ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2181/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2181/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2181/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București nr. x/3/2011, reclamantele A., B.,

C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâtele G. și H., solicitând

obligarea acestora să plătească reclamanților suma de

800.000 euro, la cursul în lei din ziua efectuării plății,

reprezentând 2/3 din valoarea imobilului teren și construcție, situat

în București, sector 2, după cum urmează: suma de 200.000 euro

reclamantei A., suma de 200.000 euro reclamantului B.; suma de 133.333,33 euro

reclamantei C.; suma de 133.333,33 euro reclamantei F.; suma de 66.666,66 euro

reclamantului D.; suma de 66.666,66 euro reclamantei E.

Pârâtele

reclamante au solicitat respingerea cererii introductive de instanță și

au formulat cerere reconvențională, solicitând partajarea în

natură a imobilului situat în București, sector 2, conform cotei

succesorale a părților, succesori ai proprietarului de drept al

imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 1513 din 12 decembrie 2014, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate acțiunea principală și

cererea reconvențională.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

reținut că, potrivit mențiunilor actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 8493 din 31 martie 1933, titular al dreptului de

proprietate privind imobilul situat în București, sector 2, era I., care a

decedat la data de 03.07.1960. Imobilul a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950, ulterior fiind admisă acțiunea în revendicare

a acestui bun, promovată de către pârâte, prin sentința

civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, definitivă și

irevocabilă.

Tribunalul a

constatat că, potrivit Dispoziției emise de Primarul General sub nr.

1559/1999, imobilul a fost restituit în proprietate pârâtelor G. și H.,

iar potrivit mențiunilor procesului-verbal emis sub nr. 23957 din 16

februarie 2001, bunul a fost predat acestora, cu excepția spațiilor și

a terenului aferent ce au făcut obiectul contractelor de vânzare

cumpărare nr. 503/1996 și nr. 1813/1996. Ulterior, pârâtele au obținut

câștig de cauză privind constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu excepția

apartamentului nr. 2 din imobil.

Tribunalul a

constatat că moștenirea lui I. a fost dezbătută, potrivit

mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 27 din 07 iunie 1996, moștenitoare

ale acestuia fiind pârâtele G. și H., iar acest act nu a fost anulat

pentru a putea fi luată în dezbatere calitatea reclamanților în

raport de această moștenire, în considerarea actelor de stare

civilă prezentate, respectiv componența masei și stabilirea

cotelor legale ce li se cuvin părților.

Tribunalul a

considerat că este neîntemeiată și cererea principală,

având în vedere că actul juridic în temeiul căruia reclamanții

pretind de la pârâte suma de 800.000 euro, este lipsit de cauză, cerință

prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 966 C. civ. În speță,

lipsa cauzei este dată de lipsa scopului imediat, acesta

răsfrângându-se și asupra scopului mediat, lăsându-l

fără suport juridic, sancțiunea fiind cea a nulității

absolute.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâtele.

Analizând

sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut

următoarele:

Imobilul cu

privire la care apelantele pârâte au solicitat partajarea în natură și

a cărui valoare menționată în declarația din 5 octombrie

2008 au solicitat-o apelanții reclamanți a format obiectul mai multor

procese, începute la cererea apelantelor pârâte.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999 pronunțată în Dosarul

nr. x/1998, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantele G. și H., a obligat pârâtul

Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantelor în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în

litigiu situat în sectorul 2, compus din teren în suprafață de 561,50

mp și construcția formată din 4 apartamente.

În baza

acestei sentințe, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția

nr. 1559/1999, prin care a restituit în proprietatea doamnelor G. și H.

imobilul situat în sectorul 2, compus din teren în suprafață de

561,50 mp și construcția formată din 4 apartamente.

Prin sentința

civilă nr. 1291 din 9 iulie 1999, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele

G. și H. și a obligat pârâta J. să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 4 din imobilul

menționat.

