ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4718/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4718/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 ianuarie 2007

pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta D.A. a chemat în

judecată pe pârâții D.V., D.R., SC H.N. SA și Primăria municipiului București,

solicitând instanței să constate nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului, situat în București, mansardă, sector 1 și asupra garajului

situat la aceeași adresă și să fie obligați pârâții să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul sus-menționat, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin

contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 16 martie 1932 autorii

săi au dobândit un teren viran în suprafață de 522,99 mp. construind în același

an un imobil format din subsol, parter, etaj, mansardă și garaj, conform

autorizației de construcție emisă la 26 mai 1932 de Primăria sectorului

Galbeni.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950, decret care nu poate constitui titlu valabil pentru Statul Român, nici

la momentul preluării, nici la momentul înstrăinării către pârâții D.V. și D.R.,

întrucât decretul a încălcat dispozițiile C. civ. - art. 480 și 481 precum și

dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948.

Prin urmare, reclamanta a solicitat compararea celor

două titluri existente asupra imobilului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.

480 și 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 112 și 274 C. proc. civ.

La data de 16 februarie 2007, pârâții D.V. și D.R. au

formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active,

pasive și a inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, solicitând respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, prin întâmpinare, pârâții au invocat

excepția necompetenței materiale a judecătoriei față de dispozițiile art. 2 pct.

1 lit. b) C. proc. civ. și față de valoarea de circulație a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 9491 din 15 iunie 2007,

Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București conform art. 21 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 27 ianuarie 2009,

tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei conform art. 244 pct. 1 C. proc.

civ.

La termenul din data de 10 martie 2009, tribunalul a

respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244

C. proc. civ., iar la termenul din data de 2 iunie 2009 a respins excepțiile

lipsei calității procesuale active, calității procesuale pasive a Primăriei

municipiului București, excepția lipsei de interes și excepția de

inadmisibilitate.

Prin sentința civilă nr. 1256 din 10 noiembrie 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea

formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții D.V., D.R., SC H.N. SA

și Primăria municipiului București, prin primarul general, a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în București,

mansardă, sector 1 și asupra garajului și a respins capătul de cerere privind

revendicarea, ca neîntemeiat.

În motivarea sentinței, tribunalul a apreciat că imobilul

litigios a fost preluat în mod abuziv de către stat, întrucât prevederile

Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea

imobilului, contravin dispozițiilor art. 8, 10 și 16 din Constituția României

din 1948, a prevederilor art. 481 C. civ. și a tratatelor internaționale la

care România era parte, privitoare la proprietate și anume Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Tribunalul a reținut, în ceea ce privește revendicare,

că atât reclamanta, cât și pârâții D.V. și R., invocă fiecare câte un titlu

pentru imobilul litigios.

Astfel, s-a arătat că reclamanta invocă drept titlu

contractul de vânzare- cumpărare nr. 6826/1932 al autorilor săi, R.Z. și I.Z.

La rândul lor, pârâții D.V. și R. invocă drept titlu

contractele de vânzare-cumpărare pentru garajul imobilului.

Procedând la compararea titlurilor prezentate s-a dat

preferință titlului pârâților, întrucât reclamanta nu a solicitat constatarea

absolută a nulității acestuia.

Totodată, instanța a avut în vedere și faptul că, prin

hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999, reclamanta a primit despăgubiri conform art.

18 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.

De asemenea, s-a ținut seama și de principiul

securității raporturilor juridice, în sensul că persoana care a dobândit cu

bună credință să fie pusă în situația de a suporta responsabilitatea care

aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat cândva bunurile

(Cauza Raicu contra României).

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, în complet de divergentă, prin Decizia nr.

