ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1326/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1326/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de

2 mai 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții P.S.,

P.I. și P.D.S. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al municipiului

București, Primăria municipiului București, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor

Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” și SC L. SRL, solicitând

anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului

București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006, precum și a

actelor subsecvente și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilele terenuri situate în București, șos. G.C. nr. A., sector

3, în suprafață de 6121 mp, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață de 11705 mp

și șos. G.C. nr. C., sector 3, în suprafață de 738 mp.

La data de 27 septembrie 2007, s-a formulat

cerere de intervenție de către numiții D.D., D.M., S.R. și V.N.,

care au solicitat citarea, în calitate

de pârât, și a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului

București, întrucât terenul asupra căruia invocă dreptul de proprietate se află

în administrarea acestuia. S-a solicitat prin această cerere să fie obligat Inspectoratul

pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București și Ministerul Afacerilor

Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București șos.

G.C. nr. B., sector 3, în suprafața de 11705 mp, arătându-se de către intervenienți

că au cumpărat de la reclamanții inițiali terenurile obiect al prezentei cauze.

Prin cererea precizatoare din 23

noiembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S.

au arătat că solicită ca: 1) pârâtul SC B.T.T. SA să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București,

șos. G.C. nr. A., în suprafață de 6121 mp, așa cum este el identificat în actele

anexe cererii și 2) ca pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire

a Pompierilor „G.B.C.S.” să fie obligat să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul teren situat în București, șos. G.C. nr. B., sector 3, în suprafață

de 11705 mp, așa cum rezultă din actele de proprietate ale reclamanților. S-a solicitat,

totodată, citarea în cauză, în condițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., alături

de Ministerul Afacerilor Interne, a Inspectoratului de Stat pentru Situații de Urgență

„D.S.” al municipiului București, motivat de faptul că această instituție ar putea

opune un titlu pentru terenul în suprafață de 11705 mp.

Prin cererea precizatoare formulată la

data de 21 decembrie 2007, reclamanții P.S., P.I. și P.D.S.

au arătat că înțeleg să se judece și cu

SC L.I.I. SA, Grup Școlar județul Constanța, în calitate de pârâtă, pentru ca aceasta

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață

de 739,00 mp, situat în București, șos. G.C. nr. D., sector 3.

Prin cererea precizatoare formulată la

data de 21 aprilie 2008, reclamanții P.S., P.D.S. și P.I.

au precizat obiectul și temeiul de drept

pentru fiecare pârât în parte, astfel: anularea dispoziției Primăriei Muncipiului

București din 5 aprilie 2007, prin care s-a revocat dispoziția Primăriei municipiului

București din 5 octombrie 2006 și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilele-terenuri situate în București, șos. G.C. (plan încadrare

anexat), după cum urmează:

a) SC B.T.T. SA, de la care solicită parcelele:

P2, nr. poștal E., în suprafață de 1755 mp; P3, nr. poștal F., în suprafață de 6122

mp; P5, nr. poștal G., în suprafață de 2902 mp; P6, nr. poștal H., în suprafață

de 1007 mp, total suprafață ocupată 11786 mp;

- pârât ocupant SC L.I.I. SA societate

învățământ, cumpărător succesiv de la ocupant inițial SC C. SA, de la care se revendică:

parcela P4, nr. poștal I., în suprafață de 779 mp;

- pârât ocupant Ministerul Afacerilor Interne,

Centrul de Pregătire a Pompierilor, de la care se revendică parcela P7, nr. poștal

B., în suprafață de 11705 mp.

Prin cererea reconvențională formulată

la data 15 septembrie 2009 și precizată la 29 octombrie 2009, pârâtul Inspectoratul

pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București,

în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 și

art. 494 C. civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință,

în cazul admiterii cererii principale, iar reclamanții, respectiv intervenienții

în interes propriu să fie obligați la plata contravalorii investițiilor și bunurilor

imobile-construcții, respectiv utilități și instalații existente pe terenul în suprafață

de 11085 mp, parcela P7, din șos. G.C., sector 3, în valoare de 681.416, 93 RON

și acordarea unui drept de retenție.

