ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2391/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2391/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 2 București sub nr. 17304/300 din 15 mai 2012, reclamantul P.A.L., în

contradictoriu cu pârâții G.I. și G.R.M., a solicitat instanței ca prin hotărârea

pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâților la predarea imobilului situat

în București, str. I.L. nr. 2, sector 2, și la plata contravalorii lipsei de folosință,

evaluate provizoriu la suma de 700 euro/lunar, pentru perioada cuprinsă între luna

aprilie 2009 și data predării efective a imobilului; rectificarea CF nr. XX și

nr. ZZ în sensul radierii dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 și

nr. 2 situate în imobilul anterior identificat; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 17134/2/2004, a fost constatată nulitatea

absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între

Primăria Municipiului București și pârâții G.I. și G.R.M. și a contractului de vânzare-cumpărare

din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și S.R., fiind

reținută reaua–credință a vânzătorului și a cumpărătorilor. Ulterior, prin sentința

civilă nr. 1218 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, astfel

cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22347/3/2007, Municipiul București,

prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului imobilul situat în București,

str. I.L. nr. 2, sector 2.

Ca urmare a constatării

nevalabilității preluării imobilului de către Statul Român și a anulării actelor

de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 subsecvente, pârâții

au obligația de a preda reclamantului imobilul situat în București, str. I.L.

nr. 2, sector 2 și de a-i plăti acestuia din urmă contravaloarea lipsei de folosință

pentru ultimii 3 ani.

Urmare a faptului că pârâții

și-au intabulat în anul 2010 în mod fraudulos contractele de vânzare–cumpărare ulterior

anulate, se impune și rectificarea cărților funciare.

În drept, reclamantul

a invocat art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996, art. 555, art. 564, art. 1349,

art. 1357 și urm. art. 1385 C. civ. din 2009.

Pârâții au depus întâmpinare

și cerere reconvențională, pe această cale fiind invocate excepția lipsei calității

procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, în privința primelor

două capete de cerere și excepția inadmisibilității celui de-al treilea capăt de

cerere; pe fondul cauzei, s-a susținut netemeinicia acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 9369 din 27 mai 2013, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

sectorului 2 București și s-a dispus declinarea competenței de judecare a acțiunii

în favoarea Tribunalului București.

La Tribunalul București,

secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04 iulie 2013, sub

nr. de Dosar 23989/3/2013.

Prin sentința civilă

nr. 1961 din 07 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul P.A.L.; au fost

obligați pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

etajul 1 al imobilului situat în București, str. I.L. nr. 2, sector 2, constând

din spațiile de locuit identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din

11 noiembrie 1996 și respectiv din 15 noiembrie 1996, desființate în mod irevocabil,

precum și spațiile aferente de folosință comună situate la etajul 1; au fost obligați

pârâții către reclamant la plata lipsei de folosință asupra apartamentelor menționate

mai sus în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent RON la data plății efective,

începând cu luna mai 2009 și până la predarea efectivă a imobilelor către reclamant;

a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și active invocate prin

întâmpinare și a respins cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin decizia nr. 2017 din 13 noiembrie 2000 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat în mod irevocabil și deci cu

putere de lucru judecat, că imobilul ce s-a aflat la adresa din București, str.

I.L. nr. 2, sector 2, a fost preluat abuziv de stat, și totodată s-a constatat nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 și din 15

noiembrie 1996 încheiate de pârâți și numita S.R., cu Statul prin unitatea administrativ

teritorială.

În virtutea aceleiași

decizii și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în cadrul litigiului privind soluționarea

notificării formulate de reclamant conform Legii nr. 10/2001, alături de C.A.M.,

s-a dispus obligarea Municipiului București prin Primarul General la restituirea

în natură a imobilului de la aceeași adresă, reținându-se faptul că cele două contracte

de vânzare-cumpărare menționate anterior au fost desființate, precum și calitatea

reclamantului de moștenitor, respectiv de persoană îndreptățită la restituirea în

natură, conform Legii nr. 10/2001 și acest aspect fiind așadar, soluționat cu putere

de lucru judecat.

Rezultă că în prezent,

pârâții dețin spațiile de locuit din litigiu, care au făcut obiectul celor două

contracte de vânzare-cumpărare desființate în mod irevocabil, fără titlu valabil

și fără drept, exercitând în mod abuziv posesia și folosința asupra acestora, tot

abuzivă și nelegală fiind și intabularea în Cartea Funciară în favoarea celor doi

pârâți, așa cum rezultă din încheierile de carte funciară aflate la din dosarul

de fond al Judecătoriei, în anul 2010.

