ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4242/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 13 aprilie 2000, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 2282/2000 (număr unic de Dosar 289/3/2000), reclamanții O.D.M.C. și O.V.N.B. (decedat în cursul judecății, acțiunea fiind continuată de O.M.B.

și O.N.) au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al municipiului București solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, str. A., sectorul 1, compus din teren în suprafață de 374 mp, (186+188) și construcțiile: corp A în suprafață de 71,10 mp, alcătuit dintr-un vestibul, un hol, două dormitoare, cămară și baie; corp B în suprafață de 20,25 mp, alcătuit dintr-o bucătărie și o cameră de serviciu, și corp C în suprafață construită desfășurată de 283,68 mp, alcătuit din subsol (garaj, spălătorie, o cameră de serviciu, 3 boxe și un wc), parter (un vestibul, două camere, un oficiu, o cămară, o bucătărie, o baie), etaj I (două camere, o baie, un hol, un culoar, o cameră de serviciu, două balcoane și un culoar, o cameră), și mansardă (un pod), precum și o scară interioară între parter și etajul 1, și o scară de serviciu.

Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 15 iunie 2000, O.I., reprezentat prin fiul său O.D., a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Prin cererea completatoare depusă la data de 27 septembrie 2000, O.D.M.C. și O.V.N.B. au chemat în judecată pe pârâții O.I., Primăria municipiului București și SC H.N. SA, pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 19 noiembrie 1996, prin care Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâtului O.I.

apartamentul nr. 2, etajul 1, din imobilul corp C, situat în București, str. A., sectorul 1, compus din culoar, hol, 2 camere, bucătărie, cămară, baie, oficiu, cămară (pod), 2 balcoane, 2 boxe (subsol), în suprafață utilă de 114,72 mp, o cotă indiviză de 66,66% din părțile de folosință comună și 66,38 mp, teren situat sub construcție, cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitatea absolută, întrucât este bazat pe o cauză ilicită și imorală, precum și pentru faptul că acesta s-a încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a O.U.G. nr. 21/1999. În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 948, art. 966 și art. 1537 C. civ. de la art. 1864, art. 9, art. 14, art. 26 alin. (2) și art. 25 din Legea nr. 112/1995, art. 7 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 214/1999. În ședința publică din 27 septembrie 2000, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul O.I., pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 2269 din 21 noiembrie 2011, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamanții O.D.M.C. și O.V.N.B., decedat, și continuată de O.M.B. și O.N.; a obligat pârâtul Municipiul București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în București, str. A., sector 1, compus din teren în suprafață de 335 mp, astfel cum a fost identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert C.V.S.

și trei corpuri de clădire identificate potrivit raportului de expertiză efectuat de expert S.S., astfel, corp A cu suprafață construită de 70 mp, corp B cu o suprafață construită de 20 mp, și corp C cu o suprafață construită de 91 mp; a respins cererea completatoare ca rămasă fără obiect; a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată, și a obligat pe pârâtul Municipiul București la 1.600 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii experți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 946 din 24 septembrie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar București, s-a dispus condamnarea autorilor reclamanților C.E. și C.G. la pedeapsa de câte 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru infracțiunea de favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul prevederilor art. 284 pct. 1, art. 209 pct. 1 și 31 C. pen.

Totodată, a fost dispusă și confiscarea totală a averii personale a condamnaților. Această sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 2639 din 22 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare. Ca urmare a măsurii confiscării totale a averii dispusă prin hotărârea judecătorească amintită, la data de 9 decembrie 1958, au fost întocmite de către executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române procesele-verbale prin care au fost confiscate condamnatei C.E. un imobil situat în București, str. A., cu o suprafață de teren de 138 mp, iar condamnatului C.G. un imobil situat în București, str. A., având teren în suprafață de 186 mp. Anterior, prin actul de partaj voluntar intervenit la data de 18 septembrie 1933 între C.E.