Prin cererea de intervenție accesorie,

în interesul pârâtului SC B.T.T. SA, formulată la data de 25 aprilie 2008, SC

F.L.V. SRL

a solicitat respingerea

cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Prin cererea formulată la 24 aprilie 2008,

pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București

a invocat excepția necompetenței funcționale

a instanței sesizate pe capătul de cerere privind anularea dispoziției din 5

aprilie 2007 și a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere și declinarea competenței

de soluționare a acestuia, cu obligarea de a i se lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 11705 mp, situat în București,

șos. G.C. fără număr, sect. 3.

Prin încheierea din ședința publică de

la 27 iunie 2008, tribunalul a luat act de transmisiunea calității procesuale în

ceea ce privește al doilea capăt de cerere, revendicarea, de la reclamanți la numiții

D.D., D.M., S.R. și V.N. Totodată, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție

formulată de aceștia cu privire la capătul 1 de cerere, ca și cererea de intervenție

accesorie formulată de SC F.L.V. SRL.

Prin cererea de intervenție principală

depusă la data de 23 octombrie 2008, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

al municipiului București

a

solicitat stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 10 din

Legea nr. 10/2001, arătând că o parte din terenul în litigiu este ocupată de Brigada

de Pompieri a Municipiului București.

Prin încheierea din data de 5

decembrie 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes

propriu formulată de Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

La termenul din data de 20 noiembrie 2009,

tribunalul a disjuns cererea reconvențională formulată de Inspectoratul pentru Situații

de Urgență „D.S.” al municipiului București de judecarea cererii principale.

La același termen, pârâta SC B.T.T. SA

a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților, având în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar tribunalul, în temeiul art. 137 alin.

(2) C. proc. civ., a unit cu fondul această excepție.

Prin sentința civilă nr. 1455 din 15

decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind revendicarea și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea precizată, formulată de

reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., D.D., D.M., S.R. și V.N. în contradictoriu cu

pârâții Primăria municipiului București, Primarul General al municipiului București,

municipiul București prin Primar General, SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne,

Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de

Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA și cu intervenienta în interesul pârâtei SC

B.T.T. SA, SC F.L.V. SRL și intervenienții în interes propriu Inspectoratul pentru

Situații de Urgență „D.S.”, D.D., D.M., S.R. și V.N.

A dispus anularea dispoziției din 5

aprilie 2007 a Primarului General al municipiului București, prin care s-a revocat

dispoziția din 5 octombrie 2006.

A obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor

Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor să lase reclamanților D.D., D.M., S.R.

și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11705 mp, așa cum a fost identificată în raportul

de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert R.M.V.

A obligat pe pârâta SC B.T.T. SA să lase

reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie

următoarele imobile: imobilul situat în București, șos. G.C. nr. A., în suprafață

de 6122 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză tehnică topografică

efectuat în cauză, precum și imobilul situat în București, șos. G.C. nr. H., în

suprafață de 1020 mp, așa cum a fost identificată prin același raport de expertiză;

imobilul situat în București, șos. G.C. nr. G., în suprafață de 2888 mp, identificată

prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert R.M.V. și imobilul situat

în București, șos. G.C. nr. E., așa cum a fost identificată prin același raport

de expertiză.

A obligat pe pârâta SC L.I.I. SA, să lase

reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, șos. G.C. nr. J., în suprafață de 758 mp, așa cum

a fost identificată în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert

R.M.V.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de

intervenție în interes propriu a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.”

și cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC F.L.V. SRL.

