ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6966/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6966/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 decembrie 2007

pe rolul Judecătoriei sector 5 București, F.M.C.M. a solicitat, în baza art. 480-481

C. civ. și în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S., Consiliul General al municipiului

București și T.N., să se constate, prin hotărârea ce se va pronunța, nevalabilitatea

titlului de preluare a imobilului situat în București, str. Dr. C.S., sector 5,

compus din construcție și teren în suprafață de 360 mp și să se dispună obligarea

pârâtului T.N. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie respectivul

imobil, dobândit prin efectul sentinței civile nr. 2331 din 8 martie 2000, hotărâre

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3053 A din 5 octombrie 2000 a Tribunalului

București.

Prin cererea precizatoare,

reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei T.E.

Judecătoria sectorului

5 București, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 4159 din 10 iunie 2008 a admis

excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2

alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și valoarea estimată a imobilului revendicat.

Prin sentința nr. 121

din 2 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București

și a respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa

calității procesuale pasive. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâții T.N. și T.M.R.

S-a constatat că prin

încheierea de ședință din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins excepția netimbrării

cererii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a R.A. A.P.P.S., a

respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a admis excepția lipsei

de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București,

s-a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C.

civ., tinzând la readucerea bunului în patrimoniul său. Cum respectivul pârât nu

are posesia imobilului, tribunalul a apreciat că nu există identitate între acesta

și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a constatat că imobilul în litigiu se numără printre cele preluate abuziv în perioada

1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care s-a reținut aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale

de reparație, în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a reținut că pârâtul

a dobândit imobilul prin efectul sentinței civile nr. 2331/2000, rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3053A/2000, după ce anterior, prin H.G.

nr. 858/1996, imobilul fusese trecut în administrarea R.A. A.P.P.S.

S-a constatat astfel că

dreptul de proprietate al pârâtului este statuat printr-o hotărâre judecătorească

prin care s-a suplinit consimțământul vânzătorilor la încheierea contractului de

vânzare - cumpărare, reținându-se în atare condiții că pârâtul a încheiat respectivul

contract cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.

În analiza comparativă

a titlurilor de proprietate, instanța a avut în vedere criteriile de preferință

instituite de Legea nr. 10/2001, constatând că titlul de proprietate al pârâtului

este preferabil celui al reclamantei, aceasta din urmă având dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent conform art. 18 lit. c) din legea specială de reparație.

A fost avută în vedere

și decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii prin care s-a statuat asupra concursului

dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie și legea specială,

precum și faptul că solicitarea reclamantei nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 119A din 16 februarie 2010 a admis apelul

reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut de către instanța

de apel că în mod greșit au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive

a R.A. A.P.P.S. și a Consiliului General al municipiului București, fiind, de asemenea,

greșit respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, constatându-se că reclamanta

are un interes real și actual de a solicita constatarea nevalabilității titlului

de preluare a imobilului în litigiu.

Curtea de apel a constatat

totodată că, ulterior pronunțării deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte, în

cauza Flaimbat împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că deși Legea nr. 10/2001

deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este

cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, reținând față

de această stare de fapt că a existat o ingerință și că nu este necesar a se clarifica

problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum

nu respectă cerința proporționalității.

Decizia pronunțată în

apel a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin decizia nr. 3025 din 31 martie 2011, urmare admiterii recursurilor

pârâților, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a constatat

că printre motivele de apel nu s-au identificat criticile relative la modalitatea

în care au fost soluționate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive

a R.A. A.P.P.S. și a Consiliului General al municipiului București ori cu privire

la modul de soluționare a excepției lipsei de interes a cererii privind constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.

S-a reținut astfel încălcarea

prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la apărare al părților,

în dezbaterea cărora nu au fost puse aspectele analizate în considerentele deciziei

în susținerea soluției de desființare a sentinței tribunalului, precum și a principiului

disponibilității, curtea de apel trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță

pentru motive neinvocate de părți și lăsând nesoluționat apelul declarat.

Rejudecând după casare,

prin decizia nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantă împotriva

sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat

că reclamanta a formulat împotriva sentinței următoarele critici: a) instanța de

fond a interpretat greșit dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece

imobilul nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; b)

hotărârea care stabilește dreptul de proprietate al pârâților este inopozabilă reclamantei;

c) în mod eronat, instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților în baza

art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, invocând practica C.E.D.O. în

cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu împotriva României; d) instanța nu a analizat

circumstanțele particulare ale speței, deoarece în acest caz nu se poate vorbi de

buna credință a subdobânditorului; e) tribunalul a apreciat în mod eronat că reclamanta

nu este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la C.E.D.O.,

invocând practica Curții Europene în cauza Viașu împotriva României.

S-a reținut că imobilul

în litigiu a fost transferat în proprietatea pârâtului în baza sentinței civile

nr. 2331 din 8 martie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, instanța

pronunțându-se neechivoc în sensul menționat și stabilind „transferat dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. Dr. C.S., sector 5, în persoana

reclamantului T.N.”.