Tribunalul nu a reținut

apărările pârâților în sensul că dețin valabil spațiile revendicate de reclamant,

invocate pe calea întâmpinării și respectiv a cererii reconvenționale, sentința

civilă din anul 1998, de care aceștia se prevalează, neavând autoritate de lucru

judecat pe planul constatării nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare,

la vremea respectivă, autorul reclamantului solicitând în contradictoriu cu pârâții

C.L.M.B. și SC A. SA să se constate calitatea de proprietară a autoarei sale asupra

apartamentului nr. 2, din str. I.L., fără a se fi judecat și în contradictoriu cu

autoarea pârâților ori să i se fi consacrat acesteia dreptul, pe această cale.

A mai reținut prima instanță

că, de altfel, solicitările pârâților pe cale reconvențională, așa cum sunt formulate

și întemeiate pe prevederile art. 111 C. proc. civ. vechi, sunt inadmisibile.

A apreciat instanța de

fond că este fără dubiu reaua-credință cu care au acționat pârâții, inclusiv după

momentul desființării irevocabile a celor două contracte de vânzare-cumpărare, continuând

să dețină și să folosească fără drept spațiile de locuit din litigiu și în mod abuziv,

astfel că a găsit întemeiată acțiunea reclamantului în calitate de proprietar al

acestora, recunoscut pe calea unor hotărâri judecătorești irevocabile, și, în temeiul

art. 480 C. civ. vechi, a reținut obligația pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate

aceste spații, precum și de a plăti contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada

mai 2009 și în continuare, până la predarea efectivă către reclamant a acestora,

în cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată valoarea

fiind superioară celei solicitate de reclamant.

Ca atare, a admis acțiunea

în revendicare precizată, a respins cererea reconvențională, ca și excepțiile lipsei

calității procesuale active, calitatea reclamantului de proprietar, fiind deja recunoscută

pe cale judecătorească iar excepția calității procesuale pasive a pârâților, invocată

inițial în raport de solicitările reclamantului din acțiunea introductivă, rămânând

fără obiect, față de precizarea acestuia privind revendicarea, dar și de faptul

că înțeleg, în continuare, să se prevaleze de calitatea lor de posesori.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel pârâții G.I. și G.R.M., solicitând în principal, casarea hotărârii

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot

a sentinței în sensul respingerii cererii introductive și admiterii cererii reconvenționale,

precum și a excepțiilor invocate pe cale de întâmpinare.

În motivare, apelanții

susțin că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța fondului,

deși a fost învestită de către pârâți și cu o cerere reconvențională, nu a acordat

cuvântul pe această cerere.

De altfel, nici asupra

excepțiilor invocate de către pârâți pe calea întâmpinării, instanța nu a acordat

cuvântul.

Făcând referire la dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanții susțin că nu au avut parte de un proces

echitabil, vătămarea acestora fiind dovedită prin chiar modul de soluționare a cauzei.

Intimatul reclamant a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Între altele, intimatul

a solicitat instanței să ia act de faptul că apelanții nu au înțeles să formuleze

niciun fel de critici în ceea ce privește obligarea acestora de a achita contravaloarea

lipsei de folosință pe perioada mai 2009 și până la predarea efectivă a imobilului.

Prin decizia civilă

nr. 457 A din 28 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a a

dmis apelul declarat, a anulat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare, aceleași instanțe.

Analizând apelul în raport

de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art.

295 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Din dispozitivul deciziei

apelate reiese că prima instanță a soluționat excepțiile invocate de pârâți prin

întâmpinare, și anume excepția lipsei calității procesuale active, și cea privind

lipsa calității procesual pasive. În motivarea sentinței se regăsesc considerentele

pe care instanța le-a avut în vedere spre a reține lisa de temeinicie a acestor

excepții procesuale.

Însă, din practicaua hotărârii

– în care se regăsesc consemnările privind discuțiile purtate în ședință publică

– reiese că instanța a acordat cuvântul părților și a luat concluziile acestora

numai în privința fondului pricinii, nu și în privința apărărilor pe care pârâții

apelanți le-au susținut pe calea celor două excepții.

Curtea a apreciat că soluționarea

celor două excepții procesuale de fond, absolute și peremtorii, fără a se lua concluziile

părților asupra lor reprezintă o atingere adusă principiului contradictorialității,

dar, în egală măsură, și principiului respectării dreptului la apărare.

În ce privește cererea

reconvențională, Curtea a reținut că soluția ce a fost pronunțată de instanța fondului

în privința acesteia, a fost de respingere.

