ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3223/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 27 august 2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liberă folosință imobilul situat în București, str. x, corp B, care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/1997, definitivă și irevocabilă prin neapelare, instanța a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase reclamantelor din acel dosar, A. și F., în deplină proprietate și posesie, imobilul format din construcție și teren, situat în București, str. x (fost 47, fost 30) corp A și B.

Prin Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de SC G. SA și B.

Luând act de aceste hotărâri judecătorești, Primăria Municipiului București, prin Primarul General, prin Dispoziția nr. 2046 din 11 decembrie 2001, a dispus predarea bunului revendicat către reclamante, în baza procesul-verbal nr. x, prin care s-a procedat la predarea-primirea întregului imobil situat în București, str. x corp A și B.

Prin Încheierea 13132 din 3 octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. x din 14 octombrie 2002 de Judecătoria Sector 2 - Biroul de Carte Funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. x, în cartea funciară nr. x, în favoarea proprietarelor A. și F..

La data de 20 mai 2008, F. a decedat, iar reclamanta A. este unică moștenitoare, în calitate de legatar universal, potrivit certificatului de legatar nr. x din 3 noiembrie 2008, emis de către Societatea Civilă H. - Notar public.

Deși pârâții nu au niciun titlu asupra imobilului, o împiedică pe reclamantă să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate și au refuzat încheierea unui contract de închiriere asupra unui spațiu alternativ, așa cum reiese din Notificarea nr. x din 4 noiembrie 2005 și procesul-verbal din 15 noiembrie 2005.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București în soluționarea acestui litigiu, în raport de valoarea obiectului cererii și excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

A mai susținut că reclamanta A. nu face dovada dreptului de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în str. x, invocând și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., în raport de inexistența identității între persoana reclamantei și titularul dreptului afirmat.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 18700 din 21 noiembrie 2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 12 decembrie 2013, sub nr. x/2013.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2014, instanța a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei cu fondul cauzei.

La termenul din data de 8 noiembrie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D.

Prin Sentința civilă nr. 1508 din 22 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E. și a respins acțiunea față de aceștia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea astfel cum a fost formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., având ca obiect revendicare imobiliară; a obligat pârâții B. și I. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei, imobilul situat în București, str. x, corp B, compus din construcție în suprafață utilă de 192,98 mp, cota indiviză de 55,94% din părțile de folosință comună și teren aferent în suprafața de 127,89 mp, care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată de SC G. SA și B.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că, în temeiul Sentinței civile nr. 5754 din 19 mai 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a dispoziției de restituire emisă de Primarul Municipiului București și a certificatului de moștenitor, reclamanta este în prezent unica proprietară a imobilul situat în București str. x, fost 47, fost 30, corp A și B, fiind înscrisă în cartea funciară.

Tribunalul a constatat că pârâtul B. a cumpărat imobilul din str. x B printr-un contract care a fost ulterior declarat nul, în baza Deciziei civile nr. 1556/2003 a Curții de Apel București.

În prezenta acțiune, pârâta I. nu a formulat apărări, iar pârâtul B., singurul care a formulat întâmpinare, nu poate să invoce ineficacitatea Deciziei civile nr. 1556/2003 față de soția sa, câtă vreme aceasta nu a înțeles să o facă.

Prin urmare, toate apărările invocate de către pârâtul B., privind faptul că Decizia civilă nr. 1556/2003 a constatat nulitatea contractului doar în contradictoriu cu o parte a contractului de vânzare cumpărare nu au fost reținute de către instanță, întrucât nu sunt invocate de persoana care ar fi putut justifica un interes.

Pârâtul B. nu mai deține un titlu valabil, iar hotărârea prin care s-a constat nulitatea acestui titlu se impune în prezenta cauză cu puterea lucrului judecat.