Prin sentința

civilă nr. 387 din 19 martie 2002 pronunțată în Dosarul nr. x/2001,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

cererea principală formulată de reclamantele G. și H. și a

obligat pârâții K., L., M. și N. să le lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector

2, împreună cu terenul în suprafață de 612,48 mp teren de sub

construcții și cota indiviză de 25,50% din părțile

comune ale imobilului. Prin încheierea din camera de consiliu de la 16.02.2007,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus

îndreptarea erorilor cuprinse în sentința civilă menționată,

în sensul că, în dispozitivul sentinței, se va trece la alin. (4) rândul

3, pagina 7 „terenul în suprafață de 32,68 mp” în loc de „terenul în

suprafață de 612,48 mp”, cum din eroare s-a trecut. Prin încheierea

din camera de consiliu de la 02.03.2007, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

încheierea pronunțată la data de 16.02.2007 în sensul că se va

trece numele corect al reclamantei „H.”, în loc de „O.”, cum din eroare s-a

trecut.

În ceea ce

privește apartamentul nr. 2 din imobil, prin decizia civilă nr. 659

din 30 martie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis recursurile formulate

de recurenții pârâți P. și Q. și de chematul în garanție

Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr.

1451 din 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a modificat în tot decizia recurată, a admis

apelurile declarate de apelanții pârâți și chematul în garanție

împotriva sentinței civile nr. 4206 din 31 mai 2004 pronunțată

de Judecătoria sectorului 2 București, pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare.

Prin

încheierea din camera de consiliu de la 21.08.2008, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința

civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1998, în

sensul de a se menționa numele întreg al reclamantei G. Prin încheierea

din camera de consiliu din data de 21.10.2008, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

încheierea de ședință din 21.08.2008 pronunțată în Dosarul

nr. x/3/1998 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

sensul că numele corect al petentei reclamante este G., iar adresa

reclamantelor H. și G. este în București, sector 2.

În baza

hotărârilor judecătorești menționate și a dispoziției

emise de primar în executarea lor, imobilul se află în prezent în

proprietatea apelantelor pârâte. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar nu

rezultă că apelanții reclamanți ar fi titularii unui drept

de coproprietate asupra imobilului a cărui partajare o solicită

apelantele pârâte.

Față

de această situație, a fost exclusă posibilitatea ieșirii părților

din indiviziune, cum s-a pretins prin cererea reconvențională,

deoarece lipsește premisa impusă de art. 728 C. civ., și anume

existența unei stări de coproprietate, de esența căreia

este faptul că același bun, nefracționat în materialitatea sa,

aparține concomitent mai multor titulari, fiecare din aceștia având

numai o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de

proprietate asupra respectivului bun. În cauză, imobilul în discuție

a fost preluat de la autorul părților, I., în temeiul Decretului nr.

92/1950, și restituit apelantelor pârâte, în urma demersurilor realizate

de acestea, în baza certificatului de moștenitor nr. 27 din 07 iunie 1996,

care atesta calitatea acestora de moștenitoare ale proprietarului

imobilului. În această situație, în mod corect prima instanță

a respins cererea reconvențională privind partajarea în natură a

imobilului, reclamanții neavând un drept de coproprietate asupra

imobilului, împrejurare necontestată în cauză.

Reținând

că motivele de apel invocate de apelantele pârâte au fost întemeiate,

văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtele G. și H. împotriva sentinței civile nr.

1513 din 12 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, păstrând dispoziția privind respingerea cererii

reconvenționale.

Motivele de

apel invocate de apelanții reclamanți în ceea ce privește

interpretarea dată de prima instanță efectelor juridice ale

actului juridic intitulat „Declarație”, încheiat de părți la

data de 5.10.2008, au fost apreciate ca întemeiate. Curtea a constatat că,

în acest înscris, apelantele pârâte au arătat că se obligă

să achite suma de 800.000 euro până la data de 30 iunie 2009 numiților

A., B. și C., precizând expres că suma de 800.000 euro reprezintă

2/3 din imobil rezultat de pe urma defunctului I.