În privința acestei cereri,

Curtea a constatat că motivarea instanței de fond în privința solicitărilor din

conținutul cererii reconvenționale este în sensul unui fine de neprimire, respectiv

al inadmisibilității pretențiilor (solicitărilor) formulate prin această cerere.

Or, un atare incident

procedural nu a fost pus în discuția părților, situație în care apelanții pârâți

reclamanți nu au avut posibilitatea de a formula apărări relativ la aspectul asupra

căruia instanța s-a pronunțat. Astfel fiind, și prin soluționarea în acest mod a

cererii reconvenționale, s-a adus atingere dreptului la apărare al apelanților pârâți

reclamanți.

Având în vedere că, față

de concluziile reținute, se impune a fi anulată sentința apelată pentru a fi puse

în discuția părților atât excepțiile privind lipsa calității procesual active și

lipsa calității procesual pasive a ambilor pârâți reclamanți, precum și excepția

inadmisibilității cererii reconvenționale, iar soluția relativă la fondul cererii

principale este într-o legătură indisolubilă cu soluția ce urmează a se pronunța

asupra acestor excepții, dar și cu soluția care, în măsura în care excepțiile menționate

ar fi găsite nefondate, se va pronunța pe fondul cererii reconvenționale, Curtea

urmează a dispune anularea în tot a sentinței (în privința soluției date cererii

principale, această dispoziție impunându-se ca și consecință a anulării soluției

date asupra cererii reconvenționale). În aceste condiții, criticile formulate de

apelanți cu privire la considerentele ce sunt expuse în sentința apelată în analiza

fondului cererii principale au rămas fără obiect, astfel că nu se mai subzistă suportul

realizării controlului judiciar din această perspectivă.

Împotriva deciziei civile

a declarat recurs reclamantul P.A.L.

Prin decizia civilă

nr. 681 din 12 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamantul P.A.L. împotriva deciziei civile și în consecință, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța supremă a reținut următoarele:

Este cert că în practicaua

sentinței civile nr. 1961/2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, nu apare nici o mențiune vizând acordarea cuvântului părților asupra excepțiilor

lipsei de calitate procesuală activă și pasivă, analizate în considerente și soluționate

prin dispozitiv.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat în mod corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale

fundamentale, respectiv principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Or, încălcarea unor principii fundamentale este de natură să producă părții ocrotite

prin instituirea lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin

anularea actului de procedură săvârșit în aceste condiții. Așadar, interpretarea

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a fost corect făcută, iar admiterea

apelului este legală.

Dispunând însă trimiterea

spre rejudecare a procesului, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile

art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. – aplicabile în cauză, față de faptul

că, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, cererea reconvențională a fost

respinsă ca inadmisibilă.

Conform acestui text,

în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului,

instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare,

o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din

aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri

prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, sub nr. 23989/3/2013*.

Prin decizia civilă

nr. 236 A din 12 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III–a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de

apelanții – pârâți G.I. și G.M. împotriva sentinței civile nr. 1961 din 7 noiembrie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III–a civilă, și în consecință:

A anulat sentința și evocând

fondul:

A respins excepțiile lipsei

de calitate procesuală activă și de calitate procesuală pasivă ca nefondate.

A admis acțiunea precizată,

în parte, obligându-i pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și

liniștită posesie, etajul 1 al imobilului din București, sector 2, str. I.L.

nr. 2, constând din spațiile de locuit și aferente de folosință comună și terenul

aferent (identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996

și din 15 noiembrie 1996, desființate în mod irevocabil.

Pârâții au fost obligați

către reclamant la plata lipsei de folosință asupra apartamentelor menționate mai

sus, în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent lei la data plății efective,

începând cu data de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilelor către

reclamant.

A respins cererea reconvențională,

ca nefondată.

Părțile și-a rezervat

dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Sub un prim aspect procedural,

Curtea a constatat faptul că prin încheierea din data de 12 septembrie 2013 a Tribunalului

București, secția a III–a civilă, capătul de cerere principală trei, relativ rectificării

cărților funciare privind imobilul litigios, a fost disjuns, formând obiectul unui

dosar separat, evident laolaltă cu apărările părților în privința acestui capăt,

astfel încât considerentele următoare ale prezentei decizii nu vor viza și acest

capăt de cerere.