și C.G., moștenitori ai defunctului N.G.C., imobil ce aparținuse defunctului și care era alcătuit din teren și construcții situat în București, str. A. și str. M., cu dimensiunile și vecinătățile indicate în cuprinsul acestuia, a fost împărțit în două loturi ce au fost atribuite celor doi comoștenitori, conform schiței anexe a acestuia. Pe cele două loturi astfel atribuite, în temeiul autorizației de construire din 20 august 1934 eliberată de Primăria sectorului I Galben, C.G. a edificat un corp de clădire compus din parter și etaj, iar C.E., conform autorizației de construire, un adaos cu parter din zid. Ca urmare a decesului C.E., survenit în anul 1968, masa succesorală rămasă de pe urma acesteia a fost culeasă de O.E.

și C.G., în calitate de fii ai acesteia, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor din 15 ianuarie 1969 eliberat de fostul Notariat de stat local al sectorului 1 București. La data de 30 iulie 1999, a decedat O.E., iar ca moștenitori ai acesteia, în calitate de descendenți de gradul I (fii), au rămas cei doi reclamanți, O.D.M.C. și O.V.N.B. În ceea ce îl privește pe defunctul C.G., tribunalul a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma acestuia a revenit reclamantului O.D.M.C., în calitate de nepot de soră, conform certificatului de moștenitor din 15 aprilie 1997 emis de Biroul Notarial Public C.M. Așa fiind, în raport de cele mai sus reținute, tribunalul a apreciat că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai autorilor C.E.

și C.G., precum și a calității acestora de proprietari asupra imobilului situat în București, str. A. Calitatea de proprietar a autorului C.G., cât și caracterul abuziv al preluării imobilului ce a aparținut acestuia a fost confirmată anterior prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă. În considerentele acesteia, s-a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin confiscarea averii autorului C.G., ca urmare a hotărârii judecătorești de condamnare a sa pentru o infracțiune de natură politică. Totodată, s-a apreciat că autorul C.G., fost proprietar al imobilului, a suferit o condamnare de natură politică, acest caracter fiind stabilit definitiv prin hotărârea dată la 22 noiembrie 2001 de Ministerul Justiției și prin care i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

De asemenea, s-a considerat că acest act juridic emis de Ministerul Justiției, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, face dovada deplină a faptului că fostul proprietar a pierdut imobilul printr-o hotărâre penală de condamnare politică, cu consecința că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil, bunul fiind preluat în mod abuziv. Așa fiind, tribunalul a considerat că același raționament se impune a fi urmat și în privința autoarei C.E., în condițiile în care și acesteia i s-a recunoscut, prin decizia nr. 1368 din 22 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Justiției, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, astfel că și în ceea ce privește preluarea imobilului de la aceasta, de către stat, în temeiul sentinței penale de condamnare, s-a apreciat că s-a realizat în mod abuziv.

Tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 1.072 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA și intervenientul O.I., privind apartamentul situat în București, str. A., corp C. Din cuprinsul adresei din 16 mai 2011 emisă de Primăria municipiului București, direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, rezultă că imobilul în litigiu figurează ca proprietate de stat, categoria de folosință „construcții și curți” cu posesor de parcelă SC H.N. SA.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că pentru recuperarea imobilului situat în București, str. A., sector 1, reclamanții au formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 15 iunie 2007 emisă de Primăria municipiului București, aceasta a fost respinsă, reținându-se că imobilul nu se include în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Această dispoziție a fost contestată de către notificatori, respectiv reclamanții din prezenta cauză, judecata acesteia fiind suspendată, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Întrucât reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 C. civ., tribunalul a considerat, față de această împrejurare, că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea deciziei amintite, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., și că, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. De asemenea, s-a mai reținut că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Așa fiind, raportând aceste considerente situației particulare și atipice dedusă judecății, tribunalul a concluzionat că reclamanții nu au optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci, dimpotrivă, s-au prevalat de această lege, fiindu-le emisă dispoziția din 15 iunie 2007, prin care notificarea formulată a fost respinsă. Întrucât printr-o hotărâre a unei instanțe judecătorești s-a apreciat că se impune suspendarea procedurii administrative până la soluționarea irevocabilă a acestei acțiuni, tribunalul a considerat că o atare situație nu este imputabilă reclamanților și nici nu poate conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Procedând la examinarea prezentei acțiuni în revendicare, tribunalul a reținut că atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, reclamanții dețin un bun în sensul avut în vedere de art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Cum în prezent imobilul se află în proprietatea statului, deoarece, prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat cu cumpărătorul intervenient O.I., reținând și împrejurarea că procedura administrativă este suspendată prin dispoziția unei instanțe judecătorești, tribunalul a apreciat că unica modalitate de reparație o constituie restituirea imobilului către reclamanți.

