ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5748/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 768 din 5 iunie

2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei

capacității de folosință a pârâtului B.O., acesta fiind decedat la data

introducerii acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului B.D.A. și a respins acțiunea față de acesta, formulată de reclamantă,

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

luat act că reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții

B.C. și A.T.P.; a respins acțiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent

decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa F.S.J., împotriva

pârâților Consiliul General al Municipiului București, R.I., C.E., C.A.,

C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C. și D.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de

13 ianuarie 2000 la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta

V.I.R. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București, R.I., A.C., B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A., D.Ș.

și a solicitat să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, str. N.I., sector 1, compus din teren în

suprafață de 547,54 mp și construcție ridicată pe acesta, formată din subsol,

parter, patru etaje și anexe.

Totodată, reclamanta

a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâții persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului

București.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din

24 iunie 1937 și transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două

parcele de teren situate în București, str. B.M., având o suprafață totală de

547,54 mp, pe acest teren soții Z. edificând o construcție formată din subsol,

parter, patru etaje și anexe, construcție ce a fost terminată în anul 1939.

A mai arătat

reclamanta în acțiune că J.L.Z. era casnică, iar soțul acesteia Z.A. era

arhitect și că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în

baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind

prevederilor înscrise în Constituția din anul 1948.

Că naționalizarea s-a

efectuat pe numele altor persoane decât adevărații proprietari întrucât în anul

1950, proprietari ai imobilului erau soții Z.A. și J.L.Z., iar în actul de

naționalizare figurează drept proprietari Z.L. și J., așa încât în raport de

dispozițiile H.G. nr. 11/1997 s-a considerat că preluarea imobilului de către

stat s-a realizat fără titlu.

A susținut reclamanta

că proprietarii imobilului respectiv făceau parte din categoriile de persoane

exceptate de la naționalizare și că o parte din imobil, și anume etajul patru,

construit ca atelier de arhitectură și pictură nu figurează în lista anexă a

Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta a

solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

de pârâți întrucât imobilul fiind trecut fără titlu în proprietatea statului,

nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, care se referă doar la

imobilele preluate de stat cu titlu.

A mai arătat

reclamanta că are calitate procesuală activă pentru a promova acțiune întrucât

la decesul lui Z.A. survenit la 26 august 1977, unica moștenitoare a fost soția

acestuia J.L.Z., care la rândul său a decedat la 3 iunie 1991, instituind ca

legatar universal pe numita I.E.E. a cărei unică succesoare este reclamanta

conform Certificatului de moștenitor nr. BB/1997.

Examinând cauza în

ansamblul său în raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a respins

acțiunea introdusă de reclamantă.

A înlăturat

susținerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în

proprietatea statului fără titlu, întrucât față de înscrisurile depuse s-a

constatat că preluarea imobilului prin naționalizare s-a realizat cu

respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Sub acest aspect s-a

învederat de către reclamantă că naționalizarea bunului s-a efectuat fără

titlu, deoarece proprietara imobilului respectiv ar fi fost J.L.Z., în vreme ce

în decretul de naționalizare figurează drept proprietar Z.L. și J., însă

această susținere nu este justă întrucât în speță există identitate, de vreme

ce prin naționalizare a fost vizată J.L.Z. și imobilul deținut de aceasta, iar

nu o altă persoană, în realitate fiind vorba de o simplă eroare de

dactilografiere a prenumelor.

Totodată, s-a

susținut de către reclamantă că proprietara imobilului în litigiu J.L.Z. era

exceptată de la naționalizare, fiind casnică, aceeași situație fiind valabilă

și în ceea ce-l privește pe soțul acesteia, Z.A., care era de profesie

arhitect.

Tribunalul a

înlăturat aceste susțineri întrucât dispozițiile art. II din Decretul nr.

92/1950, enumerând strict și limitativ categoriile de persoane exceptate de la

naționalizare, nu s-a referit și la persoanele casnice cum era proprietara

imobilului - J.L.Z.

Pe de altă parte, era

lipsită de relevanță profesia de arhitect a numitului Z.A., întrucât în acea

perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin

intermediul C. fam., intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de

patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept

cumpărătoare J.L.Z., în timp ce construcția a fost edificată pe teren pe baza

veniturilor de care dispunea sus-numita potrivit dovezilor existente la dosar.