Sub un secund aspect procedural,

Curtea a reținut că deși s-a dispus casarea primei decizii pronunțate asupra apelului

formulat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sa civilă

nr. 681 din 12 martie 2015, a apreciat în cuprinsul considerentelor, faptul că soluția

de admitere a apelului și anulare a sentinței, prin prisma art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., este legală, arătând în continuare, că instanța de apel trebuia „să

rețină cauza, pentru judecata procesului, evocând fondul”.

În raport de prevederile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., vor deveni așadar, obligatorii pentru instanța

de rejudecare, aceste statuări expuse, care impun pe cale de consecință, soluția

de admitere a apelului, anulare a sentinței și evocare a fondului, fond la care

se raportează și celelalte motive de apel (în afara celor de ordin procedural care

au determinat soluția de admitere a apelului cu reținere spre evocarea fondului),

grupate la punctul II din cererea de apel, cărora, pe cale de consecință, Curtea

urmează a le răspunde prin considerentele următoare, care vor viza fondul cauzei.

Nu în ultimul rând, tot

din punct de vedere procedural, Curtea a mai constatat că dispoziția instanței de

recurs de anulare a sentinței și reținere a cauzei pentru judecata procesului, evocând

fondul, nu realizează nici un fel de distincție în privința caracterului parțial

sau total al acestei anulări și subsecvent, al acestei evaluări. Or, raportat la

confirmarea de către instanța de casare (prin aprecierea ca legală a soluției instanței

de apel de admitere a apelului cu anularea sentinței și pe cale de consecință, menținerea

acestei soluții), a considerentelor primei decizii de apel pronunțate (nr. 457

din 28 octombrie 2014) care au vizat încălcări ale unor drepturi și principii fundamentale

ale procesului civil, Curtea prezentă apreciind că implicit, dar inechivoc, instanța

supremă a stabilit un caracter integral al dispoziției de anulare și în continuare,

de devoluare a fondului, deci inclusiv în privința soluției date capătului de cerere

privind acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Nu în ultimul rând, s-a

constatat că reclamantul intimat a înțeles cu ocazia dezbaterilor din apel asupra

fondului cauzei, să formuleze concluzii de admitere și în privința capătului de

cerere principală relativ plății contravalorii lipsei de folosință a imobilului,

ceea ce denotă inclusiv din partea sa, același rezultat al interpretării.

În consecință, pentru

aceste motive, Curtea a dispus admiterea apelului, anularea integrală a sentinței

și evocarea integrală a fondului, potrivit celor expuse.

În evocarea fondului cu

care excepțiile lipsei de calitate procesuală activă și pasivă au fost unite, la

termenul de judecată din 05 mai 2015, instanța de apel a răspuns concomitent, tuturor

celor trei elemente procesuale enunțate. Potrivit doctrinei juridice, acțiunea în

revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut

posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul

de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl

stăpânește fără a fi proprietar, hermeneutica elementelor art. 480 C. civ. – temei

juridic al acțiunii, ales de reclamant în virtutea principiului disponibilității,

relevând că atributele proprietății conferă titularului (proprietarului), dreptul

de a se servi (uza) de bun, prin stăpânirea efectivă a acestuia, direct și nemijlocit

prin putere proprie și în interes propriu (ius utendi), dreptul de a culege fructele

și productele (ius fruendi) și dreptul de a dispune material și juridic de bun (ius

abutendi), fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.

Analiza exegetică a elementelor

art. 480 C. civ. relevă totodată, că și în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul

trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe

un titlu care cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de

proprietar asupra imobilului revendicat.

Prin titlu, se înțelege

în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate,

inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.

Așadar, premisa analizei

comparative a situației juridice a părților litigante într-o acțiune în revendicare

de drept comun, este existența unui titlu cel puțin formal de proprietate al reclamantului,

întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în continuare, pe fond,

a cererii de revendicare.

Continuând, Curtea a reținut

că pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, în

materia acțiunii în revendicare, s-au stabilit câteva reguli de care se ține seama

în rezolvarea diferitelor astfel de litigii.

Astfel, în ipoteza în

care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, se compară între ele,

drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și se acordă eficacitate

titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.

Î

n ipoteza în care doar

una dintre părți opune un titlu de proprietate, i se va acorda câștig de cauză.

Sub un secund aspect,

Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat

atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași

cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate

fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio),

iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie

contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului

judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a

evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului

judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între

aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea

conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea

de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte

este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii

de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează

această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă

soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări

legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme)

au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura

în care explică dispozitivul și se reflectă în el.

Având în vedere aceste

considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești

anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv

în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate

de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere

de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea

proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași

cauză.