A omologat raportul de expertiză tehnică

efectuat în cauză de expert R.M.V.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire Ia excepțiile invocate în cauză:

revendicare a reclamanților este inadmisibilă, atât în temeiul Legii nr. 10/2001,

cât și în temeiul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii, sunt neîntemeiate.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza

Flaimbat c. României, C.E.D.O. a decis că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii

în constatare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din

Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Simplul fapt că în cauza respectivă era

vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă

cu nimic datele problemei, soluția fiind deplin aplicabilă și acțiunii în revendicare,

pentru identitate de rațiune. De asemenea, și în decizia nr. 33/2008, pronunțată

în interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare

și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atunci când reclamantul se prevalează

de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Deoarece

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă reclamanților din prezenta cauză li

s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceștia dețin

un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

active a reclamanților este neîntemeiata, întrucât beneficiarii dispoziției revocate

prin dispoziția atacată sunt reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar față de art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceștia sunt și persoanele îndreptățite de a

ataca dispoziția de revocare a restituirii în natură.

Pe fondul cauzei:

a) în ceea ce privește capătul de cerere

privind anularea dispoziției din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al municipiului

București, prin care s-a revocat dispoziția din 5 octombrie 2006:

Prin sentința civilă nr. 362 din 14

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă,

s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S., iar municipiul

București prin Primar General a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire

în natură a imobilului situat în București, șos. G.C. nr. A., sector 3, în suprafață

de 6121 mp.

Prin dispoziția din 5 octombrie 2006 a

Primarului General al municipiului București, dată în temeiul acestei hotărâri irevocabile,

s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamanții P.S.,

P.I. și P.D.S.

Prin dispoziția din 5 aprilie 2007, emisă

tot de Primarul General al municipiului București, s-a revocat dispoziția din 5

octombrie 2006.

Față de această situație de fapt, tribunalul

a reținut că, în temeiul autorității de lucru judecat, o hotărâre definitivă se

prezumă a exprima adevărul.

Prin urmare, ca o consecință a aspectului

pozitiv al lucrului judecat, nu se putea revoca prima dispoziție de restituire în

natură și nu se putea dispune contrariul celor dispuse printr-o hotărâre definitivă

și irevocabilă.

În consecință, deoarece contrazice ceea

ce s-a statuat cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, dispoziția de revocare din 5 aprilie 2007 este nelegală.

Pentru același motiv (puterea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile), au fost apreciate

ca neîntemeiate susținerile pârâților SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne,

Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de

Urgență „D.S.”, potrivit cărora dispoziția din 5 octombrie 2006 a Primarului General

al municipiului București este nelegală, deoarece Primăria municipiului București

nu era competentă să emită această dispoziție ori trebuia să se acorde măsuri reparatorii

prin echivalent și nu restituirea în natură. Atât timp cât această dispoziție s-a

dat în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este inadmisibil

ca printr-o altă hotărâre judecătorească să se dispună altceva cu privire la același

raport juridic. Practic, dacă s-ar admite aceste apărări ale pârâților s-ar modifica

o hotărâre judecătorească definitivă prin alte căi decât căile legale de atac, ceea

ce ar însemna încălcarea dreptului la un proces echitabil al reclamanților, precum

și încălcarea principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, s-a apreciat

ca neîntemeiată și apărarea pârâtului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

prin care s-a invocat excepția de tardivitate a formulării notificării în baza Legii

nr. 10/2001 față de el, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

b) În ceea ce privește capătul de cerere

în revendicare:

Din probele administrate în cauză, respectiv

înscrisurile depuse la dosar și expertiza tehnică topografică, rezultă că o parte

din terenurile pentru care s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă

nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București sunt ocupate de pârâții

SC B.T.T. SA, Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire a Pompierilor

„G.B.C.S.”, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și SC L.I.I. SA.

Analiza cererii în revendicare prezente

nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului

comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., așa cum solicită reclamanții, ci

și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind

protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum se va dezvolta în cele ce

urmează.

Imobilul în litigiu face parte dintre imobilele

preluate abuziv de către stat și intră astfel în domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, domeniu în care C.E.D.O. are o jurisprudență constantă în cauzele împotriva

României.