Față de

considerentele expuse, tribunalul a constatat că măsura a naționalizării s-a

efectuat în concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, așa încât

concluzia care se desprinde este aceea că imobilul în litigiu a fost preluat de

stat cu titlu, putând fi deci înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr.

112/1995.

Referitor la

contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata,

s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996 - 1998, deci

anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se

face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din

partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea

apartamentelor respective.

Tribunalul a avut în

vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care statuează că

"chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în

natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după

expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente

cu plata integrală sau în rate a prețului".

Or, din probele

dosarului a rezultat indubitabil că apartamentele în litigiu au fost vândute

pârâților care le dețineau în calitate de chiriași după expirarea termenului

stabilit de art. 14 din lege și în condițiile în care la momentul înstrăinării

bunului, statul apărea ca fiind adevăratul proprietar, această calitate

nefiindu-i contestată de vreme ce nu fusese formulată vreo cerere de

revendicare în natură a imobilului ori de acordare de despăgubiri, cerere care

să fie înregistrată la organele în drept.

Tribunalul a

constatat astfel inexistența vreunui motiv care să conducă în final la

aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului București

reprezentată de mandatar SC H.N. SA, de vreme ce au fost respectate prevederile

Legii nr. 112/1995.

În raport de probele

dosarului este evidentă buna-credință a pârâților care au îndeplinit

formalitățile legate de cumpărare după ce în prealabil au depus demersurile

necesare, fiind ferm convinși că statul este unicul proprietar al imobilului în

litigiu, sub acest aspect fiind pe deplin aplicabil principiul "error

comunis facit jus", ori conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credință

se prezumă.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamantă având ca obiect

revendicarea imobilului în litigiu și respectiv constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu

Primăria Municipiului București reprezentată de mandatar.

Tribunalul a luat act

de renunțarea reclamantei la judecată în ceea ce-i privește pe pârâții B.C. și

A.T.P., având în vedere că autoarea acestora era decedată la data introducerii

acțiunii.

Totodată, a fost

admisă excepția capacității de folosință a pârâtului B.O., întrucât acesta era

deja decedat la data introducerii acțiunii de către reclamantă.

În aceste condiții a

fost admisă de către tribunal excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului B.D.A., moștenitorul lui B.O., conform certificatului de moștenitor

anexat la dosar.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel F.S.J.

Prin Decizia civilă

nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul

reclamantei.

A fost schimbată în

parte sentința apelată, în sensul că:

S-a admis acțiunea

formulată de reclamanta F.S.J.

Au fost obligați

pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

str. N.I., sector 1 (mai puțin apartamentul nr. 9, etaj 2).

S-a constatat

nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD

din 29 noiembrie 1996, nr. EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie

1996, nr. GG din 29 noiembrie 1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. II din 9

octombrie 1997, nr. JJ din 9 octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 și nr.

LL din 3 aprilie 1997, încheiate între intimații persoane fizice, în calitate

de cumpărători și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate

de vânzător.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea deciziei

de apel s-au reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 10969/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin

respingerea apelului și recursului, s-a admis prima cerere formulată de

reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin

Primarul General, T.G. și T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de

aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceiași pârâți și s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, N.I.,

sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr.

MM/2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de vânzător

prin Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar și pârâții T.G. și

T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

posesie reclamantei imobilul situat în București, str. N.I., sector 1, împreună

cu cota indiviză de 58,46 mp teren și cota indiviză de 15,59% din părțile de

folosință comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a

doua cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea și al treilea

ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părților în situația

anterioară ca rămase fără interes și au fost obligați pârâții la plata către

reclamantă a sumei de 9,3 RON cheltuieli de judecată.

Chiar dacă nu a putut

fi reținută autoritatea de lucru judecat neexistând identitate de părți între

acțiunea pentru care s-a pronunțat sentința civilă menționată mai sus și

acțiunea de față, totuși, dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului situat în București, str. N.I., sector 1,

în totalitatea sa, și totodată recunoaște calitatea de proprietar prin

moștenire asupra unuia dintre apartamentele și cota indiviză de teren aflat în

imobilul în litigiu.

Față de această

situație raportată la speța de față, rezultă că reclamanta-apelantă are

calitate procesuală activă.

