ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1646/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 28 martie 2007, T.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu G.E.V., G.A. și Municipiul București prin Primar general, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului ocupat de pârâți, situat în București, sector 2 și să fie obligate pârâtele persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat, compus din vestibul, 2 camere, baie, bucătărie, balcon și boxă, în suprafață utilă de 60,70 mp, o cotă indiviză de 13,25% din părțile de folosință comună ale imobilului și 23,88 mp teren situat sub construcție. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5025 din 16 aprilie 2008 a admis excepția necompetenței materiale.

A declinat cauza privind pe reclamantul T.E.A. în favoarea Tribunalului București, constatând că din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert A.N.E.V.A.R. V.E., rezultă că apartamentul în litigiu are o valoare de piață de 145.098 euro, iar terenul de 29.659 euro, motiv pentru care, pe planul competenței materiale, devin aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința nr. 1157 din 9 octombrie 2009, Tribunalul București, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului ca neîntemeiată. A respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. A admis în parte acțiunea reclamantului Ț.E.A. A constatat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar general, că imobilul situat în București, sector 1 a intrat tară titlu legal în proprietatea statului.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor G.E.V. și G.A. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul situat în București, sector 1. A respins cererea pârâtelor G.E.V. și G.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului, excepție invocată de pârâtele persoane fizice, că s-a făcut dovada acesteia, prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar, împrejurare analizată și de către Primăria municipiului București la soluționarea notificării prin dispoziția nr. 4059 din 7 martie 2005. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a constatat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun nu sunt inadmisibile, însă, după cum rezultă și din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la soluționarea unor asemenea acțiuni, instanța va avea în vedere dispozițiile legii speciale, potrivit principiilor care guvernează procesul civil și al concursului dintre legea specială și legea generală.

Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere, în contradictoriu cu Municipiul București, că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu legal, așa cum această modalitate a fost definită prin art. 2 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut că potrivit Legii nr. 12/1995, locuințele care erau ocupate de chiriași puteau fi vândute acestora cu respectarea dispozițiilor art. 9 din respectivul act normativ. S-a constatat că la data încheierii contractului de vânzare — cumpărare, respectiv la 19 decembrie 1996 nu exista acțiune în revendicare pe rolul instanțelor, iar imobilul nu figura pe lista monumentelor protejate din municipiul București.

întrucât la acel moment titlul statului nu fusese anulat, iar, pe de altă parte reclamantul nu a adus nicio dovadă din care să rezulte că i-ar fi notificat pe foștii chiriași, deveniți proprietari, de împrejurarea că urmează să solicite restituirea în natură a apartamentului, astfel încât nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință care operează în favoarea acestora, tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, reclamantul putând obține măsuri reparatorii prin echivalent. S-a mai avut în vedere de tribunal și împrejurarea că la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, că titlul statului nu fusese anulat și că nici ulterior nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare.

Pe de altă parte, potrivit adresei emisă de Confederația Națională a Sindicatelor la data de 16 februarie 2007, la momentul preluării imobilului de către stat în anul 1953, acesta se afla în faza de realizare „la roșu" (structură de rezistență), construcția fiind terminată de către stat. S-a arătat totodată că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi solicitat restituirea în natură sau despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât la momentul încheierii actului de înstrăinare, atât statul cât și persoanele fizice dobânditoare au fost într-o eroare comună și invincibilă cu privire la adevăratul proprietar al imobilului, cu referire și la art. 46 din Legea nr. 10/2001. S-a respins cererea pârâtelor privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită, deoarece nu s-a depus la dosar chitanța privind cuantumul acestora.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul București, G.E.V. și G.A. împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul reclamantului Ț.E.A. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime cererea reclamantului și a obligat pe pârâtele G.E.V. și G.A. să lase acestuia în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, sector 1 și terenul aferent, obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. 2391/1996. A păstrat restul dispozițiilor sentinței. S-a constatat de către instanța de apel, după prezentarea situației de fapt, că înscrisurile existente la dosar fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului precum și a calității acestuia de moștenitor.

În ceea ce privește excepția lipsei interesului reclamantului de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a reținut că respectiva parte a dovedit un interes legitim, personal, născut și actual, pe de o parte, prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea de soluționare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea imobilului. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480, 481 C. civ.), curtea de apel a apreciat că este nefondată întrucât niciun text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.

Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează procedurile de restituire în contradictoriu cu persoanele juridice deținătoare, or, în speță acțiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu persoane fizice, precum și faptul că aprecierea ca inadmisibilă a unei atare acțiuni ar însemna o încălcare a liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 pct. 1 și 2 din Constituția României. Pornind de la Decizia nr. 33/2008, curtea a reținut că prioritatea Convenției Europene a Dreptului Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Or, în speță, s-a constatat de către tribunal că imobilul a fost preluat fără titlu legal de către stat, curtea reținând și faptul că titlul invocat, respectiv sentința civilă nr. 979/1952 nu există, fiind casată, precum și aspectul că Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui un titlu valabil atâta timp cât încălca Constituția în vigoare la acel moment, astfel încât preluarea fiind abuzivă nu a operat transferul proprietății. Faptul că ulterior preluării s-au efectuat finisări și transformări asupra imobilului nu conduc la nașterea în favoarea statului a vreunui drept de proprietate, ci cel mult a unui drept de creanță corespunzător unui constructor pe terenului altuia cu materialele sale.

S-a arătat astfel că în raport de constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, efectul este cel al recunoașterii, indirect și cu caracter retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce îi conferă un „bun" în sensul artl din Protocolul nr. l. In plus, faptul că prin dispoziția nr. 4059 din 7 martie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București s-a restituit în natură reclamantului apartamentul deținut cu contract de închiriere din imobil, a concretizat în patrimoniul părții o speranță legitimă de dobândire a întregului bun. S-a reținut totodată că și pârâtele G.E.V. și G.A. beneficiază la rândul lor de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, întrucât contractul de vânzare -cumpărare este valabil.

În această situație, curtea a apreciat că a rămas de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului. S-a constatat că această analiză a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, în sensul că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară artl din Protocolul nr. l la Convenție.

S-a reținut și contextul potrivit căruia Legea nr. 12/1995 reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului, precum și împrejurarea că legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, măsurile reparatorii prin echivalent fiind încă iluzorii. În continuare, curtea a făcut o analiză a sistemului de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005, prin prisma jurisprudenței CEDO, concluzionând că Fondul Proprietatea nu este funcțional în prezent și că accesul la justiție reglementat prin Legea nr. 10/2001 rămâne teoretic, nefîind în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În atare situație, în lipsa despăgubirii, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul este supus este înlăturarea dispozițiilor legii interne și aplicarea directă a Convenției Europene, în sensul că restituirea în natură este unica măsură reparatorie posibilă. În ceea ce-i privește pe foștii chiriași, curtea a arătat că aceștia nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâții G.E.V. si G.A. precum și Municipiul București prin Primar general. Prin recursul declarat de pârâtele persoane fizice, întemeiat pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a încălcat și aplicat greșit legea. Astfel, prin Decizia nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a hotărât că întreg imobilul, a trecut în proprietatea statului, contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, motiv pentru care acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca fiind formulată de către o persoană tară calitate procesuală activă. Un al doilea motiv de recurs a privit aspectul potrivit căruia după adoptarea Legii nr. l0/2001, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești nu mai sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte, inclusiv prin decizii date în interesul legii.

În continuare, s-a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul că s-a apreciat drept posibilă și deci admisibilă acțiunea în revendicare, în condițiile în care Legea nr. 213/1998 interzice acest lucru. Au invocat în susținere și Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, arătând că reclamantul a uzitat de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, iar prin sentința nr. 576/2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă i s-a respins definitiv și irevocabil contestația împotriva dispoziției nr. 4059 din 7 martie 2005 a Primarului general, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a întregului imobil. Au precizat că în acțiunile având ca obiect revendicarea, reclamantul este obligat să dovedească că imobilul pe care îl solicită este unul și același cu cel care i-a fost preluat.

Or, în speță, reclamantul revendică un imobil distrus de bombardament, deci inexistent, în condițiile în care cel refăcut, transformat și dezvoltat de către stat este cu totul unul nou. Prin urmare, nici din această perspectivă nu se poate susține că antecesorii reclamantului au fost privați de imobilul existent în prezent la adresa din str. A. Au considerat, în continuare, că prin preluarea imobilului în litigiu de către stat în baza Decretului nr. 11/1951, dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului s-a stins, și nu se mai poate susține, așa cum greșit o face instanța de apel, că acesta mai beneficiază de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Drepturilor Omului, singurele care beneficiază de respectiva protecție fiind pârâtele persoane fizice.

