ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1739/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1739/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București sub nr.

44036/3/2006, reclamanții S.A. și S.C., în nume propriu și în calitate de

moștenitori ai defunctei S.F., au formulat contestație împotriva Dispoziției din

08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului București,

solicitând anularea dispoziției atacate și emiterea unei noi dispoziții în

sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 450 mp, situat

în București, sectorul 4.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin Dispoziția din 08 noiembrie 2006, Municipiul

București, prin primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului

situat în București, sectorul 4, către pârâtul S.Ș.. Prin aceeași dispoziție, a

fost respinsă notificarea formulată de reclamanți și de defuncta lor mamă, S.F.,

reținându-se că nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la

acordarea măsurilor reparatorii; la baza respingerii notificării reclamanților a

stat

certificatul de moștenitor din 1993, menținut prin sentința civilă nr. 2585 din

08 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel București.

Prin sentința civilă nr.

639 din 07 mai 2005 pronunțată în Dosarul nr. 44036/3/2006, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat Dispoziția din 2006 emisă de

primarul General al Municipiului București și l-a obligat pe intimatul

Municipiul București să emită o nouă dispoziție în soluționarea notificărilor din

16 iulie 2001 și din 11 februarie 2002, prin care să restituie în natură

terenul de 450 mp situat în București, sector 4, în cote de ½ către S.Ș.

și, respectiv, către S.F.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că p

rin notificarea din 16 iulie 2001 transmisă

prin intermediul B. E. J. P.S., și înregistrată la Primăria Municipiului

București la data de 17 iulie 2001, S.Ș., în calitate de moștenitor al mamei sale

S.A., a solicitat restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de

450 mp, situat în București, sector 4, teren liber care face parte integrantă

din parcela de 3.625 mp atribuiți lui N.I. prin titlu de proprietate din 08

octombrie 1921 și din care acesta a cedat nepoatei sale de soră, A.A.T.

(căsătorită Surlea), mai multe bunuri, printre care și terenul în suprafață de

450 mp. S-a reținut că S.A. a fost obligată la data de 19 februarie 1975 să

facă Statului Român o ofertă de donație pentru terenul menționat, ofertă care a

fost autentificată sub nr. 1039 și acceptată.

De asemenea, au

formulat notificare, transmisă prin intermediul B. E. J. I.R. sub nr. 114/11

februarie 2002 și înregistrată la Primăria Municipiului București la 12

februarie 2002, și numiții S.F., S.C. și S.A.,

solicitând restituirea în natură a

imobilului situat în sectorul 4, imobil compus din teren în suprafață totală de

2.500 mp și o construcție (casă de locuit cu magazie și anexe gospodărești).

Aceștia au menționat că

imobilul pentru care au formulat notificare a aparținut bunicii, respectiv

soacrei S.A., fostă T.A., între anii 1962-1977; aceasta a decedat la data de 23

martie 1992, având ca moștenitor pe S.G. (decedat la 22 ianuarie 2001).

Prin dispoziția din 08

noiembrie 2006, primarul General al Municipiului București a restituit în

natură lui S.Ș. terenul în suprafață de 450 mp situat în București, sector 4;

notificarea formulată de S.F., S.A. și S.C. a fost respinsă, reținându-se că aceștia

nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii.

A mai arătat tribunalul

că intimata a analizat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii din perspectiva deținerii de către solicitanți a unui

certificat de moștenitor. Cum S.Ș. a prezentat certificatul de moștenitor din 1993,

a cărui valabilitate a fost reținută prin sentința civilă nr. 2585 din 08

aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, devenită

irevocabilă prin Decizia nr. 131 din 27 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a apreciat că acesta are calitatea de moștenitor față de autoarea S.A. și,

deci, poate pretinde restituirea imobilului.

În cuprinsul

contestației, s-a arătat că imobilul din București a aparținut bunicii

paterne S.A., conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Din

actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că S.A. a avut trei copii,

respectiv: S.M., S.G. și S.Ș.. S.G. a decedat la 01 ianuarie 2001, lăsând ca

moștenitori pe soția supraviețuitoare, S.F., și pe cei doi copii, S.A. și S.C..

Potrivit

certificatului de moștenitor din 02 iunie 1993, eliberat de Notariatul de Stat

al sectorului 3 București, S.A. a decedat la data de 22 martie 1992, având

ultimul domiciliu în București, sectorul 3. Natura succesiunii acesteia a fost

legală iar moștenitor a fost

declarat S.Ș., care în calitate de fiu a cules întreaga

succesiune în baza art. 669 C. civ. Nu s-a precizat în certificat că au existat

persoane care au renunțat la succesiune sau care au devenit străini de

succesiune prin neacceptare conform dispozițiilor art. 700 C. civ.

Valabilitatea acestui

certificat de moștenitor a fost supusă cenzurii instanței de judecată, numiții S.M.,

S.F., S.C. și S.A. solicitând, în contradictoriu cu S.Ș., să se constate nulitatea

absolută a certificatului de moștenitor din 1993, cerere care a format obiectul

Dosarului nr. 6349/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 3

București. Această acțiune a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2585 din 08

aprilie 2003, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

În esență, judecătoria a reținut că reclamanții, deși aveau calitate de

succesibili, nu au făcut, expres sau tacit, acte de acceptare a succesiunii,

astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 700 C. civ. Această sentință a

devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 3501/2004.

Tribunalul a apreciat

că moștenitorii lui S.G. au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în

temeiul și în limitele prevăzute de art. 3, coroborate cu cele ale art. 4 din

Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că art. 4

alin. (3) din acest act normativ prevede că succesibilii care după data de 06

martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi; cererea

de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul acestei legi. Or, ipoteza reglementată de

această normă de excepție se regăsește în privința contestatorilor care sunt

succesibili ce nu au acceptat succesiunea în termenul legal dar cărora Legea nr.