385/ A din 21 iunie 2010, în majoritate, a admis apelul declarat de reclamanta

D.A. împotriva sentinței civile nr. 1256 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

admis integral acțiunea, obligând pârâții D.V. și D.R. să lase reclamantei, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din apartament,

situat în București, la mansardă, sector 1, compus din vestibul, trei camere,

camera serviciu, culoar, wc, bucătărie, baie, boxă, s-sol, balcon, p.com,

culoar, C.T., în suprafață utilă de 107,07 mp, reprezentând o cotă indiviză de

15,64% din imobil, conform contractului de vânzare – cumpărare din 08 aprilie

1997 și garajul situat la aceeași adresă, în suprafață utilă de 15,40 mp,

reprezentând o cotă indiviză de 2,13% din imobil, conform contractului de

vânzare - cumpărare din 15 mai 1998.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost respinse celelalte apeluri declarate de

pârâții D.V., D.R. și de pârâta Primăria municipiului București, prin primarul

general, ca nefondate, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Primăria

municipiului București, instanța de apel a apreciat că cererea privind

constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului este justificată

de existența unui interes care îndeplinește condițiile de a fi legitim,

personal și direct, născut și actual.

Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 2 din

Legea nr. 10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât

cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu

lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul

menționat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a arătat că, din interpretarea sistematică și

literală a dispozițiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001 rezultă că simpla indicare

a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului

statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a) din legea

menționată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950

este considerată una abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de

interes. Din acest punct de vedere, apelanta pârâtă realizează o echivalență

între sferele de aplicare a sintagmelor juridice „preluare abuzivă” și „preluare

fără titlu valabil”, în condițiile în care, așa cum rezultă din prevederile

legale evocate, legiuitorul a înțeles să le diferențieze în mod clar.

Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin

prisma interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din

prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care arată că instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului,

prevederea legală nefiind abrogată sau desuetă nici după intrarea în vigoare a art.

2 din Legea nr. 10/2001.

Practic, interesul în soluționarea sa, rezidă astfel,

în împrejurarea că el reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este

necesară pentru rezolvarea acțiunii în revendicare de drept comun, pentru că,

indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâților persoane

fizice, operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților, operațiune

consacrată de doctrina și practica judiciară în cadrul acțiunii în revendicare,

implică o analiză a acestui aspect în cazurile când imobilele au fost preluate

în perioada comunistă.

În ceea ce privește apelul formulat de către pârâții

persoane fizice D.V. și D.R., precum și apelul declarat de reclamantă, instanța

de apel a arătat că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează

exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun

presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001

și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate,

reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă, de

altfel, și prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel, la fel ca și instanța de fond, curtea de apel

a constatat nevalabilitatea a însuși titlului statului asupra imobilului,

reprezentat de Decretul nr. 92/1950 datorită flagrantei sale contradicții cu

dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care

recunoșteau și garantau, prin lege, proprietatea particulară.

Este evident că, dată fiind forța juridică a

decretului, inferioară Constituției, normele constituționale îl înlăturau, sub

acest aspect.

În consecință, devine nerelevantă critica referitoare

la faptul că în 1950, România nu aderase la O.N.U., organismul emitent al

Declarației Universale a Drepturilor Omului, aserțiune adevărată, deoarece

aderarea a avut loc de-abia în anul 1955. Decretul era inferior Constituției în

vigoare la acel moment, fapt suficient pentru aprecierea sa ca nevalabilă.

Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că, chiar

dacă am asimila acceptarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin

preluarea imobilului, în temeiul unui act normativ (Legea nr. 112/1995) care

stipula ca domeniu de aplicare, sfera imobilelor preluate cu titlu, achiesării

persoanei astfel despăgubite, la caracterul invocat valabil al titlului de

preluare, astfel cum invocă apelanții pârâți, totuși această recunoaștere

provenind din partea unor persoane fizice nu este de natură să determine

caracterul valabil al actului de preluare.

Valabilitatea unui titlu de preluare se verifică prin

prisma altor criterii decât cel evocat de apelanți. Aceste criterii vizează

conformitatea titlului cu actele normative în vigoare, conformitate care

presupune, prin ipoteză, respectarea ierarhiei prevăzute de piramida normelor

juridice.