Astfel, din

chiar cuprinsul înscrisului rezultă cauza, în sensul de motiv determinant

al încheierii actului juridic, situație în care în mod greșit a

considerat prima instanță că lipsa cauzei este dată de

lipsa scopului imediat, ceea ce atrage sancțiunea nulității

absolute. Scopul mediat, concret și variabil, diferă chiar în cadrul

aceleiași categorii de acte juridice și constă în motivul care a

determinat partea să încheie respectivul act. În această situație,

Curtea a considerat că obligația asumată de apelantele pârâte

prin respectivul înscris întrunește condițiile de valabilitate

prevăzute de art. 948 C. civ. De altfel, chiar apelantele au recunoscut

asumarea obligației, contestând numai cuantumul sumei datorate,

arătând în acest sens, în motivele de apel, că suma pe care o pretind

reclamanții reprezintă contravaloarea drepturilor lor succesorale în

cotă de 2/3 evaluată la un moment de apogeu al pieții

imobiliare, din averea autorului comun I. și că plata acestei sume de

800.000 euro era condiționată de vânzarea imobilului până la

data de 30.06.2009.

Având în

vedere aceste împrejurări, Curtea a reținut că asumarea obligației

de a plăti o sumă de bani apelanților reclamanți, în

temeiul drepturilor lor succesorale, a fost recunoscută de apelantele

pârâte, care însă contestă cuantumul sumei datorate. Sub acest

aspect, date fiind considerentele expuse în privința valabilității

cauzei, în sensul că asumarea obligației privea o sumă de bani

care să reprezinte contravaloarea drepturilor succesorale, pentru a

stabili cuantumul sumei datorate, Curtea a avut în vedere evaluarea

realizată prin expertiza efectuată de expertul tehnic judiciar S.,

care a evaluat întregul imobil la suma de 581.960 euro, expertul R. neavând în

vedere, la evaluarea apartamentelor, și suprafața terenului.

În raport de

aceste considerente, reținând întemeiate motivele de apel invocate de

apelanții reclamanți în privința valabilității actului

juridic prin care pârâtele s-au obligat să le plătească valoarea

cotei de 2/3 din imobil, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis

apelul declarat de reclamanții Ș., moștenitoarea defunctei A., B.,

D., E. și F. și intimata reclamantă C. împotriva sentinței

civile nr. 1513 din 12 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, pe care o a schimbat-o în parte în sensul

că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele la plata

echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de

387.973,33 euro, reprezentând valoarea cotei de 2/3 din imobilul situat în

București, sector 2, către reclamanții Ș., B. și C.

Întrucât obligația a fost asumată de către pârâte, prin actul

juridic analizat mai sus, numai față de reclamanții menționați,

neexistând un temei juridic pentru obligarea pârâtelor față de ceilalți

reclamanți, Curtea a păstrat restul dispozițiilor sentinței,

privind respingerea acțiunii față de aceștia.

Întrucât

apelantele pârâte au fost considerate părțile căzute în pretenții,

reținând culpa procesuală a acestora, Curtea le-a obligat la plata

sumei de 15.757,5 lei către apelanții reclamanți Ș., B. și

C., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în cuantumul taxei

judiciare de timbru achitate și al onorariului de avocat, reduse la

cuantumul arătat în temeiul art. 276 C. proc. civ., dată fiind

admiterea în parte a pretențiilor reclamanților.

Împotriva

deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții Ș. și B. și

pârâtele G. și H.

Reclamanții

Ș. și B. au susținut următoarele motive de nelgalitate a

deciziei recurate.

În primul

rând, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații

și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, fiind incidente dispozițiile art. 304 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ.

Se arată

că, deși instanța de apel recunoaște cu mare întârziere

valabilitatea deplină a actului intitulat „Declarație” încheiat de

părți la data de 5.10.2008, lipsește orice analiză, deși

aceasta era necesară, cu privire la instituția juridică care

legitima dreptul creditorilor de a formula acțiunea.