S-a constatat că hotărârea

menționată este inopozabilă reclamantei, deoarece nu a participat la dezbateri,

reprezentând, în ceea ce o privește, numai un fapt juridic, fiind permisă dovada

contrară. Totuși, dovada contrară și anume transferul dreptului de proprietate cu

încălcarea Legii nr. 112/1995 și reaua credință a părților din proces la încheierea

contractului comportă distincții: a) în cazul în care dovada contrară urmărește

anularea titlului de proprietate al pârâtului pe cale de excepție, dovada este inadmisibilă

ca și apărarea pe cale de excepție însăși, deoarece acțiunea este prescrisă în baza

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, ceea ce nu poate fi dovedit

pe calea acțiunii nu poate fi dovedit nici pe cale de excepție, conform dispozițiilor

art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în interpretare per a contrario; în contextul menționat,

s-a constatat că este inutil în prezentul proces a se dovedi că imobilul a fost

transferat în proprietatea pârâtului cu încălcarea dispozițiilor legale și cu rea

credință, deoarece titlul de proprietate al pârâtului nu poate fi anulat nici pe

calea acțiunii și nici pe calea excepției; b) cazul în care prin administrarea dovezii

contrare se urmărește realizarea unei simple apărări în raport de dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 reținute de instanța de fond, atunci, instanța

de apel a precizat că apărarea este inutilă deoarece prezentului proces nu îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta nu a

contestat sub nicio formă valabilitatea titlului pârâtului, ci numai eficiența juridică

a acestuia, în raport de titlul ei de proprietate, care este mai vechi și mai bine

caracterizat.

De aceea, s-a constatat

că instanța de fond a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 18

lit. c) în mod inutil, invocarea acestui text de lege nefiind necesară în speță.

Comparând titlurile de

proprietate ale părților din proces, instanța a constatat că numai pârâtul a prezentat

un titlu de proprietate asupra imobilului, constând în sentința civilă nr. 2331

din 8 martie 2000 care este constitutivă de drepturi în favoarea acestuia cu privire

la bunul în litigiu.

Reclamanta nu are un titlu

de proprietate asupra imobilului, deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului,

prin decizia nr. 1660 din 19 mai 1987, în baza decretului nr. 223/1974, aspect necontestat

în prezentul proces.

Este adevărat că prin

Legea nr. 10/2001, preluarea a fost declarată abuzivă și că în cauza Viașu împotriva

României, C.E.D.O. a constatat că atunci când un stat contractant, după ratificarea

convenției, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate

fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din

Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire.

Însă reclamanta nu a dovedit

în prezentul proces că îndeplinește condițiile de restituire a bunului în natură

în raport de legislația care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate, adică în raport de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că este posibil

ca reclamanta să poată dovedi, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea

nr. 10/2001, cel puțin un drept la despăgubire, însă, în prezent, nu are niciun

titlu de proprietate asupra imobilului, iar în prezentul proces nu se discută asupra

noțiunii de „bun” în sensul Convenției în general, instanța necontestând dreptul

reclamantei la un „bun” în sensul menționat, însă a precizat că reclamanta nu are

un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, aspect esențial în acțiunea

în revendicare.

Așa cum și Curtea Europeană

a reținut în cauza Atanasiu împotriva României (M. Of. nr. 778/2010), transformarea

într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

Or, reclamanta nu a prezentat

nicio hotărâre judiciară sau administrativă de restituire în natură a imobilului

în litigiu și nici nu are un alt titlu de proprietate asupra imobilului, de vreme

ce acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Jurisprudența C.E.D.O.

invocată de reclamantă în cauzele Străin, Porțeanu, Păduraru s-a constatat că nu

este aplicabilă în speță, deoarece în acele cazuri dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu a fost recunoscut de instanțe, cu efect retroactiv (par.65

- Păduraru, par.33 - Porțeanu, par.43 - Străin).

De aceea, instanța de

apel a respins apelul, completând motivarea instanței de fond și precizând că în

limitele art. 480 C. civ., reclamanta nu are niciun titlu de proprietate asupra

bunului în litigiu, astfel că, în mod legal cererea sa în revendicare a fost respinsă

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs reclamanta F.M.C.M.

A arătat că este necesar

a se stabili cu exactitate dacă avea în mod concret posibilitatea de a se prevala

de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, față de conținutul textului de lege

și față de natura juridică a actului în baza căruia pârâții stăpânesc în prezent

imobilul în litigiu.

Întrucât textul vorbește

de un act juridic de înstrăinare, recurenta a apreciat că, având în vedere natura

juridică a actului în temeiul căruia pârâții își justifică calitatea de proprietari,

care nu posedă atributele unui act juridic de înstrăinare, susceptibil a fi anulat

pe calea unei acțiuni în constatarea nulității/în anulare, nu avea deschisă o atare

posibilitate.

A criticat astfel decizia

curții de apel care nu a ținut seama de cele menționate, ignorând că hotărârea judecătorească

constitutivă de drepturi nu putea fi anulată prin promovarea unei acțiuni și nici

prin exercitarea căilor de atac, reclamanta neavând calitatea de parte în respectivul

litigiu.