În cauză, autorul reclamantei nu a făcut decât să

urmeze prescripțiile legale, în limitele lor foarte strâmte, configurate de

legiuitorul român de la acea vreme, pentru a obține o despăgubire pentru

prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului de către statul comunist.

Instanța a mai considerat că prevederile de drept

substanțial ale Legii nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității

titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri

presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială care reglementează

modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor

prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința

legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de

persoane aflate în aceeași situație.

Dată fiind această apreciere cu caracter general și

preliminar, curtea de apel a arătat că va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001,

pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului,

să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în

revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în

virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod

expres și de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, în

situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a

drepturilor omului.

Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare

- cumpărare încheiate „cu bună - credință”, așadar în situațiile apreciate ca

reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea

acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior

anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a

dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice

civile încheiate.

Pe de altă parte, jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în

materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele românești

soluționate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 1

decembrie 2005 și continuând cu S. și P. și multe altele, a impus alte reguli

fundamentale.

În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în

parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea

modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui

„bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și a apreciat

astfel, ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de

către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în

litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca

„speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui „bun

actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din

imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar

dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza

Străin, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament

dintr-un corp de clădire, paragraful 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un

„interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași

valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței

unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în

cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafele 83-87,

precum și în cauza Porțeanu împotriva României, nr. 4.596/03, par. 32 și 33, 16

februarie 2006).

C.E.D.O. a spus, de asemenea, că vânzarea de către

stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când

este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al

altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune

contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții împotriva României, nr. 57.001/00,

par. 39, 43 si 59, C.E.D.O. 2005-VII).

În Hotărârea din 02 iunie 2009 din cauza Czaran si

Grofcsik vs. Romania, 11388/06, Curtea Europeană a statuat: „Curtea a arătat ca

instanțele interne au reținut în motivare, că terenurile au trecut în

proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate

indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților.

Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul

hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia

nu ar avea un “bun”, in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele

Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si Popescu si Dimeca vs. Romania, par.

22-24)”.

În Cauza Gingis împotriva României, Hotărârea C.E.D.O.

din 4 noiembrie 2008, publicata în M. Of. al României, partea I, nr. 458 din 2

iulie 2009, s-a arătat că, pornindu-se de la observația ca instanțele interne

au stabilit caracterul ilegal al naționalizării, chiar dacă această împrejurare

a fost reținută în considerente, iar nu în dispozitiv, Curtea a statuat ca

reclamanții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a

conchis că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra

bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să

suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a arătat totodată, în plus, faptul că nici Legea nr.

10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau in considerare

prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor,

de către persoane care, la fel ca reclamanta, au fost lipsite de bunurile lor

(Porteanu, menționată mai sus, par. 34).

În cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9

decembrie 2008 (publicată în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2009), s-a arătat

totodată că, în același context, Curtea a statuat deja că atunci când

principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja

adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a

acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de

practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp

și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a

acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea

Broniowski, Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragrafele 92 și 112,

1 decembrie 2005).

În aplicarea raționamentului expus, conceput de Curtea

europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al

dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică

prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2)

din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate.

Astfel, reclamanta deține un drept patrimonial care se

analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza

Păduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantei

putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către

cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi

considerat o „valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial

cu o bază suficientă în dreptul intern.

Autorul reclamantei a formulat cerere pentru imobilul

în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, încă de la data de 4 iunie 1996.

Cu toate acestea, imobilul a fost vândut foștilor

chiriași în 1997, înainte ca cererea acestuia să fi fost soluționată și,

implicit, înainte de a primi vreo despăgubire efectivă (hotărârea nr. 2517 din 4

iunie 1999 emisă în baza Legii nr. 112/1995 fiind emisă ulterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare).

Nu mai puțin, reclamanta a formulat notificare pentru

imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, însă nici până în momentul

prezent, Primarul municipiului București nu a soluționat-o.

Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de

despăgubiri al Legii nr. 10/2001, precum și stabilirea în mod definitiv a

faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, stabilirea în mod

definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând

cu existența unei “valori patrimoniale” și fiind determinantă pentru

recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al

autoarei reclamanților deposedată abuziv, rezultă evident că reclamanta este

deținător al unui „bun”, în sensul C.E.D.O., chiar dacă preluarea abuzivă a

imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către

România.

Continuând raționamentul început, s-a constatat că

premisa evaluării de legalitate presupusă de speță, este aceea a existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei la momentul

înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a

bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui

legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată

de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma

republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că

actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt

nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.

În ceea ce privește modul de aplicare a acestor

dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul C.E.D.O. care, în

analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite

anterior, a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de

proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a

avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a

apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei

și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al

textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai

dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului

proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca

ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul

intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă

interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful

49).

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o

anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie

transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât

posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă,

administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de

aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).

Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către

stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră

coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau

vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu

consecința creării unui climat de incertitudine generală.

Astfel, împrejurarea că autorul reclamantei a uzat de

prevederile Legii 112/1995, nu poate fi privită ca un fine de neprimire al

cererii prezente, atât timp cât legea reprezenta singurul act normativ care

reglementa la acea vreme, situația imobilelor preluate de către statul

comunist.

Valoarea modică a despăgubirilor acordate în temeiul

Legii nr. 112/1995 și caracterul insuficient al măsurilor reparatorii

configurate de această lege a fost recunoscută în mod expres de către

legiuitorul român, prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea 10/2001: „Dacă

persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de

piață a imobilului”.

Din însăși această prevedere legală, rezultă că

epuizarea procedurii instituite de Legea nr. 112/1995, prin încasarea de

despăgubiri, nu stinge raportul dintre Statul Român și persoana îndreptățită

sau urmașii săi.

În consecință, faptul primirii de despăgubiri pentru

imobil, în baza Legii nr. 112/1995 nu este de natură a constitui un obstacol

dirimant în calea prezentei acțiuni în revendicare, atât ca un fine de

neprimire, cât și ca un argument de respingere a sa pe fond, calea acțiunii în

revendicare redevenind singura viabilă în contextul lipsei unui mecanism statal

eficient de despăgubire.

Instanța de apel a conchis în sensul absenței

proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes

public și imperativul garantării dreptului individului (în speță, al

reclamantei) la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României,

paragraful 112).

Pentru argumentele evidențiate, curtea de apel a

constatat, în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu

pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art.

45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a

necorelării sale cu dispozițiile convenționale.

Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți,

cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra

imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.

Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a

bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de

proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a

lipsei reparării, eficiente și integrale, a prejudiciului suferit, care să pună

capăt acestei încălcări.

Despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995

are un caracter modic, nereprezentând o despăgubire efectivă.

Pe de altă parte, deși reclamanta a formulat

notificări în baza Legii nr. 10/2001, totuși nu a obținut până în prezent, o

despăgubire efectivă, corespunzătoare, deși au trecut mai mulți ani (circa 9

ani).

Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr.

1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior

modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest

sens, hotărârile ulterioare, din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz

împotriva României).

În același timp, instanța de apel a arătat că nu

contestă faptul că pârâții, deținători și ei ai unui titlu asupra

apartamentului, necontestat până în prezent, dispun la rândul lor, de un „bun”,

însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și

în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea

preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantei, mai bine

caracterizat.

Întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de

proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun”, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut

preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai

bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în

condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

Deoarece înlăturarea legii speciale s-a realizat prin

efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008,

dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții.

Curtea Europeană, analizând constant dispozițiile

Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcționează în prezent

într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri

vechilor proprietari, astfel că restituirea în natură se impune drept unica

măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului autorului reclamantei către chiriași.

