ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5748/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 768 din 5 iunie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului B.O., acesta fiind decedat la data introducerii acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.D.A. și a respins acțiunea față de acesta, formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act că reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții B.C. și A.T.P.; a respins acțiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa F.S.J., împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C.
și D.A., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 13 ianuarie 2000 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta V.I.R. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, R.I., A.C., B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A., D.Ș. și a solicitat să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. N.I., sector 1, compus din teren în suprafață de 547,54 mp și construcție ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje și anexe. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului București.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 24 iunie 1937 și transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două parcele de teren situate în București, str. B.M., având o suprafață totală de 547,54 mp, pe acest teren soții Z. edificând o construcție formată din subsol, parter, patru etaje și anexe, construcție ce a fost terminată în anul 1939. A mai arătat reclamanta în acțiune că J.L.Z. era casnică, iar soțul acesteia Z.A. era arhitect și că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise în Constituția din anul 1948. Că naționalizarea s-a efectuat pe numele altor persoane decât adevărații proprietari întrucât în anul 1950, proprietari ai imobilului erau soții Z.A.
și J.L.Z., iar în actul de naționalizare figurează drept proprietari Z.L. și J., așa încât în raport de dispozițiile H.G. nr. 11/1997 s-a considerat că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu. A susținut reclamanta că proprietarii imobilului respectiv făceau parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare și că o parte din imobil, și anume etajul patru, construit ca atelier de arhitectură și pictură nu figurează în lista anexă a Decretului nr. 92/1950. Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți întrucât imobilul fiind trecut fără titlu în proprietatea statului, nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, care se referă doar la imobilele preluate de stat cu titlu.
A mai arătat reclamanta că are calitate procesuală activă pentru a promova acțiune întrucât la decesul lui Z.A. survenit la 26 august 1977, unica moștenitoare a fost soția acestuia J.L.Z., care la rândul său a decedat la 3 iunie 1991, instituind ca legatar universal pe numita I.E.E. a cărei unică succesoare este reclamanta conform Certificatului de moștenitor nr. BB/1997. Examinând cauza în ansamblul său în raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamantă. A înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât față de înscrisurile depuse s-a constatat că preluarea imobilului prin naționalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Sub acest aspect s-a învederat de către reclamantă că naționalizarea bunului s-a efectuat fără titlu, deoarece proprietara imobilului respectiv ar fi fost J.L.Z., în vreme ce în decretul de naționalizare figurează drept proprietar Z.L. și J., însă această susținere nu este justă întrucât în speță există identitate, de vreme ce prin naționalizare a fost vizată J.L.Z. și imobilul deținut de aceasta, iar nu o altă persoană, în realitate fiind vorba de o simplă eroare de dactilografiere a prenumelor. Totodată, s-a susținut de către reclamantă că proprietara imobilului în litigiu J.L.Z. era exceptată de la naționalizare, fiind casnică, aceeași situație fiind valabilă și în ceea ce-l privește pe soțul acesteia, Z.A., care era de profesie arhitect.
Tribunalul a înlăturat aceste susțineri întrucât dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict și limitativ categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, nu s-a referit și la persoanele casnice cum era proprietara imobilului - J.L.Z. Pe de altă parte, era lipsită de relevanță profesia de arhitect a numitului Z.A., întrucât în acea perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin intermediul C. fam., intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare J.L.Z., în timp ce construcția a fost edificată pe teren pe baza veniturilor de care dispunea sus-numita potrivit dovezilor existente la dosar.
Față de considerentele expuse, tribunalul a constatat că măsura a naționalizării s-a efectuat în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, așa încât concluzia care se desprinde este aceea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, putând fi deci înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996 - 1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea apartamentelor respective.
Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care statuează că "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". Or, din probele dosarului a rezultat indubitabil că apartamentele în litigiu au fost vândute pârâților care le dețineau în calitate de chiriași după expirarea termenului stabilit de art. 14 din lege și în condițiile în care la momentul înstrăinării bunului, statul apărea ca fiind adevăratul proprietar, această calitate nefiindu-i contestată de vreme ce nu fusese formulată vreo cerere de revendicare în natură a imobilului ori de acordare de despăgubiri, cerere care să fie înregistrată la organele în drept.