În privința pârâților D. și E., tribunalul a apreciat că aceștia nu justifică legitimitate procesuală pasivă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că aceștia ar avea posesia imobilului sau că s-ar putea prezuma o posesie a imobilului din partea lor.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E. și respingerea acțiunii față de aceștia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, procedând la analizarea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, instanța a reținut că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâților, față de împrejurarea că acesta din urmă a fost constat nul, iar ineficacitatea lui se întinde și asupra pârâtei C., având în vedere că aceasta nu a propus apărări care să răstoarne prezumția legală instituită de efectele relative recunoscute hotărârilor judecătorești.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta A. și pârâții B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta reclamantă A. a solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E. și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea tuturor pârâților să-i lase în deplină proprietate și liberă folosință imobilul. De asemenea, reclamanta a arătat că motivarea sentinței nu este completă, deoarece instanța nu a analizat aspectele referitoare la poziționarea imobilelor indicate în planurile topografice întocmite de expertul desemnat în cauză.

Prin apelul declarat, apelantul pârât B. a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, și, în subsidiar, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în ipoteza înlăturării primelor motive, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelantul pârât a susținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra cererii de suplimentare a probatoriului, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a art. 208 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind respinse obiecțiunile formulate de către pârât în ceea ce privește raportul de expertiză tehnică topografică completat, că prima instanță nu a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, a încălcat principiului aflării adevărului, refuzând să analizeze toate probele administrate, motivat de faptul că pârâta I. nu ar fi formulat apărări și că în mod greșit s-a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă.

Apelanta pârâtă I. a solicitat, prin apelul declarat, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, invocând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, deoarece judecata în fața primei instanțe s-a făcut fără ca procedura de citare cu pârâta apelantă să fi fost legal îndeplinită, ceea ce a determinat lipsa acesteia, fiindu-i încălcat, implicit, dreptul de apărare. De asemenea, apelanta pârâtă a susținut celelalte motive invocate în apel de pârâtul B..

Prin Decizia civilă nr. 423 A din 24 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile, ca nefondate.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta A., s-a reținut că aceasta nu a dovedit că pârâții D. și E. locuiesc în imobil și că refuză predarea acestuia, iar simplul aspect că cei doi pârâți au calitatea de membri de familie ai pârâților B. și I. nu este suficient pentru a reține calitatea acestora de părți în raportul dedus judecății. În ce privește omisiunea primei instanțe de a analiza constatările de fapt cuprinse în completarea la raportul de expertiză tehnică, instanța de apel a reținut că măsura dispusă prin dispozitiv a fost de admitere a acțiunii în revendicare, iar considerentele susțin și explică această măsură, ipoteză în care solicitarea completării acestora în sensul arătat de apelanta reclamantă nu este admisibilă, lipsind interesul în formularea unei astfel de cereri.

Cât privește apelul declarat de apelantul pârât B., Curtea a reținut următoarele:

Omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri privitoare la existența în anul 1930, respectiv 1935, a unei ipoteci legale asupra imobilului (prin solicitarea de relații de la mai multe instituții publice) nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii apelate, deoarece instanța s-a pronunțat implicit asupra lipsei de utilitate a probelor solicitate, câtă vreme din întreg raționamentul expus în cuprinsul hotărârii recurate, rezultă că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active, considerând că aceasta este dovedită prin Sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și prin Dispoziția nr. 2046 din 11 decembrie 2001 a Primarului General al Municipiului București, alături de Certificatul de moștenitor nr. x/2008. Pe de altă parte, pretinsa vătămare cauzată prin nepronunțarea explicită a instanței cu privire la probele solicitate a fost înlăturată câtă vreme aceeași cerere de probe a fost formulată de apelantul pârât și în calea de atac a apelului, la termenul de judecată de la 14 martie 2018. Curtea, considerând că înscrisurile solicitate nu sunt probe concludente și utile pentru soluționarea căii de atac, a respins această cerere. În aceste condiții, nu poate fi reținut că s-ar fi produs vreo vătămare a dreptului de apărare al apelantului, de natura celei invocate prin cererea de apel.

Cât privește critica vizând aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., Curtea a reținut că obligația prevăzută de norma legală în sarcina expertului, de "a cita părțile prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire" este prevăzută numai în situația în care, pentru realizarea expertizei, este nevoie de o lucrare la fața locului. În cauză, o lucrare la fața locului în vederea completării raportului de expertiză cu obiectivul suplimentar nu a mai fost considerată necesară de expert, măsurătorile topo-cadastrale fiind deja efectuate anterior, când părțile fuseseră citate, astfel că nu se poate reține că întocmirea lucrării suplimentare la raportul de expertiză s-a realizat cu încălcarea normei de procedură invocate.