Concluzia expusă este

impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței

sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate

de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”,

obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești,

în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României,

dar și al art. 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei

jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor

convenționale incidente.

În virtutea tuturor acestor

argumente inclusiv de ordin convențional, Curtea apreciază că statuările relevante

ale instanțelor anterioare de judecată din litigiul nr. 17134/2/2004, în cadrul

căruia atât reclamantul, cât și pârâții din prezenta cauză au fost părți, litigiu

finalizat prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, irevocabilă, vor fi obligatorii

pentru prezenta instanță

de judecată.

Astfel, în cadrul litigiului

anterior, s-a constatat în mod expres, faptul că intimatul prezent P.A.L. împreună

cu C.A.M. sunt moștenitorii lui B.A., proprietarul expoliat abuziv de statul român

comunist, de etajul 1 al imobilului din București, sector 2, str. I.L., nr. 2 și

că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate conform Ordonanței de adjudecare

nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unite cu actul de partaj din

31 martie 1938.

Decizia civilă nr.

2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat

în mod irevocabil, faptul că numita C.A.M. nu este moștenitoarea defunctei proprietare

B.A., întrucât renunțase la succesiunea acesteia, potrivit declarației de renunțare

la succesiune autentificate din 08 decembrie 1982, reconfirmă statuările în privința

reclamantului prezent, din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Mai mult, se atestă calitatea

intimatului de unic moștenitor al fostei proprietare B.A.

Întrucât considerentele

expuse (din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă) explicitează dispozitivul respectivei hotărâri

judecătorești, în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție, Curtea constată

în virtutea argumentelor expuse la punctul ii, că ele beneficiază de putere de lucru

judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care așa cum am precizat, părțile

prezente au făcut parte și din cadrul procesual subiectiv al cauzei anterioare.

Așadar, excepția lipsei

de calitate procesuală activă invocată de către pârâți, este nefondată, reclamantul

exhibând în prezenta cerere de revendicare, titlul autorului său, reprezentat de

Ordonanța

de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de

partaj din 31 martie 1938, reconfirmat prin decizia

civilă nr. 2569 din

18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus în temeiul

Legii nr. 10/201, obligația Municipiului București de a restitui în natură către

reclamant, imobilul, unită cu dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012

emisă de Primăria Municipiului București în executarea acestei ultime hotărâri.

În privința argumentului

dedus din existența deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, invocat în justificarea excepțiilor lipsei de calitate procesuală

activă și pasivă invocate de pârâți, Curtea observă că, astfel cum am ilustrat deja,

întretimp a fost emisă dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 de

Primăria Municipiului București în executarea hotărârii judecătorești respective,

astfel încât, nemaifiind întrunită situația premisă pe care se grefau aceste excepții,

ele nu pot fi apreciate ca fiind fondate nici din acest unghi de vedere.

De asemenea, în privința

fundamentării excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, pe efectele deciziei

civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, , Curtea observă că același fapt al restituirii imobilului de către municipiu,

reclamantului, denotă caracterul său nefondat, întrucât nu s-a invocat și nu s-a

dovedit de către pârâți, faptul că ar fi predat la rândul lor imobilul, ulterior

datei restituirii de către municipiu, astfel încât nici această motivare nu poate

fi privită ca determinantă în sensul admiterii excepției.

Faptul posesiei imobilului

(invocat ca și fundament al excepției lipsei de calitate procesuală activă – pct.

1 lit. a) din întâmpinare - dosar judecătorie fond) este nerelevant unei cauze de

revendicare în care doar partea adversă exhibă un titlu de proprietate, astfel cum

se va expune în paragrafele următoare.

De asemenea, exhibarea

unui certificat de moștenitor, fie el neanulat până în prezent, nu poate să anihileze

actele juridice evocate anterior, prezentate de reclamant în justificarea calității

sale procesuale, menționate deja, cel puțin datorită caracterului distinct al său

față de actele juridice care îi sunt opuse.

În fine, fundamentarea

excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului în raport de preexistența

sentinței civile irevocabile nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului

2 București și a sentinței civile irevocabile nr. 2767 din 17 februarie 1999 a Judecătoriei

sectorului 2 București, definitivă prin d

ecizia civilă nr. 2018 din 10 septembrie 1999

a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, reprezintă concomitent, un aspect

care vizează esențial, fondul raportului juridic de revendicare, el urmând a fi

evaluat ca atare, în cadrul analizei acestuia din urmă.

