ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2391/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 17304/300 din 15 mai 2012, reclamantul P.A.L., în contradictoriu cu pârâții G.I. și G.R.M., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâților la predarea imobilului situat în București, str. I.L. nr. 2, sector 2, și la plata contravalorii lipsei de folosință, evaluate provizoriu la suma de 700 euro/lunar, pentru perioada cuprinsă între luna aprilie 2009 și data predării efective a imobilului; rectificarea CF nr. XX și nr. ZZ în sensul radierii dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 și nr. 2 situate în imobilul anterior identificat; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 17134/2/2004, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții G.I. și G.R.M. și a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și S.R., fiind reținută reaua–credință a vânzătorului și a cumpărătorilor. Ulterior, prin sentința civilă nr. 1218 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 22347/3/2007, Municipiul București, prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului imobilul situat în București, str. I.L.

nr. 2, sector 2. Ca urmare a constatării nevalabilității preluării imobilului de către Statul Român și a anulării actelor de vânzare–cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 subsecvente, pârâții au obligația de a preda reclamantului imobilul situat în București, str. I.L. nr. 2, sector 2 și de a-i plăti acestuia din urmă contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani. Urmare a faptului că pârâții și-au intabulat în anul 2010 în mod fraudulos contractele de vânzare–cumpărare ulterior anulate, se impune și rectificarea cărților funciare. În drept, reclamantul a invocat art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996, art. 555, art. 564, art. 1349, art. 1357 și urm. art. 1385 C. civ.

din 2009. Pârâții au depus întâmpinare și cerere reconvențională, pe această cale fiind invocate excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, în privința primelor două capete de cerere și excepția inadmisibilității celui de-al treilea capăt de cerere; pe fondul cauzei, s-a susținut netemeinicia acțiunii. Prin sentința civilă nr. 9369 din 27 mai 2013, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București și s-a dispus declinarea competenței de judecare a acțiunii în favoarea Tribunalului București. La Tribunalul București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04 iulie 2013, sub nr. de Dosar 23989/3/2013.

Prin sentința civilă nr. 1961 din 07 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul P.A.L.; au fost obligați pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie etajul 1 al imobilului situat în București, str. I.L. nr. 2, sector 2, constând din spațiile de locuit identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 și respectiv din 15 noiembrie 1996, desființate în mod irevocabil, precum și spațiile aferente de folosință comună situate la etajul 1; au fost obligați pârâții către reclamant la plata lipsei de folosință asupra apartamentelor menționate mai sus în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent RON la data plății efective, începând cu luna mai 2009 și până la predarea efectivă a imobilelor către reclamant; a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și active invocate prin întâmpinare și a respins cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 2017 din 13 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat în mod irevocabil și deci cu putere de lucru judecat, că imobilul ce s-a aflat la adresa din București, str. I.L. nr. 2, sector 2, a fost preluat abuziv de stat, și totodată s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996 încheiate de pârâți și numita S.R., cu Statul prin unitatea administrativ teritorială.

În virtutea aceleiași decizii și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în cadrul litigiului privind soluționarea notificării formulate de reclamant conform Legii nr. 10/2001, alături de C.A.M., s-a dispus obligarea Municipiului București prin Primarul General la restituirea în natură a imobilului de la aceeași adresă, reținându-se faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare menționate anterior au fost desființate, precum și calitatea reclamantului de moștenitor, respectiv de persoană îndreptățită la restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001 și acest aspect fiind așadar, soluționat cu putere de lucru judecat.

Rezultă că în prezent, pârâții dețin spațiile de locuit din litigiu, care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare desființate în mod irevocabil, fără titlu valabil și fără drept, exercitând în mod abuziv posesia și folosința asupra acestora, tot abuzivă și nelegală fiind și intabularea în Cartea Funciară în favoarea celor doi pârâți, așa cum rezultă din încheierile de carte funciară aflate la din dosarul de fond al Judecătoriei, în anul 2010. Tribunalul nu a reținut apărările pârâților în sensul că dețin valabil spațiile revendicate de reclamant, invocate pe calea întâmpinării și respectiv a cererii reconvenționale, sentința civilă din anul 1998, de care aceștia se prevalează, neavând autoritate de lucru judecat pe planul constatării nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, la vremea respectivă, autorul reclamantului solicitând în contradictoriu cu pârâții C.L.M.B.