10/2001 le recunoaște calitatea de moștenitori, notificarea formulată în

termenul legal având valoare de act juridic de acceptare a moștenirii.

Deși stabilirea

calității de persoane îndreptățite este o chestiune prealabilă cercetării

celorlalte aspecte necesar a fi lămurite în procedura administrativă (titlul

statului, regimul

juridic actual al bunului, posibilitățile de restituire în natură sau alte

forme echivalente), Tribunalul a constatat că aceste aspecte au fost lămurite

de intimată, dar nu prin raportare la notificarea contestatorilor, ci la cea a

pârâtului S.Ș., astfel că rămâne câștigat acestei judecăți faptul că cei 450 mp,

situați în Calea Văcărești nr. 387, sectorul 4, se găsesc în deținerea

intimatei și pot face obiectul restituirii în natură.

A reținut, de

asemenea, tribunalul că motivele contestației formulate de S.A. și S.C. se

referă numai la justificarea calității lor de moștenitori și, prin urmare, la

calitatea lor de persoane îndreptățite la restituire, fără a face nici o

referire la obiectul notificării sau la regimul juridic al bunului notificat.

Din acest punct de

vedere, al limitelor învestirii instanței, "precizarea" contestației

formulată la 23 aprilie 2007, după închiderea dezbaterilor și după repunerea

cauzei pe rol, a fost apreciată ca fiind formulată cu depășirea termenelor

procedurale.

Cu referire la notificarea

din

2002, s-a reținut că deși

vizează restituirea în natură a unui teren de 2.500 mp, trebuie interpretată ca

vizând în realitate terenul de 450 mp restituit de altfel în natură, pentru că

numai acest teren a fost donat statului iar, în considerentele notificării, se

face referire la durata de timp în care autoarea S.A. a deținut proprietatea, respectiv

până în anul 1977, când a intervenit donația către stat.

A apreciat tribunalul

că această situație este confirmată și de istoricul de număr poștal al imobilului

identificat pe Calea V. Astfel, atât terenul de 2.500 mp, cât și terenul de 450

mp, au aceeași adresă poștală, însă cel de 2.315 mp, identificat ca fiind în

str. V., nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece a urmat regimul

transmiterii succesorale de la autoarea S.A. către pârâtul S.Ș. Acest teren

este menționat în certificatul de moștenitor din 1993; prin urmare a fost dobândit

de pârât cu titlu de moștenire și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

A concluzionat

tribunalul că întrucât legea îi repune pe contestatori în termenul de acceptare

a succesiunii numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar

obiect al Legii nr. 10/2001 îl formează terenul în suprafață de 450 mp, situat

în Calea V.,

pentru

că acesta a fost donat în mod forțat statului de către S.A., prin oferta de

donație autentificată din 19 februarie 1975 de Notariatul de Stat Local al sectorului

5 București, (acceptată prin Decizia nr. 1720 din 08 noiembrie 1975 dată de

Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București), sunt

incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât contestatorii cât și pârâții.

Prin Decizia civilă

nr. 428/A din 14 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a

respins apelurile formulate de

apelanții -

contestatori

S.A. și S.C. și de apelantul - intimat Municipiul

București, reprezentat prin primarul general,

împotriva sentinței civile

nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006,

ca nefondate; a

admis apelul formulat de apelantul - intimat S.Ș.

și a s

chimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins, ca

nefondată, contestația.

Cu referire la apelul

formulat de apelantul - intimat Municipiul București, reprezentat prin primarul

General, instanța de apel a reținut că obiectul contestației este Dispoziția din

08 noiembrie 2006 prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului situat

în București, sector 4 către pârâtul Ș.Ș. Prin aceeași dispoziție a fost

respinsă notificarea formulată de reclamanți și de defuncta Ș.F. întrucât nu au

făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

În timpul procesului,

intimata a emis dispoziția din 19 aprilie 2007, prin care a revocat Dispoziția din

8 noiembrie 2006. Această dispoziție a fost anulată prin Decizia civilă nr. 340

din 4 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

decizie rămasă irevocabilă.

Prin urmare, apelul formulat

de intimatul Municipiul București, prin care s-a susțiut că acțiunea a rămas

fără obiect, a fost apreciat ca nefondat.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelantul-pârât Ș.Ș., instanța de apel a apreciat că acesta

este întemeiat.

S-a arătat că imobilul

situat în București, sector 4, a fost proprietatea defunctei Șurlea Ana,

conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Ș.A. a avut trei

copii, respectiv Ș.M., Ș.G. și Ș.Ș. Aceasta a decedat la data de 22 martie 1992,

fiind moștenită de apelantul-pârât Ș.Ș., conform certificatului de moștenitor

din data de 2 iunie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3

București.

Întrucât în acest

certificat nu se precizează că ar exista persoane care au renunțat la

succesiune, tribunalul a apreciat că au calitatea de persoane îndreptățite

conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și contestatorii.

Însă, pentru a putea

beneficia de aceste dispoziții, era necesar ca Ș.A. și Ș.C. să aibă calitatea

de moștenitori al defunctului Ș.G., decedat la data de 01 ianuarie 2001,

deoarece art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care

după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în

termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei

legi.

Ipoteza reglementată

de această normă de excepție nu este îndeplinită în cauză întrucât apelanții -

contestatori au renunțat la succesiunea tatălui lor, astfel cum rezultă din certificatul

de moștenitor din 22 noiembrie 2001. Or, potrivit art. 696 C. civ.: „Eredele ce

renunță este considerat că nu a fost niciodată erede”.

