ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1326/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 mai 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al municipiului București, Primăria municipiului București, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” și SC L. SRL, solicitând anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006, precum și a actelor subsecvente și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele terenuri situate în București, șos.

G.C. nr. A., sector 3, în suprafață de 6121 mp, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp și șos. G.C. nr. C., sector 3, în suprafață de 738 mp. La data de 27 septembrie 2007, s-a formulat cerere de intervenție de către numiții D.D., D.M., S.R. și V.N., care au solicitat citarea, în calitate de pârât, și a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, întrucât terenul asupra căruia invocă dreptul de proprietate se află în administrarea acestuia. S-a solicitat prin această cerere să fie obligat Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București și Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București șos.

G.C. nr. B., sector 3, în suprafața de 11705 mp, arătându-se de către intervenienți că au cumpărat de la reclamanții inițiali terenurile obiect al prezentei cauze. Prin cererea precizatoare din 23 noiembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au arătat că solicită ca: 1) pârâtul SC B.T.T. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. A., în suprafață de 6121 mp, așa cum este el identificat în actele anexe cererii și 2) ca pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să fie obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp, așa cum rezultă din actele de proprietate ale reclamanților.

S-a solicitat, totodată, citarea în cauză, în condițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., alături de Ministerul Afacerilor Interne, a Inspectoratului de Stat pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, motivat de faptul că această instituție ar putea opune un titlu pentru terenul în suprafață de 11705 mp. Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 decembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. au arătat că înțeleg să se judece și cu SC L.I.I. SA, Grup Școlar județul Constanța, în calitate de pârâtă, pentru ca aceasta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 739,00 mp, situat în București, șos. G.C. nr. D., sector 3. Prin cererea precizatoare formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamanții P.S., P.D.S.

și P.I. au precizat obiectul și temeiul de drept pentru fiecare pârât în parte, astfel: anularea dispoziției Primăriei Muncipiului București din 5 aprilie 2007, prin care s-a revocat dispoziția Primăriei municipiului București din 5 octombrie 2006 și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele-terenuri situate în București, șos. G.C. (plan încadrare anexat), după cum urmează: a) SC B.T.T. SA, de la care solicită parcelele: P2, nr. poștal E., în suprafață de 1755 mp; P3, nr. poștal F., în suprafață de 6122 mp; P5, nr. poștal G., în suprafață de 2902 mp; P6, nr. poștal H., în suprafață de 1007 mp, total suprafață ocupată 11786 mp; - pârât ocupant SC L.I.I.

SA societate învățământ, cumpărător succesiv de la ocupant inițial SC C. SA, de la care se revendică: parcela P4, nr. poștal I., în suprafață de 779 mp; - pârât ocupant Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor, de la care se revendică parcela P7, nr. poștal B., în suprafață de 11705 mp. Prin cererea reconvențională formulată la data 15 septembrie 2009 și precizată la 29 octombrie 2009, pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 și art. 494 C. civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință, în cazul admiterii cererii principale, iar reclamanții, respectiv intervenienții în interes propriu să fie obligați la plata contravalorii investițiilor și bunurilor imobile-construcții, respectiv utilități și instalații existente pe terenul în suprafață de 11085 mp, parcela P7, din șos.

G.C., sector 3, în valoare de 681.416, 93 RON și acordarea unui drept de retenție. Prin cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului SC B.T.T. SA, formulată la data de 25 aprilie 2008, SC

F.L.V. SRL

a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. Prin cererea formulată la 24 aprilie 2008, pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței sesizate pe capătul de cerere privind anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 și a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere și declinarea competenței de soluționare a acestuia, cu obligarea de a i se lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 11705 mp, situat în București, șos. G.C. fără număr, sect. 3. Prin încheierea din ședința publică de la 27 iunie 2008, tribunalul a luat act de transmisiunea calității procesuale în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, revendicarea, de la reclamanți la numiții D.D., D.M., S.R.