Pornind de la

modalitatea în care este redactată asumarea de către pârâtele G. și

H. a obligației de plată a sumei de 800.000 euro către

creditorii A., B. și C., rezultă pe de o parte, că această

obligație este multiplă în privința debitoarelor, fiind

contractată în mod solidar în privința creditorilor, astfel cum

aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 1034 C. civ. (vechi),

iar pe de altă parte, că explicația dată chiar de părți

în conținutul înscrisului că aceasta ar reprezenta 2/3 din imobilul

situat în București, sector 2, care a aparținut defunctului I., nu

trebuia să aibă nicio implicație juridică atâta timp cât

chiar acțiunea avea ca obiect solicitarea „ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtelor să

plătească reclamanților suma de 800.000 euro la cursul de schimb

valutar din ziua efectuării plății”.

În acest

sens, se arată că existența obligației solidare active

dintre creditori nu trebuie să rezulte în mod obligatoriu din folosirea

expresă, literală, a acestui termen, ci din interpretarea intenției

sub care s-au obligat pârâtele debitoare, iar acest lucru rezultă cu

prisosință din formularea evocată anterior.

Separat de

nestabilirea exactă a naturii juridice a obligațiilor contractate de

părți și în contradicție vădită cu propria

statuare potrivit căreia actul juridic încheiat de acestea la data de

5.10.2008 este deplin valabil, urmând a-și produce efectele în condițiile

stabilite chiar de semnatari, se arată că instanța de apel

refuză să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 800.000

euro, sumă care nu a fost contestată de acestea ca fiind rezultatul

voinței liber exprimate la momentul încheierii actului.

Logica

juridică impunea în condițiile date concluzia că pârâtele

datorează chiar suma de 800.000 euro pe care s-au obligat să o

plătească reclamanților creditori, motivarea că cuantumul

ei a fost stabilit „la un moment de apogeu al pieții imobiliare” nefiind

un argument care să justifice diminuarea ei.

Se mai susține

că mențiunea privind condiționarea vânzării imobilului

până la o anumită dată lipsește din conținutul înțelegerii

scrise încheiate de părți, termenul de 30.06.2009 fiind data

limită până la care pârâtele se obligau să efectueze benevol

plata, iar pentru reclamanți reprezenta începutul curgerii termenului de

prescriere a dreptului la acțiune.

De altfel,

dacă condiționarea realizării plății ar fi fost

legată de vânzarea bunului, așa cum reține total greșit

instanța de apel, în plan juridic aceasta ar fi reprezentat de o condiție

suspensivă a plății sub care ar fi fost contractată de

pârâte obligația care, nefiind împlinită, ar fi constituit un fine de

neprimire al acțiunii reclamanților.

Se

invocă astfel de către recurenți-reclamanții

încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 1034, art. 1190 C. civ.

În al doilea

rând, se arată că hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se

invocă faptul că, prin obligarea pârâtelor la plata către

reclamanți a sumei de 15.757,50 lei constând în cuantumul taxei judiciare

de timbru achitate și al onorariului de avocat, soluția ar

încălca prevederile art. 274 și cele ale art. 276 C. proc. civ.

Prin

admiterea acțiunii chiar în parte, urmare a efectului devolutiv al

apelului și admiterii acestuia, instanța de apel omite să acorde

reclamanților și cheltuielile de judecată (taxa judiciară

de timbru și onorariu avocațial) efectuate de aceștia la instanța

de fond.

Privitor la

onorariul avocațial de 24.800 lei, adică aproximativ 5.800 euro, se

apreciază că acesta nu trebuia redus chiar în situația

obligării pârâtelor la plata sumei de 387.973,33 euro având în vedere

valoarea mare a dreptului pretins de reclamanți, durata mare pe care s-a

întins soluționarea litigiului, prestația efectivă

realizată de apărător (redactare acțiune, întâmpinare,

răspuns la întâmpinarea pârâtelor, precizări, participarea la efectuarea

constatărilor expertizei, depunerea de obiecțiuni, note de concluzii și

prezenta la fiecare termen de judecată de la fond, cheltuielile privind

deplasarea fiind incluse în onorariu).

Recurenții

pârâți invocă următoarele motive de nelegalitate a deciziei

recurate.

În primul

rând, se invocă motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art.

304 pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel a

considerat că imobilul din sector 2, București, format din 4

apartamente și teren în suprafața de 561 mp, constituie proprietatea

exclusivă a pârâtelor și, pe cale de consecință, trebuie

să restituie intimaților contravaloarea a 2/3 din acest imobil.