În cadrul aceluiași litigiu

nr. 17134/2/2004, al cărui consorțiu procesual subiectiv a cuprins ambele părți

prezente, s-a discutat și problema de drept invocată de pârâții prezenți, a excepției

autorității de lucru judecat,

invocate prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 3009/1997 soluționat prin sentința civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei

sectorului 2 București și în condițiile în care mai exista un litigiu soluționat

prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, respectiv prin sentința civilă

nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 în Dosarul

nr. 9723/1998 (a se vedea în acest sens, încheierea din data de 20 noiembrie 2002

a Judecătoriei sectorului 2 București din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002,

concluziile scrise, motivele de apel, decizia civilă nr. 1439/2003 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă și întâmpinare din acel dosar, dosar apel nr. 23989/3/2013).

Soluționând această excepție

(prin raportare la ambele hotărâri din 1998, 1999 enunțate, fapt care rezultă din

concluziile părților expuse în

încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului

2 București din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002 - dosar apel nr. 23989/3/2013),

instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată. Această încheiere interlocutorie nu

a fost atacată, ea rămânând irevocabilă.

Caracterul irevocabil,

obligatoriu, al respectivei încheieri de ședință interlocutorii i-a determinat de

altfel, pe pârâți, să promoveze pentru exact aceleași motive, o cerere de revizuire

a acesteia, respinsă însă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 49/2015 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (extras portal - dosar prezent de

apel).

Așadar, problema autorității

de lucru judecat a celor două sentințe civile irevocabile în fața deciziei civile

nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

irevocabile de asemenea, problemă invocată și dezbătută pe larg de pârâți, în cadrul

întâmpinării, cererii reconvenționale și motivelor de apel formulate în prezenta

cauză, inclusiv prin referire la declarația de renunțare la succesiune, formulată

de C.A.M., a fost deja tranșată în mod irevocabil în cadrul litigiului nr. 17134/2/2004

soluționat prin această decizie ultim evocată.

Pe cale de consecință,

în raport de considerentele expuse mai sus și întrucât respectivele argumente ale

încheierii interlocutorii explicitează dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate

în final, în cauza respectivă - decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 -

în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție de admitere a cererii, ci

acțiunea ar fi fost respinsă în temeiul excepției autorității de lucru judecat,

Curtea prezentă constată că respectiva statuare beneficiază de putere de lucru judecat

în prezentul litigiu, în condițiile în care așa cum am precizat, părțile prezente

au făcut parte și din cadrul procesual subiectiv al pricinii anterioare.

Prin urmare, în prezentul

litigiu, Curtea nu poate, astfel cum solicită pârâții în mod detaliat, să mai procedeze

la reevaluarea raportului juridic dintre cele trei hotărâri judecătorești invocate

de către pârâți a fi în concurs, ci doar să ia act și să valorifice (de) statuările

anterioare ale instanțelor din Dosarul nr. 17134/2/2004.

Grefându-ne pe aceste

constatări evidențiate la pct. II.2.ii, Curtea observă că actele juridice pe care

pârâții le exhibă în prezenta cerere, contractele de vânzare-cumpărare din 11

noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996, au fost desființate în mod irevocabil,

prin decizia civilă irevocabilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, hotărâre judecătorească care, prin respingerea

excepției autorității de lucru judecat menționate, a fost impusă inclusiv în raport

de circuitul juridic civil particularizat de existența sentințelor civile irevocabile

nr. 5308 din 26 martie 1998 și nr. 2767 din 17 februarie 1999 ale Judecătoriei sectorului

2 București.

Pe cale de consecință,

având în vedere faptul că în acțiunea prezentă, doar reclamantul mai exhibă un titlu,

respectiv titlul autoarei sale B.A., reprezentat de Ordonanța de adjudecare nr.

14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de partaj din 31

martie 1938 (confirmate de altfel, prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus în temeiul Legii

nr. 10/201, obligația Municipiului București de restituire a imobilului, reclamantului

și prin dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 emisă de Primăria

Municipiului București în executarea hotărârii), titlu necontestat, în vreme ce

pârâții, pentru considerentele evocate anterior, nu prezintă nici un titlu în raportul

juridic cu reclamantul, Curtea constată, aplicând regulă expusă la pct. II.1, că

reclamantul este cel ce va avea câștig de cauză, în acest concurs.

În consecință, în considerarea

tuturor argumentelor expuse, va rezulta că se impune admiterea primului capăt de

cerere principală, concomitent cu respingerea ca nefondate, atât a cererii reconvenționale

formulate de pârâți, cât și a excepției lipsei de calitate procesuală activă întemeiată

pe fundamentarea care, în finalul pct. II.2.ii.a), a fost rezervată fondului.