Critica referitoare la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a fost considerată neîntemeiată. Invocând lipsa efectului obligatoriu al Sentinței civile nr. 5754 din 19 mai 1997 (prin care i-a fost recunoscută reclamantei calitatea de proprietară a imobilului situat în București str. x, fost nr. 47, corpurile A și B), decurgând din neparticiparea la acel proces, apelantul pârât a susținut, în esență, că reclamanta nu este proprietară și asupra corpului B de clădire, dat fiind că nu a dovedit existența în patrimoniul autorului său J. a dreptului de proprietate decât asupra corpului A, cel de la stradă, vândut acestuia de către K. și L., prin actul de vânzare cumpărare încheiat la 22 mai 1922, aceștia din urmă păstrând în proprietate celălalt corp de clădire ("din fundul curții").

Curtea a reținut că analizarea în cauza prezentă a celor invocate de apelantul pârât semnifică repunerea în discuție a unei statuări irevocabile a unei instanțe de judecată privitor la calitatea de proprietară a reclamantei asupra celor două corpuri de construcție ce alcătuiesc imobilul de la adresa menționată.

Hotărârea judecătorească menționată (Sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București) a fost, de altfel, recunoscută prin Dispoziția nr. 2046 din 11 decembrie 2001 și executată (cel puțin formal pentru corpul B, ocupat de apelant) prin Procesul-verbal de predare-primire nr. x din 25 ianuarie 2002, de autoritatea publică în proprietatea căreia se aflase imobilul după preluarea de la autorul reclamantei.

Așa fiind, Curtea a constatat că apelanta reclamantă este titulara unui "bun" în accepțiunea avută în vedere de jurisprudența CEDO, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că repunerea în discuție a dreptului de proprietate recunoscut acesteia în modalitatea arătată, cu consecința eventuală a înlăturării efectelor acestei recunoașteri ar avea semnificația unei ingerințe a statului (prin autoritatea judecătorească) în dreptul de proprietate al reclamantei, fără vreo justificare, în condițiile în care apelanții pârâți nu erau nici măcar titularii unei "speranțe legitime" privitoare la păstrarea în continuare a imobilului, în sensul autonom al acestei noțiuni, folosit în aceeași jurisprudență. Referindu-se la noțiunea de "speranță legitimă", Curtea a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanței, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Or, nu se poate vorbi în cazul apelanților, care nu mai beneficiau de vreun titlu în baza căruia puteau pretinde păstrarea în proprietate a imobilului, ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care contractul de vânzare cumpărare ce a constituit temeiul acestui drept fusese anulat.

Privitor la jurisprudența CEDO în cauze vizând situații similare cu cea în care se află reclamanta, Curte a amintit cauza Brumărescu împotriva României.

În plus, Curtea a observat că apelantul pârât a mai dedus judecății unei instanțe aspectele de fapt și de drept pe care le-a invocat în această cauză, privitoare la nedovedirea de către apelanta reclamantă a dreptului de proprietate asupra părții de imobil pe care a revendicat-o de la pârâți, astfel încât, cu atât mai mult, acestuia nu îi mai era permis să repună în discuție lipsa titlului de proprietate al reclamantei. Astfel, în considerentele Deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă în Dosarul nr. x/2003, prin care s-a dispus în mod irevocabil anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia apelantul pârât dobândise în proprietate apartamentul situat în imobilul din str. x, instanța a analizat și calitatea de proprietar a reclamantei A. asupra imobilului.

În aceste condiții, dată fiind obligativitatea decurgând din statuările cu caracter irevocabil ale hotărârii judecătorești irevocabile în ce privește soluționarea aspectului legat de calitatea de proprietară a reclamantei, dedus judecății și în prezenta cauză, asupra acestui aspect Curtea a considerat că este ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar ajungându-se la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contrazise.

Cât privește efectele pe care Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă le-a produs asupra titlului de proprietate deținut de apelanta pârâtă I., soția apelantului pârât, Curtea a constatat că sunt lipsite de vreun temei juridic susținerile privitoare la valabilitatea contractului de vânzare (anulat prin decizia civilă irevocabilă amintită anterior) pe motivul că neparticipând la judecata finalizată cu această hotărâre, aceasta nu îi este opozabilă, iar contractul de vânzare cumpărare ar fi valabil în ce o privește.