De asemenea, Curtea a

respins și excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că nu

există între cele două spețe identitate de părți.

Totodată, Curtea a

admis acțiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, și

continuată de reclamanta F.S.J. și a obligat pârâții să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, a

constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora încheiate cu

Primăria Municipiului București reprezentată în cauză de Consiliul General al

Municipiului București.

Curtea de Apel

București, după casare, prin Decizia civilă nr. 611/A din 4 octombrie 2007, a

respins excepțiile invocate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă

F.S.J., împotriva Sentinței civile nr. 768 din 5 mai 2006, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 251/2000

(15/3/2000), în contradictoriu cu intimații-pârâți B.D.A., B.C., A.T.P., R.I.,

C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C., D.A. și Consiliul General al

Municipiului București; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a

admis acțiunea formulată de reclamanta F.S.J.; a obligat pârâții să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. N.I., sector

1 (mai puțin apartamentul nr. 9, et. 2); a constatat nulitatea Contractelor de

vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD din 29 noiembrie 1996, nr.

EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie 1996, nr. GG din 29 noiembrie

1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. MM din 9 octombrie 1997, nr. NN din 9

octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 și nr. LL din 3 aprilie 1997

încheiate între intimații-pârâți persoane fizice, în calitate de cumpărători,

și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător; a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Și această decizie a

fost recurată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, conform Deciziei civile

nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, a admis recursurile și a casat sentința cu

trimitere spre rejudecare la curtea de apel (așa cum s-a arătat mai sus), în

esență reținând că sentința nu a fost motivată.

Rejudecând după

casare, Curtea a reținut următoarele:

Este de remarcat

(dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale) că cererea de chemare în

judecată a fost depusă anterior Legii nr. 10/2001 (anume la 13 ianuarie 2000)

și ca atare prevederile acestei legi nu-i sunt aplicabile.

În cauză (respectiv

în speța de față) nu-și găsesc aplicarea nici dispozițiile Deciziei civile a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 (în interesul legii), care se

referă la probleme ce țin de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Din actele dosarului,

depuse la fond și apel, se poate soluționa numai acțiunea în revendicare,

formulată în contradictoriu cu Municipiul București și pârâții persoane fizice,

din acțiunea dedusă judecății, a părților de teren ce nu au fost înstrăinate

altor persoane.

De asemenea, s-a

reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, așa cum erau reglementările

până la data depunerii acțiunii, anume 13 ianuarie 2000, fiind aplicabile

dispozițiile Legii nr. 238/1998 (ulterior sintagma cu titlu sau fără titlu

valabil, fiind lămurită prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr.

247/2005, care în cauză însă nu prezintă relevanță, Legea nr. 10/2001 nefiind

aplicabilă).

Față de cererea de

chemare în judecată, cât și de motivele de apel s-a reținut că în baza

dispoziției emise ulterior - ca urmare a notificării formulate pe parcursul

procesului, fiind emisă Dispoziția Primarului General nr. 8192 din 30 mai 2007

modificată prin Dispoziția nr. 8871 din 17 octombrie 2007 - reclamantei i-a

fost restituită partea de imobil situată în București, str. N.I., sector 1,

neînstrăinată de stat.

În acest context

cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de Municipiul București,

față de Dispoziția din 10 octombrie 2007, a fost respinsă ca fără obiect.

Referitor la teren

(prin aceleași dispoziții emise de Primarul General la 30 mai și 17 octombrie

2007) i s-a recunoscut numai un drept special de folosință.

Or, cum s-a reținut

că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei (implicit și al acesteia) nu

a ieșit niciodată din patrimoniul său, a fost restituit și acesta, așa cum a

fost restituită și construcția (bineînțeles numai în limita aceea ce statul nu

a înstrăinat legal).

Referitor la

contractele de vânzare-cumpărare, deși reclamanta a susținut că cei care au

cumpărat nu au fost de bună-credință (aducând argumente și de interpretare a

Legii nr. 112/1995 art. 1 și 9), cât și a faptului că terenul a fost preluat

abuziv de stat, s-a reținut că nu s-a făcut dovada că, până la introducerea

acțiunii în anul 2000, a existat depusă o cerere de restituie a imobilului

pentru a se da eficiență acestei susțineri.

