, în contextul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, să fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Pentru a putea fi primită această critică de nelegalitate, era necesar deci ca instanța să fi recurs la o schimbare efectivă a naturii sau înțelesului actului juridic dedus judecății.Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate. Pe de o parte, susținerea recurenților privind omisiunea analizării de către instanță a instituției juridice care legitima dreptul reclamanților de a formula prezenta acțiune nu se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. invocat ca prim motiv de recurs. Pe de altă parte, în cauză, recurenții reclamanți invocă omisiunea instanței de apel de a stabili exact natura juridică a obligațiilor asumate de părți, și nu o schimbare propriu zisă a naturii sau înțelesului vădit lămurit al actului juridic dedus judecății, în contextul unei interpretări greșite a acestui act. În speța supusă judecății, instanța de apel a procedat la calificarea corectă a convenției părților intitulată „declarație” încheiată la data de 5.10.2008, (aspect pe care chiar recurenții-reclamanți îl recunosc în cuprinsul motivelor de recurs), reținând în mod just că, în chiar cuprinsul actului, părțile au arătat că, în ceea ce le privește pe pârâte, acestea doresc să plătească reclamanților respectiva sumă de bani în considerarea calității de moștenitor pe care au considerat că o au reclamanții, pentru a stinge astfel o obligație rezultând din succesiunea autorului comun.

Verificând îndeplinirea condițiilor legale reglementate de prevederile art. 948 C. civ. în ceea ce privește consimțământul valabil exprimat al părților contractante cu privire la obiectul convenției atestate prin respectivul înscris sub semnătură privată și cauza, ca motiv determinant al încheierii actului, în mod legal s-a conchis de către instanța de apel că asumarea respectivei obligații de către pârâte privește suma de bani care reprezintă contravaloarea drepturilor succesorale în cotă de 2/3 din imobilul în litigiu.

Drept urmare, în mod just curtea de apel a considerat că se impune obligarea pârâtelor la plata contravalorii drepturilor succesorale în cotă de 2/3 din imobil, neputând fi primită susținerea recurenților reclamanți în sensul că s-ar fi încălcat voința părților statuată în înscrisul încheiat la data de 5.10.2008, în sensul de a se dispune obligarea pârâtelor la plata sumei de 800.000 euro, asumarea obligației de către pârâte de a plăti acea sumă de bani fiind recunoscută de acestea, în temeiul drepturilor succesorale de pe urma autorului comun, ele contestând doar cuantumul acestei sume. Nici afirmațiile recurenților-reclamanți subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocat de recurenți, în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 969, art. 1034, art. 1190 C. civ. nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. În primul rând, aceste susțineri se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu celui reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții reclamanți. În al doilea rând, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod just aceste dispoziții legale și anume art. 969 C. civ., ce statuează forța obligatorie a actului juridic încheiat între părți, neputând fi considerată o încălcare sau aplicare nelegală a principiului „pacta sunt servanda” de către instanța de apel dispoziția de obligare a pârâtelor la plata sumei ce reprezintă contravaloarea a 2/3 din imobilul în litigiu, conform voinței juridice a părților exprimate în convenția încheiată și asumată de părți.

De asemenea, prin obligarea pârâtelor la plata sumei de bani ce constituie contravaloarea acestei cote de 2/3 din imobilul în litigiu către reclamanți nu se realizează o încălcare a prevederilor art. 1034 C. civ. ce reglementează obligațiile solidare între mai mulți creditori, nefiind afectată natura juridică a obligației calificată în mod just de instanța de apel.Aceasta este confirmată chiar de mențiunea invocată în cuprinsul înscrisului încheiat în sensul că suma respectivă ar reprezenta 2/3 din imobilul ce a aparținut autorului părților, nefiind identificată „nicio implicație juridică” de natură a efectua legalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, al calificării voinței părților, așa cum invocă recurenții reclamanți.

În ceea ce privește acest motiv de recurs privind obligația solidară față de reclamanți, se mai reține și precizarea recurenților-reclamanți consemnată în practicaua deciziei în sensul că acesta a fost formulat doar ca o justificare față de obligarea pârâtelor și față de reclamanta C. care nu a exercitat calea de atac a apelului, fără a se invoca vreo nemulțumire a reclamantelor față de dispozițiile instanței de apel ce ar putea constitui critici de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ. Pe de altă parte, recurenții reclamanți nu arată în ce ar consta aplicarea nelegală a prevederilor art. 1190 C. civ., afirmând doar că admiterea parțială a acțiunii formulate de ei ar atrage nelegalitatea deciziei recurate, drept pentru care se va constata caracterul formal al invocării acestui motiv de recurs, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care motivul invocat o reglementează.

Criticile recurenților reclamanți legate de reținerea condiționării realizării plății de vânzarea bunului până la data de 30.06.2009 nu sunt de natură a reține incidența vreunui motiv de modificare sau casare a deciziei, nefiind identificată vreo dispoziție legală ca fiind interpretată sau aplicată eronat de către Curtea de Apel. Ultima critică formulată în cadrul memoriului de recurs de către recurenții-reclamanți vizează încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de fazele procesuale ale fondului și apelului. Acest motiv de recurs invocat nu este fondat. Instanța de apel putea dispune în temeiul art. 274 și cu aplicarea art. 276 C. proc.

civ. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului, având în vedere dovezile depuse la dosar de părți. Fapta părții „care cade în pretenții” declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”, care, prin conduita sa neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli. Art. 274 C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă și nelimitată a părților care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparație pentru litiganții care se văd chemați în judecată în mod nefondat.

Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, se poate afirma că și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu. Realitatea cheltuielilor ține de justificarea ca ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului, ele să nu fie exagerate. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Așadar, față de obiectul pricinii, de complexitatea acestuia precum și de cele două grade de jurisdicție, instanței de judecată îi revine competența de a aprecia dacă cheltuielile de judecată au caracter real, dacă cuantumul acestora îndeplinește condiția rezonabilității, motiv pentru care nu subzistă criticile formulate de recurenți.

Cum chestiunea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care pârâtele puteau fi obligate reprezintă o problemă de apreciere, curtea de apel poate dispune în consecință, cu respectarea prevederilor legale incidente, asupra acordării cheltuielilor de judecată, precum și asupra cuantumului acestora. Nu va fi analizată critica privind susținerea reclamanților în sensul că suma acordată de instanță ar reprezenta 2/3 din suma de 800.000 euro deoarece aceasta nu a fost formulată în cuprinsul memoriului de recurs depus de acești recurenți. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți ca nefondat. Asupra recursului declarat de recurentele pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente.

Recursul declarat de pârâte vizează două motive de nelegalitate, și anume cel reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și cel reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile formulate de recurentele pârâte sub aspectul obligării eronate a pârâtelor la plata contravalorii a 2/3 din imobilul compus din 4 apartamente și teren aferent se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează situația în care când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Astfel, pentru a fi incident acest motiv, e necesar ca, prin soluția pronunțată, instanța să fi depășit cadrul procesual determinat de părți în privința obiectului litigiului, încălcându-se principiul disponibilității părților.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc că cele patru apartamente ce compun imobilul situat în sector 2 au fost înstrăinate chiriașilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dar numai pentru apartamentele nr. 1, 3 și 4 cu terenul aferent s-au admis acțiunile în revendicare formulate de pârâte și drept urmare, aceste trei apartamente și terenul aferent se află în proprietatea acestora. Obligarea de către instanța de apel la plata a 2/3 din valoarea imobilului care cuprinde și apartamentul nr. 2 ce nu a fost restituit pârâtelor și care se află în proprietatea unei terțe persoane (alături de terenul aferent) constituie o „plus petita”, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de recurs invocat deoarece obiectul contractului a vizat 2/3 din imobilul „rezultat de pe urma defunctului”, asupra căruia părțile au convenit că va rămâne în proprietatea pârâtelor, după plata sumei ce reprezintă 2/3 din imobil.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care instituie obligația judecătorilor de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Susținerile recurentelor-pârâte încadrate de acestea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care critică omologarea raportului de expertiză întocmit de expertul S., și nu a celui efectuat de expertul R. sunt fondate. Curtea de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției de obligare a pârâtelor la plata sumei reprezentând contravaloarea a 2/3 din imobil, evaluarea realizată prin expertiza efectuată de expertul tehnic consilier pentru reclamanți S., și nu cea realizată de expertul R. desemnat de instanță în cauză la data de 14.11.2012.

În faza procesuală a recursului, instanța ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. în sensul modificării deciziei recurate dacă instanța de apel ar fi dat eficiență, în contextul aprecierii probelor administrate în cauză, expertizei tehnice judiciare efectuate de expertul tehnic desemnat de aceasta și anume R., specializat în construcții și evaluări proprietăți imobiliare, și nu expertului tehnic judiciar S. numit consilier expert la propunerea părții. Drept urmare, nefiind posibilă pentru prima dată în recurs evaluarea raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, se impune, în temeiul art. 313 C. proc. civ., casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să procedeze la aprecierea raportului de expertiză tehnică de specialitate dispus în cauză și efectuat de expertul R. desemnat de instanță.

Dacă instanța de rejudecare va considera că sunt necesare lămuriri pentru evaluarea imobilului compus din cele trei apartamente și terenul de 502,89 mp (neputând face obiect al evaluării apartamentul nr. 2 și terenul aferent acestuia, față de caracterul fondat al motivului de recurs privind includerea eronată a acestora, reținut anterior), instanța va putea dispune completarea acestui raport de expertiză pentru astfel de clarificări, sau va putea dispune refacerea raportului de expertiză. După aprecierea acestei probe utile soluționării cauzei, instanța va putea pronunța o hotărâre legală prin care va putea obliga pe pârâte la contravaloarea a 2/3 din acest imobil (obligație recunoscută de acestea), la care reclamanții sunt îndreptățiți conform considerentelor mai sus expuse.

Cu ocazia rejudecării, curtea de apel va analiza și celelalte motive de recurs invocate de recurentele pârâte privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ș. și B. împotriva deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, se va admite recursul declarat de pârâtele G. și H. împotriva aceleiași decizii, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ș. și B. împotriva deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtele G. și H. împotriva aceleiași decizii. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2016.