O astfel de teză, invocată de apelant ca justificând pretenția sa că deține imobilul în baza titlului de proprietate pe care îl are asupra imobilului cealaltă apelantă, încalcă unul dintre efectele esențiale ale sancțiunii nulității actului juridic civil.

Astfel, nulitatea constă în desființarea în întregime sau în parte a acelui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate. Iar esența efectelor nulității rezultă din chiar definiția nulității și constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alte cuvinte, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancțiune, considerându-se că între părțile actului juridic, acesta nu a fost încheiat.

Astfel fiind, câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat de apelant în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, concluzia ce rezultă este aceea că apelantul pârât nu mai este titularul dreptului de proprietate privitor la imobilul pe care îl ocupă, titlul său fiind desființat în anul 2003.

Titlul în baza căruia dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul apelantului pârât, și anume contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind desființat cu efect retroactiv, nici în ceea ce o privește pe apelanta I. existența unui titlu de proprietate privind imobilul nu poate fi reținută, câtă vreme aceasta dobândise un drept de proprietate în baza aceluiași contract de vânzare cumpărare prin care bunul intrase în patrimoniul comun deținut în devălmășie de cei doi soți.

Efectul constatării nulității contractului de vânzare cumpărare constând în desființarea retroactivă a acestuia, se produce deci și față de apelanta pârâtă I., chiar în condițiile în care aceasta nu a avut calitatea de parte în procesul finalizat cu pronunțarea hotărârii de constatare a nulității contractului, la încheierea căruia mandatul tacit dat apelantului pârât a fost prezumat ca efect al dispozițiilor art. 32 alin. (2) Codul familiei, aplicabile la data încheierii contractului.

Curtea nu a reținut ca având vreun temei nici susținerea apelantului vizând caracterul obligatoriu, decurgând din autoritatea de lucru judecat, al considerentelor Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2008, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților, având ca obiect evacuarea acestora din același imobil și prin care s-a reținut că nu poate fi admisă cererea reclamantei, întrucât pârâtul ocupă imobilul în temeiul titlului de proprietate al soției sale, care nu a fost anulat.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere obiectul diferit al cererii de chemare în judecată la care a făcut referire apelantul în raport cu cea care face obiectul prezentei cauze, reținând că sentința amintită nu se bucură de autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate la care fac referire normele legale, sub aspectul părților, obiectului și a cauzei.

Caracterul obligatoriu al aprecierii instanței în cuprinsul sentinței menționate nu este de admis în prezenta cauză, câtă vreme aprecierea s-a făcut în legătură cu dreptul de folosință asupra imobilului, pretenția din cerere vizând evacuarea pârâților, spre deosebire de cauza prezentă, având ca obiect acțiunea în revendicare a imobilului, aceasta punând în discuție drepturile de proprietate aflate în concurs.

Cât privește apelul declarat de apelanta pârâtă I., Curtea a reținut că în cuprinsul acestuia au fost invocate, cu excepția susținerii privitoare la nelegala sa citare în fața primei instanțe, aceleași critici ca și cele formulate de apelantul pârât B., astfel încât analizarea acestora nu mai este necesară, cele reținute anterior asupra apelului pârâtului fiind pe deplin valabile ca răspuns la criticile identice ale apelantei pârâte.

Privitor la critica vizând nelegala citare a apelantei pârâte, ce ar fi avut drept consecință încălcarea dreptului său la apărare, dar și nesocotirea principiului contradictorialității, Curtea a reținut că eroarea de citare invocată de apelantă vizează cel de-al doilea prenume al acesteia, menționat ca fiind Georgiana în loc de I., însă numele și celălalt prenume au fost trecute corect în toate actele de procedură ce au privit-o pe apelantă ori care i-au fost comunicate acesteia, astfel că ipoteza avută în vedere de dispozițiile legale în materie nu se regăsește în cauză. Nu este îndeplinită nici cerința privitoare la vătămarea drepturilor procesuale ale apelantei, condiție esențial necesară pentru ca neregularitatea să atragă sancțiunea nulității actului de procedură, astfel cum acesta e reglementată de art. 105 alin. (2). C. proc. civ.