Tribunalul a constatat astfel inexistența vreunui motiv care să conducă în final la aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului București reprezentată de mandatar SC H.N. SA, de vreme ce au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995. În raport de probele dosarului este evidentă buna-credință a pârâților care au îndeplinit formalitățile legate de cumpărare după ce în prealabil au depus demersurile necesare, fiind ferm convinși că statul este unicul proprietar al imobilului în litigiu, sub acest aspect fiind pe deplin aplicabil principiul "error comunis facit jus", ori conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamantă având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu și respectiv constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului București reprezentată de mandatar. Tribunalul a luat act de renunțarea reclamantei la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții B.C. și A.T.P., având în vedere că autoarea acestora era decedată la data introducerii acțiunii. Totodată, a fost admisă excepția capacității de folosință a pârâtului B.O., întrucât acesta era deja decedat la data introducerii acțiunii de către reclamantă. În aceste condiții a fost admisă de către tribunal excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.D.A., moștenitorul lui B.O., conform certificatului de moștenitor anexat la dosar.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel F.S.J. Prin Decizia civilă nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul reclamantei. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: S-a admis acțiunea formulată de reclamanta F.S.J.
Au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. N.I., sector 1 (mai puțin apartamentul nr. 9, etaj 2). S-a constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD din 29 noiembrie 1996, nr. EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie 1996, nr. GG din 29 noiembrie 1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. II din 9 octombrie 1997, nr. JJ din 9 octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 și nr. LL din 3 aprilie 1997, încheiate între intimații persoane fizice, în calitate de cumpărători și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În motivarea deciziei de apel s-au reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, s-a admis prima cerere formulată de reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, T.G. și T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceiași pârâți și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, N.I., sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. MM/2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător prin Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar și pârâții T.G.
și T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, str. N.I., sector 1, împreună cu cota indiviză de 58,46 mp teren și cota indiviză de 15,59% din părțile de folosință comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a doua cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea și al treilea ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părților în situația anterioară ca rămase fără interes și au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 9,3 RON cheltuieli de judecată.
Chiar dacă nu a putut fi reținută autoritatea de lucru judecat neexistând identitate de părți între acțiunea pentru care s-a pronunțat sentința civilă menționată mai sus și acțiunea de față, totuși, dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. N.I., sector 1, în totalitatea sa, și totodată recunoaște calitatea de proprietar prin moștenire asupra unuia dintre apartamentele și cota indiviză de teren aflat în imobilul în litigiu. Față de această situație raportată la speța de față, rezultă că reclamanta-apelantă are calitate procesuală activă. De asemenea, Curtea a respins și excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că nu există între cele două spețe identitate de părți.
Totodată, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, și continuată de reclamanta F.S.J. și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria Municipiului București reprezentată în cauză de Consiliul General al Municipiului București. Curtea de Apel București, după casare, prin Decizia civilă nr. 611/A din 4 octombrie 2007, a respins excepțiile invocate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă F.S.J., împotriva Sentinței civile nr. 768 din 5 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 251/2000 (15/3/2000), în contradictoriu cu intimații-pârâți B.D.A., B.C., A.T.P., R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C., D.A.
și Consiliul General al Municipiului București; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis acțiunea formulată de reclamanta F.S.J.; a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. N.I., sector 1 (mai puțin apartamentul nr. 9, et. 2); a constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD din 29 noiembrie 1996, nr. EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie 1996, nr. GG din 29 noiembrie 1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. MM din 9 octombrie 1997, nr. NN din 9 octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 și nr. LL din 3 aprilie 1997 încheiate între intimații-pârâți persoane fizice, în calitate de cumpărători, și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Și această decizie a fost recurată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, conform Deciziei civile nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, a admis recursurile și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare la curtea de apel (așa cum s-a arătat mai sus), în esență reținând că sentința nu a fost motivată. Rejudecând după casare, Curtea a reținut următoarele: Este de remarcat (dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale) că cererea de chemare în judecată a fost depusă anterior Legii nr. 10/2001 (anume la 13 ianuarie 2000) și ca atare prevederile acestei legi nu-i sunt aplicabile. În cauză (respectiv în speța de față) nu-și găsesc aplicarea nici dispozițiile Deciziei civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 (în interesul legii), care se referă la probleme ce țin de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Din actele dosarului, depuse la fond și apel, se poate soluționa numai acțiunea în revendicare, formulată în contradictoriu cu Municipiul București și pârâții persoane fizice, din acțiunea dedusă judecății, a părților de teren ce nu au fost înstrăinate altor persoane. De asemenea, s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, așa cum erau reglementările până la data depunerii acțiunii, anume 13 ianuarie 2000, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 238/1998 (ulterior sintagma cu titlu sau fără titlu valabil, fiind lămurită prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, care în cauză însă nu prezintă relevanță, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă).