A fost însă admisă

cererea de revendicare a reclamantei a construcțiilor și suprafețelor de teren

ce nu au făcut obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare, ca și suprafața

de 274,78 mp identificată prin Dispoziția Primarului General din 10 octombrie

2007, conform art. 480 C. civ.

Aceste contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

iar cumpărătorii fiind de bună-credință, nu se poate constata că au fost de

rea-credință, așa încât acest motiv de apel nu a fost primit, fiind considerat

neîntemeiat și nesusținut de probele dosarului (reaua-credință nu poate fi

reținută nici în acțiunea în revendicare, dar nici în temeiul legilor de

restituire a proprietății, deoarece nu există dovezi certe în acest sens, așa

cum s-a explicat).

Cu referire la

excepțiile inadmisibilității acțiunii, cât și aceea a lipsei de interes

invocate, acestea nu au fost primite.

Atât excepția

inadmisibilității, cât și cea a lipsei de interes, se referă la acțiunea în

revendicare formulată pe dreptul comun.

Or, în condițiile în

care nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările

ulterioare, inclusiv Legea nr. 1/2009, cât și Decizia în interesul legii nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea nu au fost primite,

neexistând sens ca acțiunea în revendicare să fie apreciată ca inadmisibilă,

interesul apelantei în cererea sa de revendicare fiind evident, actual,

personal, legitim, direct, născut și actual.

Ca urmare, prin

Decizia civilă nr. 396A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins excepția

inadmisibilității, ca neîntemeiată.

A respins excepția

lipsei de interes, ca neîntemeiată.

A admis apelul

formulat de reclamanta F.S.J., împotriva Sentinței civile nr. 768 din 5 iunie

2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

15/3/2000 (în format vechi 251/2000).

A schimbat în parte

sentința civilă, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea precizată.

A fost obligată

pârâta D.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul de la subsol și teren în suprafață de 3,19 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998 și

apartamentul nr. 6, et. 1 și teren aferent în suprafață de 35,48 mp, care au

făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. GG din 29 noiembrie 1996.

A fost obligată

pârâta A.C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 2, parter și teren în suprafață de 31,47 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. OO din 29 noiembrie 1996.

Au fost obligați

pârâții C.E. și C.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 6, et. 1 și teren în suprafață de 3,71 mp, care au

făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. HH din 29 noiembrie 1996.

A fost obligată

pârâta C.M.O. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 7, et. 1 și teren în suprafață de 36,72 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. MM din 9 octombrie 1997.

A fost obligată

pârâta F.V.V. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 7, et. 1 și teren în suprafață de 102,97 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. NN din 9 octombrie 1997.

A fost obligată

pârâta S.M.C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 5, et. 2 și teren în suprafață de 15,94 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. KK din 4 decembrie 1996.

A fost obligat

pârâtul D.Ș. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 11, et. 3 și teren în suprafață de 6,08 mp, care au făcut

obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. LL din 3 aprilie 1997.

A fost respinsă

cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul Municipiul

București, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat

pârâtul Municipiul București să lase reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de teren de 274,78 mp, certificată conform

Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 8871 din 17

octombrie 2007.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva

sus-menționatei decizii au declarat recurs reclamanta F.S.J. și pârâții A.C.,

D.A. (în nume propriu și ca moștenitoare a lui R.I.), C.E. și C.A., D.Ș.,

Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin

Primar General, F.V.V. și C.M.O. și S.M.C., criticând-o pentru nelegalitate.

a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea atacată

nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți în temeiul

Legii nr. 112/1995 raportat la cauzele de nulitate invocate, caz de

nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea legii, cât privește capătul de cerere privind

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare atacate, motiv de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs reclamanta a susținut că actele de vânzare-cumpărare

contestate au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii

speciale, Legea nr. 112/1995, respectiv a dispozițiilor art. 1 și 9 din lege,

întrucât vânzătorul pârât nu putea să transmită imobilul cu destinație de

locuință care nu intra în sfera de incidență a legii menționate (fiind imobil

preluat fără titlu valabil).

În această situație,

vânzarea bunului este interzisă imperativ de lege, obiectul vânzării este

ilicit, actul juridic astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru

încălcarea condițiilor esențiale de validitate a contractului, prevăzute de

art. 948 alin. (1), (3) C. civ.

