ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6182/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6182/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2001, sub nr. 6724/2001, pe rolul

Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții P.N.O., P.S.R. și M.R.E.

au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București,

prin Primarul General, SC H.N. SA, M.C. și M.G. și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București,

reprezentată prin SC H.N. SA și M.C. și M.G. având ca obiect imobilul situat în

str. R., ap. 5, sector 1, București și să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate

și posesie acest imobil.

Prin cererea înregistrată la data de 18

septembrie 2001, sub nr. 6725/2001, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a

civilă, aceeași reclamanți au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

București, Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, O.A.A. și O.S.

și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996 încheiat

între Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA și O.A.A. și

O.S. având ca obiect imobilul situat în str. R., ap. 3, sector 1, București și să

oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

Prin încheierea de la termenul de judecată

din data de 25 aprilie 2002, Tribunalul București a conexat cele două dosare, iar

prin sentința civilă nr. 992 din 27 iunie 2002 a admis cererea formulată de reclamanți,

a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 și

din 06 noiembrie 1996 și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București, str. R., sector 1.

Prin decizia nr. 45 din 29 ianuarie 2003,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții

M.C., M.G., O.A.A. și O.S. împotriva sentinței civile nr. 992 din 27 iunie 2002

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea

și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelurile declarate

de ceilalți pârâți.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 4610 din 11 mai 2006, a admis recursul declarat de reclamanții P.N.O.,

P.S.R. și M.R.E. împotriva deciziei nr. 45 din 29 ianuarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a casat în parte decizia și sentința civilă

nr. 992 din 27 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a

trimis cauza aceluiași Tribunal, spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea

în natură a imobilului. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței

cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâți.

Înalta Curte a reținut că, în aplicarea

art. 84 C. proc. civ., art. 112 lit. a) C. proc. civ. și art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., instanța avea obligația de a stabili în mod corect cadrul procesual,

normele legale și instituțiile juridice aplicabile, iar faptul că reclamanții au

invocat ca temei al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001

și dispozițiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acțiunii,

cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă

nr. 143 din 03 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis

acțiunea reclamanților P.N.O., P.S.R. și M.R.E. formulată în contradictoriu cu pârâții

M.C., M.G., O.A.A. și O.S. și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București,

str. R., sector 1.

Sentința a fost desființată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 49A din

21 ianuarie 2010, admițând apelul declarat de pârâții M.C., M.G., O.A.A. și O.S.,

precum și cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC H.N. SA, a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare Tribunalului București reținând că, prin hotărârea apelată,

au fost nesocotite prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia de casare

pronunțată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1947 din 13

decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată

de reclamanții P.N.O., P.S.R. și P.R.E. împotriva pârâților O.A.A., O.S., M.C. și

M.G. și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în București, str. R., sector 1.

Pentru a pronunța această sentință instanța

a reținut că, potrivit deciziei nr. 4610/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, într-un ciclu procesual anterior, cadrul legal de soluționare a litigiului

a fost stabilit ca fiind Legea nr. 10/2001, astfel că bunurile imobile au fost restituite

în natură reclamanților, ca urmare a anulării irevocabile a titlurilor de proprietate

ale pârâților asupra bunurilor în litigiu.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții

M.C., M.G., O.A.A. și O.S., precum și Municipiul București.

Prin decizia nr. 730 A din 20

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile

formulate și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1947 din 13 decembrie 2010

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că a obligat la restituirea

bunurilor în litigiu, alături de persoanele fizice deja indicate în sentința apelată,

și pe Municipiul București, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a reținut că apelul declarat

de pârâți este fondat numai sub aspectul criticilor constând în necesitatea obligării

Municipiului București la restituirea imobilelor în litigiu.

Astfel, reclamanții au formulat o notificare

în baza Legii nr. 10/2001 la care Primăria Municipiului București nu a răspuns,

deși au trecut mai mult de 5 ani de la data la care a rămas irevocabilă hotărârea

judecătorească prin care au fost anulate titlurile de proprietate ale pârâților

constituite în baza Legii nr. 112/1995 (decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezentul dosar).

Reținând că instanța a fost sesizată în

baza Legii nr. 10/2001 și că prin anularea titlurilor de proprietate ale pârâților,

obligația de restituire a bunurilor revine Primăriei Municipiului București în baza

art. 25 alin. (1) coroborat cu art. 46 alin. (2) din legea menționată, Curtea de

apel a modificat în parte sentința atacată în sensul că, alături de persoanele fizice

posesoare ale imobilelor, a obligat la restituirea bunurilor și pe pârâtul Municipiul

București.