Față de cererea de chemare în judecată, cât și de motivele de apel s-a reținut că în baza dispoziției emise ulterior - ca urmare a notificării formulate pe parcursul procesului, fiind emisă Dispoziția Primarului General nr. 8192 din 30 mai 2007 modificată prin Dispoziția nr. 8871 din 17 octombrie 2007 - reclamantei i-a fost restituită partea de imobil situată în București, str. N.I., sector 1, neînstrăinată de stat. În acest context cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de Municipiul București, față de Dispoziția din 10 octombrie 2007, a fost respinsă ca fără obiect. Referitor la teren (prin aceleași dispoziții emise de Primarul General la 30 mai și 17 octombrie 2007) i s-a recunoscut numai un drept special de folosință.
Or, cum s-a reținut că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei (implicit și al acesteia) nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, a fost restituit și acesta, așa cum a fost restituită și construcția (bineînțeles numai în limita aceea ce statul nu a înstrăinat legal). Referitor la contractele de vânzare-cumpărare, deși reclamanta a susținut că cei care au cumpărat nu au fost de bună-credință (aducând argumente și de interpretare a Legii nr. 112/1995 art. 1 și 9), cât și a faptului că terenul a fost preluat abuziv de stat, s-a reținut că nu s-a făcut dovada că, până la introducerea acțiunii în anul 2000, a existat depusă o cerere de restituie a imobilului pentru a se da eficiență acestei susțineri.
A fost însă admisă cererea de revendicare a reclamantei a construcțiilor și suprafețelor de teren ce nu au făcut obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare, ca și suprafața de 274,78 mp identificată prin Dispoziția Primarului General din 10 octombrie 2007, conform art. 480 C. civ. Aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii fiind de bună-credință, nu se poate constata că au fost de rea-credință, așa încât acest motiv de apel nu a fost primit, fiind considerat neîntemeiat și nesusținut de probele dosarului (reaua-credință nu poate fi reținută nici în acțiunea în revendicare, dar nici în temeiul legilor de restituire a proprietății, deoarece nu există dovezi certe în acest sens, așa cum s-a explicat).
Cu referire la excepțiile inadmisibilității acțiunii, cât și aceea a lipsei de interes invocate, acestea nu au fost primite. Atât excepția inadmisibilității, cât și cea a lipsei de interes, se referă la acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun. Or, în condițiile în care nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv Legea nr. 1/2009, cât și Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea nu au fost primite, neexistând sens ca acțiunea în revendicare să fie apreciată ca inadmisibilă, interesul apelantei în cererea sa de revendicare fiind evident, actual, personal, legitim, direct, născut și actual. Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 396A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.
A respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată. A admis apelul formulat de reclamanta F.S.J., împotriva Sentinței civile nr. 768 din 5 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 15/3/2000 (în format vechi 251/2000). A schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea precizată. A fost obligată pârâta D.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la subsol și teren în suprafață de 3,19 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998 și apartamentul nr. 6, et. 1 și teren aferent în suprafață de 35,48 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. GG din 29 noiembrie 1996. A fost obligată pârâta A.C.
să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, parter și teren în suprafață de 31,47 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. OO din 29 noiembrie 1996. Au fost obligați pârâții C.E. și C.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6, et. 1 și teren în suprafață de 3,71 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. HH din 29 noiembrie 1996. A fost obligată pârâta C.M.O. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, et. 1 și teren în suprafață de 36,72 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. MM din 9 octombrie 1997. A fost obligată pârâta F.V.V.
să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, et. 1 și teren în suprafață de 102,97 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. NN din 9 octombrie 1997. A fost obligată pârâta S.M.C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5, et. 2 și teren în suprafață de 15,94 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. KK din 4 decembrie 1996. A fost obligat pârâtul D.Ș. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 11, et. 3 și teren în suprafață de 6,08 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. LL din 3 aprilie 1997. A fost respinsă cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul Municipiul București, ca rămasă fără obiect.