În privința cererii reconvenționale,

suplimentar celor deja expuse, Curtea mai arată că soluția de respingere ca nefondat,

a primului capăt de cerere reconvențională este determinată și de caracterul declarativ,

retroactiv, ex tunc, al soluției de admitere a cererii de revendicare, efectele

sale juridice urcând așadar, până inclusiv la momentul decesului autoarei S.R.

În fine, în privința capătului

secund de cerere principală, Curtea apreciază că întrucât după momentul restituirii

imobilului de către Municipiul București, către reclamant, conform protocolului

de predare-primire din 20 septembrie 2012, pârâții au continuat să dețină și să

folosească fără drept spațiile de locuit din litigiu, lipsindu-l pe proprietar de

folosința bunului său, în temeiul art. 480 C. civ. vechi, se impune obligarea pârâților

de a îi plăti contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada începând cu data

de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilului către reclamant, în

cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată la fond, valoarea

stabilită fiind superioară celei solicitate de reclamant, iar pârâții nerealizând

până în prezent, dovada vreunui cuantum inferior celui dorit de reclamant.

Sub acest aspect, Curtea

a constatat că, deși cele două contracte de vânzare-cumpărare ale pârâților, au

fost desființate încă din anul 2006, iar acțiunea prezentă a fost introdusă la data

de 15 mai 2012, Curtea nu poate să aibă în vedere ca dată de plecare a acordării

despăgubirilor, data lunii aprilie 2009, prin aplicarea termenului de prescripție

a dreptului material la acțiune de 3 ani. Aceasta întrucât până la momentul prezentei

decizii judecătorești, pârâților nu li s-a stabilit vreo obligație proprie de lăsare

în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului, către reclamant, obligația

dumnealor în acest sens, în contextul desființării irevocabile a contractelor de

vânzare-cumpărare, fiind subordonată celei principale a locatorului dumnealor, Municipiului

București. Concluzia se impune întrucât o dată desființate actele lor juridice,

pârâții au redobândit cel puțin din punct de vedere formal, în temeiul principiului

repunerii părților în situația anterioară încheierii actului anulat și în lipsa

vreunei dispoziții și de evacuare în cadrul deciziei civile irevocabile nr.

2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, calitatea

de chiriași sau cel puțin de tolerați, în raport cu Municipiul București, vânzătorul

din contracte și care a rămas până la momentul pronunțării deciziei civile nr.

2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care i s-a

impus în temeiul Legii nr. 10/2001, să restituie imobilul, reclamantului), factorul

de decizie cu aparență de proprietar, asupra imobilului.

Întrucât în temeiul deciziei

civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligația

de predare a imobilului a fost stabilită în sarcina municipiului, pârâții având

o situație juridică subordonată acestuia (ca și chiriași ai unității administrativ

– teritoriale sau cel puțin, ca și tolerați ai acesteia, după desființarea actelor

juridice), rezultă că lipsa de folosință pentru perioada ulterioară desființării

contractelor de vânzare-cumpărare, până la momentul predării imobilului de către

Municipiul București, nu poate fi imputată decât Municipiului București.

Intervertirea obligației

subordonate a pârâților, într-una independentă, singular proprie, necondiționată

de comportamentul altuia, s-a realizat de-abia la data când Municipiul a predat

efectiv imobilul, reclamantului, adică 20 septembrie 2012.

Întrucât în cauză, până

în acest moment procesual, nu s-a învederat că pârâții ar fi eliberat între timp,

imobilul, se impune obligarea pârâților, doar pentru intervalul pornind de la data

menționată, 20 septembrie 2012 și până la predarea efectivă a imobilelor, astfel

cum au fost ele individualizate prin contractele de vânzare - cumpărare din 11

noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996, către reclamant.

Împotriva acestei din

urmă decizii au formulat recurs pârâții

G.I. și G.M. invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au susținut următoarele critici

de nelegalitate:

În ceea ce privește modul

de soluționare asupra excepțiilor de ordine publică, cât și în ceea ce privește

cererea reconvențională, instanța de apel a reținut faptul că la momentul promovării

prezentei cauzei, numai reclamantul le opunea un titlu de proprietate, ei fiind

considerați doar deținători precari.

Au mai susținut recurenții

că, indiferent de neatacarea încheierii interlocutorii din 20 noiembrie 2002 în

Dosarul nr. 10405/2002 nu pot fi înfrânte soluțiile irevocabile pronunțate în Dosarele

nr. 3009/1997 și nr. 9723/1998, ambele ale Judecătoriei sectorului 2, București.

