ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1646/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1646/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de

28 martie 2007, T.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu G.E.V., G.A. și

Municipiul București prin Primar general, să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra apartamentului ocupat de pârâți, situat în București,

sector 2 și să fie obligate pârâtele persoane fizice să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul menționat, compus din vestibul, 2

camere, baie, bucătărie, balcon și boxă, în suprafață utilă de 60,70 mp, o cotă

indiviză de 13,25% din părțile de folosință comună ale imobilului și 23,88 mp

teren situat sub construcție.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 5025 din 16 aprilie 2008 a admis excepția

necompetenței materiale. A declinat cauza privind pe reclamantul T.E.A. în

favoarea Tribunalului București, constatând că din raportul de expertiză

extrajudiciară întocmit de expert A.N.E.V.A.R. V.E., rezultă că apartamentul în

litigiu are o valoare de piață de 145.098 euro, iar terenul de 29.659 euro,

motiv pentru care, pe planul competenței materiale, devin aplicabile

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1157 din 9 octombrie

2009, Tribunalul București, secția civilă a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului ca neîntemeiată. A respins excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. A admis în parte

acțiunea reclamantului Ț.E.A. A constatat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primar general, că imobilul situat în București,

sector 1 a intrat tară titlu legal în proprietatea statului. A respins ca

neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor G.E.V.

și G.A. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului

imobilul situat în București, sector 1. A respins cererea pârâtelor G.E.V. și G.A.

privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului,

excepție invocată de pârâtele persoane fizice, că s-a făcut dovada acesteia,

prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar,

împrejurare analizată și de către Primăria municipiului București la

soluționarea notificării prin dispoziția nr. 4059 din 7 martie 2005.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, tribunalul a constatat că potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun nu sunt

inadmisibile, însă, după cum rezultă și din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, la soluționarea unor asemenea acțiuni, instanța va avea

în vedere dispozițiile legii speciale, potrivit principiilor care guvernează

procesul civil și al concursului dintre legea specială și legea generală.

Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în

vedere, în contradictoriu cu Municipiul București, că imobilul a intrat în

proprietatea statului fără titlu legal, așa cum această modalitate a fost

definită prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt de cerere, s-a reținut că potrivit Legii nr. 12/1995, locuințele care

erau ocupate de chiriași puteau fi vândute acestora cu respectarea

dispozițiilor art. 9 din respectivul act normativ.

S-a constatat că la data încheierii

contractului de vânzare — cumpărare, respectiv la 19 decembrie 1996 nu exista

acțiune în revendicare pe rolul instanțelor, iar imobilul nu figura pe lista

monumentelor protejate din municipiul București. întrucât la acel moment titlul

statului nu fusese anulat, iar, pe de altă parte reclamantul nu a adus nicio

dovadă din care să rezulte că i-ar fi notificat pe foștii chiriași, deveniți

proprietari, de împrejurarea că urmează să solicite restituirea în natură a

apartamentului, astfel încât nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință care

operează în favoarea acestora, tribunalul a constatat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, reclamantul putând obține măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a mai avut în vedere de tribunal și

împrejurarea că la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, că titlul statului nu fusese anulat

și că nici ulterior nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare - cumpărare.

Pe de altă parte, potrivit adresei

emisă de Confederația Națională a Sindicatelor la data de 16 februarie 2007, la

momentul preluării imobilului de către stat în anul 1953, acesta se afla în

faza de realizare „la roșu" (structură de rezistență), construcția fiind

terminată de către stat.

S-a arătat totodată că reclamantul nu

a făcut dovada că ar fi solicitat restituirea în natură sau despăgubiri

potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât la momentul încheierii actului de

înstrăinare, atât statul cât și persoanele fizice dobânditoare au fost într-o

eroare comună și invincibilă cu privire la adevăratul proprietar al imobilului,

cu referire și la art. 46 din Legea nr. 10/2001.

S-a respins cererea pârâtelor privind

acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită, deoarece nu s-a depus la

dosar chitanța privind cuantumul acestora.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin Decizia nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a respins ca nefondate

apelurile declarate de pârâții Municipiul București, G.E.V. și G.A. împotriva

sentinței tribunalului. A admis apelul reclamantului Ț.E.A. împotriva aceleiași

hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime

cererea reclamantului și a obligat pe pârâtele G.E.V. și G.A. să lase acestuia

în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, sector 1 și

terenul aferent, obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. 2391/1996. A

păstrat restul dispozițiilor sentinței.