și V.N. Totodată, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție formulată de aceștia cu privire la capătul 1 de cerere, ca și cererea de intervenție accesorie formulată de SC F.L.V. SRL. Prin cererea de intervenție principală depusă la data de 23 octombrie 2008, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001, arătând că o parte din terenul în litigiu este ocupată de Brigada de Pompieri a Municipiului București. Prin încheierea din data de 5 decembrie 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

La termenul din data de 20 noiembrie 2009, tribunalul a disjuns cererea reconvențională formulată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București de judecarea cererii principale. La același termen, pârâta SC B.T.T. SA a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, având în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar tribunalul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul această excepție. Prin sentința civilă nr. 1455 din 15 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., D.D., D.M., S.R. și V.N. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, Primarul General al municipiului București, municipiul București prin Primar General, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA și cu intervenienta în interesul pârâtei SC B.T.T. SA, SC F.L.V. SRL și intervenienții în interes propriu Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, D.D., D.M., S.R. și V.N. A dispus anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 a Primarului General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006. A obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor să lase reclamanților D.D., D.M., S.R.

și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11705 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V. A obligat pe pârâta SC B.T.T. SA să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: imobilul situat în București, șos. G.C. nr. A., în suprafață de 6122 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, precum și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. H., în suprafață de 1020 mp, așa cum a fost identificată prin același raport de expertiză; imobilul situat în București, șos.

G.C. nr. G., în suprafață de 2888 mp, identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V. și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. E., așa cum a fost identificată prin același raport de expertiză. A obligat pe pârâta SC L.I.I. SA, să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. J., în suprafață de 758 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V. A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenție în interes propriu a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” și cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC F.L.V.

SRL. A omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Cu privire Ia excepțiile invocate în cauză: 1. Susținerile pârâților că acțiunea în revendicare a reclamanților este inadmisibilă, atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și în temeiul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, sunt neîntemeiate. Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Flaimbat c. României, C.E.D.O. a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția fiind deplin aplicabilă și acțiunii în revendicare, pentru identitate de rațiune. De asemenea, și în decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atunci când reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Deoarece printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă reclamanților din prezenta cauză li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceștia dețin un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

2. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiata, întrucât beneficiarii dispoziției revocate prin dispoziția atacată sunt reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar față de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceștia sunt și persoanele îndreptățite de a ataca dispoziția de revocare a restituirii în natură. Pe fondul cauzei: a) în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006: Prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă, s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I.

și P.D.S., iar municipiul București prin Primar General a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în București, șos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafață de 6121 mp. Prin dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului București, dată în temeiul acestei hotărâri irevocabile, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. Prin dispoziția din 5 aprilie 2007, emisă tot de Primarul General al municipiului București, s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006. Față de această situație de fapt, tribunalul a reținut că, în temeiul autorității de lucru judecat, o hotărâre definitivă se prezumă a exprima adevărul.

Prin urmare, ca o consecință a aspectului pozitiv al lucrului judecat, nu se putea revoca prima dispoziție de restituire în natură și nu se putea dispune contrariul celor dispuse printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. În consecință, deoarece contrazice ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dispoziția de revocare din 5 aprilie 2007 este nelegală. Pentru același motiv (puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile), au fost apreciate ca neîntemeiate susținerile pârâților SC B.T.T.

SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, potrivit cărora dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului General al municipiului București este nelegală, deoarece Primăria municipiului București nu era competentă să emită această dispoziție ori trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură. Atât timp cât această dispoziție s-a dat în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este inadmisibil ca printr-o altă hotărâre judecătorească să se dispună altceva cu privire la același raport juridic. Practic, dacă s-ar admite aceste apărări ale pârâților s-ar modifica o hotărâre judecătorească definitivă prin alte căi decât căile legale de atac, ceea ce ar însemna încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamanților, precum și încălcarea principiului securității raporturilor juridice.

De asemenea, s-a apreciat ca neîntemeiată și apărarea pârâtului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” prin care s-a invocat excepția de tardivitate a formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 față de el, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. b) În ceea ce privește capătul de cerere în revendicare: Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar și expertiza tehnică topografică, rezultă că o parte din terenurile pentru care s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București sunt ocupate de pârâții SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I.

