ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6966/2012

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei sector 5 București, F.M.C.M. a solicitat, în baza art. 480-481 C. civ. și în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S., Consiliul General al municipiului București și T.N., să se constate, prin hotărârea ce se va pronunța, nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului situat în București, str. Dr. C.S., sector 5, compus din construcție și teren în suprafață de 360 mp și să se dispună obligarea pârâtului T.N. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie respectivul imobil, dobândit prin efectul sentinței civile nr. 2331 din 8 martie 2000, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3053 A din 5 octombrie 2000 a Tribunalului București.

Prin cererea precizatoare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei T.E. Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 4159 din 10 iunie 2008 a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și valoarea estimată a imobilului revendicat. Prin sentința nr. 121 din 2 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și a respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții T.N. și T.M.R. S-a constatat că prin încheierea de ședință din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a R.A. A.P.P.S., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București, s-a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., tinzând la readucerea bunului în patrimoniul său.

Cum respectivul pârât nu are posesia imobilului, tribunalul a apreciat că nu există identitate între acesta și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu se numără printre cele preluate abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a reținut aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale de reparație, în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a reținut că pârâtul a dobândit imobilul prin efectul sentinței civile nr. 2331/2000, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3053A/2000, după ce anterior, prin H.G.

nr. 858/1996, imobilul fusese trecut în administrarea R.A. A.P.P.S. S-a constatat astfel că dreptul de proprietate al pârâtului este statuat printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a suplinit consimțământul vânzătorilor la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, reținându-se în atare condiții că pârâtul a încheiat respectivul contract cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea. În analiza comparativă a titlurilor de proprietate, instanța a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001, constatând că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil celui al reclamantei, aceasta din urmă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c) din legea specială de reparație.

A fost avută în vedere și decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii prin care s-a statuat asupra concursului dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie și legea specială, precum și faptul că solicitarea reclamantei nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 119A din 16 februarie 2010 a admis apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut de către instanța de apel că în mod greșit au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a R.A. A.P.P.S. și a Consiliului General al municipiului București, fiind, de asemenea, greșit respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, constatându-se că reclamanta are un interes real și actual de a solicita constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului în litigiu.

Curtea de apel a constatat totodată că, ulterior pronunțării deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte, în cauza Flaimbat împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, reținând față de această stare de fapt că a existat o ingerință și că nu este necesar a se clarifica problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că oricum nu respectă cerința proporționalității. Decizia pronunțată în apel a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3025 din 31 martie 2011, urmare admiterii recursurilor pârâților, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a constatat că printre motivele de apel nu s-au identificat criticile relative la modalitatea în care au fost soluționate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a R.A. A.P.P.S. și a Consiliului General al municipiului București ori cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat. S-a reținut astfel încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la apărare al părților, în dezbaterea cărora nu au fost puse aspectele analizate în considerentele deciziei în susținerea soluției de desființare a sentinței tribunalului, precum și a principiului disponibilității, curtea de apel trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță pentru motive neinvocate de părți și lăsând nesoluționat apelul declarat.

Rejudecând după casare, prin decizia nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că reclamanta a formulat împotriva sentinței următoarele critici: a) instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; b) hotărârea care stabilește dreptul de proprietate al pârâților este inopozabilă reclamantei; c) în mod eronat, instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților în baza art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, invocând practica C.E.D.O.

în cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu împotriva României; d) instanța nu a analizat circumstanțele particulare ale speței, deoarece în acest caz nu se poate vorbi de buna credință a subdobânditorului; e) tribunalul a apreciat în mod eronat că reclamanta nu este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la C.E.D.O., invocând practica Curții Europene în cauza Viașu împotriva României. S-a reținut că imobilul în litigiu a fost transferat în proprietatea pârâtului în baza sentinței civile nr. 2331 din 8 martie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, instanța pronunțându-se neechivoc în sensul menționat și stabilind „transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Dr.

C.S., sector 5, în persoana reclamantului T.N.”. S-a constatat că hotărârea menționată este inopozabilă reclamantei, deoarece nu a participat la dezbateri, reprezentând, în ceea ce o privește, numai un fapt juridic, fiind permisă dovada contrară.