În consecință, instanța a apreciat că, în cauză, cu

referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit.

d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se

acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Această concluzie se impune întrucât nu se poate

invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru

că, atât Constituția, dar și Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, înlătură

în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare

prioritară, dând prevalență C.E.D.O.

Pe de altă parte, la momentul vânzării-cumpărării, nu

au fost respectate prevederile art. 1 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate

cu titlu valabil, iar dreptul de a cumpăra, îl aveau numai chiriașii care aveau

un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii, imobilul fiind

înstrăinat înainte ca cererea formulată de autorul reclamantei în temeiul legii

respective, să fi fost soluționată de comisie.

S-a reținut că aspectul esențial în legătură cu

această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu este dacă dispozițiile

legale, în vigoare la data respectivă, recunoșteau pârâților dreptul de a

cumpăra apartamentul pe care îl ocupă, ci momentul nașterii acestui drept, care

este cel la care se stabilește că imobilul „nu se restituie în natură”,

competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri

autorităților desemnate de lege și, numai în caz contrar, când imobilul nu ar

fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare.

Or, în cauză, imobilul a fost înstrăinat înainte chiar

ca cererea formulată de reclamant în temeiul legii respective, să fi fost

soluționată de comisie.

Instanța de apel a mai constatat că despăgubirea

reclamantei prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în

interesul legii menționate, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva

prioritatea C.E.D.O., în mod deplin.

Susținerea în sensul că reclamanta va avea

posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare

separate, nu oferă în aprecierea majorității, certitudinea eficacității unui

asemenea demers, raportat la existența Legii speciale nr. 10/2001, a cărei

prevalență, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este

recunoscută în decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Sub acest aspect, statul poartă răspunderea lipsei de

configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați

de statul comunist, însă această premisă a deschis calea acțiunii în

revendicare prezente, pentru reclamantă, în cadrul căreia, compararea

titlurilor s-a realizat în temeiul Convenției europene și a jurisprudenței

sale.

Principiul securității circuitului civil, la care face,

de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în

interesul legii, protejează, de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat

și pe chiriașul cumpărător.

Înalta Curte leagă însă, acest principiu de

necesitatea ca chiriașul cumpărător să nu suporte consecințele adoptării de

către stat a unor norme neconforme cu Convenția.

Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin

adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului, în anumite condiții,

la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului,

astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare nu va

fi afectat în mod substanțial.

Instanța de apel a mai reținut că, securitatea

circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului

reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice

și că nu este necesară constatarea prealabilă a nulității titlului chiariașilor

cumpărători, în ipoteza existenței unui bun, în patrimoniul fiecărei părți,

atunci când mecanismul de despăgubiri reglementat de Legea 10/2001, dedus

inclusiv din prevederile art. 45 (fost 46) sau art. 20, nu este eficace și

deci, neconform cerințelor impuse de art. 1 din Primul Protocol al Convenției

europene.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, pârâții D.V., D.R., Primăria municipiului București, prin

primarul general și Consiliul General al municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, Primăria municipiului

București, prin primarul general și Consiliul General al municipiului

București, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9

C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:

Reclamanta nu a justificat interesul în formularea

capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nelegal al

preluării imobilului de către stat, atâta timp cât prin Legea nr. 247/2005 s-a

statuat în mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu.

În ceea ce privește revendicarea pe dreptul comun,

recurenții au susținut că acest capăt de cerere este inadmisibil față de

prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile

dreptului comun.

Acest act normativ reglementează, în prezent,

revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu,

indiferent de destinația lor, fiind de imediată aplicare, conform art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste în

paralel două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii, respectiv

dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998 și calea specială reglementată de

Legea nr. 10/2001, ceea ce nu este posibil.

Recurenții au arătat că, potrivit art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație or, în speță, este vorba de legea specială nr. 10/2001, ce derogă

de la dispozițiile dreptului comun.