Subsemnat aceluiași motiv

de recurs, recurenții – pârâți au criticat decizia și pentru faptul că instanța

de apel nu a calificat acțiunea ca fiind una în revendicare prin comparare de titluri,

ea nefiind o acțiune în revendicare de la un deținător precar.

Recurenții au mai arătat

că s-au încrezut în titlul Statului Român la momentul perfectării contractelor de

vânzare-cumpărare și că în două procese distincte instanțele române au validat în

mod irevocabil aceste convenții reținând legalitatea și justețea lor.

Chiar dacă în cel de-al

treilea proces instanțele române au permis rediscutarea valabilității acelorași

contracte de vânzare cumpărare pronunțând soluții contrare, ele nu au putut înlătura

efectele primelor hotărâri judecătorești în baza cărora și-au intabulat dreptul

de proprietate asupra imobilului în discuție.

Că în toți acești ani,

2006 – 2012, Municipiul București nu a îndrăznit să încheie protocolul de punere

în posesie a intimatului-reclamant asupra imobilului urmare a hotărârilor irevocabile

pronunțate în primul ciclu procesual, astfel că nu au avut niciun motiv să promoveze

vreo acțiune contra statului în virtutea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant

P.A.L. a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâții

G.I. și G.M. pentru neîndeplinirea

cerinței prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat

la art. 306 alin. (1) din același cod.

Înalta Curte a pus în

discuția părților excepția de nulitate a recursului declarat de pârâți pentru neîndeplinirea

obligației prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat

la art. 306 alin. (1) din același cod.

Analizând cu prioritate

excepția invocată de către intimatul-reclamant Înalta Curte constată că aceasta

este nefondată.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază, art. 306 alin. (1) C. proc. civ., stabilind că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului când există motive

de ordine publică, precizându-se în alin. (3) că indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speță, pârâții și-au

motivat, în drept, recursul și au invocat în fapt, aspecte vizând nelegalitatea

deciziei atacate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâții

G.I. și G.M.

este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin decizia civilă

nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București a fost constatată

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat

între Primăria Municipiului București și pârâții G.I. și G.R.M. și a contractului

de vânzare-cumpărare din 15 niembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București

și S.R. fiind reținută reaua-credință a vânzătorilor și cumpărătorilor.

Ulterior, prin sentința

civilă nr. 1278 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, modificată

prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Municipiul București prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului

P.

A.L., imobilul

situat în București, str. I.L. nr. 2, et. 1, sector 2 și de a-i plăti acestuia din

urmă contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii trei ani.

Ca urmare a constatării

nevalabilității preluării imobilului în litigiu de către Statul Român și a anulării

actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul

a promovat prezenta acțiune.

Temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată indicat de reclamantul-intimat vizează dispozițiile art.

480 – 481 C. civ.

În speță, criteriul de

analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate

de părți, cum greșit susțin recurenții – pârâți.

Valabilitatea titlului

de proprietate al reclamantului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție

absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor

preluate abuziv de stat, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2569 din 18 martie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din dispoziția de restituire nr. 16432

din 3 august 2012 emisă de Primăria Municipiului București cât și de ordonanța de

adjudecare nr. 14418 din 4 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov unită cu actul de partaj

din 31 martie 1938.

În ceea ce privește titlul

pârâților dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

din 15 noiembrie 1996 încheiat între recurenții – pârâți și Primăria Municipiului

București a fost constatată nulitatea absolută a acestui contract, prin decizia

civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, fiind reținută

reaua-credință a acestora.

Or, în condițiile în care

numai reclamantul a prezentat un titlu de proprietate valabil în mod corect instanța

de apel a apreciat că pârâții-recurenți au calitatea de deținători precari, obligându-i

la restituirea imobilului în litigiu.

Reiterarea pe calea recursului

a criticii vizând modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat

prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3009/1997, soluționat

prin sentința civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București

în condițiile în care mai există un litigiu soluționat, respectiv sentința civilă

nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunțată de aceeași instanță, este de asemenea

nefondată.

Excepția invocată a fost

soluționată prin încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului

2 București pronunțată în Dosarul nr. 10405/2002.

Această încheiere nu a

fost atacată de către pârâții-recurenți, rămânând irevocabilă.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat de către pârâții-recurenți va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul reclamant P.A.L.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții G.I. și G.M., împotriva deciziei nr. 236A din 12 mai

2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 octombrie 2015.