ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 1 noiembrie 2006, sub

nr. 37557/3/2006, reclamantul P.C. a formulat contestație împotriva

dispozițiilor din 19 ianuarie 2004, din 29 noiembrie 2001 și din 23 aprilie

2002 emise de Primarul General al Municipiului București, solicitând ca, în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General, I.H.V.

și I.F., să se dispună anularea dispozițiilor atacate și obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții pe numele tuturor

persoanelor îndreptățite, respectiv pe numele său și a pârâților I.H.V. și I.F.

În motivare, reclamantul

a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București

din 13 august 2001 a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură

a imobilului situat în București, sectorul 2.

Acest imobil a aparținut

mătușii sale, B.C., ce a fost moștenită de către autoarea sa și de către soțul supraviețuitor,

B.I., care s-a recăsătorit cu pârâta I.F. și care, la data încheierii căsătoriei,

avea un copil dintr-o altă căsătorie, și anume I.H.V.

Prin sentința civilă

nr. 65 din 15 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

contestația, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

în calitate de nepot de soră al fostei proprietare B.C.

Din încheierea notarială

dată în Dosarul succesoral nr. 44/1961, rezultă că dezbaterea succesiunii rămase

de pe urma defunctei B.C. a fost suspendată, moștenitorii prezumtivi fiind îndrumați

să formuleze acțiune în justiție.

Din certificatele de moștenitor

din 1990 și din 1991 emise de fostul Notariat de Stat Turnu Măgurele, rezultă că

P.C. este unicul moștenitor al defunctei P.C.A., sora defunctei B.C., însă reclamantul

nu face dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, autoarea sa P.C.A.

neavând calitatea de moștenitor legal al proprietarei imobilului abuziv preluat.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă

nr. 5A din 10 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul, a desființat sentința și a trimis cauza Tribunalului București pentru rejudecare,

reținând că prin sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 475 R din 27

aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat

că reclamantul este coproprietarul imobilului situat în București, sector 2, cu

o cotă de ¼, alături de pârâții I.H.V. și I.F., astfel că reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei curții

de apel au declarat recurs pârâtele I.F. și I.I.J. (aceasta din urmă fiind moștenitoarea

pârâtului decedat I.H.V.).

Prin decizia nr. 2579

din 14 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul,

a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a reținut că reclamantul nu a atacat cu apel încheierea din 18

septembrie 2007, prin care tribunalul a admis excepția lipsei calității sale procesuale

active în formularea contestației la dispozițiile din 2001 și din 2002, prin care

au fost soluționate notificările formulate de către pârâte cu privire la imobilul

în litigiu, astfel încât, sub acest aspect, încheierea a intrat în puterea lucrului

judecat.

În schimb, prin sentința

apelată, a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de către reclamant împotriva

dispoziției din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București,

singura care mai rămăsese de analizat după ce se constatase prin încheierea menționată

anterior că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea contestației

la dispozițiile din 2001 și din 2002.

Prima instanță a respins

contestația împotriva dispoziției din 2004 pentru că reclamantul nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar nu

pentru faptul că nu ar fi avut calitate procesuală activă.

Ca urmare, contestația

a fost soluționată pe fondul litigiului, iar instanța a făcut o greșită aplicare

a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., când a desființat hotărârea atacată

și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, s-a impus

instanței de trimitere să analizeze apărările recurentelor legate de faptul că ar

fi înstrăinat imobilul și relevanța acestor apărări în soluționarea contestației

formulate de reclamant împotriva dispoziției din 19 ianuarie 2004.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 293A

din 18 octombrie 2013, prin care a admis apelul reclamantului și a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că:

A admis contestația.

A anulat dispoziția din

19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București.