În realitate,

așa cum rezultă din toate actele depuse în dosar, apartamentele

imobilului au fost vândute pe Legea nr. 112/1995 chiriașilor, s-au

formulat în justiție acțiuni de nulitate a contractelor de vânzare,

acțiuni ce au fost irevocabil admise numai pentru apartamentele 1, 3 și

4, iar apartamentul nr. 2 a rămas în proprietatea exclusivă a chiriașului,

acțiunea promovată de pârâte fiind respinsă.

În aceste

condiții, instanța trebuia să aibă în vedere numai cele 3

apartamente plus terenul aferent, respectiv suprafața totală de 561

mp minus terenul vândut odată cu apartamentul nr. 2, respectiv 58,11 mp,

adică numai suprafața de 502,89 mp.

Se

consideră astfel că decizia instanței este nelegală sub

aspectul obligării la plata despăgubirilor către reclamanți,

pentru apartamentul nr. 2 și terenul aferent de 58,11 mp atâta vreme cât

acestea sunt proprietatea altor persoane.

O altă

critică de nelegalitate vizează incidența motivului de recurs

reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se

că, fără temei legal, instanța și-a însușit

expertiza efectuată de expert S. și nu ultima expertiza efectuată

de expert R.

Expertul R. a

calculat valoarea imobilului din litigiu (cele 3 apartamente plus terenul de

sub construcție pe care l-a inclus în valoarea fiecărui apartament

plus terenul liber) astfel că expertiza nu trebuia înlăturată

pentru că reprezintă valoarea imobilului actuală, și nu

valoarea de la nivelul anului 2013 (expertiza validată de instanță).

În concluzie,

se arată că instanța trebuia să omologheze expertiza

efectuată de expert R. și din suma totală de 438.518 euro

să îi oblige pe pârâți la contravaloarea a 2/3 din valoarea

imobilului, adică la suma de 292.512 euro.

Se mai

consideră că în mod greșit instanța de apel i-a obligat pe

pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți

motivând „că au căzut în pretenții” deoarece au recunoscut

că reclamanții au dreptul la 2/3 din valoarea imobilului (mai puțin

cel vândut pe Legea nr. 112/1995), dar au contestat suma care se pretindea de

reclamanți, învederând ca valoarea de circulație a scăzut față

de 2008 - data încheierii „declarației”.

Se mai

arată că cererea reconvențională formulată de pârâți

a avut ca scop să dovedească faptul că toate părțile

sunt moștenitorii proprietarului de drept (inclusiv reclamanții prin

depunerea notificării pe Legea nr. 10/2001) și că au fost de

acord să împartă acest imobil cu ceilalți moștenitori în

raport de cotele fiecăruia.

În

această situație, se arată că pârâții nu au căzut

în pretenții de vreme ce instanța, implicit, a admis punctul lor de

vedere, acela de a le acorda intimaților contravaloarea din imobil de 2/3

fie în natură, fie în bani.

Or, recunoașterea

la primul termen (prin întâmpinare) a cererilor reclamanților i-ar absolvi

de plata cheltuielilor de judecată pe pârâți.

Prin urmare,

s-ar fi recunoscut pretențiile reclamanților de a fi despăgubiți

pentru cota de 2/3 ce li se cuvine de pe urma autorului comun, dar s-a

contestat suma, adică câtimea pretențiilor, arătând ca valoarea

imobilului din 2008 nu este aceeași cu cea din 2013 sau cu cea

actuală, astfel că se consideră că în mod greșit au fost

obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Analizând

recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva deciziei civile,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta

este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Un prim motiv

de recurs vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că, deși instanța

de apel recunoaște valabilitatea actului intitulat „declarație”, nu

analizează instituția juridică care legitima dreptul reclamanților

de a formula prezenta acțiune. De asemenea, se arată că instanța

nu a stabilit exact natura juridică a obligațiilor contractate de

părți, iar pe de altă parte, se consideră că instanța

de apel refuză să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de

800.000 euro, recunoscută de părți.