În cauză instanța nu

a analizat cauzele de nulitate invocate, după cum greșit a reținut

buna-credință a subdobânditorilor bunului atâta timp cât titlul statului era

contestat, cât nu s-au făcut demersuri pentru verificarea situației juridice a

bunului litigios, după cum nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea

principiului error communis facit jus, greșit reținute.

Modalitatea de

încheiere a contractelor, în condițiile sus-menționate, conturează

reaua-credință a subdobânditorilor la încheierea convenției, ceea ce atrage

nulitatea actului încheiat în atare condiții, motiv pentru care a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și, în urma

rejudecării apelului, schimbarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul

admiterii cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare

privind bunul litigios.

susținut, criticând atât decizia instanței de apel, cât și Încheierea din 16

iunie 2011, pronunțată în același dosar, că în cauză sunt incidente motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sens în care a arătat

că hotărârea cuprinde considerente contradictorii cât privește aplicarea și

efectele Decretului nr. 92/1950, dar și a considerării drept inaplicabile a

prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptată ulterior Legii nr. 112/1995, care,

dimpotrivă, trebuiau să fie reținute de instanța de apel.

În acest context,

dispoziția instanței de apel de a o obliga să părăsească locuința pe care a

cumpărat-o în mod legal, la prețul și condițiile stipulate în contract și cu

respectarea condițiilor prevăzute de normele legale în vigoare la momentul

încheierii contractului, se vădește a nu fi legală, motiv pentru care a

solicitat admiterea recursului.

respectiv C.E. și C.A. au susținut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele:

- hotărârea nu

cuprinde considerentele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii

sau străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs recurenții au susținut că deși a fost învestită cu

soluționarea unei acțiuni cu două capete de cerere, respectiv în revendicare și

anulare/constatare nulitate absolută contracte, instanța reține și

soluționează, dar nemotivat, doar primul capăt de cerere, dispunând obligarea

pârâților să elibereze imobilul, în baza unor considerente ambigue, caracter ce

privește și dispoziția de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001 raportului

juridic dedus judecății, ca și a calității reclamantei de proprietară a bunului

în litigiu.

Deși reține just că

actele de transmisiune contestate în cauză sunt perfect valabile, reține că

dreptul de proprietate transmis se află în patrimoniul autoarei reclamantei,

dispunând obligarea să elibereze imobilul, dispoziții ce se află în

contradicție și impun reformarea hotărârii.

Instanța respinge și

nu motivează nici soluția dată excepțiilor inadmisibilității și lipsei de

interes a cererii deduse judecății, limitându-se să arate că acestea nu pot fi

primite, ceea ce impune, astfel cum s-a dispus și prin decizia pronunțată în

primul ciclu procesual, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

- hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia au arătat că, deși însăși reclamanta face trimitere

la Legea nr. 10/2001, instanța de apel, în mod greșit a constatat

inaplicabilitatea acesteia acțiunii deduse judecății.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar aprecia în sensul menționat, menținerea actului subsecvent,

respectiv a contractului de înstrăinare a imobilului către subdobânditor, se

impune în virtutea a două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii

bunei-credințe și a asigurării securității circuitului civil.

Cât privește

considerentul greșit că dreptul disputat nu a ieșit niciodată din patrimoniul

autoarei reclamantei, a arătat că titlul în baza căruia imobilul a trecut în

proprietatea statului este unul valabil, cu respectarea ad literam a prevederilor

actului de preluare a bunului la momentul naționalizării.

Nici în cazul în care

s-ar aprecia că hotărârea judecătorească prin care se stabilește că titlul

statului nu ar fi valabil are incidență în cauză, aceasta nu are autoritate de

lucru judecat și nu le este opozabilă, întrucât nu a fost pronunțată în

contradictoriu cu subdobânditorii actuali ai dreptului de proprietate asupra

imobilului solicitat.

Ca urmare, au

solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, modificarea hotărârii, în

sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii primei instanțe

ca legală și temeinică.

susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

sens în care a învederat că deși s-a arătat că acțiunea dedusă judecații este

admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren ce nu au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, se dispune obligarea pârâților

cumpărători la eliberarea apartamentelor legal dobândite. Instanța de apel nu a

mai analizat argumentele invocate de părți cât privește legalitatea titlului

statului, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea pârâților

de subdobânditori de bună-credință și nici nu a motivat în vreun fel soluția

dată celui de-al doilea capăt de cerere, ceea ce echivalează cu o nemotivare în

fapt și în drept.

- hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sens în care a reliefat că reclamanta nu a probat în

cauză reaua-credință a subdobânditorilor, care au dobândit bunul litigios cu

respectarea legii în vigoare la momentul încheierii convenției, fiind astfel

ocrotiți atât de dispozițiile legale naționale, cât și de cele internaționale, care

recunosc dreptul ocrotit de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție în favoarea actualului deținător al bunului.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii și, în urma rejudecării cauzei, respingerea

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

și C.M.O. au susținut, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

- instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și

cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că, deși curtea de apel reține

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, constatând nevalabilitatea

titlului statului, dispune obligarea pârâților la predarea imobilului, fără a

indica vreun argument de fapt sau de drept în susținerea acestei soluții.

Or, atât lipsa unei

minime argumentări a dispoziției instanței, dar și contradicția flagrantă între

cele reținute de instanța de apel referitor la aspectele evocate, sunt de

natură a atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Lipsa motivării

hotărârii judecătorești poate fi analizată și prin prisma art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., neregularitate procedurală ce conduce la nulitatea actului de

procedură întocmit în atare condiții.

- hotărârea este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care

au arătat că sunt terți dobânditori de bună-credință, fiind apărați de

prevederile Legii nr. 10/2001, care consacră admisibilitatea acțiunii în

restituirea bunului de desființarea titlului subdobânditorului, care se poate

apăra prin invocarea excepției trase din art. 45 alin. (2) teza finală din

lege, respectiv dobândirea bunului cu bună-credință. În sensul menționat a

făcut trimitere la doctrina și jurisprudența în materie.

Cât privește

valabilitatea titlului statului au arătat că, alături de confuzia pe care o

face instanța de apel între "preluare fără titlu" și "preluare

abuzivă", este eronată concluzia nevalabilității titlului statului,

întrucât, în speță, au fost îndeplinite condițiile expres și limitativ

prevăzute de actul de naționalizare. Valabilitatea titlului statului trebuie

analizată și prin raportare la momentul înstrăinării către recurente a celor

două apartamente, dată esențială în aprecierea bunei-credințe a părților

contractante. Or, la acea dată (9 octombrie 1997) erau în vigoare dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997, care recunoșteau valabilitatea

Decretului nr. 92/1950, ca mod de preluare de către stat a bunurilor supuse

dispozițiilor sale, în măsura îndeplinirii cerințelor prevăzute de acest act

normativ.

În condițiile în

care, astfel cum corect reține tribunalul, la data preluării au fost respectate

dispozițiile actului normativ de preluare, rezultă că, la momentul vânzării

bunului, imobilul era deținut de Statul Român cu titlu valabil, putând face

astfel obiectul înstrăinării către chiriașii subdobânditori.

Au fost încălcate și

greșit aplicate dispozițiile legale referitoare la valabilitatea contractelor

de înstrăinare încheiate de chiriașii subdobânditori, ca și cele privind buna

lor credință. Au arătat că, deși a reținut valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare și buna-credință a subdobânditorilor, instanța de apel nu a

dat eficiență juridică situației juridice menționate și să dispună respingerea

acțiunii, ci a admis acțiunea, deși soluția legală ar fi fost aceea de

respingerea a cererii de revendicare.

Doar în cazul în care

s-ar fi constatat, prin absurd, nevalabilitatea actelor de înstrăinare (atât a

preluării bunului, cât și a înstrăinărilor) se impunea analizarea incidenței

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind buna-credință a chiriașilor

subdobânditori. Numai în măsura în care s-ar fi constatat reaua-credință a

chiriașilor subdobânditori, instanța ar fi putut dispune restituirea bunului

fostului proprietar.

Au reiterat excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a imobilului litigios prin metoda

comparării de titluri, în condițiile constatării valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare. Deși s-a făcut trimitere la această operațiune juridică, în

fapt instanța de apel nu a procedat la verificarea preferabilității titlului

reclamantei, context în care construcția juridică, astfel reținută, este

lipsită de fundament juridic.