A fost obligat pârâtul Municipiul București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 274,78 mp, certificată conform Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 8871 din 17 octombrie 2007. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs reclamanta F.S.J. și pârâții A.C., D.A. (în nume propriu și ca moștenitoare a lui R.I.), C.E. și C.A., D.Ș., Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General, F.V.V. și C.M.O. și S.M.C., criticând-o pentru nelegalitate.
Reclamanta F.S.J. a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele: - hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 raportat la cauzele de nulitate invocate, caz de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, cât privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare atacate, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanta a susținut că actele de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 1 și 9 din lege, întrucât vânzătorul pârât nu putea să transmită imobilul cu destinație de locuință care nu intra în sfera de incidență a legii menționate (fiind imobil preluat fără titlu valabil). În această situație, vânzarea bunului este interzisă imperativ de lege, obiectul vânzării este ilicit, actul juridic astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru încălcarea condițiilor esențiale de validitate a contractului, prevăzute de art. 948 alin. (1), (3) C. civ. În cauză instanța nu a analizat cauzele de nulitate invocate, după cum greșit a reținut buna-credință a subdobânditorilor bunului atâta timp cât titlul statului era contestat, cât nu s-au făcut demersuri pentru verificarea situației juridice a bunului litigios, după cum nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea principiului error communis facit jus, greșit reținute. Modalitatea de încheiere a contractelor, în condițiile sus-menționate, conturează reaua-credință a subdobânditorilor la încheierea convenției, ceea ce atrage nulitatea actului încheiat în atare condiții, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și, în urma rejudecării apelului, schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul admiterii cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind bunul litigios.
Pârâta A.C. a susținut, criticând atât decizia instanței de apel, cât și Încheierea din 16 iunie 2011, pronunțată în același dosar, că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că hotărârea cuprinde considerente contradictorii cât privește aplicarea și efectele Decretului nr. 92/1950, dar și a considerării drept inaplicabile a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptată ulterior Legii nr. 112/1995, care, dimpotrivă, trebuiau să fie reținute de instanța de apel. În acest context, dispoziția instanței de apel de a o obliga să părăsească locuința pe care a cumpărat-o în mod legal, la prețul și condițiile stipulate în contract și cu respectarea condițiilor prevăzute de normele legale în vigoare la momentul încheierii contractului, se vădește a nu fi legală, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului.
Recurenții D.A., respectiv C.E. și C.A. au susținut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele: - hotărârea nu cuprinde considerentele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenții au susținut că deși a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni cu două capete de cerere, respectiv în revendicare și anulare/constatare nulitate absolută contracte, instanța reține și soluționează, dar nemotivat, doar primul capăt de cerere, dispunând obligarea pârâților să elibereze imobilul, în baza unor considerente ambigue, caracter ce privește și dispoziția de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății, ca și a calității reclamantei de proprietară a bunului în litigiu. Deși reține just că actele de transmisiune contestate în cauză sunt perfect valabile, reține că dreptul de proprietate transmis se află în patrimoniul autoarei reclamantei, dispunând obligarea să elibereze imobilul, dispoziții ce se află în contradicție și impun reformarea hotărârii. Instanța respinge și nu motivează nici soluția dată excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes a cererii deduse judecății, limitându-se să arate că acestea nu pot fi primite, ceea ce impune, astfel cum s-a dispus și prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat că, deși însăși reclamanta face trimitere la Legea nr. 10/2001, instanța de apel, în mod greșit a constatat inaplicabilitatea acesteia acțiunii deduse judecății. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia în sensul menționat, menținerea actului subsecvent, respectiv a contractului de înstrăinare a imobilului către subdobânditor, se impune în virtutea a două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii bunei-credințe și a asigurării securității circuitului civil. Cât privește considerentul greșit că dreptul disputat nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantei, a arătat că titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului este unul valabil, cu respectarea ad literam a prevederilor actului de preluare a bunului la momentul naționalizării. Nici în cazul în care s-ar aprecia că hotărârea judecătorească prin care se stabilește că titlul statului nu ar fi valabil are incidență în cauză, aceasta nu are autoritate de lucru judecat și nu le este opozabilă, întrucât nu a fost pronunțată în contradictoriu cu subdobânditorii actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Ca urmare, au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică.