În ceea ce o privește

pe defuncta Ș.F. instanța de apel a arătat că deși aceasta a acceptat

succesiunea rămasă de pe urma soțului său, nu poate veni la succesiunea

defunctei Șurlea Ana, deoarece potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

beneficiază de măsurile reparatorii „și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite”.

Prin urmare, pentru a

putea să o moștenească pe Ș.A., Ș.F. ar fi trebuit să aibă calitatea de moștenitoare

a acesteia, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Apelul formulat de apelanții-contestatori,

prin care aceștia au solicitat obligarea intimatului Municipiului București,

prin primarul General la emiterea unei dispoziții de restituire a suprafeței de

2.500 mp, în loc de 450 mp, a fost găsit neîntemeiat, pentru considerentele

care au condus la admiterea apelului declarat de apelantul-intimat Ș.Ș.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs recurenții-reclamanți Ș.A. și Ș.C., invocând, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare, recurenții-reclamanți

au arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, că

au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât sunt

moștenitorii autorului notificării și că le sunt aplicabile dispozițiile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, instanța de apel le-a respins apelul fără

a intra în cercetarea criticilor formulate de aceștia.

Prin Decizia civilă nr.

1392 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul formulat de recurenții-reclamanți, a casat decizia și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea dată în apel nu este

motivată, că motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se

refere în concret la criticile formulate de apelanți și la argumentele de fapt

și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Or, asupra apelului

declarat de către apelanții-reclamanți S.A. și S.C., instanța de apel s-a

limitat a arăta că „este neîntemeiat, pentru aceleași considerente care au

determinat admiterea apelului intimatului - apelant S.Ș.”, nefiind analizată

critica prin care s-a arătat că reclamanții nu pretind că au calitatea de

persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în calitate de

moștenitori prin reprezentarea lui S.G., ci prin retransmiterea succesiunii pe

care a dobândit-o S.F. de la S.G. (moștenitor al lui S.A.). În aceste condiții,

s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A arătat instanța de

recurs că, întrucât determinarea calității persoanelor îndreptățite la măsuri

reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 impune analiza fondului raportului

juridic litigios, cu ocazia rejudecării urmează a fi cercetate toate apelurile

formulate împotriva sentinței civile nr. 639 din 7 mai 2007, pronunțată de

Tribunalului București.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 2432/2/2011.

Prin Decizia civilă nr.

278/A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de

apelanții - contestatori S.A. și S.C., de apelantul - intimat Municipiul

București, reprezentat prin primarul General și de apelantul - intimat S.Ș.

împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006, ca nefondate; cererea

apelantului-intimat S.S. de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă,

ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut, sub aspectul

normele de procedură aplicabile în

cauză că, în raport de introducerii cererii de chemare în judecată - 28

decembrie 2006, acțiunea este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la

1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cu referire la apelul

formulat de apelantul-pârât Municipiul București s-a reținut că, în esență, acesta

a susținut că cererea dedusă judecății a rămas fără obiect, ca urmare a

emiterii, ulterior dispoziției contestate, a unei noi dispoziții din 19 aprilie

2007 - prin care apelantul - pârât a declinat competența de soluționare a

notificărilor cu care a fost sesizat de contestatori, către A.N.S., Complexul Sportiv

„S.P.”

În raport de această susținere,

curtea de apel a constatat că ultima dispoziție emisă de apelantul - pârât în

cauză (din 19 aprilie 2007) a făcut obiectul contestației soluționate prin

sentința civilă nr. 256 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

Prin această

sentință, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3407 din 01 iunie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

s-a dispus anularea Dispoziției din 19 aprilie 2007, constatându-se

nelegalitatea procedurii în cadrul căreia a fost emisă.

Or, ca efect al

anulării Dispoziției din 19 aprilie 2007, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

critica apelantului -pârât în sensul rămânerii fără obiect a acțiunii cu care a

fost sesizată prima instanță este nefondată, dispoziția ce face obiectul

contestației din prezenta cauză, continuând să-și producă efectele prevăzute de

art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, așa

cum rezultă din acțiunea introductivă precizată, motivul de nulitate invocat în

ceea ce privește cererea de anulare a Dispoziției din 2006, a vizat

îndreptățirea

contestatorilor S.A. și S.C., alături de notificatorul și beneficiarul dispoziției

contestate - S.S., atât la restituirea în natură a imobilului teren în

suprafață de 450 mp, situat în București, sectorul 4, cât și a imobilului compus

din teren în suprafață de 2.500 mp, situat în București, sector 4 și casă de

locuit, (solicitat conform notificării din 2002).

S-a reținut că, în cauză,

nu s-a invocat prin acțiunea introductivă, ca și motiv de nulitate a Dispoziției

din 2006,

lipsa

calității apelantului-pârât de entitate deținătoare a imobilului care a fost

solicitat a fi restituit prin notificările formulate de numiții S.S., S.F., S.A.

și S.C., o asemenea cauză de nulitate fiind invocată pentru prima dată în apelul

formulat de apelantul - pârât Municipiul București.

Prin urmare, date

fiind cauzele de nulitate a dispoziției din 2006, explicit descrise de

contestatori în cererea introductivă astfel cum aceasta a fost precizată la

data de 23 aprilie 2007, motivele de nelegalitate și de netemeinicie invocate

în apelul pârâtului, tind la schimbarea cauzei cererii introductive formând

obiectul unor pretenții noi.

Or, față de

considerentele expuse, motivele nou propuse prin cererea de apel formulată de

apelantul - pârât, nu pot fi invocate pentru prima dată în apel, prin raportare

la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., căci ar priva pe una din părți de

beneficiul dublei jurisdicții.

În consecință, apelul

formulat de

apelantul-pârât

Municipiul București

apelant a fost găsit nefondat.