Pentru a fi

incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța, în

contextul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății,

să fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia. Pentru a putea fi primită această

critică de nelegalitate, era necesar deci ca instanța să fi

recurs la o schimbare efectivă a naturii sau înțelesului actului

juridic dedus judecății.Criticile formulate pe acest aspect sunt

nefondate.

Pe de o

parte, susținerea recurenților privind omisiunea analizării de

către instanță a instituției juridice care legitima dreptul

reclamanților de a formula prezenta acțiune nu se încadrează în

motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. invocat ca prim motiv de recurs.

Pe de

altă parte, în cauză, recurenții reclamanți invocă

omisiunea instanței de apel de a stabili exact natura juridică a

obligațiilor asumate de părți, și nu o schimbare propriu

zisă a naturii sau înțelesului vădit lămurit al actului

juridic dedus judecății, în contextul unei interpretări greșite

a acestui act.

În speța

supusă judecății, instanța de apel a procedat la

calificarea corectă a convenției părților intitulată „declarație”

încheiată la data de 5.10.2008, (aspect pe care chiar recurenții-reclamanți

îl recunosc în cuprinsul motivelor de recurs), reținând în mod just

că, în chiar cuprinsul actului, părțile au arătat că,

în ceea ce le privește pe pârâte, acestea doresc să

plătească reclamanților respectiva sumă de bani în

considerarea calității de moștenitor pe care au considerat

că o au reclamanții, pentru a stinge astfel o obligație

rezultând din succesiunea autorului comun.

Verificând

îndeplinirea condițiilor legale reglementate de prevederile art. 948 C.

civ. în ceea ce privește consimțământul valabil exprimat al

părților contractante cu privire la obiectul convenției atestate

prin respectivul înscris sub semnătură privată și cauza, ca

motiv determinant al încheierii actului, în mod legal s-a conchis de către

instanța de apel că asumarea respectivei obligații de către

pârâte privește suma de bani care reprezintă contravaloarea

drepturilor succesorale în cotă de 2/3 din imobilul în litigiu.

Drept urmare,

în mod just curtea de apel a considerat că se impune obligarea pârâtelor

la plata contravalorii drepturilor succesorale în cotă de 2/3 din imobil,

neputând fi primită susținerea recurenților reclamanți în

sensul că s-ar fi încălcat voința părților

statuată în înscrisul încheiat la data de 5.10.2008, în sensul de a se

dispune obligarea pârâtelor la plata sumei de 800.000 euro, asumarea obligației

de către pârâte de a plăti acea sumă de bani fiind

recunoscută de acestea, în temeiul drepturilor succesorale de pe urma

autorului comun, ele contestând doar cuantumul acestei sume.

Nici afirmațiile

recurenților-reclamanți subsumate motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenți, în sensul că

s-ar fi încălcat dispozițiile art. 969, art. 1034, art. 1190 C. civ.

nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

În primul

rând, aceste susțineri se circumscriu motivului de recurs reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu celui reglementat de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. invocat de recurenții reclamanți.

În al doilea

rând, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod just aceste

dispoziții legale și anume art. 969 C. civ., ce statuează forța

obligatorie a actului juridic încheiat între părți, neputând fi

considerată o încălcare sau aplicare nelegală a principiului „pacta

sunt servanda” de către instanța de apel dispoziția de obligare

a pârâtelor la plata sumei ce reprezintă contravaloarea a 2/3 din imobilul

în litigiu, conform voinței juridice a părților exprimate în

convenția încheiată și asumată de părți. De

asemenea, prin obligarea pârâtelor la plata sumei de bani ce constituie

contravaloarea acestei cote de 2/3 din imobilul în litigiu către reclamanți

nu se realizează o încălcare a prevederilor art. 1034 C. civ. ce

reglementează obligațiile solidare între mai mulți creditori,

nefiind afectată natura juridică a obligației calificată în

mod just de instanța de apel.Aceasta este confirmată chiar de mențiunea

invocată în cuprinsul înscrisului încheiat în sensul că suma

respectivă ar reprezenta 2/3 din imobilul ce a aparținut autorului

părților, nefiind identificată „nicio implicație

juridică” de natură a efectua legalitatea deciziei recurate, sub

acest aspect, al calificării voinței părților, așa cum

invocă recurenții reclamanți.