Au arătat că instanța a preferat titlul reclamantului ca fiind mai vechi, uitând să stabilească care posesie este mai bine caracterizată, or, dacă reclamantul nu probează un drept mai preferabil și o posesie mai caracterizată se aplică principiul „inpari causa melior est ius causapossidendis". Admițând ipotetic că instanța de apel nu a greșit când a statuat că ambele titluri de proprietate sunt protejate de Convenție, aceeași instanță ar fi trebuit să dea preferință celui al pârâtelor potrivit principiilor statuate de C.E.D.O., în conformitate cu care atenuarea vechilor încălcări nu trebuie să conducă la suportarea, de către persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință, a responsabilității statului de a fi confiscat cândva aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

De asemenea, au considerat că aceeași instanță de apel ar fi trebuit să țină seama de principiul securității raporturilor juridice, invocând în acest sens cele reținute prin Decizia nr. 33/2008. Au arătat că aceleași opinii le-a exprimat și C.E.D.O. prin Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza Tudor împotriva României, atunci când a concluzionat că statul în mod corect a fost obligat să plătească valoarea de piață a apartamentului ca despăgubire către fostul proprietar dat fiind că restituirea în natură a acestuia nu mai era posibilă întrucât fusese cumpărat de la stat de fostul chiriaș. Pârâtul Municipiul București prin Primar general, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată sub aspectul încălcării art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A arătat astfel că locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 11/1951 au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au constituit obiectul de reglementare al Legii nr. 12/1995. Pe de altă parte, a considerat că, raportat la prevederile legii speciale de reparație, aprecierea dacă titiul statului constituie la acest moment un tidu valabil sau nu de preluare nu mai prezintă niciun interes, atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, motiv pentru care reclamantul nu mai justifică vreun interes în promovarea acestui capăt de cerere.

Referitor la cele două tiduri de proprietate, în raport de solicitarea reclamantului de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, a arătat că în opinia sa compararea de tiduri impune cu necesitate compatibilitatea titlurilor de proprietate și identitatea izvoarelor juridice ale acestora, or, în speță, nu există așa ceva. Astfel, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 12/1995, pârâtele fiind cumpărători de bună - credință, sens în care, actul juridic, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 este preferabil/valabil încheiat.

A invocat și Decizia nr. 33/2008, arătând că s-a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptățite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât în situațiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate, cât și în situația în care respectiva procedură nu a fost finalizată. În același timp, s-a precizat că întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică rezultă că sunt de imediată aplicare.

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. S-au invocat în susținere și dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Recursurile sunt fondate, sub aspectul criticilor referitoare la admiterea apelului reclamantului și la obligarea pârâtelor persoane fizice de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, pentru considerentele ce succed.

Referitor la incidența Deciziei nr. 33/2008, se reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant au fost indicate, ca temei juridic, dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Se observă așadar că instanța de apel, deși în mod corect a reținut ca premisă principiile statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, nu a făcut aplicarea corectă a acestora, limitându-se să amintească că prin respectiva decizie instanța supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta și legea specială internă. Or, această problemă de drept tranșată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

În cauză, așa cum s-a arătat, reclamantul a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat. În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc). Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus aăalteram).

Prin urmare, în ceea ce privește criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtelor persoane fizice, se constată că într-adevăr acestea justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O. Nu pot fi însă primite criticile ce vizează valabilitatea titlului statului, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care definesc preluarea abuzivă a imobilelor în perioada de referință și având în vedere faptul că apartamentul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 11/1951.

Nici calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului nu mai poate fi pusă în discuție, fiind recunoscută inclusiv prin Dispoziția Primarului general al municipiului București nr. 4059 din 7 martie 2005, emisă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil și prin care a fost restituit apartamentul din respectivul imobil deținut cu contract de închiriere. Pentru considerentele expuse, vor fi admise recursurile declarate de pârâți și va fi modificată în parte decizia atacată în sensul că se va respinge și apelul reclamantului, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei. Văzând și prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat intimatul - reclamant Ț.E.A.

la 10.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, apel și prima instanță, reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) din cod, către recurentele - pârâte G.E.V. și G.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții G.E.V. și G.A. și de Municipiul București prin Primar general împotriva Deciziei nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că respinge și apelul declarat de reclamantul Ț.E.A. împotriva sentinței nr. 1157 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Păstrează restul dispozițiilor deciziei. Obligă pe intimatul - reclamant Ț.E.A. la 10.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, apel și prima instanță, reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurentele - pârâte G.E.V. și G.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.