Dat fiind caracterul declarativ al sentinței

civile nr. 362 din 14 aprilie 2005, irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul

de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și s-a dispus restituirea

acestuia în natură către reclamanți, efectele acesteia se produc retroactiv, însemnând

că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din

patrimonial titularilor inițiali, constatare ce concordă cu voința legiuitorului

exprimată în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii

cererii principale. Dreptul de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv,

nu este revocabil. Reclamanții nu au intrat în posesia întregului imobil în urma

hotărârii judecătorești menționate, împrejurare care constituie o privare de bun

în lumina jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Păduraru c. României, cauza Suciu-Arama

c. României).

Având în vedere că atât reclamanții, cât

și pârâții pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate, fiecare invocând

înscrisuri ca titluri de proprietate, titluri ce emană de la autori diferiți, se

va proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile în concurs.

Astfel, titlul reclamanților este confirmat

în justiție prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București, secția

a V-a civilă. Procedând în continuare la compararea titlurilor invocate de părți,

se constată ca reclamanții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1945, prin care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, certificatul de moștenitor din 1991 de pe urma defunctei

G.N., certificatul de moștenitor din 7 aprilie 2005 de pe urma defunctului A.D.

În apărare, pârâții au invocat certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 12

mai 2000 de către Ministerul Tineretului și Sportului, pe numele pârâtei SC

B.T.T. SA și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 mai 1996,

emis de Ministerul Industriilor pe numele SC D.F. SA, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 mai 1995, emis de Ministerul

Industriilor pe numele SC C. SA, contractul din 14 ianuarie 2004, contractul

din 31 ianuarie 2004 prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

SC L.I.I. SA. De asemenea, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Centrul de Pregătire

a Pompierilor „G.B.C.S.” invocă decizia din 1984 a Sfatului Popular al Municipiului

București.

Comparând drepturile autorilor de la care

emană titlurile în concurs, se constată că la momentul emiterii certificatelor de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a deciziei din

1984, autorii pârâților, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul

Industriilor, precum și Sfatul Popular al Municipiului București, nu erau proprietarii

imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv. În concursul dintre reclamanți

și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului

revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele de proprietate și

de succesiune.

Și pârâții dispun de un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă viciul care afectează titlul autorului

acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură

să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în concurs cu cel

al reclamanților, mai bine caracterizat.

Întrucât atât reclamanții, cât și pârâții

dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, în conflictul dintre ele se va recunoaște

preferabilitatea titlului reclamanților ca fiind cel originar, provenind de la proprietarul

inițial, care obținuse bunul în perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării.

Apărarea pârâtei SC L.I.I. SA privind preferabilitatea

titlului său, față de anterioritatea înscrierii lui în cartea funciară, nu poate

fi primită, această împrejurare neavând relevanță în compararea titlurilor care

provin de la autori diferiți cum este cazul în speță. Nici susținerea că fiind al

unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului dobândit, cu

titlu oneros, de la transmițătorul al cărui titlu de proprietate a fost declarat

nul sau anulat, nu poate fi primită, deoarece cazul subdobânditorului de bună-credință

și cu titlu oneros al unui imobil este una dintre excepțiile de la aplicarea principiului

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal și are relevanță

în materia principiilor efectelor nulității, neavând nicio consecință juridică în

cadrul acțiunii în revendicare imobiliară.

c) În ceea ce privește cererea de intervenție

principală a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.”, prin care acesta

solicită obligarea reclamanților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu:

Intervenientul deține imobilul în litigiu

în temeiul deciziei din 10 ianuarie 1984, art. 3, decizie a Consiliului Popular

al Municipiului București. După cum s-a constatat anterior, acest titlu nu poate

fi considerat mai preferabil decât titlul reclamanților, deoarece provine de la

un non dominus (neproprietar).

d) Față de soluția dată acțiunii în revendicare

a reclamanților, se va respinge cererea de intervenție accesorie a intervenientei

SC F.L.V. SRL, având în vedere preferabilitatea titlului reclamanților și nu al

pârâtei SC B.T.T. SA.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții

Ministerul Afacerilor

Interne, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiul București,

SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC F.L.V. SRL.