Ca urmare, față de

cele invocate, recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal,

modificarea deciziei atacate și respingerea apelului, iar în subsidiar, casarea

deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare față de necercetarea

fondului apelului și de imposibilitatea efectuării controlului de legalitate.

susținut, în dezvoltarea căii de atac:

- hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., și în dezvoltarea căruia a învederat că au fost încălcate

prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

reglementează dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 137 C. proc. civ.,

raportat la art. 298 C. proc. civ.

Recurenta a arătat

că, deși a invocat încă din fața primei instanțe, pe tot parcursul procesului,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel,

deși face referire la respingerea acestei excepții, nu consemnează soluția ce o

privește în dispozitiv și nu procedează la analiza sa în vreun fel nici în

considerente.

Nepronunțarea

instanței de apel asupra acestei chestiuni litigioase îi încalcă dreptul la un

proces echitabil, constând în aceea că, deși a formulat apărări în cauză,

legalitatea și temeinicia acestora nu a fost analizată de instanța de judecată.

- hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și în dezvoltarea căruia au susținut că în

soluționarea acțiunii în revendicare motivarea hotărârii nu cuprinde vreun

răspuns de fapt sau de drept la susținerile părților formulate în cauză cu

privire la aspectul ce a constituit obiectul dezbaterii.

Astfel, în apel, atât

reclamanta, cât și pârâții au formulat o serie de critici, respectiv apărări

relative la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, care

nu au făcut însă obiectul analizei instanței de apel, deși această obligație îi

incumbă în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Din

motivarea hotărârii nu reiese care au fost argumentele logice și juridice care

au condus instanța la pronunțarea soluției din dispozitiv, punând astfel

instanța de control în imposibilitatea verificării legalității hotărârii astfel

pronunțate. Iar necesitatea motivării hotărârii este cu atât mai evidentă în

cauza de față, dat fiind faptul că instanța superioară a procedat la schimbarea

sentinței primei instanțe.

Conform

jurisprudenței instanței europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod

real problemele esențiale ce i-au fost supuse dezbaterii, evidențiind

argumentele ce i-au fundamentat dispozitivul. Or, în cauză, nu a fost făcută

nicio argumentare proprie de către instanța de apel cu referire la criticile,

respectiv apărările invocate în cauză.

- hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că în mod greșit au fost

înlăturate de la aplicare dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea

dreptului său de proprietate. Susținând aplicabilitatea legii speciale și

arătând că reclamanta a uzat în paralel de procedura prevăzută de această lege

continuând în același timp derularea petitului în revendicare ce constituie

obiectul cauzei de față, recurenta a precizat că această lege se aplică

inclusiv cauzelor în curs de judecată la data apariției sale, aspect ce rezultă

explicit din prevederile sale.

În același timp nu se

poate face abstracție de situația lor de subdobânditori de bună-credință în

baza unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost desființate și cărora

Legea nr. 1/2009 le recunoaște preferabilitatea, recunoscând, într-o atare

situație, doar dreptul la măsuri reparatorii în favoarea fostului proprietar.

Făcând referire și la

jurisprudența convențională, recurenta a susținut că reclamanta nu are în

patrimoniu un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci bunul se află în patrimoniul lor,

al chiriașilor cumpărători, în temeiul unor contracte a căror valabilitate s-a

constatat.

Și regulile specifice

soluționării cererii în revendicarea bunurilor dobândite în puterea Legii nr.

112/1995 impun respingerea cererii, atât în raport de contextul normativ al

cauzei, dar și al jurisprudenței convenționale care conferă preferabilitate

titlului lor, ceea ce impunea respingerea cererii în revendicare.

Ca urmare, a

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul

respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază

recursul ca fiind fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect se

impune precizarea că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii) este invocat de

toate părțile litigante, chiar cu interese contrarii, astfel încât acesta va fi

analizat cu prioritate, în considerarea argumentului, conform căruia motivarea

unei hotărâri judecătorești reprezintă garanția unui proces echitabil, astfel

cum a fost acesta reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În acest context,

potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios european, motivarea

unei hotărâri judecătorești, deși variază în funcție de complexitatea cauzei și

de argumentele părților, trebuie să aibă un conținut substanțial, adecvat, prin

care argumentele esențiale ce formează considerentele unei hotărâri să fie

structurate și expuse în mod coerent, pentru a fundamenta soluția pronunțată

într-o cauză particulară dedusă judecații (a se vedea în acest sens, cauza

Albina contra României; cauza Dima contra României).

