ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6182/2012

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2001, sub nr. 6724/2001, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții P.N.O., P.S.R. și M.R.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, M.C. și M.G. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA și M.C. și M.G. având ca obiect imobilul situat în str. R., ap. 5, sector 1, București și să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2001, sub nr. 6725/2001, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, aceeași reclamanți au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, O.A.A. și O.S. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA și O.A.A. și O.S. având ca obiect imobilul situat în str. R., ap. 3, sector 1, București și să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25 aprilie 2002, Tribunalul București a conexat cele două dosare, iar prin sentința civilă nr. 992 din 27 iunie 2002 a admis cererea formulată de reclamanți, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 și din 06 noiembrie 1996 și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București, str. R., sector 1. Prin decizia nr. 45 din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții M.C., M.G., O.A.A. și O.S. împotriva sentinței civile nr. 992 din 27 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins apelurile declarate de ceilalți pârâți. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006, a admis recursul declarat de reclamanții P.N.O., P.S.R. și M.R.E. împotriva deciziei nr. 45 din 29 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat în parte decizia și sentința civilă nr. 992 din 27 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza aceluiași Tribunal, spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți.

Înalta Curte a reținut că, în aplicarea art. 84 C. proc. civ., art. 112 lit. a) C. proc. civ. și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța avea obligația de a stabili în mod corect cadrul procesual, normele legale și instituțiile juridice aplicabile, iar faptul că reclamanții au invocat ca temei al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acțiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 143 din 03 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis acțiunea reclamanților P.N.O., P.S.R. și M.R.E.

formulată în contradictoriu cu pârâții M.C., M.G., O.A.A. și O.S. și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București, str. R., sector 1. Sentința a fost desființată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010, admițând apelul declarat de pârâții M.C., M.G., O.A.A. și O.S., precum și cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC H.N. SA, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București reținând că, prin hotărârea apelată, au fost nesocotite prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1947 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.N.O., P.S.R. și P.R.E. împotriva pârâților O.A.A., O.S., M.C. și M.G. și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București, str. R., sector 1. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, potrivit deciziei nr. 4610/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un ciclu procesual anterior, cadrul legal de soluționare a litigiului a fost stabilit ca fiind Legea nr. 10/2001, astfel că bunurile imobile au fost restituite în natură reclamanților, ca urmare a anulării irevocabile a titlurilor de proprietate ale pârâților asupra bunurilor în litigiu.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții M.C., M.G., O.A.A. și O.S., precum și Municipiul București. Prin decizia nr. 730 A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1947 din 13 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că a obligat la restituirea bunurilor în litigiu, alături de persoanele fizice deja indicate în sentința apelată, și pe Municipiul București, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut că apelul declarat de pârâți este fondat numai sub aspectul criticilor constând în necesitatea obligării Municipiului București la restituirea imobilelor în litigiu.

Astfel, reclamanții au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 la care Primăria Municipiului București nu a răspuns, deși au trecut mai mult de 5 ani de la data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care au fost anulate titlurile de proprietate ale pârâților constituite în baza Legii nr. 112/1995 (decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezentul dosar). Reținând că instanța a fost sesizată în baza Legii nr. 10/2001 și că prin anularea titlurilor de proprietate ale pârâților, obligația de restituire a bunurilor revine Primăriei Municipiului București în baza art. 25 alin. (1) coroborat cu art. 46 alin. (2) din legea menționată, Curtea de apel a modificat în parte sentința atacată în sensul că, alături de persoanele fizice posesoare ale imobilelor, a obligat la restituirea bunurilor și pe pârâtul Municipiul București.

S-a apreciat că această obligație este impusă de dispozițiile legale menționate, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în interesul legii, potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. S-a mai reținut că reclamanții au dreptul la restituirea bunurilor în natură și nu la despăgubiri, de vreme ce contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate.

De asemenea, obligația de restituire a bunurilor revine atât Municipiului București, cât și oricăror persoane aflate în posesia acestor bunuri, deoarece entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată la predarea efectivă a bunurilor potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, obligația fiind impusă tuturor deținătorilor imobilelor, sub sancțiunea executării silite, în baza textului de lege menționat. Considerațiile din motivele de apel formulate de Municipiul București privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sunt neavenite de vreme ce Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cadrul procesual în limitele legii speciale și, de asemenea, sunt lipsite de temei de fapt inclusiv argumentele care se referă la lipsa titlului de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Aceasta deoarece, respectând cadrul legal impus prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra bunului a fost stabilit de instanța de fond în baza Legii nr. 10/2001, prin trimiterea la considerentele irevocabile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că bunul a trecut abuziv în proprietatea statului. Coroborarea cu dispozițiile art. 2 alin. (2) în forma în vigoare a Legii nr. 10/2001 de la data declanșării procesului, impune concluzia existenței bunului în patrimoniul reclamanților, anterior promovării prezentei cereri.

Prezenta hotărâre pronunțată în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă numai o constatare a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților și nu o hotărâre constitutivă de drepturi, deoarece dreptul de proprietate a fost recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2) coroborat cu dispozițiile irevocabile ale instanțelor judecătorești anterioare care au stabilit situația de fapt ce corespunde textului de lege menționat. Prezenta hotărâre recunoaște numai exercitarea legală a unui drept de proprietate preexistent, exercitare ce trebuia recunoscută de Municipiul București prin soluționarea notificării în sensul restituirii bunului în natură cel mai târziu în termenul de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezentul dosar.