S-a constatat de către instanța de

apel, după prezentarea situației de fapt, că înscrisurile existente la dosar

fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului precum și a

calității acestuia de moștenitor.

În ceea ce privește excepția lipsei

interesului reclamantului de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului,

curtea a reținut că respectiva parte a dovedit un interes legitim, personal,

născut și actual, pe de o parte, prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, iar pe de altă parte, întrucât de modalitatea de

soluționare a acestui capăt de cerere depinde cel privind revendicarea

imobilului.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480,

481 C. civ.), curtea de apel a apreciat că este nefondată întrucât niciun text

de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea

titlurilor acestora.

Pe de altă parte, s-a reținut că Legea

nr. 10/2001 reglementează procedurile de restituire în contradictoriu cu

persoanele juridice deținătoare, or, în speță acțiunea în revendicare a fost

formulată în contradictoriu cu persoane fizice, precum și faptul că aprecierea

ca inadmisibilă a unei atare acțiuni ar însemna o încălcare a liberului acces

la justiție recunoscut oricărei persoane prin art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 pct.

1 și 2 din Constituția României.

Pornind de la Decizia nr. 33/2008,

curtea a reținut că prioritatea Convenției Europene a Dreptului Omului poate fi

dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea

acțiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Or, în speță, s-a constatat de către

tribunal că imobilul a fost preluat fără titlu legal de către stat, curtea

reținând și faptul că titlul invocat, respectiv sentința civilă nr. 979/1952 nu

există, fiind casată, precum și aspectul că Decretul nr. 111/1951 nu poate

constitui un titlu valabil atâta timp cât încălca Constituția în vigoare la

acel moment, astfel încât preluarea fiind abuzivă nu a operat transferul

proprietății.

Faptul că ulterior preluării s-au

efectuat finisări și transformări asupra imobilului nu conduc la nașterea în

favoarea statului a vreunui drept de proprietate, ci cel mult a unui drept de

creanță corespunzător unui constructor pe terenului altuia cu materialele sale.

S-a arătat astfel că în raport de

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu,

efectul este cel al recunoașterii, indirect și cu caracter retroactiv, a

dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce îi conferă un „bun" în

sensul artl din Protocolul nr. l. In plus, faptul că prin dispoziția nr. 4059

din 7 martie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București s-a

restituit în natură reclamantului apartamentul deținut cu contract de închiriere

din imobil, a concretizat în patrimoniul părții o speranță legitimă de dobândire

a întregului bun.

S-a reținut totodată că și pârâtele G.E.V.

și G.A. beneficiază la rândul lor de protecția dreptului lor, în sensul art. 1

din Protocolul nr. l adițional la Convenție, întrucât contractul de vânzare

-cumpărare este valabil.

În această situație, curtea a apreciat

că a rămas de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului

este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și

imperativul protejării dreptului fundamental al individului.

S-a constatat că această analiză a

fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot

soluționate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv Străin împotriva

României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea

din 1 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie

2006, în sensul că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului

altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului

reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o

privare de proprietate contrară artl din Protocolul nr. l la Convenție.

S-a reținut și contextul potrivit

căruia Legea nr. 12/1995 reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în

patrimoniul statului, precum și împrejurarea că legislația internă nu permite

un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, măsurile reparatorii

prin echivalent fiind încă iluzorii.

În continuare, curtea a făcut o

analiză a sistemului de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005, prin prisma

jurisprudenței CEDO, concluzionând că Fondul Proprietatea nu este funcțional în

prezent și că accesul la justiție reglementat prin Legea nr. 10/2001 rămâne

teoretic, nefîind în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la plata unei

despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai

este posibilă.

În atare situație, în lipsa

despăgubirii, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care

reclamantul este supus este înlăturarea dispozițiilor legii interne și

aplicarea directă a Convenției Europene, în sensul că restituirea în natură

este unica măsură reparatorie posibilă.

În ceea ce-i privește pe foștii chiriași,

curtea a arătat că aceștia nu pot invoca încălcarea dreptului lor de

proprietate deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea

prețului de piață al imobilului.