și SC A. SA să se constate calitatea de proprietară a autoarei sale asupra apartamentului nr. 2, din str. I.L., fără a se fi judecat și în contradictoriu cu autoarea pârâților ori să i se fi consacrat acesteia dreptul, pe această cale. A mai reținut prima instanță că, de altfel, solicitările pârâților pe cale reconvențională, așa cum sunt formulate și întemeiate pe prevederile art. 111 C. proc. civ. vechi, sunt inadmisibile. A apreciat instanța de fond că este fără dubiu reaua-credință cu care au acționat pârâții, inclusiv după momentul desființării irevocabile a celor două contracte de vânzare-cumpărare, continuând să dețină și să folosească fără drept spațiile de locuit din litigiu și în mod abuziv, astfel că a găsit întemeiată acțiunea reclamantului în calitate de proprietar al acestora, recunoscut pe calea unor hotărâri judecătorești irevocabile, și, în temeiul art. 480 C. civ.

vechi, a reținut obligația pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate aceste spații, precum și de a plăti contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada mai 2009 și în continuare, până la predarea efectivă către reclamant a acestora, în cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată valoarea fiind superioară celei solicitate de reclamant. Ca atare, a admis acțiunea în revendicare precizată, a respins cererea reconvențională, ca și excepțiile lipsei calității procesuale active, calitatea reclamantului de proprietar, fiind deja recunoscută pe cale judecătorească iar excepția calității procesuale pasive a pârâților, invocată inițial în raport de solicitările reclamantului din acțiunea introductivă, rămânând fără obiect, față de precizarea acestuia privind revendicarea, dar și de faptul că înțeleg, în continuare, să se prevaleze de calitatea lor de posesori.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții G.I. și G.R.M., solicitând în principal, casarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii introductive și admiterii cererii reconvenționale, precum și a excepțiilor invocate pe cale de întâmpinare. În motivare, apelanții susțin că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, instanța fondului, deși a fost învestită de către pârâți și cu o cerere reconvențională, nu a acordat cuvântul pe această cerere. De altfel, nici asupra excepțiilor invocate de către pârâți pe calea întâmpinării, instanța nu a acordat cuvântul.

Făcând referire la dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanții susțin că nu au avut parte de un proces echitabil, vătămarea acestora fiind dovedită prin chiar modul de soluționare a cauzei. Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat. Între altele, intimatul a solicitat instanței să ia act de faptul că apelanții nu au înțeles să formuleze niciun fel de critici în ceea ce privește obligarea acestora de a achita contravaloarea lipsei de folosință pe perioada mai 2009 și până la predarea efectivă a imobilului. Prin decizia civilă nr. 457 A din 28 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a a dmis apelul declarat, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, aceleași instanțe.

Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 295 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Din dispozitivul deciziei apelate reiese că prima instanță a soluționat excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare, și anume excepția lipsei calității procesuale active, și cea privind lipsa calității procesual pasive. În motivarea sentinței se regăsesc considerentele pe care instanța le-a avut în vedere spre a reține lisa de temeinicie a acestor excepții procesuale. Însă, din practicaua hotărârii – în care se regăsesc consemnările privind discuțiile purtate în ședință publică – reiese că instanța a acordat cuvântul părților și a luat concluziile acestora numai în privința fondului pricinii, nu și în privința apărărilor pe care pârâții apelanți le-au susținut pe calea celor două excepții.