Împotriva acestei decizii,în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. și Municipiul București, prin Primarul General. Deși cuprinse în cereri de recurs diferite, motivele de recurs formulate de pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. sunt identice și cuprind următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Reclamanții au introdus acțiunea în revendicare la data de 19 septembrie 2001. Anterior, la data de 08 iunie 2001, au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au cerut să li se restituie în natură întreg imobilul format din mai multe apartamente, situat în București, str. R., sector 1. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2010 a statuat că, față de caracterul acțiunii care a învestit instanțele în prezentul litigiu, cadrul procesual trebuie plasat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Față de aceasta îndrumare, cât și față de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea reclamanților urma să fie rezolvată pe baza procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, și nu direct de instanța de judecată. Faptul că, până în prezent notificarea nu a fost soluționată, deschidea reclamanților calea unei acțiuni în justiție pentru a obține obligarea Primarului General la emiterea unei dispoziții privind măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001. Prin urmare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. 2. Cu ocazia dezbaterilor, instanța de apel a luat act de concluziile orale, de respingere a apelurilor susținute de reprezentantul Primăriei Municipiului București.

Se impunea să se clarifice acest incident, întrucât Primăria Municipiului București a declarat un apel amplu motivat, iar consilierul juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul. 3. Cu ocazia rejudecării apelului, după repunerea cauzei pe rol, instanța a respins cererea apelanților O.A.A. și O.S. pentru lipsa de apărare, cerere motivată de împrejurarea că avocatul care-i reprezenta se afla la Tribunalul Dâmbovița. Având în vedere că apelanții nu au mai beneficiat de termen pentru lipsa de apărare, se impunea admiterea cererii. Prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare au fost încălcate dispozițiile art. 156 C. proc. civ., cât și cele ale art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Municipiul București, prin Primarul General, formulează următoarele motive de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Față de împrejurarea că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuia urmată procedura instituită de dispozițiile acesteia. Așa cum rezultă din prevederile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane. Potrivit art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare stabilește doar calitatea de persoană îndreptățită la restituire sau despăgubiri, întinderea și cuantumul despăgubirilor fiind stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Față de împrejurarea că apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții urmează a primi despăgubiri. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursurile declarate de pârâții M.C. și M.G., O.A.A.

și O.S.: 1. Este adevărat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual parcurs de prezentul litigiu, a reținut că, față de caracterul acțiunii cu care reclamanții au învestit instanțele, cadrul procesual trebuie plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Nu se poate însă susține că, în lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării pe care reclamanții au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, cererile reclamanților cuprinse în această notificare nu puteau fi analizate și soluționate de instanța de judecată și nici că aceștia aveau deschisă numai calea unei acțiuni în justiție pentru a obține obligarea Primarul General la emiterea unei dispoziții, conform Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel, în cauză sunt aplicabile dezlegările de drept stabilite prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007). Prin această decizie, s-a recunoscut competența instanței de a dispune în mod direct soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și care vizează fondul pretențiilor deduse judecății.

S-a reținut sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, instanța judecătorească dispune ea însăși, în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, iar prin decizia recurată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale. Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, câtă vreme a făcut aplicarea deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, decizie care are în vedere tocmai dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ în domeniul de aplicare al căruia trebuia plasat prezentul litigiu, așa cum a dispus instanța de recurs, prin decizia de casare menționată.

2. Prin punctul doi al motivelor de recurs, pârâții susțin că instanța de apel a luat act de concluziile orale, de respingere a apelurilor susținute de reprezentantul Primăriei Municipiului București, fără să clarifice acest incident, deși Primăria Municipiului București a declarat un apel amplu motivat, iar consilierul juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul. Acest punct al motivelor de recurs cuprinde simple afirmații, fără a conține precizări și argumente de natură juridică care să justifice pretinsa nelegalitate a deciziei recurate sub aspectul invocat. Susținerile astfel formulate nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate cenzurabile pe calea recursului, astfel încât, față de prevederile art. 304 C. proc.

civ., nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. 3. Deși recurenții au întemeiat motivele de recurs formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra motivele de recurs cuprinse la acest punct și care vizează încălcarea dreptului la apărare al recurenților prin raportare la art. 156 C. proc. civ. și la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui motiv de casare a hotărârii. Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ.: „Instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.

Prin urmare, norma legală nu cuprinde o obligație imperativă a instanței de a amâna cauza când partea pretinde că este lipsită de apărare. Legiuitorul lasă la aprecierea exclusivă a instanței temeinicia motivelor invocate de părți în susținerea unei cereri pentru lipsă de apărare, judecătorul putând încuviința sau respinge o astfel de cerere în raport de argumentele care o susțin și de circumstanțele cauzei. În fața instanței de apel nu a fost formulată, în mod expres, de către pârâți o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. Unul din avocații aleși ai pârâților a formulat o cerere de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, justificată prin prezența sa la un alt litigiu, desfășurat în aceeași zi, la Tribunalul Dâmbovița.

Instanța de apel a dat curs acestei cereri și, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, a dispus strigarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată. După acordarea cuvântului în cadrul dezbaterilor, recurenții-pârâți au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales. În mod corect, față de prevederile art. 126 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că o astfel de cerere nu mai putea fi formulată la acel moment, și, făcând aplicarea alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Prin urmare, în cauză nu a existat o încălcare a prevederilor art. 156 C. proc. civ. și a drepturilor procesuale ale părților în măsură să atragă admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. II. Recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul General: Prin motivele de recurs, pârâtul invocă incidența art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2005 și redă conținutul acestor norme legale. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează, totodată, încălcarea unei norme imperative. Recurentul afirmă totodată că, față de împrejurarea că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuia urmată procedura instituită de dispozițiile acesteia și că, întrucât apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții urmează a primi despăgubiri.

Aceste afirmații nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate față de cerințele art. 302 1 C. proc. civ. care impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 730 A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2012.