SA. Analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., așa cum solicită reclamanții, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum se va dezvolta în cele ce urmează. Imobilul în litigiu face parte dintre imobilele preluate abuziv de către stat și intră astfel în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, domeniu în care C.E.D.O. are o jurisprudență constantă în cauzele împotriva României.

Dat fiind caracterul declarativ al sentinței civile nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și s-a dispus restituirea acestuia în natură către reclamanți, efectele acesteia se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimonial titularilor inițiali, constatare ce concordă cu voința legiuitorului exprimată în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii cererii principale. Dreptul de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu este revocabil. Reclamanții nu au intrat în posesia întregului imobil în urma hotărârii judecătorești menționate, împrejurare care constituie o privare de bun în lumina jurisprudenței C.E.D.O.

(cauza Păduraru c. României, cauza Suciu-Arama c. României). Având în vedere că atât reclamanții, cât și pârâții pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri de proprietate, titluri ce emană de la autori diferiți, se va proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile în concurs. Astfel, titlul reclamanților este confirmat în justiție prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Procedând în continuare la compararea titlurilor invocate de părți, se constată ca reclamanții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945, prin care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, certificatul de moștenitor din 1991 de pe urma defunctei G.N., certificatul de moștenitor din 7 aprilie 2005 de pe urma defunctului A.D.

În apărare, pârâții au invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 12 mai 2000 de către Ministerul Tineretului și Sportului, pe numele pârâtei SC B.T.T. SA și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 mai 1996, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC D.F. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 mai 1995, emis de Ministerul Industriilor pe numele SC C. SA, contractul din 14 ianuarie 2004, contractul din 31 ianuarie 2004 prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului SC L.I.I. SA. De asemenea, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” invocă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București.

Comparând drepturile autorilor de la care emană titlurile în concurs, se constată că la momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a deciziei din 1984, autorii pârâților, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Industriilor, precum și Sfatul Popular al Municipiului București, nu erau proprietarii imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv. În concursul dintre reclamanți și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate și de succesiune. Și pârâții dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

Întrucât atât reclamanții, cât și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, în conflictul dintre ele se va recunoaște preferabilitatea titlului reclamanților ca fiind cel originar, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării. Apărarea pârâtei SC L.I.I. SA privind preferabilitatea titlului său, față de anterioritatea înscrierii lui în cartea funciară, nu poate fi primită, această împrejurare neavând relevanță în compararea titlurilor care provin de la autori diferiți cum este cazul în speță.

Nici susținerea că fiind al unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului dobândit, cu titlu oneros, de la transmițătorul al cărui titlu de proprietate a fost declarat nul sau anulat, nu poate fi primită, deoarece cazul subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal și are relevanță în materia principiilor efectelor nulității, neavând nicio consecință juridică în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară. c) În ceea ce privește cererea de intervenție principală a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.”, prin care acesta solicită obligarea reclamanților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu: Intervenientul deține imobilul în litigiu în temeiul deciziei din 10 ianuarie 1984, art. 3, decizie a Consiliului Popular al Municipiului București.

După cum s-a constatat anterior, acest titlu nu poate fi considerat mai preferabil decât titlul reclamanților, deoarece provine de la un non dominus (neproprietar). d) Față de soluția dată acțiunii în revendicare a reclamanților, se va respinge cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL, având în vedere preferabilitatea titlului reclamanților și nu al pârâtei SC B.T.T. SA. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiul București, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC F.L.V. SRL. Prin decizia civilă nr. 267A din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11054,30 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză topografică întocmit în apel de expert P.C.M. și schițe anexă. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Municipiul București, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC F.L.V. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Sub aspectul situației de fapt: S-a dovedit în cauză că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamanților inițiali, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, contract prin care G.N., C.G. și A.D. au cumpărat terenul de 3 ha din trupul fostei moșii X. de la numitul M.N.; reclamanții inițiali au dovedit, totodată, calitatea lor de succesori în drepturi ai acestora, cu certificatele de moștenitor din 1991 și din 7 aprilie 2005, iar apoi reclamanții D.D., D.M., S.R. și V.N. și-au justificat calitatea în cadrul cererii de revendicare în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2007. Întregul imobil a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Reclamanții au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, notificare care a fost soluționată de Primăria municipiului București inițial prin dispoziția din 2004, în sensul restituirii în natură a 3 suprafețe de teren, identificate în raportul de expertiză efectuat de expertul F.L. Împotriva acestei dispoziții s-a formulat contestație, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, de către reclamanții P.S., P.I.