Deși în situația mențiunilor prevăzute de art. 100 pct. 4 C. proc. civ., vătămarea se prezumă, aceasta nu are decât semnificația că cel care reclamă neregularitatea actului de procedură este scutit de a face dovada vătămării prin actul astfel încheiat. Această prezumție poate fi însă înlăturată, spre exemplu prin dovedirea de către partea adversă că nu a existat o vătămare.

În cauză, ținând seama de circumstanțe de fapt cum sunt acelea că apelantei i-au fost comunicate citațiile la adresa la care locuiește cu mențiunea corectă a numelui și a primului prenume, la aceeași adresă locuind și soțul său, apelantul pârât B., prezent la mai multe termene de judecată, ori că înștiințările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă o semnătură privitor la care nu s-a invocat că nu aparține apelantei (pentru convocarea de la data de 15 mai 2018 apelanta fiind prezentă, potrivit mențiunilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză-dosar, mențiuni ce fac dovada până la înscrierea în fals), Curtea a apreciat că prezumția privind existența unei vătămări a drepturilor procesuale ale apelantei prin menționarea greșită a unuia dintre prenume este înlăturată, iar anularea hotărârii apelate ca sancțiune pentru citarea apelantei în modalitatea arătate nu se impune a fi dispusă.

Față de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiile art. 296 C. proc. civ., le-a respins.

Împotriva Deciziei nr. 423/A din 25 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții B. și I., invocând motive care se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. din 1865, în dezvoltarea cărora au susținut următoarele:

Nelegală citare a părților nu poate fi acoperită pe temeiul cunoașterii de către cel nelegal citat a existenței pe rol a procesului prin împrejurări conjuncturale. Instanța de apel a reținut greșit că apelantei pârâte i-ar fi fost comunicate citațiile la adresa la care locuiește, cu mențiunea corectă a numelui și a primului prenume, că soțul său ar fi fost prezent la mai multe termene de judecată, că înștiințările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă semnătura sa (fapt total nereal, susține recurenta, atât prin prisma faptului că înștiințările nu poartă semnături, cât și prin prisma faptului că nu poate fi semnătura sa, pe care instanța de apel o putea verifica prin comparație cu semnătura aplicată pe cererea de apel), aspecte deduse pe alte căi decât însăși actele de procedură pe care instanța este chemată a le înfăptui, citarea nelegală neputând să fie acoperită prin acte echipolente, în absența unei norme speciale edictate în acest sens.

Drept urmare, simplele supoziții ale instanței de apel nu pot înlătura în niciun fel caracterul expres al nulității stipulat de dispozițiile procedurale, dispozițiile legale referitoare la citare având caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, nesocotirea atrăgând nulitatea hotărârii pronunțate și trimiterea spre rejudecare.

De altfel, și intimata-reclamantă A. a recunoscut, atât prin întâmpinare, cât și în față instanței de apel, că motivul de apel referitor la încălcarea formelor de procedură prin greșita citare a apelantei pârâte este întemeiat, însă, cu toate acestea, instanța de apel nu a înțeles să îi confere eficiență juridică.

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dispozițiilor art. 555, art. 563 C. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi titulara unui "bun", în accepțiunea avută în vedere de jurisprudența CEDO. Instanța de apel a făcut o interpretare greșită a Sentinței civile nr. 5754/1997 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/1997, reținând calitatea de proprietară a reclamantei în baza acestei hotărâri, în condițiile în care în dosarul dedus judecații în prezent reclamanta A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în str. x.

În Dosarul x/1997 au figurat ca părți A. și F., în calitate de reclamante și Consiliul General al Municipiului București, în calitate de pârât. Pe cale de consecință, această hotărâre nu este opozabilă pârâților din prezenta cauză, neputând produce efecte în ceea ce îi privește, fiind incontestabil faptul că hotărârea judecătorească produce efecte relative, adică numai între părțile litigante, conform principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești și nu produce efecte față de alte persoane, străine de proces.