Recurentul D.Ș. a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele: - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care a învederat că deși s-a arătat că acțiunea dedusă judecații este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, se dispune obligarea pârâților cumpărători la eliberarea apartamentelor legal dobândite. Instanța de apel nu a mai analizat argumentele invocate de părți cât privește legalitatea titlului statului, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea pârâților de subdobânditori de bună-credință și nici nu a motivat în vreun fel soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, ceea ce echivalează cu o nemotivare în fapt și în drept. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a reliefat că reclamanta nu a probat în cauză reaua-credință a subdobânditorilor, care au dobândit bunul litigios cu respectarea legii în vigoare la momentul încheierii convenției, fiind astfel ocrotiți atât de dispozițiile legale naționale, cât și de cele internaționale, care recunosc dreptul ocrotit de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în favoarea actualului deținător al bunului. A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Recurenții F.V.V. și C.M.O. au susținut, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele: - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că, deși curtea de apel reține valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, constatând nevalabilitatea titlului statului, dispune obligarea pârâților la predarea imobilului, fără a indica vreun argument de fapt sau de drept în susținerea acestei soluții. Or, atât lipsa unei minime argumentări a dispoziției instanței, dar și contradicția flagrantă între cele reținute de instanța de apel referitor la aspectele evocate, sunt de natură a atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Lipsa motivării hotărârii judecătorești poate fi analizată și prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neregularitate procedurală ce conduce la nulitatea actului de procedură întocmit în atare condiții. - hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care au arătat că sunt terți dobânditori de bună-credință, fiind apărați de prevederile Legii nr. 10/2001, care consacră admisibilitatea acțiunii în restituirea bunului de desființarea titlului subdobânditorului, care se poate apăra prin invocarea excepției trase din art. 45 alin. (2) teza finală din lege, respectiv dobândirea bunului cu bună-credință. În sensul menționat a făcut trimitere la doctrina și jurisprudența în materie. Cât privește valabilitatea titlului statului au arătat că, alături de confuzia pe care o face instanța de apel între "preluare fără titlu" și "preluare abuzivă", este eronată concluzia nevalabilității titlului statului, întrucât, în speță, au fost îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de actul de naționalizare. Valabilitatea titlului statului trebuie analizată și prin raportare la momentul înstrăinării către recurente a celor două apartamente, dată esențială în aprecierea bunei-credințe a părților contractante. Or, la acea dată (9 octombrie 1997) erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997, care recunoșteau valabilitatea Decretului nr. 92/1950, ca mod de preluare de către stat a bunurilor supuse dispozițiilor sale, în măsura îndeplinirii cerințelor prevăzute de acest act normativ. În condițiile în care, astfel cum corect reține tribunalul, la data preluării au fost respectate dispozițiile actului normativ de preluare, rezultă că, la momentul vânzării bunului, imobilul era deținut de Statul Român cu titlu valabil, putând face astfel obiectul înstrăinării către chiriașii subdobânditori. Au fost încălcate și greșit aplicate dispozițiile legale referitoare la valabilitatea contractelor de înstrăinare încheiate de chiriașii subdobânditori, ca și cele privind buna lor credință. Au arătat că, deși a reținut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare și buna-credință a subdobânditorilor, instanța de apel nu a dat eficiență juridică situației juridice menționate și să dispună respingerea acțiunii, ci a admis acțiunea, deși soluția legală ar fi fost aceea de respingerea a cererii de revendicare. Doar în cazul în care s-ar fi constatat, prin absurd, nevalabilitatea actelor de înstrăinare (atât a preluării bunului, cât și a înstrăinărilor) se impunea analizarea incidenței art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind buna-credință a chiriașilor subdobânditori. Numai în măsura în care s-ar fi constatat reaua-credință a chiriașilor subdobânditori, instanța ar fi putut dispune restituirea bunului fostului proprietar. Au reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a imobilului litigios prin metoda comparării de titluri, în condițiile constatării valabilității contractelor de vânzare-cumpărare. Deși s-a făcut trimitere la această operațiune juridică, în fapt instanța de apel nu a procedat la verificarea preferabilității titlului reclamantei, context în care construcția juridică, astfel reținută, este lipsită de fundament juridic. Ca urmare, față de cele invocate, recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului, iar în subsidiar, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare față de necercetarea fondului apelului și de imposibilitatea efectuării controlului de legalitate.