și P.D.S., iar prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă în urma soluționării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis contestația formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a altor suprafețe de teren, identificate prin aceeași expertiză efectuată de F.L.

Așa cum s-a relevat atât prin expertiza efectuată în fața tribunalului de către expertul R.M.V., cât și prin expertiza efectuată în apel de expertul P.C.M., parcelele sunt deținute astfel: parcela P7 (nr. poștal B.) este deținută de Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București, Centrul de Pregătire a Pompierilor G.B.C.S., parcela P4 (nr. poștal C.) este deținută de SC L.I.I. SA, parcelele P2 (nr. poștal E.), P3 (nr. poștal A.), P5 (nr. poștal G.) și P6 (nr. poștal H.) sunt deținute de SC B.T.T. SA.

În ce privește apelurile formulate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București: Curtea a respins prima critică adusă de apelantul Ministerul Afacerilor Interne referitoare la nelegala sa citare, precum și la faptul că nu i s-au comunicat cererea de chemare în judecată și actele anexe, critică susținută și de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”. În ce privește citarea, din analiza actelor dosarului de fond rezultă că pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost legal citat la adresa sa din București, Piața R., sector 1, atât pentru termenul din data de 20 noiembrie 2009, cât și pentru termenul anterior din 6 noiembrie 2009, sub semnătura funcționarului însărcinat cu primirea corespondentei.

În ce privește necomunicarea cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale și înscrisuri, trebuie avută în vedere distincția dintre citare și comunicarea actelor de procedură, aceste două concepte juridice fiind total diferite. Dispozițiile legale privind comunicarea cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale (art. 86, art. 113, art. 114 1 C. proc. civ.) nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității, ceea ce semnifică faptul că este aplicabil art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume întrucât nulitatea nu este expresă, vătămarea trebuie să fie dovedită. Mai departe, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 108 C. proc. civ., conform cărora neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare care a urmat și înainte de a pune concluzii.

Or, în cauză, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, legal citat pentru termenul din 20 noiembrie 2009, nu a invocat la acel termen necomunicarea către el a actelor de procedură și documentelor dosarului, situație în care neregularitatea s-a acoperit. În ce privește dispozițiile art. 107 C. proc. civ., invocate de apelant, acestea nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, aceste dispoziții au în vedere nerespectarea cerințelor legale pentru citare în situația în care aceste cerințe sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, deci când sancțiunea nulității este prevăzută expres, situație în care, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se prezumă vătămarea, de aceea instanța din oficiu dispune amânarea.

În situația în care însă sancțiunea nulității nu este prevăzută expres, vătămarea nu se prezumă, partea este cea care trebuie să o invoce, iar instanța nu mai este îndreptățită și nici obligată să dispună din oficiu amânarea, dacă partea însăși nu a cerut-o. Curtea a respins criticile apelantului-pârât Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” vizând necompetența secției civile în soluționarea primului capăt de cerere referitor la anularea dispoziției din 2007, constatând că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o competență specială de contestare a actelor emise de unitățile notificate, anume a instanțelor civile. Astfel, dispoziția din 2007 emisă de Primăria municipiului București s-a dorit a fi o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, asupra notificării reclamanților.