Prin decizia civilă nr. 267A din 24

septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile

declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații

de Urgență „D.S.”.

A schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a obligat pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru

Situații de Urgență „D.S.”, Centrul de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” să lase

reclamanților D.D., D.M., S.R. și V.N. în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, șos. G.C. nr. B., în suprafață de 11054,30 mp, așa

cum a fost identificată în raportul de expertiză topografică întocmit în apel de

expert P.C.M. și schițe anexă.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate

de pârâții Municipiul București, SC L.I.I. SA, SC B.T.T. SA și intervenienta SC

F.L.V. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel,

curtea de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul situației de fapt:

S-a dovedit în cauză că imobilul litigios

a fost proprietatea autorilor reclamanților inițiali, dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, contract

prin care G.N., C.G. și A.D. au cumpărat terenul de 3 ha din trupul fostei moșii

X. de la numitul M.N.; reclamanții inițiali au dovedit, totodată, calitatea lor

de succesori în drepturi ai acestora, cu certificatele de moștenitor din 1991 și

din 7 aprilie 2005, iar apoi reclamanții D.D., D.M., S.R. și V.N. și-au justificat

calitatea în cadrul cererii de revendicare în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 2007.

Întregul imobil a fost expropriat și trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 114/1949.

Reclamanții au formulat notificare conform

Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, notificare care a fost soluționată

de Primăria municipiului București inițial prin dispoziția din 2004, în sensul restituirii

în natură a 3 suprafețe de teren, identificate în raportul de expertiză efectuat

de expertul F.L.

Împotriva acestei dispoziții s-a formulat

contestație, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, de către reclamanții P.S., P.I.

și P.D.S., iar prin sentința civilă nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, irevocabilă în urma soluționării căilor de atac,

inclusiv a recursului, prin decizia civilă nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis contestația formulată de reclamanți

în contradictoriu cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General,

iar acest pârât a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură

a altor suprafețe de teren, identificate prin aceeași expertiză efectuată de F.L.

Așa cum s-a relevat atât prin expertiza

efectuată în fața tribunalului de către expertul R.M.V., cât și prin expertiza efectuată

în apel de expertul P.C.M., parcelele sunt deținute astfel: parcela P7 (nr. poștal

B.) este deținută de Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul pentru Situații

de Urgență „D.S.” al municipiului București, Centrul de Pregătire a Pompierilor

G.B.C.S., parcela P4 (nr. poștal C.) este deținută de SC L.I.I. SA, parcelele P2

(nr. poștal E.), P3 (nr. poștal A.), P5 (nr. poștal G.) și P6 (nr. poștal H.) sunt

deținute de SC B.T.T. SA.

În ce privește apelurile formulate de pârâții

Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

al municipiului București:

Curtea a respins prima critică adusă de

apelantul Ministerul Afacerilor Interne referitoare la nelegala sa citare, precum

și la faptul că nu i s-au comunicat cererea de chemare în judecată și actele anexe,

critică susținută și de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

În ce privește citarea, din analiza actelor

dosarului de fond rezultă că pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost legal

citat la adresa sa din București, Piața R., sector 1, atât pentru termenul din data

de 20 noiembrie 2009, cât și pentru termenul anterior din 6 noiembrie 2009, sub

semnătura funcționarului însărcinat cu primirea corespondentei.

În ce privește necomunicarea cererii de

chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale și înscrisuri, trebuie avută

în vedere distincția dintre citare și comunicarea actelor de procedură, aceste două

concepte juridice fiind total diferite.

Dispozițiile legale privind comunicarea

cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte procedurale (art. 86, art.