S-a apreciat că această obligație este

impusă de dispozițiile legale menționate, în interpretarea dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în interesul legii,

potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a mai reținut că reclamanții au dreptul

la restituirea bunurilor în natură și nu la despăgubiri, de vreme ce contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate. De asemenea,

obligația de restituire a bunurilor revine atât Municipiului București, cât și oricăror

persoane aflate în posesia acestor bunuri, deoarece entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată la predarea efectivă a bunurilor potrivit art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, obligația fiind impusă tuturor deținătorilor imobilelor,

sub sancțiunea executării silite, în baza textului de lege menționat.

Considerațiile din motivele de apel formulate

de Municipiul București privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sunt neavenite

de vreme ce Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cadrul procesual în limitele

legii speciale și, de asemenea, sunt lipsite de temei de fapt inclusiv argumentele

care se referă la lipsa titlului de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Aceasta deoarece, respectând cadrul legal impus prin decizia nr. 4610 din 11

mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra bunului

a fost stabilit de instanța de fond în baza Legii nr. 10/2001, prin trimiterea la

considerentele irevocabile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că bunul a trecut abuziv în proprietatea statului. Coroborarea cu dispozițiile

art. 2 alin. (2) în forma în vigoare a Legii nr. 10/2001 de la data declanșării

procesului, impune concluzia existenței bunului în patrimoniul reclamanților, anterior

promovării prezentei cereri.

Prezenta hotărâre pronunțată în baza Legii

nr. 10/2001 reprezintă numai o constatare a existenței dreptului de proprietate

în patrimoniul reclamanților și nu o hotărâre constitutivă de drepturi, deoarece

dreptul de proprietate a fost recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, prin

art. 2 alin. (2) coroborat cu dispozițiile irevocabile ale instanțelor judecătorești

anterioare care au stabilit situația de fapt ce corespunde textului de lege menționat.

Prezenta hotărâre recunoaște numai exercitarea

legală a unui drept de proprietate preexistent, exercitare ce trebuia recunoscută

de Municipiul București prin soluționarea notificării în sensul restituirii bunului

în natură cel mai târziu în termenul de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile

a deciziei civile nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în prezentul dosar.

Împotriva acestei decizii,în termen legal

au declarat și motivat recurs pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. și Municipiul

București, prin Primarul General.

Deși cuprinse în cereri de recurs diferite,

motivele de recurs formulate de pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. sunt identice

și cuprind următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

revendicare la data de 19 septembrie 2001. Anterior, la data de 08 iunie 2001, au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au cerut să li se restituie

în natură întreg imobilul format din mai multe apartamente, situat în București,

str. R., sector 1.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 4610 din 11 mai 2010 a statuat că, față de caracterul acțiunii care

a învestit instanțele în prezentul litigiu, cadrul procesual trebuie plasat în domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Față de aceasta îndrumare, cât și față

de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cererea reclamanților urma să fie rezolvată pe baza procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001, și nu direct de instanța de judecată.

Faptul că, până în prezent notificarea

nu a fost soluționată, deschidea reclamanților calea unei acțiuni în justiție pentru

a obține obligarea Primarului General la emiterea unei dispoziții privind măsuri

reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat

prevederile art. 315 C. proc. civ.

apel a luat act de concluziile orale, de respingere a apelurilor susținute de reprezentantul

Primăriei Municipiului București.

Se impunea să se clarifice acest incident,

întrucât Primăria Municipiului București a declarat un apel amplu motivat, iar consilierul

juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul.

repunerea cauzei pe rol, instanța a respins cererea apelanților O.A.A. și O.S. pentru

lipsa de apărare, cerere motivată de împrejurarea că avocatul care-i reprezenta

se afla la Tribunalul Dâmbovița.

Având în vedere că apelanții nu au mai

beneficiat de termen pentru lipsa de apărare, se impunea admiterea cererii.

Prin respingerea cererii pentru lipsă de

apărare au fost încălcate dispozițiile art. 156 C. proc. civ., cât și cele ale

art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Municipiul București, prin Primarul General,

formulează următoarele motive de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

Față de împrejurarea că reclamanții au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuia urmată procedura instituită

de dispozițiile acesteia. Așa cum rezultă din prevederile art. 21-23 din Legea

nr. 10/2001, notificarea formulată trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte

doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane.

Potrivit art. 1 lit. e) din H.G. nr.

250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina

probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive

și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde

dreptul.

Având în vedere dispozițiile Legii nr.