Curtea a apreciat că soluționarea celor două excepții procesuale de fond, absolute și peremtorii, fără a se lua concluziile părților asupra lor reprezintă o atingere adusă principiului contradictorialității, dar, în egală măsură, și principiului respectării dreptului la apărare. În ce privește cererea reconvențională, Curtea a reținut că soluția ce a fost pronunțată de instanța fondului în privința acesteia, a fost de respingere. În privința acestei cereri, Curtea a constatat că motivarea instanței de fond în privința solicitărilor din conținutul cererii reconvenționale este în sensul unui fine de neprimire, respectiv al inadmisibilității pretențiilor (solicitărilor) formulate prin această cerere.

Or, un atare incident procedural nu a fost pus în discuția părților, situație în care apelanții pârâți reclamanți nu au avut posibilitatea de a formula apărări relativ la aspectul asupra căruia instanța s-a pronunțat. Astfel fiind, și prin soluționarea în acest mod a cererii reconvenționale, s-a adus atingere dreptului la apărare al apelanților pârâți reclamanți.

Având în vedere că, față de concluziile reținute, se impune a fi anulată sentința apelată pentru a fi puse în discuția părților atât excepțiile privind lipsa calității procesual active și lipsa calității procesual pasive a ambilor pârâți reclamanți, precum și excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, iar soluția relativă la fondul cererii principale este într-o legătură indisolubilă cu soluția ce urmează a se pronunța asupra acestor excepții, dar și cu soluția care, în măsura în care excepțiile menționate ar fi găsite nefondate, se va pronunța pe fondul cererii reconvenționale, Curtea urmează a dispune anularea în tot a sentinței (în privința soluției date cererii principale, această dispoziție impunându-se ca și consecință a anulării soluției date asupra cererii reconvenționale).

În aceste condiții, criticile formulate de apelanți cu privire la considerentele ce sunt expuse în sentința apelată în analiza fondului cererii principale au rămas fără obiect, astfel că nu se mai subzistă suportul realizării controlului judiciar din această perspectivă. Împotriva deciziei civile a declarat recurs reclamantul P.A.L. Prin decizia civilă nr. 681 din 12 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul P.A.L. împotriva deciziei civile și în consecință, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut următoarele: Este cert că în practicaua sentinței civile nr. 1961/2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, nu apare nici o mențiune vizând acordarea cuvântului părților asupra excepțiilor lipsei de calitate procesuală activă și pasivă, analizate în considerente și soluționate prin dispozitiv.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale fundamentale, respectiv principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Or, încălcarea unor principii fundamentale este de natură să producă părții ocrotite prin instituirea lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură săvârșit în aceste condiții. Așadar, interpretarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a fost corect făcută, iar admiterea apelului este legală. Dispunând însă trimiterea spre rejudecare a procesului, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. – aplicabile în cauză, față de faptul că, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, cererea reconvențională a fost respinsă ca inadmisibilă.

Conform acestui text, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 23989/3/2013*. Prin decizia civilă nr. 236 A din 12 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de apelanții – pârâți G.I.

și G.M. împotriva sentinței civile nr. 1961 din 7 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III–a civilă, și în consecință: A anulat sentința și evocând fondul: A respins excepțiile lipsei de calitate procesuală activă și de calitate procesuală pasivă ca nefondate. A admis acțiunea precizată, în parte, obligându-i pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie, etajul 1 al imobilului din București, sector 2, str. I.L. nr. 2, constând din spațiile de locuit și aferente de folosință comună și terenul aferent (identificate prin contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996, desființate în mod irevocabil. Pârâții au fost obligați către reclamant la plata lipsei de folosință asupra apartamentelor menționate mai sus, în cuantum de câte 700 euro/lună în echivalent lei la data plății efective, începând cu data de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilelor către reclamant.

A respins cererea reconvențională, ca nefondată. Părțile și-a rezervat dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Sub un prim aspect procedural, Curtea a constatat faptul că prin încheierea din data de 12 septembrie 2013 a Tribunalului București, secția a III–a civilă, capătul de cerere principală trei, relativ rectificării cărților funciare privind imobilul litigios, a fost disjuns, formând obiectul unui dosar separat, evident laolaltă cu apărările părților în privința acestui capăt, astfel încât considerentele următoare ale prezentei decizii nu vor viza și acest capăt de cerere.