113, art. 114

1

C. proc. civ.) nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității,

ceea ce semnifică faptul că este aplicabil art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.,

anume întrucât nulitatea nu este expresă, vătămarea trebuie să fie dovedită.

Mai departe, trebuie avute în vedere și

dispozițiile art. 108 C. proc. civ., conform cărora neregularitatea actelor de procedură

se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare care a urmat și

înainte de a pune concluzii. Or, în cauză, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne,

legal citat pentru termenul din 20 noiembrie 2009, nu a invocat la acel termen necomunicarea

către el a actelor de procedură și documentelor dosarului, situație în care neregularitatea

s-a acoperit.

În ce privește dispozițiile art. 107 C.

proc. civ., invocate de apelant, acestea nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, aceste dispoziții au în vedere

nerespectarea cerințelor legale pentru citare în situația în care aceste cerințe

sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, deci când sancțiunea nulității este prevăzută

expres, situație în care, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se prezumă

vătămarea, de aceea instanța din oficiu dispune amânarea. În situația în care însă

sancțiunea nulității nu este prevăzută expres, vătămarea nu se prezumă, partea este

cea care trebuie să o invoce, iar instanța nu mai este îndreptățită și nici obligată

să dispună din oficiu amânarea, dacă partea însăși nu a cerut-o.

Curtea a respins criticile apelantului-pârât

Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” vizând necompetența secției civile

în soluționarea primului capăt de cerere referitor la anularea dispoziției din 2007,

constatând că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o competență specială

de contestare a actelor emise de unitățile notificate, anume a instanțelor civile.

Astfel, dispoziția din 2007 emisă de Primăria

municipiului București s-a dorit a fi o dispoziție emisă în procedura Legii nr.

10/2001, asupra notificării reclamanților. Așa fiind, competența de soluționare

a cererii de anulare a acesteia revine secției civile, iar nu secției de contencios

administrativ.

În ce privește fondul acestei soluții,

tribunalul a apreciat în mod corect că această dispoziție este nelegală și se impune

a fi anulată.

Dispoziția din 2006, a cărei revocare s-a

dispus prin dispoziția din 2007, fusese emisă în executarea unei hotărâri judecătorești

(sentința civilă nr. 362/2005), astfel că Primăria municipiului București nu mai

putea să o revoce, cu motivarea că municipiul nu este deținător al terenurilor inițial

restituite, pentru că această revocare punea în discuție cele irevocabil stabilite

prin sentința civilă nr. 362/2005, conduită inacceptabilă pentru partea direct obligată

prin această hotărâre judecătorească și față de care hotărârea judecătorească își

producea efectele cu autoritate de lucru judecat. Așadar, dispoziția din 2006 nu

a reprezentat decât punerea în executare de către Municipiul București a celor stabilite

cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 362/2005, iar față de obligativitatea

acestei sentințe față de Municipiul București, acesta nu putea reveni pentru a dispune

prin dispoziția din 2007 în sens contrar.

Nu are relevanță sub acest aspect faptul,

corect de altfel, că sentința civilă nr. 362/2005 nu se impune cu autoritate de

lucru judecat persoanelor care nu au fost părți în acea judecată. Esențial este

faptul că această sentință are autoritate de lucru judecat față de Municipiul București

și, ca atare, acesta, în calitate de debitor obligat prin această sentință, nu putea

să procedeze într-un fel care să încalce autoritatea de lucru judecat, obligativitatea

și executorialitatea acestei sentințe.

În al doilea rând, această revocare intervenea

după ce dispoziția din 2006 intrase în circuitul civil și produsese efecte juridice,

fiind înscrisă ca atare în cartea funciară, înscriere care are funcția de publicitate.

În ce privește inadmisibilitatea cererii

reclamanților, invocată de apelantul Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”,

curtea a constatat că principiul disponibilității nu înseamnă, într-adevăr, că părțile

pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, dimpotrivă,

instanțele de judecată fiind cele care fac încadrarea juridică corectă și aplică

normele juridice incidente, fără să fie ținute de textele de lege indicate de către

părți.