A obligat pe pârâtul Municipiul

București prin Primarul General să emită o nouă dispoziție pe numele tuturor persoanelor

îndreptățite, respectiv reclamantul P.C. și pârâții I.H.V. și I.F., prin care să

dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. T., compus din suprafața

de 838,44 mp teren și construcție (cu excepția celor 4 apartamente împreună cu cota

de teren aferentă de 199,29 mp), cu obligația respectării dreptului de servitute

pentru ceilalți coproprietari și a camerei de 10,45 mp, a camerei de 18,43 mp și

a camerei de serviciu de la mansardă de 9 mp, precum și asupra cotei indivize din

încăperile de folosință comună, bucătărie, cămară, baie, culoar, pivniță ale aceluiași

imobil.

În motivarea acestei soluții,

curtea de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de

moștenitor din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial Public R.A. în dosarul

succesoral din 2001 și s-a constatat că reclamantul P.C. are, alături de pârâții

I.H.V. și I.F., calitatea de coproprietar (drept consecință a calității de moștenitor

al defunctei B.C., decedată la 10 iulie 1961), cu o cotă de ¼ din imobilul

situat în București, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului București

prin dispoziția din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 2002.

Capătul de cerere având ca obiect ieșirea din indiviziune a fost disjuns și s-a

acordat termen la data de 7 noiembrie 2008, pentru soluționarea separată a acestuia.

Această decizie se impune

cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, instanța neputând stabili o

situație de fapt contrară decât cu riscul de a înfrânge efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat și principiul securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, instanța

nu mai poate menține soluția primei instanțe care a constatat lipsa calității de

moștenitor a autoarei reclamantului, P.C.A., după defuncta B.C. Această statuare

intră în totală contradicție cu dispozițiile sentinței civile nr. 8059 din 26

septembrie 2008, prin care s-a constatat calitatea de moștenitor a autoarei reclamantului,

P.C.A., după defuncta B.C. și drept consecință calitatea de coproprietar a reclamantului

alături de ceilalți doi pârâți, în cotă de ¼, asupra imobilului situat în

București, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului București prin

dispoziția din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 2002.

Or, ceea ce s-a statuat

cu autoritate de lucru judecat printr-o hotărâre anterioară nu mai poate fi contrazis

printr-o altă hotărâre judecătorească, în temeiul art. 1201 C. civ., conform cu

care este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect,

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută între ele

și în contra lor în aceeași calitate.

Stabilirea calității de

persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, are la bază tocmai

stabilirea dreptului de proprietate al autorului titularului notificării asupra

imobilului pretins și stabilirea calității de moștenitor al acestuia după fostul

proprietar. Or, judecata în Dosarul nr. 12963/300/2007, în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, a

avut drept cauză juridică aceleași aspecte, respectiv stabilirea calității de moștenitoare

a autoarei reclamantului, P.C.A., după B.C. și stabilirea calității de proprietar

a acesteia din urmă asupra imobilului în litigiu și s-a desfășurat între aceleași

părți și având același obiect.

Ca urmare, în raport de

statuările din hotărârea judecătorească sus-menționată, reclamantul face dovada

calității de persoană îndreptățită asupra imobilului situat în București, str. T.,

rămas după defuncta B.C., decedată la 10 iulie 1961, moștenită de către mama sa,

P.C.A., în limita cotei de ¼.

Acest imobil a fost restituit

în natură către pârâții din prezenta cauză, I.H.V. și I.F., prin dispoziția din

29 noiembrie 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziția din 23 aprilie 2002

a Primarului General al Municipiului București.

Cum aceste dispoziții

au intrat în puterea lucrului judecat și în circuitul civil, nimic nu se opune ca

și celălalt coproprietar al imobilului, respectiv reclamantul, în calitate de persoană

îndreptățită, să beneficieze tot de restituirea în natură a aceluiași imobil, în

limita cotei sale ideale de ¼, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost individualizat prin cele două dispoziții.

Faptul că, între timp,

fără a aștepta finalizarea proceselor, pârâții au vândut imobilul, nu înlătură dreptul

reclamantului, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține reparația

cuvenită. Pârâții rămân răspunzători pentru aceste operațiuni juridice în raport

de reclamant, în temeiul răspunderii civile.