247/2005, unitatea deținătoare stabilește doar calitatea de persoană îndreptățită

la restituire sau despăgubiri, întinderea și cuantumul despăgubirilor fiind stabilite

de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Față de împrejurarea că apartamentele au

fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții urmează a primi despăgubiri.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt

fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursurile declarate

de pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S.:

și Justiție, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunțată în finalizarea primului

ciclu procesual parcurs de prezentul litigiu, a reținut că, față de caracterul acțiunii

cu care reclamanții au învestit instanțele, cadrul procesual trebuie plasat, neechivoc,

în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Nu se poate însă susține că, în lipsa răspunsului

entității învestite cu soluționarea notificării pe care reclamanții au formulat-o

în temeiul Legii nr. 10/2001, cererile reclamanților cuprinse în această notificare

nu puteau fi analizate și soluționate de instanța de judecată și nici că aceștia

aveau deschisă numai calea unei acțiuni în justiție pentru a obține obligarea Primarul

General la emiterea unei dispoziții, conform Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, așa cum în mod corect

a apreciat instanța de apel, în cauză sunt aplicabile dezlegările de drept stabilite

prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007).

Prin această decizie, s-a recunoscut competența

instanței de a dispune în mod direct soluționarea notificărilor formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001 și care vizează fondul pretențiilor deduse judecății. S-a reținut

sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau

a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești,

iar în cuprinsul art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre

judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a

dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare

să emită o altă dispoziție. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine

de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, instanța judecătorească dispune ea

însăși, în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunțate

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, iar prin decizia recurată,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale.

Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat

prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 4610 din 11 mai 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, câtă vreme a făcut aplicarea

deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, decizie care are în vedere tocmai dispozițiile

Legii nr. 10/2001, act normativ în domeniul de aplicare al căruia trebuia plasat

prezentul litigiu, așa cum a dispus instanța de recurs, prin decizia de casare menționată.

pârâții susțin că instanța de apel a luat act de concluziile orale, de respingere

a apelurilor susținute de reprezentantul Primăriei Municipiului București, fără

să clarifice acest incident, deși Primăria Municipiului București a declarat un

apel amplu motivat, iar consilierul juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul.

Acest punct al motivelor de recurs cuprinde

simple afirmații, fără a conține precizări și argumente de natură juridică care

să justifice pretinsa nelegalitate a deciziei recurate sub aspectul invocat.

Susținerile astfel formulate nu pot fi

calificate ca fiind critici de nelegalitate cenzurabile pe calea recursului, astfel

încât, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu învestesc în mod legal instanța

de recurs cu analiza lor.

de recurs formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra motivele de recurs cuprinse

la acest punct și care vizează încălcarea dreptului la apărare al recurenților prin

raportare la art. 156 C. proc. civ. și la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și va exercita controlul judiciar

de legalitate din perspectiva acestui motiv de casare a hotărârii.

Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc.

civ.: „Instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.

Prin urmare, norma legală nu cuprinde o

obligație imperativă a instanței de a amâna cauza când partea pretinde că este lipsită

de apărare. Legiuitorul lasă la aprecierea exclusivă a instanței temeinicia motivelor

invocate de părți în susținerea unei cereri pentru lipsă de apărare, judecătorul

putând încuviința sau respinge o astfel de cerere în raport de argumentele care

o susțin și de circumstanțele cauzei.

În

fața instanței de apel nu a fost formulată, în mod expres,

de către pârâți o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. Unul din avocații

aleși ai pârâților a formulat o cerere de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței

de judecată, justificată prin prezența sa la un alt litigiu, desfășurat în aceeași

zi, la Tribunalul Dâmbovița.

Instanța de apel a dat curs acestei cereri

și, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, a dispus strigarea cauzei

la sfârșitul ședinței de judecată.

După acordarea cuvântului în cadrul dezbaterilor,

recurenții-pârâți au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare

a avocatului ales. În mod corect, față de prevederile art. 126 C. proc. civ., instanța

de apel a apreciat că o astfel de cerere nu mai putea fi formulată la acel moment,

și, făcând aplicarea alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., a amânat pronunțarea hotărârii

pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Prin urmare, în cauză nu a existat o încălcare

a prevederilor art. 156 C. proc. civ. și a drepturilor procesuale ale părților în

măsură să atragă admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

II. Recursul declarat de Municipiul București,

prin Primarul General:

Prin motivele de recurs, pârâtul invocă

incidența art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007

și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2005 și redă conținutul acestor norme

legale.

Înalta Curte constată că motivele de apel

formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conținut. Or,

dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze,

omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și

care nu vizează, totodată, încălcarea unei norme imperative.

Recurentul afirmă totodată că, față de

împrejurarea că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

trebuia urmată procedura instituită de dispozițiile acesteia și că, întrucât apartamentele

au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții urmează a primi despăgubiri.

Aceste afirmații nu se pot constitui în

critici de nelegalitate ale deciziei recurate față de cerințele art. 302

1

C. proc. civ. care impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări

juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate

ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite

de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâții M.C. și M.G., O.A.A. și O.S. și Municipiul București, prin Primarul

General, împotriva deciziei

nr.

730 A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

octombrie 2012.