Cu referire la apelul

formulat de apelantul-pârât S.S., curtea de apel a reținut că, în esență,

acesta a susținut lipsa calității procesuale active a contestatorilor S.A. și S.C.,

invocând, pe de o parte, că terenurile în suprafață de 450 mp și respectiv

2.500 mp sunt distincte, notificarea intimaților înregistrată din 2002 având ca

obiect o suprafață de 2.500 mp, (care nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, ci

a fost moștenit de acesta, conform certificatului de moștenitor din 1993),

distinctă de suprafață de 450 mp (pentru care s-a emis dispoziția contestată),

iar pe de altă parte, renunțarea expresă a contestatorilor la moștenirea

tatălui lor - S.G., astfel încât nu mai pot veni la moștenirea autoarei S.A.

În ceea ce privește

lipsa calității contestatorilor S.C. și S.A. de persoane îndreptățite la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a renunțării acestora

la moștenirea tatălui lor, instanța de apel a reținut că prin notificarea din 08

februarie 2002, S.F., S.A. și S.C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 2.500 mp și

construcții constând în casă de locuit din cărămidă acoperită cu tablă, magazie

și anexe gospodărești, situat în București, sector 4.

Notificatorii au precizat

că formulează notificarea în calitate de moștenitori ai tatălui, respectiv

soțului, S.G., care a avut calitatea de moștenitor al numitei S.A.

Potrivit actelor de

stare civilă depuse la dosar, S.G. a fost fiul defunctei S.A., decedată la data

de 22 martie 1992.

Potrivit

certificatului de deces eliberat de Primăria Sectorului 4 București, S.G. a

decedat la data de 01 ianuarie 2001, așadar anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că

potrivit certificatului de moștenitor din 22 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P.

P.C.M., are calitatea de moștenitoare a acestui defunct doar notificatoarea S.F.,

(contestatorii S.A. și S.C., renunțând expres la moștenirea defunctului S.G.),

însă, așa cum rezultă din notificarea din 2002, această cerere a fost formulată,

alături de cei doi renunțători la succesiune și de către soția supraviețuitoare

a defunctului S.G. - S.F.

Deși în ceea ce îi privește pe contestatorii S.A. și S.C., prin

renunțarea expresă la succesiunea defunctului S.G., aceștia nu puteau

beneficia, în mod direct, de prevederile Legii nr. 10/2001, prin formularea

notificării din 2002 (având în vedere că prevederile art. 4 alin. (3) sunt

aplicabile doar în privința succesorilor neacceptanți în termen a succesiunii celui

îndreptățit iar nu și pentru situația celor care au renunțat expres la moștenirea

acestuia, care sunt socotiți de lege ca nefiind niciodată moștenitori), curtea de

apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 alin. (2) din același act normativ, în

ceea ce o privește de notificatoarea S.F.

Astfel, S.F. a avut calitatea de unic moștenitor legal al defunctului

S.G., în calitate de soție supraviețuitoare, iar acesta din urmă a decedat anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce are drept consecință,

transmiterea către această succesoare inclusiv a dreptului de a formula

notificarea pe care defunctul era îndreptățit să o formuleze în calitate de fiu

al defunctei S.A., pentru imobilele care fac obiect al Legii nr. 10/2001, în

contextul în care din actele cauzei nu a rezultat că S.G. a renunțat expres la

succesiunea mamei sale, S.A., iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

s

uccesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare

de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul acestei legi.

Contrar susținerilor apelantului-pârât S.S., instanța de apel a

reținut că S.F. era îndreptățită să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

în calitate de moștenitor legal al defunctului S.G., întrucât deși potrivit art.

665-666 și art. 672 C. civ. de la 1864, aceasta nu beneficiază de reprezentarea

succesorală, la data decesului defunctului S.G., termenul de 12 luni, pentru

depunerea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu începuse să

curgă (acesta având ca moment de început data de 14 februarie 2001).

Or, spre deosebire de reprezentarea succesorală, în caz de

retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal supraviețuind un timp cât de

scurt defunctului, dobândește succesiunea acestuia din urmă și confundată cu a

sa proprie, o lasă propriilor săi moștenitori legali, retransmiterea putând fi și

succesivă.

În același timp, dovezile administrate în cauză nu atestă că defunctul

S.G. ar fi renunțat expres la moștenirea mamei sale, astfel încât era

îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001, să solicite măsurile reparatorii

prevăzute de acest act normativ special pentru bunurile care fac obiect de

reglementare al Legii nr. 10/2001. Or, retransmiterea operează chiar dacă moștenitorul

a decedat anterior sau înăuntrul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

întrucât în patrimoniul retransmis este inclus și dreptul prevăzut de art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, care poate fi exercitat de beneficiarul

retransmiterii.

În cauză, S.F. a fost moștenitoarea defunctului S.G., iar S.G. a

fost descendent al defunctei S.A. și exista la data deschiderii succesiunii defunctei

S.A., pentru situația acesteia operând instituția retransmiterii succesiunii.

În plus, curtea de apel a reținut că

potrivit

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

:,,De cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III

profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen

cererea de restituire”, astfel că, aplicând această normă în cauză, în ceea ce

privește notificarea formulată de S.A., S.C. și S.F., concluzia care se impune

este aceea că S.F., prin formularea notificării din 2002, era îndreptățită să

beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate

de moștenitoare, prin retransmitere, a defunctei S.A., pentru întreaga cotă de care

ar fi beneficiat fiul acestei defuncte, S.G., din bunurile care fac obiectul

Legii nr. 10/2001, de care defuncta a fost deposedată abuziv.