Sub un secund aspect procedural, Curtea a reținut că deși s-a dispus casarea primei decizii pronunțate asupra apelului formulat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sa civilă nr. 681 din 12 martie 2015, a apreciat în cuprinsul considerentelor, faptul că soluția de admitere a apelului și anulare a sentinței, prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este legală, arătând în continuare, că instanța de apel trebuia „să rețină cauza, pentru judecata procesului, evocând fondul”. În raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., vor deveni așadar, obligatorii pentru instanța de rejudecare, aceste statuări expuse, care impun pe cale de consecință, soluția de admitere a apelului, anulare a sentinței și evocare a fondului, fond la care se raportează și celelalte motive de apel (în afara celor de ordin procedural care au determinat soluția de admitere a apelului cu reținere spre evocarea fondului), grupate la punctul II din cererea de apel, cărora, pe cale de consecință, Curtea urmează a le răspunde prin considerentele următoare, care vor viza fondul cauzei. Nu în ultimul rând, tot din punct de vedere procedural, Curtea a mai constatat că dispoziția instanței de recurs de anulare a sentinței și reținere a cauzei pentru judecata procesului, evocând fondul, nu realizează nici un fel de distincție în privința caracterului parțial sau total al acestei anulări și subsecvent, al acestei evaluări.

Or, raportat la confirmarea de către instanța de casare (prin aprecierea ca legală a soluției instanței de apel de admitere a apelului cu anularea sentinței și pe cale de consecință, menținerea acestei soluții), a considerentelor primei decizii de apel pronunțate (nr. 457 din 28 octombrie 2014) care au vizat încălcări ale unor drepturi și principii fundamentale ale procesului civil, Curtea prezentă apreciind că implicit, dar inechivoc, instanța supremă a stabilit un caracter integral al dispoziției de anulare și în continuare, de devoluare a fondului, deci inclusiv în privința soluției date capătului de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că reclamantul intimat a înțeles cu ocazia dezbaterilor din apel asupra fondului cauzei, să formuleze concluzii de admitere și în privința capătului de cerere principală relativ plății contravalorii lipsei de folosință a imobilului, ceea ce denotă inclusiv din partea sa, același rezultat al interpretării. În consecință, pentru aceste motive, Curtea a dispus admiterea apelului, anularea integrală a sentinței și evocarea integrală a fondului, potrivit celor expuse. În evocarea fondului cu care excepțiile lipsei de calitate procesuală activă și pasivă au fost unite, la termenul de judecată din 05 mai 2015, instanța de apel a răspuns concomitent, tuturor celor trei elemente procesuale enunțate.

Potrivit doctrinei juridice, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, hermeneutica elementelor art. 480 C. civ. – temei juridic al acțiunii, ales de reclamant în virtutea principiului disponibilității, relevând că atributele proprietății conferă titularului (proprietarului), dreptul de a se servi (uza) de bun, prin stăpânirea efectivă a acestuia, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu (ius utendi), dreptul de a culege fructele și productele (ius fruendi) și dreptul de a dispune material și juridic de bun (ius abutendi), fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.

Analiza exegetică a elementelor art. 480 C. civ. relevă totodată, că și în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe un titlu care cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat. Prin titlu, se înțelege în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit. Așadar, premisa analizei comparative a situației juridice a părților litigante într-o acțiune în revendicare de drept comun, este existența unui titlu cel puțin formal de proprietate al reclamantului, întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în continuare, pe fond, a cererii de revendicare.

Continuând, Curtea a reținut că pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, în materia acțiunii în revendicare, s-au stabilit câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor astfel de litigii. Astfel, în ipoteza în care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, se compară între ele, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil. Î n ipoteza în care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, i se va acorda câștig de cauză. Sub un secund aspect, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității. Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el.

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză. Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale.

Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al art. 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, Curtea apreciază că statuările relevante ale instanțelor anterioare de judecată din litigiul nr. 17134/2/2004, în cadrul căruia atât reclamantul, cât și pârâții din prezenta cauză au fost părți, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, vor fi obligatorii pentru prezenta instanță de judecată. Astfel, în cadrul litigiului anterior, s-a constatat în mod expres, faptul că intimatul prezent P.A.L. împreună cu C.A.M.

sunt moștenitorii lui B.A., proprietarul expoliat abuziv de statul român comunist, de etajul 1 al imobilului din București, sector 2, str. I.L., nr. 2 și că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate conform Ordonanței de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unite cu actul de partaj din 31 martie 1938. Decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat în mod irevocabil, faptul că numita C.A.M. nu este moștenitoarea defunctei proprietare B.A., întrucât renunțase la succesiunea acesteia, potrivit declarației de renunțare la succesiune autentificate din 08 decembrie 1982, reconfirmă statuările în privința reclamantului prezent, din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Mai mult, se atestă calitatea intimatului de unic moștenitor al fostei proprietare B.A. Întrucât considerentele expuse (din cuprinsul deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) explicitează dispozitivul respectivei hotărâri judecătorești, în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul ii, că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care așa cum am precizat, părțile prezente au făcut parte și din cadrul procesual subiectiv al cauzei anterioare.

Așadar, excepția lipsei de calitate procesuală activă invocată de către pârâți, este nefondată, reclamantul exhibând în prezenta cerere de revendicare, titlul autorului său, reprezentat de Ordonanța de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de partaj din 31 martie 1938, reconfirmat prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/201, obligația Municipiului București de a restitui în natură către reclamant, imobilul, unită cu dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 emisă de Primăria Municipiului București în executarea acestei ultime hotărâri.

În privința argumentului dedus din existența deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocat în justificarea excepțiilor lipsei de calitate procesuală activă și pasivă invocate de pârâți, Curtea observă că, astfel cum am ilustrat deja, întretimp a fost emisă dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 de Primăria Municipiului București în executarea hotărârii judecătorești respective, astfel încât, nemaifiind întrunită situația premisă pe care se grefau aceste excepții, ele nu pot fi apreciate ca fiind fondate nici din acest unghi de vedere.

De asemenea, în privința fundamentării excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, pe efectele deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, , Curtea observă că același fapt al restituirii imobilului de către municipiu, reclamantului, denotă caracterul său nefondat, întrucât nu s-a invocat și nu s-a dovedit de către pârâți, faptul că ar fi predat la rândul lor imobilul, ulterior datei restituirii de către municipiu, astfel încât nici această motivare nu poate fi privită ca determinantă în sensul admiterii excepției. Faptul posesiei imobilului (invocat ca și fundament al excepției lipsei de calitate procesuală activă – pct. 1 lit. a) din întâmpinare - dosar judecătorie fond) este nerelevant unei cauze de revendicare în care doar partea adversă exhibă un titlu de proprietate, astfel cum se va expune în paragrafele următoare.

De asemenea, exhibarea unui certificat de moștenitor, fie el neanulat până în prezent, nu poate să anihileze actele juridice evocate anterior, prezentate de reclamant în justificarea calității sale procesuale, menționate deja, cel puțin datorită caracterului distinct al său față de actele juridice care îi sunt opuse. În fine, fundamentarea excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului în raport de preexistența sentinței civile irevocabile nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București și a sentinței civile irevocabile nr. 2767 din 17 februarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă prin d ecizia civilă nr. 2018 din 10 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, reprezintă concomitent, un aspect care vizează esențial, fondul raportului juridic de revendicare, el urmând a fi evaluat ca atare, în cadrul analizei acestuia din urmă.

În cadrul aceluiași litigiu nr. 17134/2/2004, al cărui consorțiu procesual subiectiv a cuprins ambele părți prezente, s-a discutat și problema de drept invocată de pârâții prezenți, a excepției autorității de lucru judecat, invocate prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3009/1997 soluționat prin sentința civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București și în condițiile în care mai exista un litigiu soluționat prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, respectiv prin sentința civilă nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 în Dosarul nr. 9723/1998 (a se vedea în acest sens, încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002, concluziile scrise, motivele de apel, decizia civilă nr. 1439/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și întâmpinare din acel dosar, dosar apel nr. 23989/3/2013).