Așa fiind, competența de soluționare a cererii de anulare a acesteia revine secției civile, iar nu secției de contencios administrativ. În ce privește fondul acestei soluții, tribunalul a apreciat în mod corect că această dispoziție este nelegală și se impune a fi anulată. Dispoziția din 2006, a cărei revocare s-a dispus prin dispoziția din 2007, fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 362/2005), astfel că Primăria municipiului București nu mai putea să o revoce, cu motivarea că municipiul nu este deținător al terenurilor inițial restituite, pentru că această revocare punea în discuție cele irevocabil stabilite prin sentința civilă nr. 362/2005, conduită inacceptabilă pentru partea direct obligată prin această hotărâre judecătorească și față de care hotărârea judecătorească își producea efectele cu autoritate de lucru judecat.

Așadar, dispoziția din 2006 nu a reprezentat decât punerea în executare de către Municipiul București a celor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 362/2005, iar față de obligativitatea acestei sentințe față de Municipiul București, acesta nu putea reveni pentru a dispune prin dispoziția din 2007 în sens contrar. Nu are relevanță sub acest aspect faptul, corect de altfel, că sentința civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au fost părți în acea judecată. Esențial este faptul că această sentință are autoritate de lucru judecat față de Municipiul București și, ca atare, acesta, în calitate de debitor obligat prin această sentință, nu putea să procedeze într-un fel care să încalce autoritatea de lucru judecat, obligativitatea și executorialitatea acestei sentințe.

În al doilea rând, această revocare intervenea după ce dispoziția din 2006 intrase în circuitul civil și produsese efecte juridice, fiind înscrisă ca atare în cartea funciară, înscriere care are funcția de publicitate. În ce privește inadmisibilitatea cererii reclamanților, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat că principiul disponibilității nu înseamnă, într-adevăr, că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, dimpotrivă, instanțele de judecată fiind cele care fac încadrarea juridică corectă și aplică normele juridice incidente, fără să fie ținute de textele de lege indicate de către părți.

Incidența și prioritatea Legii nr. 10/2001 nu semnifică însă inadmisibilitatea de plano a prezentei acțiuni în revendicare, căci astfel cum s-a tranșat prin decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare de drept comun nu este în mod automat inadmisibilă, fiind posibil ca reclamantul să poată invoca în patrimoniul său un bun, or, în cauză, reclamanții au în mod indiscutabil un asemenea bun, recunoscut prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București. De aceea, a fost înlăturată această critică a apelantului-pârât.

În ce privește criticile aduse pe fond de către apelanții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat următoarele: Este fondată susținerea apelanților conform căreia, în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamanții inițiali trebuia soluționată pentru suprafața de teren deținută de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București de către deținător. Pe de altă parte, la momentul soluționării prezentei cauze exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă care își produce efectele juridice ca atare și care face irelevantă împrejurarea nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare.

Astfel, prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă în urma soluționării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General, iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a anumitor loturi de teren situate în București, șos. G.C., printre care și terenul ocupat de către Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și revendicat de reclamanți în prezenta cauză.

Urmează a se determina care sunt consecințele juridice ale acestei hotărâri judecătorești irevocabile asupra cauzei prezente, raportat la dreptul intern, dar și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în raport exclusiv de dreptul intern, se constată că această hotărâre judecătorească anterioară nu a fost pronunțată în contradictoriu cu apelantul Ministerul Afacerilor Interne sau cu vreuna din structurile sale, ceea ce face ca ea să nu poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”. Trebuie făcută distincție între efectele relative ale unei hotărâri judecătorești, efecte care se produc numai între părțile față de care s-a pronunțat, și opozabilitatea față de terții străini de proces a situațiilor juridice născute prin acea hotărâre judecătorească.

O hotărâre judecătorească are efecte relative, ceea ce semnifică faptul că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat unor persoane care nu au figurat ca părți în procesul astfel soluționat, dar aceasta nu semnifică faptul că terțele persoane pot ignora situațiile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dimpotrivă, drepturile și obligațiile astfel stabilite le sunt opozabile și străinilor de proces, cu diferența că aceștia se pot apăra repunând în discuție toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat).