A concluzionat curtea de apel că, prin raportare la certificatul de

moștenitor din 07 octombrie 2005, emis de B.N.P. P.C.M., contestatorii S.A. și S.C.

au calitatea de moștenitori legali ai defunctei S.F., iar critica formulată de

apelantul S.S., vizând lipsa calității procesuale active a apelanților -contestatori,

ca urmare a renunțării acestora la succesiunea defunctului S.G., este

nefondată, întrucât aceștia au dobândit prin retransmitere de la defuncta S.F.,

toate drepturile aflate în patrimoniul acesteia la data deschiderii succesiunii,

inclusiv dreptul de a formula contestația ce face obiectul prezentei acțiuni.

În referire la critica prin care apelantul S.S. a susținut

lipsa calității

procesuale active a contestatorilor S.A. și S.S., cu motivarea că terenurile în

suprafață de 450 mp și respectiv 2.500 mp, sunt distincte iar notificarea

intimaților, înregistrată din 2002 are ca obiect suprafața de 2.500 mp, care în

realitate a făcut obiectul certificatului de moștenitor din 1993, emis în

favoarea apelantului-pârât, curtea de apel, răspunzând și criticilor

apelanților-reclamanți privitoare la regimul juridic al acestui teren, a

reținut că N.I. a dobândit prin Titlul de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat

cu Ministerul Agriculturii, suprafața de teren de 3.625 mp, situată în Vatra

Moșiei Văcărești, județul Ilfov.

Același autor,

N.I., a dobândit prin actul de vânzare încheiat cu G.D., din 06 iunie 1914, autentificat

de Tribunalul Ilfov secția Notariat, un teren cu casele aflate pe el, situat în

București ti, având locul din față 32 m și 50 cm, fundul 39 metri și 50

cm, lungul pe o parte 55 m iar pe cealaltă parte 66 m, învecinat la față cu Calea

V., pe de o parte cu Vatra Mânăstirii Văcărești, la fund cu C.S. și Vatra Mânăstirii

Văcărești, iar pe cealaltă parte cu CS.

La data

de 28 noiembrie 1932, prin actul dotal din 1932, N.I. a constituit în favoarea

autoarei părților - S.A. - dotă având ca obiect suprafața de teren de 450 mp,

situat în București, teren învecinat la miazănoapte cu restul proprietății acestuia.

Potrivit

adresei din 19 mai 2003, emisă de Primăria Mun. București - Direcția

Patrimoniu, imobilul de pe str.C.V. a purtat, până la nivelul anului 1933, din

anul 1933, iar la nivelul anului 1948, nr. 387, denumirea străzii rămânând

neschimbată.

În ceea

ce privește suprafața de teren care a făcut obiectul acestui act dotal, curtea

de apel a reținut că, la data de 19 februarie 1975, S.A. a formulat oferta de

donație în favoarea Statului Român, aflată la fila 31 dosarul tribunalului,

donație care a fost acceptată de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul

Executiv conform deciziei nr. 1720/08 noiembrie 1975.

În ceea

ce privește individualizarea în plan a acestui teren, curtea de apel a avut în

vedere opinia exprimată de experții G.S și M.F. (anexa A), dar și la faptul că potrivit

protocolului din 16 noiembrie 2006, acest teren a fost predat în posesie

apelantului-pârât S.S.

S-a

reținut, totodată, că potrivit procesului- verbal de inventariere succesiune

din 25 mai 1951, activul succesoral rămas de pe urma defunctului N.I., cu ultimul

domiciliu în str. C.V., era alcătuit din teren, o parte arabil și o parte care

avea ieșire la str.Calea V., lângă Închisoarea Văcărești, teren care făcea un

singur corp comun, și care fusese cumpărat de defunct, prin cele două acte de

proprietate anterior menționate.

În același

proces verbal s-a menționat că, la data efectuării inventarului, actul de

vânzare autentificat din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secția

Notariat, nu a putut fi prezentat de moștenitori, fiind depus la Curtea de

Casație, unde se afla înregistrat un litigiu, respectiv că în timpul vieții,

defunctul a înstrăinat următoarele suprafețe de teren: 450 mp, prin actul dotal

din 1932; 300 mp cu actul taxat din 1949, fără a fi autentificat; 100 mp, cu actul

autentificat din 1943; 300 mp cu actul autentificat din 1949 și respectiv 450 mp,

prin actul autentificat din 1936.

Prin

încheierea din data de 29 martie 1951, emisă în Dosarul nr. 217/1951 de Judecătoria

Populară Mixtă București, s-a reținut că S.Z. a avut calitatea de moștenitor legal

al acestui defunct, în calitate de soție supraviețuitoare.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 1960, S.Z. a decedat la data de 18 octombrie 1960,

având ca legatar universal pe S.A., conform testamentului din 1954 (ambele

autentificate de Notariatul de stat Nicolae Bălcescu). În conformitate cu acest

certificat de moștenitor, masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.Z. se

compunea din terenul agricol, în suprafață de 2.500 mp, situat în București,

raionul Nicolae Bălcescu, deținut de defunctă în baza testamentului lăsat de

soțul său, N.I., care îl deținea în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat

de Ministerul Agriculturii.

Așa cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 1993, la data de 22 martie 1992 a

decedat S.A. iar singurul moștenitor acceptant al succesiunii acesteia este apelantul-pârât

S.S., în calitate de fiu. Masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.A. se

compunea din terenul în suprafață de 2.315 mp, situat în București, dobândit de

defunctă potrivit certificatului de moștenitor din 1960.

Pe de

altă parte, în procesul-verbal de C.F. din 1940, s-a menționat deschiderea cărții

funciare pentru imobilul situat în București, (devenit potrivit adresei sus-menționate,

la nivelul anului 1948), la cererea autorului N.I., pentru S.A., pentru

suprafață de 1.873 mp, teren dobândit cu titlul de dotă și posesiune de fapt.