Împotriva acestei ultime decizii au

declarat recursuri pârâții G.E.V. si G.A. precum și Municipiul București prin Primar

general.

Prin recursul declarat de pârâtele

persoane fizice, întemeiat pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., s-a

arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

și a încălcat și aplicat greșit legea.

Astfel, prin Decizia nr. 1737 din 11

iunie 1970 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și

irevocabilă, s-a hotărât că întreg imobilul, a trecut în proprietatea statului,

contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, motiv pentru care

acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca fiind formulată de către o persoană

tară calitate procesuală activă.

Un al doilea motiv de recurs a privit

aspectul potrivit căruia după adoptarea Legii nr. l0/2001, în conformitate cu

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești

nu mai sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, sens în

care s-a pronunțat și Înalta Curte, inclusiv prin decizii date în interesul

legii.

În continuare, s-a criticat decizia

pronunțată în apel sub aspectul că s-a apreciat drept posibilă și deci

admisibilă acțiunea în revendicare, în condițiile în care Legea nr. 213/1998

interzice acest lucru.

Au invocat în susținere și Decizia nr.

33/2008 a instanței supreme, arătând că reclamantul a uzitat de procedura

instituită prin Legea nr. 10/2001, iar prin sentința nr. 576/2006 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă i s-a respins definitiv și

irevocabil contestația împotriva dispoziției nr. 4059 din 7 martie 2005 a

Primarului general, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură

a întregului imobil.

Au precizat că în acțiunile având ca

obiect revendicarea, reclamantul este obligat să dovedească că imobilul pe care

îl solicită este unul și același cu cel care i-a fost preluat. Or, în speță,

reclamantul revendică un imobil distrus de bombardament, deci inexistent, în

condițiile în care cel refăcut, transformat și dezvoltat de către stat este cu

totul unul nou.

Prin urmare, nici din această

perspectivă nu se poate susține că antecesorii reclamantului au fost privați de

imobilul existent în prezent la adresa din str. A.

Au considerat, în continuare, că prin

preluarea imobilului în litigiu de către stat în baza Decretului nr. 11/1951,

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului s-a stins, și nu se mai

poate susține, așa cum greșit o face instanța de apel, că acesta mai

beneficiază de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Drepturilor Omului, singurele care beneficiază de respectiva protecție fiind

pârâtele persoane fizice.

Au arătat că instanța a preferat

titlul reclamantului ca fiind mai vechi, uitând să stabilească care posesie

este mai bine caracterizată, or, dacă reclamantul nu probează un drept mai

preferabil și o posesie mai caracterizată se aplică principiul „inpari causa

melior est ius causapossidendis".

Admițând ipotetic că instanța de apel

nu a greșit când a statuat că ambele titluri de proprietate sunt protejate de

Convenție, aceeași instanță ar fi trebuit să dea preferință celui al pârâtelor

potrivit principiilor statuate de C.E.D.O., în conformitate cu care atenuarea vechilor

încălcări nu trebuie să conducă la suportarea, de către persoanele care au

dobândit bunuri cu bună-credință, a responsabilității statului de a fi

confiscat cândva aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

De asemenea, au considerat că aceeași

instanță de apel ar fi trebuit să țină seama de principiul securității

raporturilor juridice, invocând în acest sens cele reținute prin Decizia nr. 33/2008.

Au arătat că aceleași opinii le-a

exprimat și C.E.D.O. prin Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza Tudor împotriva

României, atunci când a concluzionat că statul în mod corect a fost obligat să

plătească valoarea de piață a apartamentului ca despăgubire către fostul

proprietar dat fiind că restituirea în natură a acestuia nu mai era posibilă

întrucât fusese cumpărat de la stat de fostul chiriaș.

Pârâtul Municipiul București prin

Primar general, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată sub

aspectul încălcării art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat astfel că locuințele trecute

în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 11/1951 au fost calificate

în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au constituit obiectul

de reglementare al Legii nr. 12/1995.

Pe de altă parte, a considerat că,

raportat la prevederile legii speciale de reparație, aprecierea dacă titiul

statului constituie la acest moment un tidu valabil sau nu de preluare nu mai

prezintă niciun interes, atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate

imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv,

motiv pentru care reclamantul nu mai justifică vreun interes în promovarea

acestui capăt de cerere.