Așadar, sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă, reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, născătoare de efecte juridice, dar față de care apelanții Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” s-ar putea apăra, de principiu, prin repunerea în discuție a aspectelor acolo analizate, întrucât nu apar ca părți în acel proces. Aceasta este situația dacă analiza este limitată exclusiv în dreptul intern. Pe de altă parte, sunt efecte ale acestei hotărâri judecătorești care se produc în mod obiectiv și din perspectiva drepturilor recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principalul efect juridic al acestei hotărâri judecătorești este acela că, fiind pronunțată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, a reprezentat modul de soluționare a notificării formulate de reclamanții inițiali din prezenta cauză cu privire la terenul deținut de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”. Procedura Legii nr. 10/2001 apare, deci, că s-a consumat în ce privește notificarea reclamanților, această procedură finalizându-se prin recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de restituire în natură a terenului, recunoaștere care reprezintă în mod neîndoios consfințirea unui bun în patrimoniul reclamanților, din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, la acest moment nu se mai poate în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii nr. 10/2001 în sensul soluționării notificării pe cale administrativă de către unitatea deținătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispozițiile art. 21 și art. 25 din lege invocate de apelanții-pârâți, pentru că această procedură a fost efectiv finalizată, pe cale judecătorească, prin hotărârile judecătorești menționate mai sus. Este, așadar, exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în fața unității deținătoare. În afara acestui efect de ordin procedural, al doilea efect produs de această hotărâre judecătorească este de ordin material, constând în recunoașterea în favoarea reclamanților a unui bun și, în concret, a dreptului lor de restituire în natură.

La acest moment al analizei intervine un element esențial al cauzei, anume situația particulară a apelanților Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” de a fi instituții ale statului, iar nu particulari. Din perspectiva principiilor de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, litigiul purtat anterior de reclamanți în contradictoriu cu Municipiul București și finalizat prin sentința civilă nr. 362/2005 apare ca fiind purtat împotriva autorității statului, împotriva Statului în ultimă instanță, iar apelanții-pârâți Ministerul Afacerilori Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” sunt în egală măsură autorități ale aceluiași stat.

La fel, sentința civilă nr. 362/2005 și hotărârile din căile de atac pronunțate de instanțele române reprezintă acte de recunoaștere a drepturilor reclamanților emanate de la una din puterile statului. De notat că recunoașterea drepturilor reclamanților dobândite prin sentința civilă menționată a continuat, din partea Statului Român, la momentul efectuării formalităților de publicitate imobiliară și mai ales prin încasarea de către stat, de la reclamanți, a impozitelor pe proprietate pe toată durata de la această restituire până în prezent. Așadar, din perspectiva principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acest moment, în baza sentinței civile nr. 362/2005 reclamanții au un drept de proprietate recunoscut printr-un act al autorității de stat și împotriva statului însuși (reprezentat în acel proces prin unitatea sa administrativ-teritorială), dar nu au intrat în posesia imobilului, împrejurare care constituie o privare de bun.

Pe de altă parte, privarea de bun este cauzată în mod direct prin deținerea imobilului chiar de autoritățile statului, Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” (iar nu de către un particular oarecare). Sub acest aspect, obligația de a pune pe reclamanți în posesia terenului parcela P7 în baza sentinței civile nr. 362/2005 revine statului.

Or, nu se poate găsi îndreptățire aceluiași stat (de data aceasta prin alte instituții ale sale, dar în mod esențial, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, același Stat) să nu își îndeplinească această obligație, sub pretextul unor chestiuni de ordin procedural (faptul că nu Municipiul București era deținătorul, aspect invocat la momentul soluționării litigiului anterior, inclusiv în căile de atac, și pe care instanțele nu l-au considerat pertinent) sau de ordin material (faptul că terenul este ocupat pentru o activitate de interes public, situație de fapt identică și la momentul pronunțării sentinței nr. 362/2005).

În esență, printr-un act al puterii judecătorești (sentința civilă nr. 362/2005) s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la restituire în natură, într-un proces purtat în contradictoriu cu o autoritate a statului (Statul în esență), iar la acest moment reclamanții sunt privați de acest bun prin fapta statului însuși, care, prin autoritatea sa (Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”), stăpânește terenul. Această situație particulară a speței împiedică orice altă analiză care să pună în discuție justificarea acestei privări de bun a reclamanților.