Deci, această hotărâre judecătorească se opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv a unei prezumții relative, astfel că pârâții, care nu au participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce li se opune au posibilitatea ca, în cadrul procesului ulterior, prin administrarea de probe, să răstoarne prezumția invocată de reclamantă.

În speță, recurenții pârâți susțin că au făcut dovada unei alte realități juridice decât cea reținută prin Sentința civilă nr. 5754/1997 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/1997, în sensul că, deși în considerentele hotărârii amintite se reține în mod sumar că reclamantele ar fi făcut dovada calității procesuale active cu actele de stare civilă depuse la dosar, acest fapt nu corespunde realității, fiind infirmat de înscrisurile depuse în prezentul dosar.

În acest sens, recurenții pârâți arată că, din analiza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 mai 1922 de către Tribunalul Ilfov, secția Notariat, înscris depus la dosar, rezultă ca numiții K. și L. vând lui J. (bunicul reclamantei și tatăl defunctei F.) imobilul din str. x, dar "numai cel situat la fața străzii" (respectiv, pretinsul nr. 45A de azi), rămânându-le "cel din fundul curții" (pretinsul nr. 45B de azi), prin acest înscris făcându-se dovada proprietății doar asupra corpului A din imobil și nicidecum asupra corpului B, în care recurenții pârâți B. și I. locuiesc.

Mai arată recurenții că au probat faptul că pentru imobilul ce formează obiectul litigiului au fost înscrise în registrul de inscripțiuni 2 ipoteci legale în anul 1930 (Actul nr. 2862 întocmit în Dosarul nr. x/1930) și în anul 1935 (Actul nr. 898 întocmit în Dosarul nr. x/1935), aspect ce probează o dată în plus că proprietar asupra corpului B la nivelul anilor 1930, 1935 nu era autorul intimatei-reclamante, J., în condițiile în care în aceste acte figurează K., persoana care îi înstrăinase autorului intimatei-reclamante doar corpul A al imobilului, aceste înscrisuri dovedind faptul că intimata-reclamantă nu are un drept de proprietate asupra corpului B al imobilului situat în București.

Recurenții mai invocă și procesul-verbal întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București nr. 8518/1940, prin care se constată că, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. x (actualul nr. 45B), compus din teren în suprafața de 252 mp, construcție-parter și etaj și garaj, s-a dispus de către judecător înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a comunei București în favoarea d-lui inginer M., proprietar în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/1935 și transcris la nr. 20029/1935, act încheiat între N. și N. în calitate de vânzători și M., în calitate de cumpărător, precum și celelalte acte transmise de către Arhivele Naționale, care, în raport de concluziile expertului tehnic în specialitatea topografie, atestă suprapunerea terenului indicat în acte cu terenul situat în prezent la adresa din str. x.

Deci, concluzionează recurenții, contrar considerentelor instanței de apel, în ceea ce privește corpul B al imobilului, nu s-a produs nicio dovadă din care să rezulte dreptul de proprietate al reclamantei, indiferent de modul de dobândire (vânzare-cumpărare, moștenire etc.), însă instanța de apel în mod greșit a înțeles să confere caracterul de prezumție absolută, în loc de prezumție relativă, Sentinței civile nr. 5754/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și să rețină incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului doar în baza actelor de stare civilă depuse la Dosarul nr. x/1997.

Totodată, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că aceleași apărări ar fi fost deduse judecății instanței care a pronunțat Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003, în condițiile în care dintr-o simplă lecturare a acestei hotărâri, rezultă că în respectivul litigiu nu au fost formulate aceste apărări.

De asemenea, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996 și a Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2008, irevocabile, înscrisuri aflate la dosar, apreciind în mod eronat că nu poate fi reținută existența unui titlu de proprietate în ceea ce o privește pe pârâta I., hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, învederează că, prin Sentința civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/2008, irevocabilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva pârâților, având ca obiect evacuarea acestora din același imobil, formulată pe calea dreptului comun și nu pe cale de ordonanța președințială, Judecătoria Sectorului 2 București analizând titlul de proprietate al pârâților și nu doar dreptul de folosință, cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Prin această sentință irevocabilă s-a reținut cu putere de lucru judecat că, în ceea ce o privește pe pârâta I., titlul de proprietate este perfect valabil, iar pârâții ocupă imobilul în baza titlului de proprietate deținut de aceasta, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 1996, având în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2003 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat numai în contradictoriu cu B., nefiindu-i opozabilă soției I., parte contractantă. În aceeași Sentință civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 s-a reținut că mandatul tacit reciproc de reprezentare într-un litigiu al unuia dintre soți se poate extinde numai în ceea ce privește efectele favorabile, iar existența mandatului tacit nu se presupune în cazul actelor de înstrăinare a imobilelor.