Interpretând

în mod coroborat aceste probe, curtea de apel a reținut că terenul în suprafață

de 450 mp, care a făcut obiectul donației realizate în favoarea Statului Român de

S.A., în anul 1975, nu este unul și același cu cel care a făcut obiectul

certificatelor de moștenitor din 1960 și nr. din 1992.

Astfel, s-a

arătat că de vreme ce terenul de 450 mp a fost constituit dotă în favoarea A.S.

și își păstrase aceeași destinație și la data decesului înstrăinătorului N.I. (în

cauză nefiind administrate dovezi în sensul că acesta ar fi reintrat în orice

mod în patrimoniul înstrăinătorului), în mod firesc el nu a figurat în cadrul inventarului

succesoral întocmit în 1951, pentru a se putea aprecia că ar fi fost moștenit

de S.Z. și nici în certificatul de moștenitor din 1960, care nu face decât să evidențieze

masa succesorală aflată în patrimoniul defunctei S.Z. la data decesului acesteia.

Astfel,

nu se poate face abstracție de faptul că acest certificat de moștenitor a fost întocmit

tocmai la cererea autoarei comune, S.A., care, ulterior a și dispus de bunul

constituit în favoarea sa ca dotă în favoarea Statului Român. Or, în măsura în

care suprafața de teren de 450 mp, care a făcut obiect al donației realizate în

favoarea statului la data de 19 februarie 1975, ar fi fost dobândită prin

succesiune, nu s-ar mai fi impus menționarea în cuprinsul procesului-verbal de

inventariere din 1951, a înstrăinării lui și nici în cuprinsul ofertei de donație,

că aceasta a făcut obiect al dotei constituite prin actul dotal din 1932.

În plus, pentru

acest teren S.A. și-a deschis rol fiscal în anul 1952, anterior decesului testatoarei

S.Z.

A arătat

instanța de apel că este real că în ceea ce privește această suprafață de

teren, care a făcut obiectul donației realizate de autoarea comună a apelanților

- S.A. - în favoarea statului, la data de 19 februarie 1975, așadar în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, apelanții-contestatori S.A. și S.C. au adoptat

o poziție procesuală oscilantă, în sensul că au precizat că terenul care face

obiectul notificării din 2002 a fost dobândit de S.A., prin moștenire, potrivit

titlului de proprietate din 1921 (cererea precizatoare aflată la fila 149 dosar

fond) iar cu prilejul rejudecării, în prezenta fază procesuală au invocat deținerea

de către această autoare a terenului obiect al notificării cu titlu de moștenire,

conform actului de vânzare din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secția

Notariat, respectiv în temeiul procesului verbal de carte funciară anterior menționat.

Cu toate acestea, curtea de apel a reținut că, prin chiar cererea de chemare în

judecată, apelanții -contestatori au susținut că terenul în suprafața de 450 mp,

situat în Calea V., care a făcut obiect al măsurilor reparatorii dispuse prin

dispoziția contestată, a aparținut bunicii lor S.A., conform actului dotal din 1932,

și a făcut obiectul donației realizate de aceasta către stat, acesta fiind actul

procedural care determină limitele învestirii instanței.

În aceste

condiții, constatând că notificarea din 2002 are ca obiect un imobil situat în

Calea V., iar prin dispoziția contestată s-a dispus restituirea în natură a terenului

în suprafață de 450 mp, situat la această adresă, curtea de apel a apreciat că

sunt nefondate susținerile apelantului-pârât S.S. potrivit cărora, prin notificarea

menționată, autoarea contestatorilor ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru

un alt imobil, distinct de cel care a făcut obiectul donației realizate în

favoarea statului de defuncta S.A.

S-a

arătat, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

„

notificarea

va cuprinde . elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și

valoarea estimată a acestuia”, or, în cuprinsul notificării din 2002 se menționează

neechivoc că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001 este situat în București.

Pe de

altă parte, prin formularea notificării din 2002, dar și prin actele de procedură

realizate în cauză, apelantul-pârât S.S., însuși, recunoaște că această suprafață

de teren este distinctă de cea care a făcut obiectul certificatelor de

moștenitor din 1960 și nr. din 1992 și face obiect al Legii nr. 10/2001. De

altfel, acesta nu a înțeles să conteste dispoziția din 2006, prin care

Municipiul București a constatat că acest imobil, care a fost preluat de stat,

în anul 1972, a fost proprietatea autoarei părților S.A., în temeiul actului dotal

din 1932 (iar nu în temeiul testamentului întocmit de S.Z.) și face obiect al

Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat în perioada de referință menționată

în chiar titlul acestui act normativ.

În ceea

ce privește, modul în care acest teren a intrat în proprietatea autorului N.I.,

Curtea de Apel București a reținut că, deși inițial prin cele două titluri de

proprietate anterior menționate, acesta a dobândit două loturi distincte, potrivit

procesului verbal de inventariere întocmit în anul 1951, la data decesului lui

N.I., acesta și moștenitoarea sa - S.Z. - stăpâneau un singur lot de teren,

corp comun, care avea, parțial, destinația de teren agricol, și parțial,

deschidere către str. C.V.

Aceeași stare

de fapt rezultă fără echivoc din depozițiile tuturor martorilor audiați în

cauză la propunerea apelanților Surlea: P.S., P.G., B.G. și D.V., aceștia

declarând că au cunoștință de faptul că S.Z. și ulterior, S.A. au deținut o

singură proprietate care avea ieșire la Calea V., casa edificată pe terenul de

la adresa din Calea V. fiind demolată aproximativ în anul 1988, când a fost sistematizată

întreaga zonă.

Tot

astfel, martorii P.S. și P.G. au arătat că această proprietate se învecina cu str.