Având în vedere că prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză imobilul a fost identificat atât sub aspectul construcțiilor, cât și al terenului aferent acestora, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în București, str. A., sectorul 1, compus din teren în suprafață de 335 mp, și trei corpuri de clădire, astfel, corp A cu suprafață construită de 70 mp, corp B cu o suprafață construită de 20 mp, și corp C cu o suprafață construită de 91 mp. Întrucât prin decizia civilă nr. 1072 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, și cumpărătorul intervenient, O.I., tribunalul a respins cererea completatoare ca rămasă fără obiect. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul O.I. și continuată de succesorul acestuia, O.D., tribunalul a apreciat că, față de soluția dată cererii principale, se impune respingerea cererii de intervenție ca neîntemeiată, și că, în condițiile în care titlul de proprietate al intervenientului, contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996, vizând apartamentul situat în București, str. A., corp C, a fost constat nul absolut, acesta nu mai justifică un drept sau un interes legitim în cauză. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 19A din 28 ianuarie 2013, a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intervenient O.D.

și a obligat apelantul la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul O.D.M.C., reținând, în esență, următoarele; Analizând excepția lipsei de interes a apelului formulat de intervenient, motivată de faptul că prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 15 iunie 2000 de autorul intervenientului, O.I., s-au invocat aceleași apărări ca și cele ce fac obiectul prezentului dosar, s-a reținut că intervenientul justifică în prezent un interes rezultat din calitatea de chiriaș. De asemenea, potrivit art. 292 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, chiar dacă în prezent contractul de vânzare-cumpărare reprezentând titlul de proprietate al intervenientului a fost anulat.

Analizând pe fond criticile apelantului, în raport de probatoriul administrat în cauză și de situația de fapt reținută de prima instanța, Curtea a respins apelul, ca nefondat, reținând că prezenta acțiune în revendicare nu este inadmisibilă raportat la data formulării sale, la 13 aprilie 2000, anterior apariției Legii nr. 10/2001, și la temeiurile de drept aplicabile. Temeiul de drept invocat prin cerere și aplicabil cauzei la momentul investirii instanței fiind dispozițiile art. 480 C. civ., art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1, art. 2 și art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, curtea a analizat cauza din perspectiva jurisprudenței naționale, cât și europene.

Astfel, prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație în recurs în interesul legii, s-a reținut că acțiunea reclamanților O.D.M.C. și O.V.N.B.

este admisibilă, în condițiile în care a fost promovată anterior promulgării și intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat; bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Prin urmare, nu numai că foștii proprietari aveau deschisă cale acțiunilor în revendicare, în cadrul cărora se analiza validitatea titlului statului, dar și instanțele judecătorești aveau plenitudine de competență în această materie, iar o lege specială în materie, alta decât Legea nr. 112/1995, care să ofere cadrul procesual pentru verificarea valabilității titlului statului, nu exista la momentul investirii instanței, respectiv martie 2000. Curtea a mai reținut și inaplicabilitatea legii speciale în cazul acțiunilor începute anterior datei de 14 februarie 2001, în considerarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune necesitatea asigurării unui proces echitabil, precum și respectarea principiului neretroactivității legii civile, prevăzut atât în C. civ.

român, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea nu devine inadmisibilă nici datorită faptului că reclamanții au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și s-a emis dispoziția Primarului general din 2007, deoarece, potrivit art. 46 (fost 47) din Legea nr. 10/2001, s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptățite să uzeze și de legea specială fără a exclude dreptul comun pentru acțiunile începute anterior intrării în vigoare a acestei legi speciale, care prevede opțiune reclamantului fie de a renunța la judecată, fie de a solicita suspendarea cauzei. În ambele situații, dreptul de opțiune prevăzut de legiuitor se întemeiază pe principiul disponibilității procesului civil, lăsând la latitudinea părții interesate fie continuarea acțiunii în revendicare, fie renunțarea la judecată pentru situația în care demersul pe Legea nr. 10/2001 îi era favorabil, fie suspendarea acțiunii civile până la soluționarea notificării.

În speță, reclamanții au ales suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, deoarece au formulat notificarea prevăzută de art. 20 și urm., iar când unitatea notificată, Municipiul București, prin primarul general, a respins notificarea prin dispoziția din 2007, au repus cauza pe rol.

S-a mai reținut, că este lipsit de relevanță că în prezent nu s-a epuizat procedura legii speciale, întrucât repunerea pe rol a cauzei reprezintă o manifestare a principiului disponibilității și a asumării riscului procesual de către reclamanți; că regula electa una via ar fi fost aplicabilă speței doar în situația în care, prin dispoziția primarului general, s-ar fi admis notificarea și s-ar fi dispus restituirea bunului într-una din modalitățile prevăzute de lege, iar acea dispoziție nu ar fi fost contestată de persoanele îndreptățite, și că, în același context, reclamanții au formulat și acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al apelantului, iar prin decizia civilă nr. 1.072/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, soluția fiind definitivă și irevocabilă.

De asemenea, s-a reținut că tribunalul a stabilit corect situația de fapt, față de probatoriul administrat în cauză, și s-a conchis că susținerile apelantului referitoare la crearea unei confuzii vis-a-vis de situația juridică a imobilului și identitatea acestuia nu sunt dovedite, conform art. 1169 C. civ.; că instanța nu a fost investită cu cerere referitoare la imobilul situat actualmente în str. U., pentru a se verifica identitatea acestui imobil cu cel menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor din 1969; că, în prezenta cauză, nu s-a revendicat imobilul în temeiul certificatului de moștenitor din 1969 ca titlu de proprietate, reclamanții recunoscând că imobilul din str. A. a trecut în proprietatea statului prin confiscare, în baza sentinței penale, însă titlul de proprietate al statului nu este valabil, și că cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză sunt diferite, una în construcții și cealaltă topografică, însă între ele nu există contradictorialitate, diferența între 358 mp, cât a reținut expertul S.S.

și 355 mp, cât a constat expertul C.V.S., fiind nesemnificativă, de numai 3 mp, și este explicabilă față de condițiile în care a efectuat lucrarea expertul S.S. În ceea ce privește criticile formulate de apelant referitoare la faptul că nu a fost citat la efectuarea rapoartelor de expertiză, acestea au fost respinse, reținându-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 105 C. proc. civ., deoarece, în cauză, apelantului-intervenient nu i s-a produs nici o vătămare prin stabilirea limitelor suprafețelor de teren ce fac obiectul revendicării, câtă vreme, la data efectuării expertizei, nu mai avea nici un titlu de proprietate asupra vreunei părți din imobil (construcție ori teren), iar în prezent dreptul locativ invocat în justificarea interesului, născut abia în 18 mai 2012, prin încheierea contractului de închiriere, privește doar construcțiile nu și terenul.