În ceea ce

privește acest motiv de recurs privind obligația solidară față

de reclamanți, se mai reține și precizarea recurenților-reclamanți

consemnată în practicaua deciziei în sensul că acesta a fost formulat

doar ca o justificare față de obligarea pârâtelor și față

de reclamanta C. care nu a exercitat calea de atac a apelului, fără a

se invoca vreo nemulțumire a reclamantelor față de dispozițiile

instanței de apel ce ar putea constitui critici de nelegalitate

reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Pe de

altă parte, recurenții reclamanți nu arată în ce ar consta

aplicarea nelegală a prevederilor art. 1190 C. civ., afirmând doar că

admiterea parțială a acțiunii formulate de ei ar atrage

nelegalitatea deciziei recurate, drept pentru care se va constata caracterul

formal al invocării acestui motiv de recurs, nefiind dezvoltată nicio

critică de natură a se subsuma ipotezei pe care motivul invocat o

reglementează.

Criticile

recurenților reclamanți legate de reținerea condiționării

realizării plății de vânzarea bunului până la data de

30.06.2009 nu sunt de natură a reține incidența vreunui motiv de

modificare sau casare a deciziei, nefiind identificată vreo dispoziție

legală ca fiind interpretată sau aplicată eronat de către

Curtea de Apel.

Ultima

critică formulată în cadrul memoriului de recurs de către

recurenții-reclamanți vizează încălcarea și aplicarea

greșită a prevederilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ., în

ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de fazele procesuale ale fondului și apelului.

Acest motiv

de recurs invocat nu este fondat. Instanța de apel putea dispune în

temeiul art. 274 și cu aplicarea art. 276 C. proc. civ. obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea

procesului, având în vedere dovezile depuse la dosar de părți.

Fapta

părții „care cade în pretenții” declanșează o

răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl

constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat,

adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul

a fost nevoită să le realizeze, fundamentul juridic al acordării

cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de culpa procesuală a

părții „care cade în pretenții”, care, prin conduita sa

neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli. Art. 274 C.

proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă și

nelimitată a părților care pierd procesele, ci o modalitate

justă de reparație pentru litiganții care se văd chemați

în judecată în mod nefondat. Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, se poate afirma

că și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va

putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc.

civ.) decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și

caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile

de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și

rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în

timpul și în legătură cu acel litigiu. Realitatea cheltuielilor ține

de justificarea ca ele au fost concepute într-o legătură strictă

și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane

acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter

indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului ca

garanție a succesului său. Caracterul rezonabil al cheltuielilor

semnifică faptul că, în raport cu natura activității

efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului,

ele să nu fie exagerate. În conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.

Așadar,

față de obiectul pricinii, de complexitatea acestuia precum și

de cele două grade de jurisdicție, instanței de judecată îi

revine competența de a aprecia dacă cheltuielile de judecată au

caracter real, dacă cuantumul acestora îndeplinește condiția

rezonabilității, motiv pentru care nu subzistă criticile

formulate de recurenți.

Cum

chestiunea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care

pârâtele puteau fi obligate reprezintă o problemă de apreciere, curtea

de apel poate dispune în consecință, cu respectarea prevederilor

legale incidente, asupra acordării cheltuielilor de judecată, precum și

asupra cuantumului acestora.

Nu va fi

analizată critica privind susținerea reclamanților în sensul

că suma acordată de instanță ar reprezenta 2/3 din suma de

800.000 euro deoarece aceasta nu a fost formulată în cuprinsul memoriului

de recurs depus de acești recurenți.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți

ca nefondat.

Asupra

recursului declarat de recurentele pârâte, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis

pentru următoarele considerente.