Volovăț, fără a avea ieșire la această stradă, iar potrivit actului de

înstrăinare încheiat de N.I. aflat la filele 198 și urm. dosar apel, rezultă că

terenul înstrăinat de N.I. în anul 1949, era învecinat cu restul proprietății

acestuia, având adresa poștală în str. V. În cuprinsul acestui act se menționează,

de asemenea, că terenul vândut a fost dobândit de vânzător conform titlului de

proprietate din 1921.

În

același sens, curtea de apel a avut în vedere și faptul că în procesul verbal de

inventariere întocmit în anul 1951 s-a menționat că, în ceea ce privește actul de

proprietate din anul 1914, acesta nu a putut fi prezentat de către moștenitori,

întrucât cu privire la terenul astfel dobândit exista un litigiu și că aceste

mențiuni se impun a fi coroborate și cu mențiunile din cuprinsul borderoului populației

aflat la fila 211 dosar apel, potrivit cărora N.I., deținea la data

inventarierii - 1948, suprafața de 2.000 mp- o parcelă, în str. C.V.

Tot

astfel în registrul agricol întocmit la nivelul anului 1964-1968 (fila 1090 dosar

apel) S.A. figurează cu o suprafață totală de 2.500 mp- teren agricol, situat

în C.V.

Sub

aspectul istoricului de adresă poștală s-a reținut că potrivit adresei din 19

mai 2003, emisă de Primăria Mun. București - Direcția Patrimoniu, imobilul de

pe str. C.V. a purtat, pe această arteră, următoarele numere poștale: până la

nivelul anului 1933, din anul 1933, iar la nivelul anului 1948.

Conform

adresei din 16 august 2011, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniu, nu există date referitoare la istoricul de adresă poștală pentru str.

V., iar artera de circulație Calea V., nu a purtat alte denumiri, în urma

sistematizării zonei o secțiune din aceasta fiind desființată.

În

același sens sunt și concluziile raportului de expertiză judiciară realizată în

apel de experții S.G., A.C. și G.V., potrivit cărora imobilele care fac obiectul

notificărilor formulate de apelanții S. au ca obiect terenul care a aparținut

lui N.I., conform actului de vânzare nr. 10704/1914, în timp ce terenul menționat

în certificatele de moștenitor din 1960 și din 1992, a fost cumpărat de N.I.

conform titlului de proprietate din 1921, cele două corpuri funciare fiind

limitrofe. În prezent, așa cum rezultă din aceeași expertiză, suprafața de 450 mp

este identificabilă în incinta de 20.793 mp, a corpului imobiliar înregistrat cu

numărul cadastral pe C.V., ca proprietate a Statului Român, iar la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea regimul juridic de teren

intravilan, aflat în proprietatea Statului Român.

Aceste

concluzii sunt sprijinite și de restul probatoriilor administrate în cauză dar

sunt concordante și cu statuările intrate în putere de lucru judecat din sentința

civilă nr. 2064/2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Potrivit

adreselor din 16 decembrie 2002 și din 13 iulie 2011, ambele emise de Consiliul

Local sector 4 București - D.I.T.L., pentru terenul în suprafață de 450 mp, deținut

de S.A. în baza actului dotal din 1932, a fost deschis rol fiscal în anul 1952,

imobilul fiind menționat ca având adresa poștală în Calea V.; ulterior acesta a

fost preluat de stat în baza ofertei de donație din 16 februarie 1975, partida

fiind închisă.

În ceea

ce privește terenul în suprafață de 2.500 mp, deținut de S.Z. și S.A. potrivit

certificatului de moștenitor din 1960, acesta apare înscris la rolul fiscal ca

având adresa poștală str. V.; ulterior, în anul 1980, este menționată S.A. cu o

suprafață totală de 2.315 mp, la adresa poștală str. V., fără a exista o justificare

referitoare la temeiul acestor mențiuni și la schimbarea adresei poștale a

imobilului.

Făcând o

analiză coroborată a probatoriului administrat, curtea de apel a concluzionat

că terenul în suprafață de 450 mp este o parte componentă a imobilului dobândit

de N.I. prin actul de vânzare din 1914, devenit ulterior corp comun cu terenul dobândit

conform titlului de proprietate din 1921, ca urmare a stăpânirii exercitate și

declarate ca atare atât de N.I., la momentul întocmirii borderoului populației din

1948, cât și de către S.Z., la momentul inventarierii din 1951, acesta fiind

individualizat la momentul întocmirii actului dotal și înscris ca atare în

evidențele de carte funciară și ale autorităților cu competențe în materie

fiscală.

Cu referire la

excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin

respingerea recursului, conform Deciziei civile nr.

1770/R din 22

octombrie 2013, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocată

de apelantul-pârât,

curtea

de apel a constatat că, prin această hotărâre s-a reținut că N.I. a avut în

proprietate terenul obținut prin cumpărare de la G.D. în anul 1914, înregistrat

din 1914, și terenul deținut în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat

de Ministerul Agriculturii în suprafață de 3.625 mp, că ulterior, S.Z. a lăsat

prin testament numitei S.A., terenul deținut în baza titlului de proprietate

din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii, în suprafață de 3.625 mp,

respectiv că nu s-a făcut dovada că S.A., ar fi moștenit și terenul menționat

în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, prin urmare reclamanții din acea

cauză - apelanții contestatori S.C. și S.A. - nu au făcut dovada calității de

moștenitori ai persoanei îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

S-a mai reținut că

terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993, emis de pe urma

defunctei S.A., nu a fost niciodată expropriat, că ultimul imobil expropriat pe

Calea V. se află la numărul poștal și că, întrucât Legea nr. 10/2001

condiționează acordarea măsurilor reparatorii de dovada preluării de către stat

a proprietății moștenite în mod abuziv, nu sunt îndeplinite condițiile impuse

de Legea nr. 10/2001, în privința reclamanților, pentru acest teren.