În aceste condiții, a

apreciat că singura sa posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv

este reprezentată de promovarea unei acțiuni în revendicare, care îi asigură accesul

la justiție.

În sprijinul argumentelor

sale, recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, arătând

că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul

său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care

i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constanță pe acest

aspect.

A arătat că în soluționarea

acestei acțiuni, instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de faptul că preluarea

imobilului s-a făcut în mod abuziv, ceea ce a făcut ca dreptul de proprietate să

nu fie transferat în mod valabil acestuia.

A solicitat a se avea

în vedere argumentele expuse pe larg cu privire la acest aspect, pornind de la cele

statuate de C.E.D.O. în cauza Viasu împotriva României, urmând a se stabili că reclamanta

este titulara unui bun, în sensul art. 1 din Protocol, în contextul în care imobilul

în litigiu era exceptat de la înstrăinare, Legea nr. 112/1995 prevăzând sancțiunea

nulității actelor care nesocoteau această interdicție.

Faptul că pârâții dețin

imobilul în litigiu în baza unei hotărâri judecătorești nu a fost considerat de

recurentă de natură a le oferi acestora o protecție absolută, în condițiile în care

nefiind parte în acel litigiu, reclamanta, în calitate de verus dominus nu a avut

posibilitatea de a-și exprima poziția cu privire la eludarea unei interdicții exprese

(cea din Legea nr. 112/1995), care, dacă nu ar fi fost eludată, ar fi dus la restituirea

imobilului în litigiu către reclamantă.

Făcând distincție între

efectele pe care hotărârea judecătorească le produce față de părți și între părți,

recurenta a arătat că față de ea respectiva hotărâre nu face dovada absolută a respectării

condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 și implicit a validității dreptului de

proprietate al pârâților, instanța având obligația de analiza toate aceste aspecte,

așa cum prevede decizia nr. 33/2008.

Prin concluziile orale

s-a invocat de către apărătorul intimatei - pârâte T.M.R. excepția nulității recursului

declarat de reclamantă, care va fi înlăturată, constatându-se că deși nu a fost

precizat formal textul de lege cuprins la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază

recursul, criticile formulate permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de articolul menționat.

Recursul este însă nefondat,

urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

În cauză, instanța a fost

învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, formulată după adoptarea

Legii nr. 10/2001, recurenta susținând că promovarea acesteia reprezenta singura

posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv, cu trimitere la dispozițiile

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Nu pot fi primite respectivele

critici, constatându-se că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

în legea specială.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca

ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Ca atare, în speță s-ar

ridica problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne

speciale, în măsura în care reclamanta s-ar prevala de un bun care să nu mai facă

necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție

raportul dintre norma generală și cea specială.

Conform principiilor ce

se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască dreptul

de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României,

hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza

Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană

a statuat că nu vor fi considerate bunuri speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din

13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene

este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție

de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria

Athanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat

din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența

unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție

și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea

patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură

de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție atunci

când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării

este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Astfel, fiind învestite

cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun promovată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta justifică un

drept de proprietate, posibil de a fi valorificat pe această cale, în condițiile

în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată legea specială de

reparație.

Este evident, în lumina

celor expuse mai sus, că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea

în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare și cum susține prin

motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție

dreptului de proprietate, în condițiile în care titlul său nu a fost confirmat jurisdicțional

anterior pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Întrucât dreptul de proprietate

aflat anterior în patrimoniul recurentei și speranța redobândirii exercițiului acestuia,

pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, soluția din acțiunea

în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.

Nu pot fi primite nici

criticile recurentei referitoare la faptul că nu s-a ținut cont de aspectul că nu

se putea prevala de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, față de conținutul

textului de lege și față de natura juridică a actului în baza căruia pârâții stăpânesc

în prezent imobilul în litigiu, având în vedere că ceea ce se impune prioritar în

adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanta, inițiatoarea demersului judiciar,

nu a reușit să demonstreze că este titulara actuală a dreptului a cărei protecție

a pretins-o.

Referitor la inopozabilitatea

hotărârii care constituie titlul pârâților, invocată de recurentă, se constată că

pentru terți, aceasta are caracterul unei prezumții relative, ce poate fi răsturnată

prin proba contrară, fără a da naștere direct la drepturi și obligații în sarcina

reclamantei.

Prin urmare, fiind protejată

de principiul relativității, în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligații

în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în proces, în același timp,

reclamanta nu poate nega situația juridică născută din faptul existenței unei hotărâri

judecătorești.

În ceea ce privește efectele

respectivei hotărâri judecătorești, se reține că având în vedere efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat, partea care a câștigat procesul se poate prevala

de dreptul recunoscut prin aceasta într-o nouă judecată, fără ca respectiva instanță

să mai poată lua în discuție existența dreptului.

Pentru cele ce preced,

se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta F.M.C.M. împotriva deciziei nr. 22A din 24 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie

2012.