Considerentele acestei hotărâri judecătorești, conform practicii CEDO, sunt producătoare de efecte juridice și beneficiază de efectul puterii de lucru judecat, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, dat fiind faptul că intră sub incidența garanțiilor oferite de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, în sensul respectării principiului securității raporturilor juridice.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor. Ca atare, anularea actului de procedură presupune existența unei vătămări, în speță, recurenta pârâtă invocând încălcarea dreptului său de a propune probe și de a administra dovezi în faza procesuală a apelului.

Examinând, însă, cererea sa de apel, se constată că pârâta I. a formulat o cerere de probațiune identică celei făcute de pârâtul B., solicitând generic încuviințarea probei cu înscrisuri (fără a se indica înscrisurile) și expertiza tehnică.

La termenul de judecată din 14 martie 2018, când instanța a acordat cuvântul părților prezente asupra probelor, pârâtul B., prin avocat, a indicat în concret înscrisurile solicitate și a precizat că solicită încuviințarea unei expertize tehnice, probe pe care instanța de apel le-a respins motivat. Cererea de probațiune susținută de pârâtul B. în fața instanței de apel a profitat ambilor pârâți, dată fiind calitate acestora de soți și situația de coparticipare procesuală pasivă obligatorie în care aceștia se află, raportat la obiectul litigiului.

I. nu s-a prezentat în fața instanței de apel la termenul din 14 martie 2018 și nici ulterior, nu a indicat alte înscrisuri și nu a solicitat probe în plus față de cele indicate de pârâtul B. și respinse de instanță.

În acest context, se constată că instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor solicitate în cauză, nefiind învestită cu o altă cerere prin care să se indice alte probe, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului pârâtei I. de a propune și administra probe.

Nu se poate reține nici afirmația recurentei în sensul că ar fi fost decăzută din dreptul de a propune și administra probe în apel, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, instanța s-a pronunțat asupra probelor solicitate de ambii pârâți, respectiv proba cu înscrisuri și expertiza.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, în situația mențiunilor prevăzute de dispozițiile art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vătămarea este prezumată, așa cum rezultă din corelarea prevederilor art. 105 alin. (2) teza a doua cu alin. (3) al art. 100 C. proc. civ., astfel că cel care reclamă neregularitatea actului este scutit de a face dovada vătămării produse prin actul încheiat. Însă, această prezumție poate fi înlăturată, în situația în care se face "dovada contrarie", adică atunci când se dovedește că, în realitate, nu a existat o vătămare.

În speță, instanța de apel a reținut, din examinarea actelor întocmite pe parcursul procedurii la instanța de fond, că pârâtei I. i-au fost comunicate citațiile la adresa la care locuiește cu mențiunea corectă a numelui și a primului prenume, la aceeași adresă locuind și soțul său, apelantul pârât B., prezent la mai multe termene de judecată, și că înștiințările privind convocarea la efectuarea expertizei poartă o semnătură privitor la care nu s-a invocat că nu aparține apelantei, pentru convocarea de la data de 15 mai 2018 apelanta fiind prezentă, potrivit mențiunilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză-dosar, mențiuni ce fac dovada până la înscrierea în fals.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă contestă semnătura de pe înștiințările pentru convocarea la expertiză, însă o astfel de critică presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

Recurenta nu susține că nu ar fi avut cunoștință de proces și că nu ar fi dat curs convocării din 15 mai 2018, însă consideră că neregularitatea constând în indicarea greșită a unuia dintre prenumele sale nu poate fi acoperită pe temeiul cunoașterii existenței pe rol a procesului.