Soluționând această excepție (prin raportare la ambele hotărâri din 1998, 1999 enunțate, fapt care rezultă din concluziile părților expuse în încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București din dosarul respectiv de fond nr. 10405/2002 - dosar apel nr. 23989/3/2013), instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată. Această încheiere interlocutorie nu a fost atacată, ea rămânând irevocabilă. Caracterul irevocabil, obligatoriu, al respectivei încheieri de ședință interlocutorii i-a determinat de altfel, pe pârâți, să promoveze pentru exact aceleași motive, o cerere de revizuire a acesteia, respinsă însă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 49/2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (extras portal - dosar prezent de apel).

Așadar, problema autorității de lucru judecat a celor două sentințe civile irevocabile în fața deciziei civile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabile de asemenea, problemă invocată și dezbătută pe larg de pârâți, în cadrul întâmpinării, cererii reconvenționale și motivelor de apel formulate în prezenta cauză, inclusiv prin referire la declarația de renunțare la succesiune, formulată de C.A.M., a fost deja tranșată în mod irevocabil în cadrul litigiului nr. 17134/2/2004 soluționat prin această decizie ultim evocată.

Pe cale de consecință, în raport de considerentele expuse mai sus și întrucât respectivele argumente ale încheierii interlocutorii explicitează dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în final, în cauza respectivă - decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 - în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție de admitere a cererii, ci acțiunea ar fi fost respinsă în temeiul excepției autorității de lucru judecat, Curtea prezentă constată că respectiva statuare beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care așa cum am precizat, părțile prezente au făcut parte și din cadrul procesual subiectiv al pricinii anterioare.

Prin urmare, în prezentul litigiu, Curtea nu poate, astfel cum solicită pârâții în mod detaliat, să mai procedeze la reevaluarea raportului juridic dintre cele trei hotărâri judecătorești invocate de către pârâți a fi în concurs, ci doar să ia act și să valorifice (de) statuările anterioare ale instanțelor din Dosarul nr. 17134/2/2004.

Grefându-ne pe aceste constatări evidențiate la pct. II.2.ii, Curtea observă că actele juridice pe care pârâții le exhibă în prezenta cerere, contractele de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996, au fost desființate în mod irevocabil, prin decizia civilă irevocabilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărâre judecătorească care, prin respingerea excepției autorității de lucru judecat menționate, a fost impusă inclusiv în raport de circuitul juridic civil particularizat de existența sentințelor civile irevocabile nr. 5308 din 26 martie 1998 și nr. 2767 din 17 februarie 1999 ale Judecătoriei sectorului 2 București.

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că în acțiunea prezentă, doar reclamantul mai exhibă un titlu, respectiv titlul autoarei sale B.A., reprezentat de Ordonanța de adjudecare nr. 14418 din 14 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov, unită cu actul de partaj din 31 martie 1938 (confirmate de altfel, prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/201, obligația Municipiului București de restituire a imobilului, reclamantului și prin dispoziția de restituire nr. 16432 din 03 august 2012 emisă de Primăria Municipiului București în executarea hotărârii), titlu necontestat, în vreme ce pârâții, pentru considerentele evocate anterior, nu prezintă nici un titlu în raportul juridic cu reclamantul, Curtea constată, aplicând regulă expusă la pct. II.1, că reclamantul este cel ce va avea câștig de cauză, în acest concurs.

În consecință, în considerarea tuturor argumentelor expuse, va rezulta că se impune admiterea primului capăt de cerere principală, concomitent cu respingerea ca nefondate, atât a cererii reconvenționale formulate de pârâți, cât și a excepției lipsei de calitate procesuală activă întemeiată pe fundamentarea care, în finalul pct. II.2.ii.a), a fost rezervată fondului. În privința cererii reconvenționale, suplimentar celor deja expuse, Curtea mai arată că soluția de respingere ca nefondat, a primului capăt de cerere reconvențională este determinată și de caracterul declarativ, retroactiv, ex tunc, al soluției de admitere a cererii de revendicare, efectele sale juridice urcând așadar, până inclusiv la momentul decesului autoarei S.R.