Recurenta S.M.C. a susținut, în dezvoltarea căii de atac: - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în dezvoltarea căruia a învederat că au fost încălcate prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 298 C. proc. civ. Recurenta a arătat că, deși a invocat încă din fața primei instanțe, pe tot parcursul procesului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel, deși face referire la respingerea acestei excepții, nu consemnează soluția ce o privește în dispozitiv și nu procedează la analiza sa în vreun fel nici în considerente. Nepronunțarea instanței de apel asupra acestei chestiuni litigioase îi încalcă dreptul la un proces echitabil, constând în aceea că, deși a formulat apărări în cauză, legalitatea și temeinicia acestora nu a fost analizată de instanța de judecată. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și în dezvoltarea căruia au susținut că în soluționarea acțiunii în revendicare motivarea hotărârii nu cuprinde vreun răspuns de fapt sau de drept la susținerile părților formulate în cauză cu privire la aspectul ce a constituit obiectul dezbaterii. Astfel, în apel, atât reclamanta, cât și pârâții au formulat o serie de critici, respectiv apărări relative la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, care nu au făcut însă obiectul analizei instanței de apel, deși această obligație îi incumbă în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Din motivarea hotărârii nu reiese care au fost argumentele logice și juridice care au condus instanța la pronunțarea soluției din dispozitiv, punând astfel instanța de control în imposibilitatea verificării legalității hotărârii astfel pronunțate. Iar necesitatea motivării hotărârii este cu atât mai evidentă în cauza de față, dat fiind faptul că instanța superioară a procedat la schimbarea sentinței primei instanțe. Conform jurisprudenței instanței europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse dezbaterii, evidențiind argumentele ce i-au fundamentat dispozitivul. Or, în cauză, nu a fost făcută nicio argumentare proprie de către instanța de apel cu referire la criticile, respectiv apărările invocate în cauză. - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că în mod greșit au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea dreptului său de proprietate. Susținând aplicabilitatea legii speciale și arătând că reclamanta a uzat în paralel de procedura prevăzută de această lege continuând în același timp derularea petitului în revendicare ce constituie obiectul cauzei de față, recurenta a precizat că această lege se aplică inclusiv cauzelor în curs de judecată la data apariției sale, aspect ce rezultă explicit din prevederile sale. În același timp nu se poate face abstracție de situația lor de subdobânditori de bună-credință în baza unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost desființate și cărora Legea nr. 1/2009 le recunoaște preferabilitatea, recunoscând, într-o atare situație, doar dreptul la măsuri reparatorii în favoarea fostului proprietar. Făcând referire și la jurisprudența convențională, recurenta a susținut că reclamanta nu are în patrimoniu un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci bunul se află în patrimoniul lor, al chiriașilor cumpărători, în temeiul unor contracte a căror valabilitate s-a constatat. Și regulile specifice soluționării cererii în revendicarea bunurilor dobândite în puterea Legii nr. 112/1995 impun respingerea cererii, atât în raport de contextul normativ al cauzei, dar și al jurisprudenței convenționale care conferă preferabilitate titlului lor, ceea ce impunea respingerea cererii în revendicare. Ca urmare, a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind fondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect se impune precizarea că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii) este invocat de toate părțile litigante, chiar cu interese contrarii, astfel încât acesta va fi analizat cu prioritate, în considerarea argumentului, conform căruia motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă garanția unui proces echitabil, astfel cum a fost acesta reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest context, potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios european, motivarea unei hotărâri judecătorești, deși variază în funcție de complexitatea cauzei și de argumentele părților, trebuie să aibă un conținut substanțial, adecvat, prin care argumentele esențiale ce formează considerentele unei hotărâri să fie structurate și expuse în mod coerent, pentru a fundamenta soluția pronunțată într-o cauză particulară dedusă judecații (a se vedea în acest sens, cauza Albina contra României; cauza Dima contra României). În