Așadar, prin această

hotărâre judecătorească chestiunile litigioase care au făcut obiect al analizei

instanțelor investite cu soluționarea acțiunii care a fost înregistrată pe

rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 68171/3/2011, intrate

în puterea lucrului judecat, vizează pe de o parte, statuarea în sensul că S.A.

nu a moștenit terenul menționat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914

respectiv pe aceea că terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993

de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921,

nu a fost niciodată expropriat și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

În referire la aspectele

intrate în putere de lucru judecat, curtea de apel a reținut că, în prezenta

cauză, obiectul dispoziției contestate (având în vedere că, prin notificările

formulate, atât S.S. cât și S.F. au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001 pentru un teren situat în București) îl constituie terenul în suprafață

de 450 mp situat în Bucureșt, dobândit de S.A. prin actul dotal din

1932, teren preluat

de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 1720/1975,

prin care a fost acceptată donația realizată în favoarea Statului Român de

către S.A.

Prin

urmare, contestația cu care a fost investită instana de fond în prezenta cauză,

are ca obiect un teren care nu a făcut obiect al analizei instanței care a

pronunțat Decizia civilă nr. 1770/2013 (care s-a raportat exclusiv la bunurile dobândite

de S.A. prin moștenire), teren dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, care

face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține incidența

excepției puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064/2012 a

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În

consecință, instanța de apel a constatat că în mod judicios s-a reținut, în

hotărea apelată, calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul - teren în suprafață de 450 mp,

atât în ceea ce îl privește pe apelantul-pârât S.S., căruia îi revine o cotă de

½ din acest teren, cât și pentru apelanții - contestatori, (în calitate

de moștenitori ai defunctei S.F., la rândul său moștenitoare a defunctului S.G.),

în cotă de 1/2.

Criticile prin care

apelanții - contestatori au arătat că, în mod eronat, prima instanța nu a constatat

calitatea lor de persoane îndreptățite la restituirea suprafeței de 2.500 mp

teren, menționată în cuprinsul notificării din 2002, au fost găsite nefondate,

instanța de apel reținând că este incidentă puterea de lucru judecat a

sentinței civile nr. 2064/2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, prin raportare la ambele chestiuni litigioase care au făcut

obiectul analizei în cadrul acestui litigiu, respectiv că S.A. nu a moștenit de

la S.Z. terenul dobândit de N.I. conform actului de vânzare din 1914, iar

terenul ce figurează

în certificatul de moștenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A. nu a fost

niciodată expropriat și prin urmare nu face obiectul Legii nr. 10/2001

.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 1993, are calitatea de unic moștenitor al defunctei

S.A., apelantul S.S., în calitate de fiu. În cuprinsul acestui certificat, se

menționează că masa succesorală este alcătuită din terenul în suprafață de 2.315

mp, teren situat în București, sector 4, dobândit prin moștenire în baza

certificatului de moștenitor din 1960, act în cuprinsul căruia se face mențiunea

că terenul transmis pe cale succesorală a fost dobândit de S.Z., prin moștenire,

de la N.I., conform Titlului de proprietate din 1921.

S-a reținut,

totodată, că, prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunțată de

Judecătoria sectorului 3 București, devenită irevocabilă, a fost respinsă

cererea formulată de autoarea apelanților contestatori (S.F.), având ca obiect

anularea certificatului de moștenitor din 1993, reținându-se, în esență, că S.G.

nu a acceptat, conform dreptului comun, succesiunea rămasă de pe urma defunctei

S.A.

Curtea de apel a avut

în vedere și dispozițiile art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953

privitor la procedura

succesorală notarială, conform cărora: „Până la anulare prin sentința

judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada în ce privește calitatea

de moștenitor și cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor”.

Or, așa cum s-a

statuat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1770/2013 a Curții de apel București,

secția a IV-a civilă, acest teren nu a fost preluat de stat și nu face obiectul

Legii nr. 10/2001, astfel încât contestatorii nu pot pretinde că au calitatea

de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii

pentru terenul dobândit de N.I. conform titlului de proprietate din 1921 (acesta

nefăcând obiect al Legii nr. 10/2001) și nici pentru terenul dobândit de N.I.

conform actului de vânzare din 1914, (acesta nefiind moștenit de către S.A.). Așa

cum rezultă din raportul de expertiza realizat de comisia de experți, anterior evocat,

terenul care este menționat în notificarea din 2002, a fost stăpânit de N.I. în

baza actului de vânzare din 1914.

Împrejurarea

că, așa cum a rezultat din întregul material probator administrat în cauză, N.I.

a dobândit prin

Titlul

de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat cu Ministerul Agriculturii și

prin actul de vânzare încheiat cu G.D., autentificat din 06 iunie 1914, autentificat

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, două terenuri limitrofe care, la data

decesului acestuia, constituiau un corp comun, nu poate fi de natură a susține

o altă concluzie, în contextul în care nu s-a probat că acest autor ar fi dobândit

teren la adresa din București în temeiul unui alt titlu decât cele două,

anterior evocate, contestatorii neavând posibilitatea de a administra probe

contrare prezumției irefragabile instituite de art. 1200 alin. (4) și art. 1202

alin. (2) C. civ. de la 1864.

Susținerile

apelanților-contestatori referitoare la calitatea acestora de persoane

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin

raportare la mențiunile din procesul - verbal de C.F. din 1940 nu au fost

primite de instanța de apel care a arătat că, în sistemul de publicitate

imobiliară aplicabil pentru imobilul în cauză, înscrierea în cartea funciară nu

avea efect constitutiv de drepturi, fiind incident