În fine, în privința capătului secund de cerere principală, Curtea apreciază că întrucât după momentul restituirii imobilului de către Municipiul București, către reclamant, conform protocolului de predare-primire din 20 septembrie 2012, pârâții au continuat să dețină și să folosească fără drept spațiile de locuit din litigiu, lipsindu-l pe proprietar de folosința bunului său, în temeiul art. 480 C. civ. vechi, se impune obligarea pârâților de a îi plăti contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada începând cu data de 20 septembrie 2012 până la predarea efectivă a imobilului către reclamant, în cuantumul de 700 euro solicitat de acesta, prin expertiza efectuată la fond, valoarea stabilită fiind superioară celei solicitate de reclamant, iar pârâții nerealizând până în prezent, dovada vreunui cuantum inferior celui dorit de reclamant.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că, deși cele două contracte de vânzare-cumpărare ale pârâților, au fost desființate încă din anul 2006, iar acțiunea prezentă a fost introdusă la data de 15 mai 2012, Curtea nu poate să aibă în vedere ca dată de plecare a acordării despăgubirilor, data lunii aprilie 2009, prin aplicarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune de 3 ani. Aceasta întrucât până la momentul prezentei decizii judecătorești, pârâților nu li s-a stabilit vreo obligație proprie de lăsare în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului, către reclamant, obligația dumnealor în acest sens, în contextul desființării irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind subordonată celei principale a locatorului dumnealor, Municipiului București.

Concluzia se impune întrucât o dată desființate actele lor juridice, pârâții au redobândit cel puțin din punct de vedere formal, în temeiul principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului anulat și în lipsa vreunei dispoziții și de evacuare în cadrul deciziei civile irevocabile nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, calitatea de chiriași sau cel puțin de tolerați, în raport cu Municipiul București, vânzătorul din contracte și care a rămas până la momentul pronunțării deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care i s-a impus în temeiul Legii nr. 10/2001, să restituie imobilul, reclamantului), factorul de decizie cu aparență de proprietar, asupra imobilului.

Întrucât în temeiul deciziei civile nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligația de predare a imobilului a fost stabilită în sarcina municipiului, pârâții având o situație juridică subordonată acestuia (ca și chiriași ai unității administrativ – teritoriale sau cel puțin, ca și tolerați ai acesteia, după desființarea actelor juridice), rezultă că lipsa de folosință pentru perioada ulterioară desființării contractelor de vânzare-cumpărare, până la momentul predării imobilului de către Municipiul București, nu poate fi imputată decât Municipiului București.

Intervertirea obligației subordonate a pârâților, într-una independentă, singular proprie, necondiționată de comportamentul altuia, s-a realizat de-abia la data când Municipiul a predat efectiv imobilul, reclamantului, adică 20 septembrie 2012. Întrucât în cauză, până în acest moment procesual, nu s-a învederat că pârâții ar fi eliberat între timp, imobilul, se impune obligarea pârâților, doar pentru intervalul pornind de la data menționată, 20 septembrie 2012 și până la predarea efectivă a imobilelor, astfel cum au fost ele individualizate prin contractele de vânzare - cumpărare din 11 noiembrie 1996 și din 15 noiembrie 1996, către reclamant. Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs pârâții G.I.

și G.M. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia au susținut următoarele critici de nelegalitate: În ceea ce privește modul de soluționare asupra excepțiilor de ordine publică, cât și în ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de apel a reținut faptul că la momentul promovării prezentei cauzei, numai reclamantul le opunea un titlu de proprietate, ei fiind considerați doar deținători precari. Au mai susținut recurenții că, indiferent de neatacarea încheierii interlocutorii din 20 noiembrie 2002 în Dosarul nr. 10405/2002 nu pot fi înfrânte soluțiile irevocabile pronunțate în Dosarele nr. 3009/1997 și nr. 9723/1998, ambele ale Judecătoriei sectorului 2, București.