În acest sens, recurenții au arătat că, în cazul în

care bunul este deținut de una dintre unitățile menționate de art. 21 din Legea

nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la

dispoziție o cale specială de restituire în natură a dreptului său, cu

respectarea principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din primul Protocol

Adițional al Convenției.

În sprijinul susținerilor lor, recurenții au invocat

și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Pârâții D.V. și D.R. au invocat nelegalitatea deciziei

recurate, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs au arătat că

autorul reclamantei intimate, Z.I.C., a formulat cerere de acordare de

despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 iar, ulterior, după emiterea hotărârii nr.

2517 din 04 iunie 1999 a C.G.M.B. - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, a

primit despăgubirile acordate, ceea ce reprezintă o recunoaștere a faptului că

imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către Statul Român.

Recurenții au mai susținut că, dat fiind că Z.I.C. nu

a contestat preluarea cu titlu a imobilului, prin acceptarea și încasarea

despăgubirilor de către acesta, s-a stins raportul juridic dintre Statul Român

și autorul reclamantei, astfel că acest imobil nu se mai afla în patrimoniul

defunctului la data decesului acestuia.

În consecință, instanțele anterioare trebuiau să

respingă capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului ca fiind promovat de o persoană lipsită de interes.

Având în vedere că, după apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în

București, sector 1, urmând a fi avută în vedere atât valoarea de piață a

imobilului, precum și despăgubirile deja încasate de autorul său, nu se poate

susține că aceasta are un interes legitim, întrucât cererea în revendicare ce

privește un imobil naționalizat nu se soluționează prin mecanismul comparării

de titluri, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Recurenții au susținut că preluarea imobilului de

către stat prin Decretul nr. 92/1950 este o preluare cu titlu, acceptat de

către autorul reclamantei și, chiar dacă titlul statului ar fi fost nevalabil

inițial, prin solicitarea și încasarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii

nr. 112/1995, acest titlu s-a consolidat ca efect al aplicării legii de

reparație astfel că, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au făcut o

greșită aplicare a legii prin admiterea primului capăt de cerere.

S-a mai arătat că, pentru o justă soluționare a

cauzei, instanțele anterioare trebuiau să rețină faptul că prezentei cauze îi

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu dispozițiile C. civ.,

invocate prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește admiterea capătului de cerere

privind revendicarea, recurenții pârâți D.V. și D.R. au susținut că decizia

instanței de apel este nelegală, în primul rând, prin raportare la dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009,

care prevede că persoanele care au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995

pot solicita restituirea în natură doar dacă imobilul nu a fost vândut până la

data intrării în vigoare a acestei legi și numai după restituirea sumei

reprezentând despăgubirile primite, actualizată cu indicele de inflație, ceea

ce înseamnă, per a contrario, că reclamanta nu poate solicita restituirea în

natură a imobilului.

Recurenții au mai arătat că, în speță, imobilul

revendicat a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar

autorul reclamantei a primit despăgubiri pentru întreg imobilul încă din anul

1999 astfel că, față de dispozițiile textului de lege menționat, apreciază că

acțiunea în revendicare promovată de reclamantă este inadmisibilă.

În continuare, recurenții au arătat că, chiar dacă

s-ar aprecia că acțiunea în revendicare este admisibilă, aceasta este

nefondată, având în vedere că au fost de bună-credință la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, fiind convinși că cumpără de la adevăratul

proprietar și că s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale tuturor

celorlalte prevederi legale în vigoare la acel moment.

În plus, instanța de apel nu a avut în vedere că

autorul reclamantei a solicitat despăgubiri, și nicidecum nu a solicitat

restituirea în natură a apartamentului, astfel că statul a fost îndreptățit să

înstrăineze imobilul.

Recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și pentru că instanța de apel a

constatat în mod greșit inaplicabilitatea legii speciale în cadrul acțiunii în

revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, sub

aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile

convenționale.