Or, această concluzie nu poate fi primită, întrucât exclude posibilitatea înlăturării prezumției vătămării procesuale, ceea ce este contrar prevederilor art. 105 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., care prevăd expres că, "în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la proba contrarie"

Împrejurarea că reclamanta A. și-a exprimat prin întâmpinarea depusă în apel o anumită poziție în privința criticii pârâtei referitoare la modalitatea de citare a acesteia în fața primei instanțe nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei din apel, care a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de procedură civilă în materie.

2

C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. *281

2a

C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - *281

2

, astfel încât critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra diferenței de taxă de timbru datorată de reclamantă la prima instanță este inadmisibilă în recurs.

Critica, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că Sentința civilă nr. 5754/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. x/1997, Dispoziția de restituire nr. 2046/11 decembrie 2001 emisă de autoritatea publică în proprietatea căreia se aflase imobilul după preluarea de la autorul reclamantei și certificatul de legatar nr. x/03 noiembrie 2008 fac dovada calității reclamantei de unică proprietară asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind beneficiara unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește soluția dată pe fond acțiunii în revendicare, curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, că titlul invocat de pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în corpul B, a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ca atare, în mod corect s-a concluzionat în sensul că pârâtul B. nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, astfel încât, în ceea ce îl privește, nu se pune problema comparării titlurilor, singura care are titlu și, în consecință, câștig de cauză în cadrul acțiunii în revendicare, fiind reclamanta.

În ceea ce privește titlul pe cale îl deține în continuare pârâta I., ca urmare a faptului că acesta nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Sentința civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, pronunțată între aceleași părți, s-a reținut că, în privința acestei pârâte, contractul de vânzare-cumpărare produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, motiv pentru care s-a respins acțiunea în evacuare, însă, prin aceeași hotărâre s-a reținut că reclamanta își poate valorifica dreptul său de proprietate derivând din Sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 - pe care terții sunt ținuți să o respecte, ca realitate juridică - în cadrul unei acțiuni în revendicare în care să se procedeze la compararea celor două titluri.

Rezultă că, și din perspectiva celor reținute în considerentele Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pârâta nu poate repune în discuție legalitatea și temeinicia Sentinței civile nr. 5754 din 19 mai 1997 sub aspectul lipsei calității de proprietar a autorului reclamantei asupra corpului B, deoarece s-ar încălca nu numai puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, ci și puterea de lucru judecat a însăși Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pe care recurenta pârâtă își argumentează critica, sentință care reține în mod expres că terții trebuie să respecte realitatea juridică derivată din Sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin care s-a dispus retrocedarea către moștenitoarele fostului proprietar a imobilului preluat de stat în mod abuziv.

Trebuie remarcat că, prin aceeași Sentință civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București, a cărei putere de lucru judecat se invocă de către pârâți în prezenta cauză, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., excepție care fusese susținută de pârâți prin raportare la aceleași argumente și împrejurări de fapt invocate pe cale de apărare și în cauza pendinte. Sub acest aspect, în considerentele Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a reținut că nu mai poate fi repusă în discuție calitatea reclamantei de moștenitoare a fostului proprietar al imobilului în litigiu, odată ce această problemă a fost dezlegată într-o pricină anterioară (este vorba de Dosarul nr. x/2003 în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel București, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare), deoarece aspectele asupra cărora deja s-a statuat "sunt apreciate ca producătoare de efecte juridice, putând să beneficieze de efectul puterii lucrului judecat, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii, intrând totodată sub incidența garanțiilor oferite de articolul 6 din Convenție, respectiv dreptul la un proces echitabil - în sensul respectării principiului securității raporturilor juridice".

Ca atare, contrar susținerilor recurenților, cele statuate prin decizia recurată în prezenta cauză, sub aspectul obligativității decurgând din statuările cu caracter irevocabil ale hotărârii judecătorești irevocabile în ce privește soluționarea aspectului legat de calitatea de proprietară a reclamantei, precum și referirile instanței de apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența unui "bun" în patrimoniul reclamantei și necesitatea respectării principiul securității raporturilor juridice, nu sunt contrare și nu încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Fiind astfel stabilit cu caracter irevocabil dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat și faptul că statul a preluat imobilul în mod abuziv, Înalta Curte reține că titlul reclamantei este preferabil în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtei se bazează pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar, situație în care acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta I. a fost în mod corect admisă.