Incidența și prioritatea Legii nr. 10/2001

nu semnifică însă inadmisibilitatea de plano a prezentei acțiuni în revendicare,

căci astfel cum s-a tranșat prin decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008,

acțiunea în revendicare de drept comun nu este în mod automat inadmisibilă, fiind

posibil ca reclamantul să poată invoca în patrimoniul său un bun, or, în cauză,

reclamanții au în mod indiscutabil un asemenea bun, recunoscut prin sentința civilă

nr. 362 din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București. De aceea, a fost

înlăturată această critică a apelantului-pârât.

În ce privește criticile aduse pe fond

de către apelanții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru

Situații de Urgență „D.S.”, curtea a constatat următoarele:

Este fondată susținerea apelanților conform

căreia, în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamanții

inițiali trebuia soluționată pentru suprafața de teren deținută de Inspectoratul

pentru Situații de Urgență „D.S.” al municipiului București de către deținător.

Pe de altă parte, la momentul soluționării

prezentei cauze exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă care

își produce efectele juridice ca atare și care face irelevantă împrejurarea nesoluționării

notificării de către unitatea deținătoare.

Astfel, prin sentința civilă nr. 362

din 14 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă

în urma soluționării căilor de atac, inclusiv a recursului, prin decizia civilă

nr. 9640 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a admis contestația formulată de reclamanții P.S., P.I. și P.D.S. în contradictoriu

cu pârâtul din acea cauză, municipiul București prin Primar General, iar acest pârât

a fost obligat să emită dispoziție motivată de restituire în natură a anumitor loturi

de teren situate în București, șos. G.C., printre care și terenul ocupat de către

Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” și revendicat de reclamanți în prezenta

cauză.

Urmează a se determina care sunt consecințele

juridice ale acestei hotărâri judecătorești irevocabile asupra cauzei prezente,

raportat la dreptul intern, dar și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel, în raport exclusiv de dreptul intern,

se constată că această hotărâre judecătorească anterioară nu a fost pronunțată în

contradictoriu cu apelantul Ministerul Afacerilor Interne sau cu vreuna din structurile

sale, ceea ce face ca ea să nu poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâților

Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Trebuie făcută distincție între efectele

relative ale unei hotărâri judecătorești, efecte care se produc numai între părțile

față de care s-a pronunțat, și opozabilitatea față de terții străini de proces a

situațiilor juridice născute prin acea hotărâre judecătorească.

O hotărâre judecătorească are efecte relative,

ceea ce semnifică faptul că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat unor

persoane care nu au figurat ca părți în procesul astfel soluționat, dar aceasta

nu semnifică faptul că terțele persoane pot ignora situațiile juridice stabilite

printr-o hotărâre judecătorească, dimpotrivă, drepturile și obligațiile astfel stabilite

le sunt opozabile și străinilor de proces, cu diferența că aceștia se pot apăra

repunând în discuție toate aspectele deja analizate prin acea hotărâre (fără să

li se poată opune autoritatea de lucru judecat).

Așadar, sentința civilă nr. 362 din 14

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, irevocabilă,

reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, născătoare de efecte juridice,

dar față de care apelanții Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului

pentru Situații de Urgență „D.S.” s-ar putea apăra, de principiu, prin repunerea

în discuție a aspectelor acolo analizate, întrucât nu apar ca părți în acel proces.

Aceasta este situația dacă analiza este limitată exclusiv în dreptul intern.