Raportat la jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recurenții au

subliniat că, în speța de față, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

irevocabilă de restituire în natură anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare prin care aceștia au dobândit imobilul, la momentul respectiv

nefiind nici măcar introdusă o astfel de cerere, precum și împrejurarea că

autorul reclamantei a solicitat și obținut despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, recurenții au arătat că nu s-a reținut pe

cale judecătorească că au fost de bună-credință la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, însă, în schimb, termenul până la care se

putea introduce o cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare având ca temei reaua-credință a chiriașilor cumpărători a

fost depășit.

Recurenții au mai arătat că, instanța europeană a

subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi

pagube disproporționate și a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1

și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință,

astfel că oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Recurenții au arătat că, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri

constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

or, chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate

să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă nu au fost achitate, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului

comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în

textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate

fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției.

Prin urmare, recurenții au susținut că, după apariția

Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi promovată cu succes

de foștii proprietari, întrucât admiterea unei astfel de cereri îndreptată

împotriva chiriașilor cumpărători de bună-credință ar duce la încălcarea

dreptului de proprietate al acestora din urmă, care, la rândul lor, trebuie să

se bucure de protecția acordată dreptului lor de proprietate.

Ca urmare a aplicării principiului securității

circuitului civil și stabilității raporturilor juridice, revendicarea introdusă

împotriva cumpărătorului de bună-credință va fi respinsă, urmând ca fostul

proprietar să solicite și să primească despăgubiri pentru imobilul

naționalizat.

Recurenții au arătat că, în calitate de cumpărători de

bună-credință, proprietari ai imobilului în speță, înțeleg să se prevaleze de

faptul că dreptul lor de proprietate reprezintă un bun în sensul Convenției și,

în acest sens, sunt protejați atât de Legea nr. 10/2001, cât și de normele

internaționale de drept, iar în situația în care ar fi admisă acțiunea în

revendicare, ar fi puși în situația de a suporta responsabilitatea care

aparține statului, pentru faptul de a fi contestat cândva aceste bunuri.

S-a mai arătat că buna-credință a cumpărătorului la

momentul cumpărării apartamentului prezintă relevanță, conferind

preferabilitate titlului chiriașului cumpărător în temeiul teoriei aparenței

dreptului de proprietate și a principiului error communis facit ius.

Prin cea de-a doua cerere de recurs formulată tot în

termenul legal, recurenții - pârâți D.V. și D.R. au invocat aceleași critici în

dezvoltarea motivelor de recurs subliniind, în plus, că reclamanta nu mai putea

formula acțiune în revendicare pe dreptul comun, atâta timp cât foștii proprietari

aveau la îndemână dreptul prevăzut de Legea nr. 112/1995 (în cazul imobilelor

preluate „cu titlu”) și, ulterior, dreptul prevăzut de Legea nr. 10/2001 (în

cazul imobilelor preluate abuziv, fără distincție cu privire la existența sau

valabilitatea titlului ca și condiție prealabilă pentru nașterea dreptului de a

formula notificare în baza acestei legi).

În plus, au arătat că reclamanta a recurs la această

procedură specială, din actele depuse la dosar rezultând că notificările

reclamantei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluționate până

în prezent.

De asemenea, având în vedere că nu s-a solicitat

constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare al pârâților, s-au invocat

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în susținerea faptului că nulitatea

absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă a admiterii

acțiunii în revendicare formulată împotriva subdobânditorului, cu trimitere și

la dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, s-a

arătat că, pentru a vedea dacă restituirea în natură mai este posibilă, trebuie

să ne raportăm la momentul înstrăinării imobilului, și nu la momentul preluării

acestuia, analizând dacă s-au respectat dispozițiile legale în vigoare la acel

moment, neavând nicio relevanță dacă imobilul a fost preluat inițial fără

titlu, cu titlu sau fără titlu valabil.

S-a mai subliniat faptul că, prin efectul prescripției

dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare s-a consolidat, rămânând valabil,

astfel că în mod greșit s-a dat preferință titlului reclamantei.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a omis să

remarce comportamentul oscilant al reclamantei care, după ce autorul său a

apelat la demersurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru obținerea unor

despăgubiri, a solicitat apoi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, la

valoarea de piață a imobilului, pentru ca, ulterior, să formuleze o acțiune în

justiție pentru revendicarea imobilului.