Critica referitoare la timbrarea acțiunii a fost apreciată ca nefondată, în raport de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu motivarea că acțiune de față este o acțiune prin care se solicită restituirea unui imobil preluat de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, înscriindu-se în ipoteza acțiunilor scutite de taxa de timbru, deși este întemeiată pe dreptul comun, întrucât legea nu face nici o distincție față de temeiul de drept al acestora, iar acolo unde legea nu distinge nu poate distinge nici judecătorul. Față de considerentele expuse, instanța de apel a constatat că reclamanții dețin un bun, conform art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și O.U.G.

nr. 214/1999, statul deține imobilul fără un titlu valabil; că deposedarea de proprietate s-a întemeiat pe caracterul politic al condamnării, și că nu s-au respectat dispozițiile imperative ale art. 480-481 C. civ., nefiind vorba nici de o cauză de utilitate publică, și nici de o prealabilă și justă despăgubire. În ceea ce privește incidența în cauză a statuărilor Cauzei Atanasiu, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în condițiile în care acțiunea este anterioară Legii nr. 10/2001, iar titlul reclamanților vine în conflict cu titlul statului care nu este valabil.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană (cauza Străin contra României). Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârât, Curtea a concluzionat că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa de către reclamanți sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări, în condițiile în care și notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenientul O.D., care, indicând art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele; În cauza, s-au efectuat doua expertize cu încălcarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au pronunțat fără a analiza cu temeinicie și ignorând susținerile intervenientului, deși, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., acestea aveau obligația să manifeste rol activ în scopul pronunțării unor hotărâri temeinice și legale. În cuprinsul obiecțiunilor formulate la expertiza tehnică judiciară efectuată de către expert C.V., s-a arătat că expertiza s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc.

civ., privind citarea părților, întrucât intervenientul nu a fost citat la data la care expertul susține că s-ar fi efectuat expertiza, dovada fiind procesul-verbal încheiat la oficiul poștal nr. 2, prin care s-a constatat ca i-a fost transmis un plic gol. În cuprinsul obiecțiunilor formulate cu privire la expertiza topo, s-a arătat ca au fost încălcate dispozițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. intervenientul nefiind convocat și, în consecință, neavând cunoștința de data și ora la care expertul pretinde că s-a desfășurat expertiza.

Având în vedere faptul ca în cazul ambelor expertize nu a fost convocat, experții întâlnindu-se numai cu reclamantul O.D.M.C., intervenientul a arătat că s-a urmărit ascunderea situației reale din teren în ceea ce privește identificarea imobilului revendicat, conform titlului de proprietate, a actelor de preluare și a actului de partaj, precum și cu privire la identitatea dintre imobilul din actele de proprietate și imobilul din cererea de chemare în judecata, astfel că se impune să se analizeze obiecțiunile intervenientul la expertizele efectuate în dosar. S-a mai arătat, că hotărârea dată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii, întrucât, în mod nejustificat, instanța de apel a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001 și jurisprudența în materie în folosul reclamanților.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile, după ce reclamanții au uzat și de dispozițiile legii speciale, iar pretențiile pe care le-au formulat au fost respinse. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează.

În măsura în care reclamanții au ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, aceștia trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem electa una via și cu principiul securității raporturilor juridice, ei nu pot promova în condițiile reglementate de dreptul comun o acțiune în revendicarea imobilului în litigiu.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că preluarea s-a realizat cu titlul valabil, fie că aceasta s-a realizat fără titlu valabil.

În speța de față, în care reclamanții au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aceștia sunt obligați să urmeze procedura instituită de acest act normativ. De asemenea, s-a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de apel incidența în speță a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, deoarece reclamanților le revine obligația de a plăti taxa de timbru pentru promovarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., este o acțiune în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepției prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientul O.D. este nefondat, pentru următoarele considerente; Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Prin criticile formulate, recurentul a susținut că ambele expertize s-au întocmit în cauză cu încălcarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., și că instanțele de fond și apel au fost lipsite de rol activ, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece au ignorat obiecțiunile recurentului intervenient la rapoarte de expertiză, în sensul că acestea s-au realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., întrucât intervenientul nu a fost convocat la efectuarea lor, și, în consecință, nu a avut cunoștință de data și ora la care acestea s-au desfășurat. Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea.

Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului”. Instanțele de fond și apel au respins criticile formulate de recurent pe acest aspect, legal, deoarece nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se pronunță doar în condițiile în care încălcarea prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., de către experți, ar fi produs recurentului intervenient o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea expertizelor întocmite în cauză. Or, în speță, recurentului intervenient nu i s-a produs nici o vătămare prin efectuarea expertizelor în cauză, prin care au fost stabilite limitele imobilelor ce face obiectul revendicării, fără citarea sa, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât la data efectuării acestora intervenientul nu mai avea nici un titlu de proprietate asupra vreunei părți din imobilele în litigiu. Prin urmare, față de cele expuse, se constată că susținerea recurentului intervenient potrivit căreia instanțele de fond și de apel au soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce îl privește pe acesta, este nefondată. Pe de altă parte, se constată că prima instanță a analizat obiecțiunile formulate de intervenient la rapoartele de expertiză întocmite în cauză, iar instanța de apel a analizat criticile formulate de intervenient în acest sens, astfel că susținerea recurentului intervenient potrivit căreia instanțele de fond și apel, ignorând obiecțiunile formulate de acesta la rapoartele de expertiză, au fost lipsite de rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. În ceea ce privește criticile de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed; Deși nu arată expres, susținând că, în speță, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni în justiție pentru restituirea în natură sau prin echivalent, după ce reclamanții au uzat de procedura legii speciale, iar pretențiile pe care le-au formulat au fost respinse, recurentul intervenient invocă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, făcând trimitere și la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Aceste critici formulate de recurentul intervenient privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, de vreme ce reclamanții aveau deschisă calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu, sunt nefondate, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată pe calea dreptului comun în temeiul art. 480-481 C. civ., la 13 aprilie 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată. În cuprinsul acestei legi există dispoziția de la art. 51, în forma în vigoare la data adoptării ei, potrivit căreia persoana îndreptățită poate alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei în curs de judecată.

Alegerea, potrivit acestui text de lege, aparține reclamanților, iar în cauză reclamanții au optat, după declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru continuarea judecării acțiunii în revendicare pe dreptul comun inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile în care faza administrativă realizată în baza legii speciale nu s-a finalizat printr-o soluție favorabilă, în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu. Prin urmare, acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, deoarece legiuitorul a lăsat la alegerea părții reclamante continuarea acțiunilor de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale sau urmarea căii deschise prin Legea nr. 10/2001.

Prin introducerea cererii de chemare în judecată pe dreptul comun, în anul 2000, de către reclamanți, cât și prin faptul că aceștia au uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu se poate considera că a fost încălcat principiul electa una via non datur recursus ad alteram, respectiv, aleasă fiind o cale nu se mai admite utilizarea alteia, care ar interzice reclamanților de a recurge la o anumită cale după ce și-au exprimat opțiunea pentru un alt demers, câtă vreme la data promovării acțiunii în revendicare pendinte reclamanții nu aleseseră o altă cale pentru retrocedarea imobilului în litigiu în natură.

De asemenea, critica formulată de recurentul intervenient, potrivit căreia, în mod greșit, a apreciat instanța de apel că reclamanții beneficiază de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, privind plata taxei de timbru, câtă vreme acțiunea pendinte este o acțiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun și întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., și nu o acțiune promovată în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, se constată că este nefondată, întrucât acțiunea de față este o acțiune prin care se solicită restituirea unui imobil preluat de stat în perioada martie 1945-22 decembrie 1989, înscriindu-se în ipoteza acțiunilor scutite de plata taxei de timbru de acest text de lege, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Celelalte critici formulate de recurentul intervenient potrivit cărora instanța nu a avut în vedere și, mai mult, a ignorat actele și documentele aflate la dosar care prezintă o cu totul altă situație decât cea reținută, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv neanalizarea sau greșita apreciere a probatoriului administrat, critici ce nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurată, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul intervenient, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., și constatând culpa procesuală a recurentului intervenient, instanța va dispune obligarea acestuia la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimații reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul O.D. împotriva deciziei nr. 19A din 28 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul intervenient la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată către intimații reclamanții O.D.M.C. și O.M.B. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2013.