același sens, dreptul la un proces echitabil impune în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al argumentelor și al elementelor de probă invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Per a contrario, absența argumentelor care ar trebui să fundamenteze această soluție sau existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, cele trei teze ale motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pot determina casarea unei hotărâri, atacate pentru oricare dintre aceste teze, câtă vreme instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar specific sau nu poate decela raționamentul juridic ce a condus la un anumit deznodământ judiciar. În considerarea acestor argumente de tip general, principial, va trebui procedat, în cauza particulară dedusă judecații, la analiza criticilor specifice invocate de recurenți, ce se circumscriu acestui motiv de recurs. Astfel, se reține că recurenta-reclamantă F.S.J. invocă faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză. Această critică este întemeiată, întrucât, deși reclamanta a formulat o cerere distinctă având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost soluționată prin considerentele sau/și dispozitivul pronunțat în cauză, reținându-se de către instanța de apel doar că reclamanta nu a făcut dovada că, până la introducerea acțiunii, în anul 2000, a existat o cerere de restituire a imobilului în litigiu, astfel încât pârâții ar fi de bună-credință. În același sens, ceea ce nu s-a analizat în cauză, din perspectiva apelantei-reclamante, a fost respectarea sau nerespectarea, de către părțile contractante, a dispozițiilor art. 1 și 9 ale Legii nr. 112/1995, invocate de aceasta în mod expres, argument legal căruia, în opinia instanței de recurs, trebuie să i se răspundă în mod distinct și care nu se suprapune argumentului vizând buna-credință a cumpărătorului cu titlu oneros. În ceea ce privește criticile formulate de recurenții-pârâți, circumscrise aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate reține ca înșiși pârâții solicită o dezlegare distinctă a capătului de cerere având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, și tezele ce țin de existența unor considerente contradictorii, ambigue în soluționarea acțiunii în revendicare, precum și inexistența unor motive de respingere a excepțiilor lipsei de interes și inadmisibilității cererii deduse judecății. Astfel, este evidentă, în cauză, existența unor considerente contradictorii în conținutul hotărârii de apel, câtă vreme, deși se menționează de instanța de apel că acțiunea este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți sunt menținute în cauză, totuși, instanța dispune obligarea cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și pașnică posesie, apartamentele ce formează obiectul acestor acte de înstrăinare cu titlu oneros. Tot astfel, instanța nu a menționat, în cuprinsul considerentelor expuse și în ipoteza existentă deja în cauză - cea a menținerii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, dacă acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă după intrarea în vigoare a unei legi speciale (lex specialis) de reparație și dacă aceasta este admisă, în cauză, în temeiul comparării titlurilor valabile deținute de părți. Este corectă și susținerea recurentei-intimate S.M.C., conform căreia instanța de apel nu a soluționat, prin dispozitiv, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și nu a expus argumentele respingerii acestei excepții, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de legalitate sub acest aspect. În consecință, pentru a se respecta garanția motivării hotărârii judecătorești privind aspectele esențiale ale cauzei, instanța de recurs, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa Decizia civilă nr. 396A din 24 iunie 2010, precum și Încheierea de ședință din 16 iunie 2011 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Având în vedere incidența acestui motiv de recurs, precum și natura căii de atac a recursului, de a fi o cale de atac subsecventă apelului, în rejudecarea apelului, se vor avea în vedere și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie invocate de părțile prezentului recurs, ce nu se mai impun a fi examinate în acest stadiu procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta F.S.J. și de pârâții D.A., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C., Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 396A din 24 iunie 2010, precum și recursul declarat de pârâta A.C. împotriva Încheierii de ședință din 16 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată, precum și încheierea și trimite cauza spre rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.