ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 1 noiembrie 2006, sub nr. 37557/3/2006, reclamantul P.C. a formulat contestație împotriva dispozițiilor din 19 ianuarie 2004, din 29 noiembrie 2001 și din 23 aprilie 2002 emise de Primarul General al Municipiului București, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General, I.H.V. și I.F., să se dispună anularea dispozițiilor atacate și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții pe numele tuturor persoanelor îndreptățite, respectiv pe numele său și a pârâților I.H.V. și I.F.

În motivare, reclamantul a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București din 13 august 2001 a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, sectorul 2. Acest imobil a aparținut mătușii sale, B.C., ce a fost moștenită de către autoarea sa și de către soțul supraviețuitor, B.I., care s-a recăsătorit cu pârâta I.F. și care, la data încheierii căsătoriei, avea un copil dintr-o altă căsătorie, și anume I.H.V. Prin sentința civilă nr. 65 din 15 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de nepot de soră al fostei proprietare B.C.

Din încheierea notarială dată în Dosarul succesoral nr. 44/1961, rezultă că dezbaterea succesiunii rămase de pe urma defunctei B.C. a fost suspendată, moștenitorii prezumtivi fiind îndrumați să formuleze acțiune în justiție. Din certificatele de moștenitor din 1990 și din 1991 emise de fostul Notariat de Stat Turnu Măgurele, rezultă că P.C. este unicul moștenitor al defunctei P.C.A., sora defunctei B.C., însă reclamantul nu face dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, autoarea sa P.C.A. neavând calitatea de moștenitor legal al proprietarei imobilului abuziv preluat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 5A din 10 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza Tribunalului București pentru rejudecare, reținând că prin sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 475 R din 27 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat că reclamantul este coproprietarul imobilului situat în București, sector 2, cu o cotă de ¼, alături de pârâții I.H.V. și I.F., astfel că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâtele I.F.

și I.I.J. (aceasta din urmă fiind moștenitoarea pârâtului decedat I.H.V.). Prin decizia nr. 2579 din 14 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că reclamantul nu a atacat cu apel încheierea din 18 septembrie 2007, prin care tribunalul a admis excepția lipsei calității sale procesuale active în formularea contestației la dispozițiile din 2001 și din 2002, prin care au fost soluționate notificările formulate de către pârâte cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât, sub acest aspect, încheierea a intrat în puterea lucrului judecat.

În schimb, prin sentința apelată, a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de către reclamant împotriva dispoziției din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, singura care mai rămăsese de analizat după ce se constatase prin încheierea menționată anterior că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea contestației la dispozițiile din 2001 și din 2002. Prima instanță a respins contestația împotriva dispoziției din 2004 pentru că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar nu pentru faptul că nu ar fi avut calitate procesuală activă. Ca urmare, contestația a fost soluționată pe fondul litigiului, iar instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., când a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, s-a impus instanței de trimitere să analizeze apărările recurentelor legate de faptul că ar fi înstrăinat imobilul și relevanța acestor apărări în soluționarea contestației formulate de reclamant împotriva dispoziției din 19 ianuarie 2004. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 293A din 18 octombrie 2013, prin care a admis apelul reclamantului și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A admis contestația. A anulat dispoziția din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București. A obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită o nouă dispoziție pe numele tuturor persoanelor îndreptățite, respectiv reclamantul P.C.

și pârâții I.H.V. și I.F., prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. T., compus din suprafața de 838,44 mp teren și construcție (cu excepția celor 4 apartamente împreună cu cota de teren aferentă de 199,29 mp), cu obligația respectării dreptului de servitute pentru ceilalți coproprietari și a camerei de 10,45 mp, a camerei de 18,43 mp și a camerei de serviciu de la mansardă de 9 mp, precum și asupra cotei indivize din încăperile de folosință comună, bucătărie, cămară, baie, culoar, pivniță ale aceluiași imobil. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial Public R.A.

în dosarul succesoral din 2001 și s-a constatat că reclamantul P.C. are, alături de pârâții I.H.V. și I.F., calitatea de coproprietar (drept consecință a calității de moștenitor al defunctei B.C., decedată la 10 iulie 1961), cu o cotă de ¼ din imobilul situat în București, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului București prin dispoziția din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 2002. Capătul de cerere având ca obiect ieșirea din indiviziune a fost disjuns și s-a acordat termen la data de 7 noiembrie 2008, pentru soluționarea separată a acestuia. Această decizie se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, instanța neputând stabili o situație de fapt contrară decât cu riscul de a înfrânge efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și principiul securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, instanța nu mai poate menține soluția primei instanțe care a constatat lipsa calității de moștenitor a autoarei reclamantului, P.C.A., după defuncta B.C. Această statuare intră în totală contradicție cu dispozițiile sentinței civile nr. 8059 din 26 septembrie 2008, prin care s-a constatat calitatea de moștenitor a autoarei reclamantului, P.C.A., după defuncta B.C.