Astfel, la momentul identificării unei privări de bun, pentru a constata dacă se săvârșește sau nu o încălcare a dreptului fundamental de proprietate, trebuie verificată justificarea ingerinței din perspectivele următoare: ingerința să fi fost prevăzută de lege, să fi vizat un scop legitim, să fie menținut un echilibru just între necesitățile interesului general al comunității și cerința de protecție a dreptului fundamental al reclamanților. Nu poate fi exclusă ideea că primele două condiții sunt îndeplinite.

Anume, prevederea de către lege a ingerinței și scopul legitim al acesteia ar putea fi analizate în contextul Legii nr. 10/2001, față de activitatea apelanților-pârâți desfășurată pe terenul în litigiu, activitate de interes public, și față de semnificația lotului de teren de a servi accesului în incinta Centrului de Pregătire a Pompierilor, putându-se pune în discuție incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul ar fi afectat unei servituți legale de trecere. Nu este, însă, incidență în cauză ipoteza de imposibilitate de restituire în natură prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe motivul că terenul ar fi afectat de construcții noi, ipoteză susținută de apelanți, pentru argumente care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Dacă primele două condiții ar putea fi analizate ca îndeplinite, nu poate fi, însă, niciodată considerată îndeplinită cea de-a treia condiție, referitoare la proporționalitate, în condițiile în care reclamanții nu se văd despăgubiți în niciun fel, în natură sau prin echivalent, pentru privarea de proprietate suferită. Iar această lipsă de despăgubire nu poate fi acoperită în prezentul litigiu, pentru motive care vor fi arătate în continuare. Nu poate fi adoptată o soluție alternativă de despăgubire prin echivalent a reclamanților, așa cum cer apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Pe de o parte, această despăgubire nu poate fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, căci această procedură a fost deja finalizată prin acordarea către reclamanți a restituirii în natură, iar procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea „convertirii” măsurilor reparatorii în natură, odată acordate, în măsuri reparatorii prin echivalent, ci acordarea de la bun început a uneia din cele două categorii. Pe de altă parte, instanța în prezentul litigiu nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, cerere care ar fi trebuit să aibă un anumit cadru procesual subiectiv și obiectiv.

Evident, nu poate fi respinsă cererea reclamanților de revendicare în contradictoriu cu aceste două instituții ale statului cu motivarea că aceștia pot beneficia de restituire prin echivalent într-un proces separat, această soluție reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind cu siguranță o sarcină exorbitantă pentru reclamanții care au câștigat deja bunul din anul 2005 să fie obligați a purta un alt proces.

Nu în ultimul rând, însuși cadrul legal în care ar putea avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a obligației statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat și imprecis, în lipsa unei practici judiciare constante și consacrate pentru un asemenea tip de acțiuni, grefate pe o situație de fapt similară (care este în sensul că situația de fapt de la pronunțarea sentinței civile nr. 362/2005 până în prezent este neschimbată, deci nu ne aflăm în prezența unei imposibilități de punere în executare intervenită ulterior pronunțării sentinței civile nr. 362/2005, ci a unei veritabile modificări a soluției atunci adoptate).

De aceea, au fost înlăturate apărările apelanților referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent către reclamanți, după cum nici propunerea apelantului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul protejării interesului public implicat de activitatea desfășurată de el, nu a fost primită. În concluzie, admiterea cererii în revendicare a reclamanților în contradictoriu cu deținătorii Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” se impune drept unică soluție de restabilire a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea reclamanților, cu respectarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru același motiv nu mai poate fi dispusă nici măsura de menținere a afectațiunii speciale, prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru că la acest moment raportul juridic a ieșit din limitele Legii nr. 10/2001, iar dreptului la restituire în natură deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu îi pot fi aduse circumstanțieri ulterioare. Pe de altă parte, luând în analiză motivarea soluției dată de tribunal, curtea a constatat că tribunalul a reținut, în operațiunea de comparare de titluri, că titlul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” îl reprezintă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București. În privința reclamanților, tribunalul a reținut că titlul acestora constă în contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov și că acesta a fost confirmat în justiție prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București.