În sprijinul bunei-credințe în calitatea lor de

subdobânditori, recurenții pârâți au menționat următoarele aspecte: înainte de

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost notificați de autorul reclamantei

în legătură cu intenția de a revendica imobilul; la momentul încheierii

contractului nu exista niciun litigiu pe rolul instanțelor cu privire la

imobilul în litigiu; prin notificarea formulată de autorul reclamantei s-au

solicitat numai despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, nu și restituirea

în natură a imobilului; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor legale; în întreaga perioadă de 43 de ani de când au

locuit în acest imobil (din anul 1954 în calitate de chiriași, iar din anul

1997 în calitate de proprietari) nimeni nu și-a manifestat vreun interes față

de imobil, neexistând nici un indiciu pentru a pune la îndoială calitatea de

proprietar a statului asupra imobilului în litigiu.

Examinând recursurile declarate de pârâții D.V., D.R.,

Primăria municipiului București, prin primarul general și Consiliul General al

municipiului București, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se

constată următoarele:

În ceea ce privește criticile comune formulate de

recurenți, ce vizează lipsa de interes în soluționarea capătului de cerere în

constatarea nevalabilității titlului statului, se constată că acestea sunt

nefondate.

Astfel, față de obiectul acțiunii în revendicare,

întemeiat pe art. 480 C. civ., prin care reclamanta urmărește dobândirea

bunului în natură, capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului

statului, deși nu atrage în mod automat restituirea bunului în natură, nu este

lipsit de interes.

Mai mult, instanțele de fond și apel au constatat

corect că preluarea imobilului de la autorii reclamantei s-a făcut fără titlu

valabil, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece

dispozițiile Decretului nr. 92/1950, în baza cărora imobilul în litigiu a fost

naționalizat, contravin dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată,

care garantau proprietatea privată, art. 8 și art. 10, dispozițiilor

Declarației Universale a Drepturilor Omului, care reglementau proprietatea și

care erau obligatorii pentru România la data intrării în vigoare a decretului

de naționalizare, precum și actele normative interne, care reglementau

proprietatea, art. 480 și următoarele C. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de

recurenții-pârâți D.V. și D.R., potrivit cărora greșit instanța de apel a

soluționat capătul de cerere în revendicare formulat de reclamantă, în

contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, prin admiterea acestuia, instanța

constată următoarele:

Reclamanta a promovat împotriva pârâților - persoane

fizice o acțiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate și, deși instanța de

apel a reținut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin

compararea titlurilor părților în baza criteriilor dreptului comun, ceea ce

presupuse aplicarea art. 480 C. civ., ci prin considerarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și a normelor europene, în realitate, după ce a analizat titlurile

exhibate de părți, a concluzionat că fiecare dintre părțile litigante deține un

titlu de proprietate recunoscut ca valabil și că acestea au un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar, în conflictul dintre ele,

a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel

originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care

obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior

naționalizării imobilului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel, în soluționarea

capătului de cerere în revendicare, a comparat titlurile de proprietate

invocate de părți în raport de prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ. și

ale normelor europene.

Totodată, s-a reținut că autorul reclamantei a

solicitat și încasat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta a

formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, transmisă

Primăriei municipiului București, care nu a fost soluționată.

Această soluție este nelegală pentru cele ce succed:

Astfel, autorul reclamantei, Z.I.C., a încasat

despăgubirile ce i-au fost acordate prin hotărârea nr. 2517 din 04 iunie 1999 a

Consiliului general al municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 pentru imobilul în litigiu și nu a înțeles să conteste dispoziția

emisă în temeiul acestei legi, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a titlului

statului, cu acoperirea viciilor acestuia.

Prin urmare, se constată că dreptul de proprietate a

fost înlocuit în patrimoniul său cu ech