și drept consecință calitatea de coproprietar a reclamantului alături de ceilalți doi pârâți, în cotă de ¼, asupra imobilului situat în București, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului București prin dispoziția din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 2002. Or, ceea ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat printr-o hotărâre anterioară nu mai poate fi contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească, în temeiul art. 1201 C. civ., conform cu care este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută între ele și în contra lor în aceeași calitate. Stabilirea calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, are la bază tocmai stabilirea dreptului de proprietate al autorului titularului notificării asupra imobilului pretins și stabilirea calității de moștenitor al acestuia după fostul proprietar.

Or, judecata în Dosarul nr. 12963/300/2007, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, a avut drept cauză juridică aceleași aspecte, respectiv stabilirea calității de moștenitoare a autoarei reclamantului, P.C.A., după B.C. și stabilirea calității de proprietar a acesteia din urmă asupra imobilului în litigiu și s-a desfășurat între aceleași părți și având același obiect. Ca urmare, în raport de statuările din hotărârea judecătorească sus-menționată, reclamantul face dovada calității de persoană îndreptățită asupra imobilului situat în București, str. T., rămas după defuncta B.C., decedată la 10 iulie 1961, moștenită de către mama sa, P.C.A., în limita cotei de ¼. Acest imobil a fost restituit în natură către pârâții din prezenta cauză, I.H.V.

și I.F., prin dispoziția din 29 noiembrie 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 23 aprilie 2002 a Primarului General al Municipiului București. Cum aceste dispoziții au intrat în puterea lucrului judecat și în circuitul civil, nimic nu se opune ca și celălalt coproprietar al imobilului, respectiv reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, să beneficieze tot de restituirea în natură a aceluiași imobil, în limita cotei sale ideale de ¼, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost individualizat prin cele două dispoziții. Faptul că, între timp, fără a aștepta finalizarea proceselor, pârâții au vândut imobilul, nu înlătură dreptul reclamantului, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține reparația cuvenită.

Pârâții rămân răspunzători pentru aceste operațiuni juridice în raport de reclamant, în temeiul răspunderii civile. În plus, modalitatea de ieșire din indiviziune și atribuire fac obiectul procesului disjuns având ca obiect ieșirea din indiviziune, astfel încât nu există nici un impediment pentru recunoașterea dreptului subiectiv al reclamantului la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Așa fiind, apelul reclamantului este întemeiat, urmând a fi admis, cu consecința schimbării sentinței, în sensul admiterii contestației, anulării dispoziției din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, cu obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului litigios pe numele tuturor persoanelor îndreptățite, respectiv reclamantul și pârâții.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Municipiul București, care a invocat pronunțarea acesteia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că deși instanța de judecată reține ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului cu privire la imobilul în litigiu, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă în acest sens. Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de apel ca acte doveditoare a calității de persoană îndreptățită nu au fost depuse în faza administrativă.

În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului, iar pe fond respingerea contestației, ca neîntemeiată. Întâmpinare au depus intimatul-reclamant P.C. și intimata-pârâtă I.I.J. Intimatul-reclamant P.C. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-pârâtă I.I.J. a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. În ceea ce privește excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și o va respinge, deoarece criticile formulate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aducând în discuție modul de interpretare și aplicare la speță a dispozițiilor legale ce reglementează depunerea actelor doveditoare în soluționarea notificării. Trecând la analiza pe fond a recursului, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul susține că instanța de apel nu putea avea în vedere în soluționarea cauzei actele doveditoare privind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, depuse în faza judiciară a contestației, întrucât acestea trebuiau depuse în faza administrativă de soluționare a notificării.

În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției, deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce aduce în discuție modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată. Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entității notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării. Prin urmare, nedepunerea de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare privind calitatea autoarei sale, P.C.A., de moștenitoare a defunctei proprietare a imobilului notificat, B.C., până la data soluționării notificării prin decizie, dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei, dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării calității de moștenitoare a autoarei sale și, implicit, a calității sale de persoană îndreptățită la restituire în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitate părții ce formulează contestație împotriva dispoziției, deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, actul ce atestă calitatea de moștenitoare a autoarei reclamantului, P.C.A., de pe urma defunctei proprietare a imobilului litigios nici nu putea fi depus în faza administrativă de soluționare a notificării, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior finalizării etapei administrative prin emiterea dispoziției din 19 ianuarie 2004, respectiv sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 475R din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin luarea în considerare în soluționarea cauzei a unui act doveditor depus în etapa judiciară a contestației, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, care se interpretează în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării notificării, administrativă și judiciară, faza judiciară a contestației făcând parte și ea din procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative desfășurate de entitatea învestită cu notificarea. Așa fiind, nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât prin respingerea căii de atac exercitate, recurentul a căzut în pretenții față de intimatul-reclamant, cererea acestuia din urmă de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, fiind întrunite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În consecință, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în sumă de 1.240 RON, dovedit cu factura și chitanța de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant P.C. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 293A din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant P.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.