Totuși, dovada contrară și anume transferul dreptului de proprietate cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și reaua credință a părților din proces la încheierea contractului comportă distincții: a) în cazul în care dovada contrară urmărește anularea titlului de proprietate al pârâtului pe cale de excepție, dovada este inadmisibilă ca și apărarea pe cale de excepție însăși, deoarece acțiunea este prescrisă în baza art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, ceea ce nu poate fi dovedit pe calea acțiunii nu poate fi dovedit nici pe cale de excepție, conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în interpretare per a contrario; în contextul menționat, s-a constatat că este inutil în prezentul proces a se dovedi că imobilul a fost transferat în proprietatea pârâtului cu încălcarea dispozițiilor legale și cu rea credință, deoarece titlul de proprietate al pârâtului nu poate fi anulat nici pe calea acțiunii și nici pe calea excepției; b) cazul în care prin administrarea dovezii contrare se urmărește realizarea unei simple apărări în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 reținute de instanța de fond, atunci, instanța de apel a precizat că apărarea este inutilă deoarece prezentului proces nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta nu a contestat sub nicio formă valabilitatea titlului pârâtului,

ci numai eficiența juridică a acestuia, în raport de titlul ei de proprietate, care este mai vechi și mai bine caracterizat. De aceea, s-a constatat că instanța de fond a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 18 lit. c) în mod inutil, invocarea acestui text de lege nefiind necesară în speță. Comparând titlurile de proprietate ale părților din proces, instanța a constatat că numai pârâtul a prezentat un titlu de proprietate asupra imobilului, constând în sentința civilă nr. 2331 din 8 martie 2000 care este constitutivă de drepturi în favoarea acestuia cu privire la bunul în litigiu. Reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului, prin decizia nr. 1660 din 19 mai 1987, în baza decretului nr. 223/1974, aspect necontestat în prezentul proces.

Este adevărat că prin Legea nr. 10/2001, preluarea a fost declarată abuzivă și că în cauza Viașu împotriva României, C.E.D.O. a constatat că atunci când un stat contractant, după ratificarea convenției, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire. Însă reclamanta nu a dovedit în prezentul proces că îndeplinește condițiile de restituire a bunului în natură în raport de legislația care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, adică în raport de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că este posibil ca reclamanta să poată dovedi, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cel puțin un drept la despăgubire, însă, în prezent, nu are niciun titlu de proprietate asupra imobilului, iar în prezentul proces nu se discută asupra noțiunii de „bun” în sensul Convenției în general, instanța necontestând dreptul reclamantei la un „bun” în sensul menționat, însă a precizat că reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, aspect esențial în acțiunea în revendicare. Așa cum și Curtea Europeană a reținut în cauza Atanasiu împotriva României (M. Of.

nr. 778/2010), transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Or, reclamanta nu a prezentat nicio hotărâre judiciară sau administrativă de restituire în natură a imobilului în litigiu și nici nu are un alt titlu de proprietate asupra imobilului, de vreme ce acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. Jurisprudența C.E.D.O. invocată de reclamantă în cauzele Străin, Porțeanu, Păduraru s-a constatat că nu este aplicabilă în speță, deoarece în acele cazuri dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut de instanțe, cu efect retroactiv (par.65 - Păduraru, par.33 - Porțeanu, par.43 - Străin).

De aceea, instanța de apel a respins apelul, completând motivarea instanței de fond și precizând că în limitele art. 480 C. civ., reclamanta nu are niciun titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, astfel că, în mod legal cererea sa în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta F.M.C.M. A arătat că este necesar a se stabili cu exactitate dacă avea în mod concret posibilitatea de a se prevala de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, față de conținutul textului de lege și față de natura juridică a actului în baza căruia pârâții stăpânesc în prezent imobilul în litigiu.