Referitor la cele două tiduri de

proprietate, în raport de solicitarea reclamantului de a lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, a arătat că în opinia

sa compararea de tiduri impune cu necesitate compatibilitatea titlurilor de

proprietate și identitatea izvoarelor juridice ale acestora, or, în speță, nu

există așa ceva.

Astfel, la momentul încheierii

contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 12/1995,

pârâtele fiind cumpărători de bună - credință, sens în care, actul juridic,

potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 este preferabil/valabil încheiat.

A invocat și Decizia nr. 33/2008, arătând

că s-a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptățite au

urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispozițiile Legii nr.

10/2001, atât în situațiile în care această procedură a fost finalizată, prin

emiterea deciziei sau dispoziției motivate, cât și în situația în care

respectiva procedură nu a fost finalizată.

În același timp, s-a precizat că

întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial

și procedural ordinea publică rezultă că sunt de imediată aplicare.

În acest context, după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le

vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care

este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii,

prealabilă sesizării instanței judecătorești.

S-au invocat în susținere și dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Recursurile sunt fondate, sub aspectul

criticilor referitoare la admiterea apelului reclamantului și la obligarea

pârâtelor persoane fizice de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul în litigiu, pentru considerentele ce succed.

Referitor la incidența Deciziei nr. 33/2008,

se reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant au fost

indicate, ca temei juridic, dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.,

aceasta solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, sector 1.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța

supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în

raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași,

cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a

observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți

să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor

juridice.

Se observă așadar că instanța de apel,

deși în mod corect a reținut ca premisă principiile statuate de Înalta Curte

prin Decizia nr. 33/2008, nu a făcut aplicarea corectă a acestora, limitându-se

să amintească că prin respectiva decizie instanța supremă a stabilit că trebuie

acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în conflictul

dintre aceasta și legea specială internă.

Or, această problemă de drept tranșată

prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în

cauză, deoarece speța nu ridică problema preferabilității reglementării

internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care

reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea

la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre

norma generală și cea specială.

În cauză, așa cum s-a arătat,

reclamantul a promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că

titlul său de proprietate este mai caracterizat.

În ceea ce privește noțiunea de bun,

Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și

valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O. prezentată, bunul actual presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza

Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza

Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,

hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).

În schimb, Curtea Europeană a statuat

că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza

Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie

2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14

decembrie 2006, etc).

Jurisprudența Curții Europene este

extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care

s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu

pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente se

constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de

creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de

natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu

succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus aăalteram).

Prin urmare, în ceea ce privește

criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului pârâtelor

persoane fizice, se constată că într-adevăr acestea justifică un titlu de

proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare - cumpărare

încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi

astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Faptul că legea specială a instituit

un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte

corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Nu pot fi însă primite criticile ce

vizează valabilitatea titlului statului, în raport de dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 10/2001, care definesc preluarea abuzivă a imobilelor în perioada de

referință și având în vedere faptul că apartamentul în litigiu a fost preluat

în baza Decretului nr. 11/1951.

Nici calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului nu mai poate fi pusă în discuție, fiind

recunoscută inclusiv prin Dispoziția Primarului general al municipiului

București nr. 4059 din 7 martie 2005, emisă în soluționarea notificării prin

care s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil și prin care a

fost restituit apartamentul din respectivul imobil deținut cu contract de

închiriere.

Pentru considerentele expuse, vor fi

admise recursurile declarate de pârâți și va fi modificată în parte decizia

atacată în sensul că se va respinge și apelul reclamantului, menținându-se

celelalte dispoziții ale deciziei.

Văzând și prevederile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., va fi obligat intimatul - reclamant Ț.E.A. la 10.000 lei

cheltuieli de judecată în recurs, apel și prima instanță, reduse conform

dispozițiilor art. 274 alin. (3) din cod, către recurentele - pârâte G.E.V. și

G.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții G.E.V. și G.A. și de Municipiul București prin Primar general împotriva

Deciziei nr. 277/ A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Modifică în parte decizia, în sensul

că respinge și apelul declarat de reclamantul Ț.E.A. împotriva sentinței nr. 1157

din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Păstrează restul dispozițiilor

deciziei.

Obligă pe intimatul - reclamant Ț.E.A.

la 10.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, apel și prima instanță, reduse

conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurentele -

pârâte G.E.V. și G.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 februarie 2011.