Subsemnat aceluiași motiv de recurs, recurenții – pârâți au criticat decizia și pentru faptul că instanța de apel nu a calificat acțiunea ca fiind una în revendicare prin comparare de titluri, ea nefiind o acțiune în revendicare de la un deținător precar. Recurenții au mai arătat că s-au încrezut în titlul Statului Român la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare și că în două procese distincte instanțele române au validat în mod irevocabil aceste convenții reținând legalitatea și justețea lor. Chiar dacă în cel de-al treilea proces instanțele române au permis rediscutarea valabilității acelorași contracte de vânzare cumpărare pronunțând soluții contrare, ele nu au putut înlătura efectele primelor hotărâri judecătorești în baza cărora și-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Că în toți acești ani, 2006 – 2012, Municipiul București nu a îndrăznit să încheie protocolul de punere în posesie a intimatului-reclamant asupra imobilului urmare a hotărârilor irevocabile pronunțate în primul ciclu procesual, astfel că nu au avut niciun motiv să promoveze vreo acțiune contra statului în virtutea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant P.A.L. a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâții G.I. și G.M. pentru neîndeplinirea cerinței prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat la art. 306 alin. (1) din același cod. Înalta Curte a pus în discuția părților excepția de nulitate a recursului declarat de pârâți pentru neîndeplinirea obligației prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. raportat la art. 306 alin. (1) din același cod. Analizând cu prioritate excepția invocată de către intimatul-reclamant Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, art. 306 alin. (1) C. proc. civ., stabilind că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului când există motive de ordine publică, precizându-se în alin. (3) că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, pârâții și-au motivat, în drept, recursul și au invocat în fapt, aspecte vizând nelegalitatea deciziei atacate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâții G.I. și G.M. este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții G.I. și G.R.M. și a contractului de vânzare-cumpărare din 15 niembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și S.R. fiind reținută reaua-credință a vânzătorilor și cumpărătorilor. Ulterior, prin sentința civilă nr. 1278 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, modificată prin decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Municipiul București prin primar, a fost obligat să-i restituie reclamantului P. A.L., imobilul situat în București, str. I.L.

nr. 2, et. 1, sector 2 și de a-i plăti acestuia din urmă contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii trei ani. Ca urmare a constatării nevalabilității preluării imobilului în litigiu de către Statul Român și a anulării actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a promovat prezenta acțiune. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamantul-intimat vizează dispozițiile art. 480 – 481 C. civ. În speță, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți, cum greșit susțin recurenții – pârâți.

Valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumție absolută, având în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2569 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din dispoziția de restituire nr. 16432 din 3 august 2012 emisă de Primăria Municipiului București cât și de ordonanța de adjudecare nr. 14418 din 4 iulie 1937 a Tribunalului Ilfov unită cu actul de partaj din 31 martie 1938. În ceea ce privește titlul pârâților dobândit prin aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între recurenții – pârâți și Primăria Municipiului București a fost constatată nulitatea absolută a acestui contract, prin decizia civilă nr. 2017 din 13 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, fiind reținută reaua-credință a acestora.

Or, în condițiile în care numai reclamantul a prezentat un titlu de proprietate valabil în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâții-recurenți au calitatea de deținători precari, obligându-i la restituirea imobilului în litigiu. Reiterarea pe calea recursului a criticii vizând modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat prin raportare la litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3009/1997, soluționat prin sentința civilă nr. 5308 din 26 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București în condițiile în care mai există un litigiu soluționat, respectiv sentința civilă nr. 2767 din 17 februarie 1999 pronunțată de aceeași instanță, este de asemenea nefondată. Excepția invocată a fost soluționată prin încheierea din data de 20 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosarul nr. 10405/2002.

Această încheiere nu a fost atacată de către pârâții-recurenți, rămânând irevocabilă. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat de către pârâții-recurenți va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul reclamant P.A.L. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții G.I. și G.M., împotriva deciziei nr. 236A din 12 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2015.