În plus, modalitatea de

ieșire din indiviziune și atribuire fac obiectul procesului disjuns având ca obiect

ieșirea din indiviziune, astfel încât nu există nici un impediment pentru recunoașterea

dreptului subiectiv al reclamantului la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001.

Așa fiind, apelul reclamantului

este întemeiat, urmând a fi admis, cu consecința schimbării sentinței, în sensul

admiterii contestației, anulării dispoziției din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul

General al Municipiului București, cu obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție

de restituire în natură a imobilului litigios pe numele tuturor persoanelor îndreptățite,

respectiv reclamantul și pârâții.

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Municipiul București,

care a invocat pronunțarea acesteia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui

motiv, recurentul a arătat că deși instanța de judecată reține ca dovedită calitatea

de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului cu privire la imobilul în

litigiu, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă în acest

sens.

Astfel, înscrisurile avute

în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de

către instanța de apel ca acte doveditoare a calității de persoană îndreptățită

nu au fost depuse în faza administrativă.

În consecință, recurentul

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii

apelului, iar pe fond respingerea contestației, ca neîntemeiată.

Întâmpinare au depus intimatul-reclamant

P.C. și intimata-pârâtă I.I.J.

Intimatul-reclamant P.C.

a invocat, în principal, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor

formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în

subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă I.I.J.

a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În ceea ce privește excepția

nulității recursului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și o va respinge,

deoarece criticile formulate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în discuție modul de interpretare și aplicare

la speță a dispozițiilor legale ce reglementează depunerea actelor doveditoare în

soluționarea notificării.

Trecând la analiza pe

fond a recursului, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Recurentul susține că

instanța de apel nu putea avea în vedere în soluționarea cauzei actele doveditoare

privind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, depuse în

faza judiciară a contestației, întrucât acestea trebuiau depuse în faza administrativă

de soluționare a notificării.

În felul acesta se contestă,

practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva

dispoziției, deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica

legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate

de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce aduce

în discuție modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate,

pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la

data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării.

Această sintagmă trebuie

înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape,

administrativă, înaintea entității notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă

a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele

două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere

a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar

a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces

la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare

a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care

atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri

reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului

de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea

de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare

privind calitatea autoarei sale, P.C.A., de moștenitoare a defunctei proprietare

a imobilului notificat, B.C., până la data soluționării notificării prin decizie,

dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei, dispoziției

administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

și nicidecum imposibilitatea probării calității de moștenitoare a autoarei sale

și, implicit, a calității sale de persoană îndreptățită la restituire în etapa jurisdicțională,

etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care

încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar

lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența

căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea

conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe

în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății,

a nu da posibilitate părții ce formulează contestație împotriva dispoziției, deciziei

administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze

probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța

să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului

la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

De altfel, actul ce atestă

calitatea de moștenitoare a autoarei reclamantului, P.C.A., de pe urma defunctei

proprietare a imobilului litigios nici nu putea fi depus în faza administrativă

de soluționare a notificării, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească pronunțată

ulterior finalizării etapei administrative prin emiterea dispoziției din 19

ianuarie 2004, respectiv sentința civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei

sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 475R

din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Față de considerentele

prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin luarea în considerare în soluționarea

cauzei a unui act doveditor depus în etapa judiciară a contestației, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001, care se interpretează în sensul că posibilitatea depunerii actelor

doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării

notificării, administrativă și judiciară, faza judiciară a contestației făcând parte

și ea din procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative

desfășurate de entitatea învestită cu notificarea.

Așa fiind, nu sunt îndeplinite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât prin respingerea

căii de atac exercitate, recurentul a căzut în pretenții față de intimatul-reclamant,

cererea acestuia din urmă de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată,

fiind întrunite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În consecință, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, recurentul va fi obligat

la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază

procesuală, constând în onorariu de avocat în sumă de 1.240 RON, dovedit cu factura

și chitanța de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată,

excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant P.C.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul Municipiul București, prin Primar General împotriva

deciziei nr. 293A din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă pe recurent la

plata sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant

P.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.