Recursul

declarat de pârâte vizează două motive de nelegalitate, și anume

cel reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și cel reglementat de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile

formulate de recurentele pârâte sub aspectul obligării eronate a pârâtelor

la plata contravalorii a 2/3 din imobilul compus din 4 apartamente și

teren aferent se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează situația în care când instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel,

pentru a fi incident acest motiv, e necesar ca, prin soluția pronunțată,

instanța să fi depășit cadrul procesual determinat de

părți în privința obiectului litigiului, încălcându-se

principiul disponibilității părților.

Din analiza

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc

că cele patru apartamente ce compun imobilul situat în sector 2 au fost

înstrăinate chiriașilor în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, dar numai pentru apartamentele nr. 1, 3 și 4 cu terenul aferent

s-au admis acțiunile în revendicare formulate de pârâte și drept

urmare, aceste trei apartamente și terenul aferent se află în

proprietatea acestora.

Obligarea de

către instanța de apel la plata a 2/3 din valoarea imobilului care

cuprinde și apartamentul nr. 2 ce nu a fost restituit pârâtelor și

care se află în proprietatea unei terțe persoane (alături de

terenul aferent) constituie o „plus petita”, ceea ce atrage nelegalitatea

deciziei recurate prin prisma motivului de recurs invocat deoarece obiectul

contractului a vizat 2/3 din imobilul „rezultat de pe urma defunctului”, asupra

căruia părțile au convenit că va rămâne în

proprietatea pârâtelor, după plata sumei ce reprezintă 2/3 din

imobil.

Procedând

astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. care instituie obligația judecătorilor de a stărui,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei

hotărâri temeinice și legale.

Susținerile

recurentelor-pârâte încadrate de acestea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., prin care critică omologarea raportului de expertiză

întocmit de expertul S., și nu a celui efectuat de expertul R. sunt fondate.

Curtea de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției de obligare

a pârâtelor la plata sumei reprezentând contravaloarea a 2/3 din imobil,

evaluarea realizată prin expertiza efectuată de expertul tehnic

consilier pentru reclamanți S., și nu cea realizată de expertul R.

desemnat de instanță în cauză la data de 14.11.2012.

În faza

procesuală a recursului, instanța ar fi putut face aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (2) C. proc. civ. în sensul modificării deciziei recurate

dacă instanța de apel ar fi dat eficiență, în contextul

aprecierii probelor administrate în cauză, expertizei tehnice judiciare

efectuate de expertul tehnic desemnat de aceasta și anume R., specializat

în construcții și evaluări proprietăți imobiliare, și

nu expertului tehnic judiciar S. numit consilier expert la propunerea părții.

Drept urmare,

nefiind posibilă pentru prima dată în recurs evaluarea raportului de

expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, se impune,

în temeiul art. 313 C. proc. civ., casarea deciziei recurate cu trimiterea

cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să procedeze la

aprecierea raportului de expertiză tehnică de specialitate dispus în

cauză și efectuat de expertul R. desemnat de instanță.

Dacă instanța de rejudecare va considera că sunt necesare

lămuriri pentru evaluarea imobilului compus din cele trei apartamente și

terenul de 502,89 mp (neputând face obiect al evaluării apartamentul nr. 2

și terenul aferent acestuia, față de caracterul fondat al

motivului de recurs privind includerea eronată a acestora, reținut

anterior), instanța va putea dispune completarea acestui raport de

expertiză pentru astfel de clarificări, sau va putea dispune

refacerea raportului de expertiză.

După

aprecierea acestei probe utile soluționării cauzei, instanța va

putea pronunța o hotărâre legală prin care va putea obliga pe

pârâte la contravaloarea a 2/3 din acest imobil (obligație

recunoscută de acestea), la care reclamanții sunt îndreptățiți

conform considerentelor mai sus expuse.

Cu ocazia

rejudecării, curtea de apel va analiza și celelalte motive de recurs

invocate de recurentele pârâte privind obligarea lor la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru aceste

considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ș.

și B. împotriva deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, se va admite recursul declarat

de pârâtele G. și H. împotriva aceleiași decizii, se va casa decizia

recurată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții Ș. și B. împotriva

deciziei nr. 457/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Admite

recursul declarat de pârâtele G. și H. împotriva aceleiași decizii.

Casează

decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2016.