Întrucât textul vorbește de un act juridic de înstrăinare, recurenta a apreciat că, având în vedere natura juridică a actului în temeiul căruia pârâții își justifică calitatea de proprietari, care nu posedă atributele unui act juridic de înstrăinare, susceptibil a fi anulat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității/în anulare, nu avea deschisă o atare posibilitate. A criticat astfel decizia curții de apel care nu a ținut seama de cele menționate, ignorând că hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi nu putea fi anulată prin promovarea unei acțiuni și nici prin exercitarea căilor de atac, reclamanta neavând calitatea de parte în respectivul litigiu. În aceste condiții, a apreciat că singura sa posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv este reprezentată de promovarea unei acțiuni în revendicare, care îi asigură accesul la justiție.

În sprijinul argumentelor sale, recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, arătând că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constanță pe acest aspect. A arătat că în soluționarea acestei acțiuni, instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de faptul că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, ceea ce a făcut ca dreptul de proprietate să nu fie transferat în mod valabil acestuia.

A solicitat a se avea în vedere argumentele expuse pe larg cu privire la acest aspect, pornind de la cele statuate de C.E.D.O. în cauza Viasu împotriva României, urmând a se stabili că reclamanta este titulara unui bun, în sensul art. 1 din Protocol, în contextul în care imobilul în litigiu era exceptat de la înstrăinare, Legea nr. 112/1995 prevăzând sancțiunea nulității actelor care nesocoteau această interdicție. Faptul că pârâții dețin imobilul în litigiu în baza unei hotărâri judecătorești nu a fost considerat de recurentă de natură a le oferi acestora o protecție absolută, în condițiile în care nefiind parte în acel litigiu, reclamanta, în calitate de verus dominus nu a avut posibilitatea de a-și exprima poziția cu privire la eludarea unei interdicții exprese (cea din Legea nr. 112/1995), care, dacă nu ar fi fost eludată, ar fi dus la restituirea imobilului în litigiu către reclamantă.

Făcând distincție între efectele pe care hotărârea judecătorească le produce față de părți și între părți, recurenta a arătat că față de ea respectiva hotărâre nu face dovada absolută a respectării condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 și implicit a validității dreptului de proprietate al pârâților, instanța având obligația de analiza toate aceste aspecte, așa cum prevede decizia nr. 33/2008. Prin concluziile orale s-a invocat de către apărătorul intimatei - pârâte T.M.R. excepția nulității recursului declarat de reclamantă, care va fi înlăturată, constatându-se că deși nu a fost precizat formal textul de lege cuprins la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază recursul, criticile formulate permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de articolul menționat.

Recursul este însă nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. În cauză, instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, formulată după adoptarea Legii nr. 10/2001, recurenta susținând că promovarea acesteia reprezenta singura posibilitate de a dobândi imobilul preluat în mod abuziv, cu trimitere la dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Nu pot fi primite respectivele critici, constatându-se că prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. Ca atare, în speță s-ar ridica problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, în măsura în care reclamanta s-ar prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Astfel, fiind învestite cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de a fi valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată legea specială de reparație.

Este evident, în lumina celor expuse mai sus, că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare și cum susține prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de proprietate, în condițiile în care titlul său nu a fost confirmat jurisdicțional anterior pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare. Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul recurentei și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, soluția din acțiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la faptul că nu s-a ținut cont de aspectul că nu se putea prevala de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, față de conținutul textului de lege și față de natura juridică a actului în baza căruia pârâții stăpânesc în prezent imobilul în litigiu, având în vedere că ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanta, inițiatoarea demersului judiciar, nu a reușit să demonstreze că este titulara actuală a dreptului a cărei protecție a pretins-o. Referitor la inopozabilitatea hotărârii care constituie titlul pârâților, invocată de recurentă, se constată că pentru terți, aceasta are caracterul unei prezumții relative, ce poate fi răsturnată prin proba contrară, fără a da naștere direct la drepturi și obligații în sarcina reclamantei.

Prin urmare, fiind protejată de principiul relativității, în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în proces, în același timp, reclamanta nu poate nega situația juridică născută din faptul existenței unei hotărâri judecătorești. În ceea ce privește efectele respectivei hotărâri judecătorești, se reține că având în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, partea care a câștigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin aceasta într-o nouă judecată, fără ca respectiva instanță să mai poată lua în discuție existența dreptului. Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.C.M. împotriva deciziei nr. 22A din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012.