Tribunalul a constatat că la momentul emiterii deciziei din 1984 prin care imobilul a fost trecut în administrarea apelanților-pârâți, autorul pârâților, respectiv Sfatul Popular al Municipiului București, nu era proprietarul imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv, astfel că, în concursul dintre reclamanți și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate și de succesiune. În același timp, tribunalul a apreciat că și pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului, încă necontestat și dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Referitor la această motivare, curtea a constatat următoarele: Decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București, reținută de tribunal ca reprezentând titlu de proprietate al pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”, nu poate fi privită decât în mod formal ca un „titlu” care justifică deținerea terenului, în realitate ea neputând valora titlu de proprietate, pentru că prin această decizie nu s-a realizat decât predarea imobilului de la o autoritate a statului către o alta. Titlu de proprietate poate reprezenta acel act care justifică calitatea de proprietar a unei anumite persoane, prin aceea că atestă unul dintre modurile de dobândire a proprietății prevăzute de lege.

Or, în cauză, decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului București de predare a imobilului de la o unitate la alta nu reprezintă un asemenea act de transfer de proprietate, ci doar un act de gestiune a bunului în cadrul aceleiași proprietăți comune a statului comunist. Așadar, în cadrul operațiunii de comparare de titluri, apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, dată fiind calitatea sa de autoritate statală, nu poate invoca un act de transfer al proprietății către el, ci, de fapt, își justifică deținerea prin însuși actul de preluare de către statul comunist a imobilului, anume exproprierea în baza Decretului nr. 114/1949. Or, niciodată pe parcursul cauzei nu s-a făcut dovada că această expropriere a avut loc cu respectarea art. 10 din Constituția României din anul 1948, anume cu plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiție”, pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Curtea a înlăturat susținerea apelantului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” conform căreia reclamanții ar fi trebuit să dovedească faptul că nu au fost despăgubiți, în realitate reclamanții nu puteau fi puși în situația de a face o asemenea probă negativă cu caracter general, ci pârâții, susținând că preluarea a fost făcută legal și cu titlu valabil, trebuiau să facă proba acordării de despăgubiri. Pe de altă parte, este greșită și aprecierea tribunalului că pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S." sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În primul rând, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează drepturile fundamentale ale particularilor, după cum îi este și denumirea, iar această protecție se reglementează în raporturile cu statul.

Nicidecum Statul însuși nu poate să fie posesorul unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (decât în raporturile cu un alt stat). Iar apelanții-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” nu pot fi considerați particulari, ci sunt în mod evident instituții ale statului, reprezentând în ultimă instanță statul însuși. Pe de altă parte, aceste două instituții ale statului invocă dobândirea proprietății prin preluarea săvârșită de către statul comunist, iar această preluare nu poate fi valorizată drept o modalitate de dobândire a unui bun, cu atât mai mult în condițiile în care prin sentința civilă nr. 362/2005 a fost stabilit caracterul abuziv al preluării.

Așadar, în niciun caz nu poate fi recunoscută apelanților-pârâți, autorități ale statului, calitatea de titulari de bun, în virtutea unor acte de preluare a imobilului emanate de la autoritățile comuniste ulterior preluării abuzive. De aceea și în cadrul acestei operațiuni de comparare de titluri, realizată în spiritul art. 480 C. civ., singura soluție posibilă în cauză este aceea de admitere a cererii reclamanților, care justifică dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic legal, de la proprietarul necontestat, drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în vreme ce pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” sunt autorități ale statului, care dețin imobilul preluat de statul comunist în mod abuziv de la autorul reclamanților.

Nu au fost primite apărările apelanților-pârâți Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” referitoare la dispozițiile art. 16 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, privind obligativitatea menținerii afectațiunii publice și imposibilitatea restituirii în natură a terenului pe care s-au amplasat noi construcții, întrucât la acest moment apelanții-pârâți nu mai pot pune în discuție aspectele referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/