În același sens,

dreptul la un proces echitabil impune în sarcina instanței obligația de a

proceda la un examen efectiv al argumentelor și al elementelor de probă

invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Per a contrario,

absența argumentelor care ar trebui să fundamenteze această soluție sau

existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, cele trei

teze ale motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pot

determina casarea unei hotărâri, atacate pentru oricare dintre aceste teze,

câtă vreme instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar specific sau

nu poate decela raționamentul juridic ce a condus la un anumit deznodământ

judiciar.

În considerarea

acestor argumente de tip general, principial, va trebui procedat, în cauza

particulară dedusă judecații, la analiza criticilor specifice invocate de

recurenți, ce se circumscriu acestui motiv de recurs.

Astfel, se reține că

recurenta-reclamantă F.S.J. invocă faptul că hotărârea atacată nu cuprinde

motivele de respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat

la cauzele de nulitate invocate în cauză.

Această critică este

întemeiată, întrucât, deși reclamanta a formulat o cerere distinctă având ca

obiect acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aceasta nu a

fost soluționată prin considerentele sau/și dispozitivul pronunțat în cauză,

reținându-se de către instanța de apel doar că reclamanta nu a făcut dovada că,

până la introducerea acțiunii, în anul 2000, a existat o cerere de restituire a

imobilului în litigiu, astfel încât pârâții ar fi de bună-credință.

În același sens, ceea

ce nu s-a analizat în cauză, din perspectiva apelantei-reclamante, a fost

respectarea sau nerespectarea, de către părțile contractante, a dispozițiilor

art. 1 și 9 ale Legii nr. 112/1995, invocate de aceasta în mod expres, argument

legal căruia, în opinia instanței de recurs, trebuie să i se răspundă în mod

distinct și care nu se suprapune argumentului vizând buna-credință a

cumpărătorului cu titlu oneros.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenții-pârâți, circumscrise aceluiași motiv de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate reține ca înșiși

pârâții solicită o dezlegare distinctă a capătului de cerere având ca obiect

acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea,

și tezele ce țin de existența unor considerente contradictorii, ambigue în

soluționarea acțiunii în revendicare, precum și inexistența unor motive de

respingere a excepțiilor lipsei de interes și inadmisibilității cererii deduse

judecății.

Astfel, este

evidentă, în cauză, existența unor considerente contradictorii în conținutul

hotărârii de apel, câtă vreme, deși se menționează de instanța de apel că

acțiunea este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de teren

neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți sunt menținute în cauză, totuși, instanța dispune obligarea

cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și pașnică

posesie, apartamentele ce formează obiectul acestor acte de înstrăinare cu titlu

oneros.

Tot astfel, instanța

nu a menționat, în cuprinsul considerentelor expuse și în ipoteza existentă

deja în cauză - cea a menținerii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, dacă acțiunea în revendicare de drept comun este

admisibilă după intrarea în vigoare a unei legi speciale (lex specialis) de

reparație și dacă aceasta este admisă, în cauză, în temeiul comparării

titlurilor valabile deținute de părți.

Este corectă și

susținerea recurentei-intimate S.M.C., conform căreia instanța de apel nu a

soluționat, prin dispozitiv, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei și nu a expus argumentele respingerii acestei excepții, ceea ce

face imposibilă exercitarea controlului judiciar de legalitate sub acest aspect.

În consecință, pentru

a se respecta garanția motivării hotărârii judecătorești privind aspectele

esențiale ale cauzei, instanța de recurs, constatând incident motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa Decizia civilă

nr. 396A din 24 iunie 2010, precum și Încheierea de ședință din 16 iunie 2011

ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Având în vedere

incidența acestui motiv de recurs, precum și natura căii de atac a recursului,

de a fi o cale de atac subsecventă apelului, în rejudecarea apelului, se vor

avea în vedere și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie invocate de

părțile prezentului recurs, ce nu se mai impun a fi examinate în acest stadiu

procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta F.S.J. și de pârâții D.A., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V.,

D.Ș., A.C., S.M.C., Consiliul General al Municipiului București și Municipiul

București, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 396A din 24 iunie 2010,

precum și recursul declarat de pârâta A.C. împotriva Încheierii de ședință din

16 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată, precum și încheierea și trimite cauza spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