Pe de altă parte, sunt efecte ale acestei

hotărâri judecătorești care se produc în mod obiectiv și din perspectiva drepturilor

recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principalul efect juridic al acestei hotărâri

judecătorești este acela că, fiind pronunțată în cadrul procedurii reglementate

de Legea nr. 10/2001, a reprezentat modul de soluționare a notificării formulate

de reclamanții inițiali din prezenta cauză cu privire la terenul deținut de Inspectoratul

pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Procedura Legii nr. 10/2001 apare, deci,

că s-a consumat în ce privește notificarea reclamanților, această procedură finalizându-se

prin recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de restituire în natură

a terenului, recunoaștere care reprezintă în mod neîndoios consfințirea unui bun

în patrimoniul reclamanților, din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, la acest moment nu se mai poate

în niciun caz discuta posibilitatea „redeschiderii” sau „repetării” procedurii Legii

nr. 10/2001 în sensul soluționării notificării pe cale administrativă de către unitatea

deținătoare Ministerul Afacerilor Interne, în raport de dispozițiile art. 21 și

art. 25 din lege invocate de apelanții-pârâți, pentru că această procedură a fost

efectiv finalizată, pe cale judecătorească, prin hotărârile judecătorești menționate

mai sus. Este, așadar, exclusă o „retrimitere” a notificatorilor în faza administrativă

a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în fața unității deținătoare.

În afara acestui efect de ordin procedural,

al doilea efect produs de această hotărâre judecătorească este de ordin material,

constând în recunoașterea în favoarea reclamanților a unui bun și, în concret, a

dreptului lor de restituire în natură.

La acest moment al analizei intervine un

element esențial al cauzei, anume situația particulară a apelanților Ministerului

Afacerilor Interne și Inspectoratului pentru Situații de Urgență „D.S.” de a fi

instituții ale statului, iar nu particulari.

Din perspectiva principiilor de aplicare

a Convenției Europene a Drepturilor Omului, litigiul purtat anterior de reclamanți

în contradictoriu cu Municipiul București și finalizat prin sentința civilă nr.

362/2005 apare ca fiind purtat împotriva autorității statului, împotriva Statului

în ultimă instanță, iar apelanții-pârâți Ministerul Afacerilori Interne și Inspectoratul

pentru Situații de Urgență „D.S.” sunt în egală măsură autorități ale aceluiași

stat. La fel, sentința civilă nr. 362/2005 și hotărârile din căile de atac pronunțate

de instanțele române reprezintă acte de recunoaștere a drepturilor reclamanților

emanate de la una din puterile statului. De notat că recunoașterea drepturilor reclamanților

dobândite prin sentința civilă menționată a continuat, din partea Statului Român,

la momentul efectuării formalităților de publicitate imobiliară și mai ales prin

încasarea de către stat, de la reclamanți, a impozitelor pe proprietate pe toată

durata de la această restituire până în prezent.

Așadar, din perspectiva principiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, la acest moment, în baza sentinței civile nr. 362/2005

reclamanții au un drept de proprietate recunoscut printr-un act al autorității de

stat și împotriva statului însuși (reprezentat în acel proces prin unitatea sa administrativ-teritorială),

dar nu au intrat în posesia imobilului, împrejurare care constituie o privare de

bun.

Pe de altă parte, privarea de bun este

cauzată în mod direct prin deținerea imobilului chiar de autoritățile statului,

Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

(iar nu de către un particular oarecare).

Sub acest aspect, obligația de a pune pe

reclamanți în posesia terenului parcela P7 în baza sentinței civile nr. 362/2005

revine statului. Or, nu se poate găsi îndreptățire aceluiași stat (de data aceasta

prin alte instituții ale sale, dar în mod esențial, din perspectiva Convenției Europene

a Drepturilor Omului, același Stat) să nu își îndeplinească această obligație, sub

pretextul unor chestiuni de ordin procedural (faptul că nu Municipiul București

era deținătorul, aspect invocat la momentul soluționării litigiului anterior, inclusiv

în căile de atac, și pe care instanțele nu l-au considerat pertinent) sau de ordin

material (faptul că terenul este ocupat pentru o activitate de interes public, situație

de fapt identică și la momentul pronunțării sentinței nr. 362/2005).

În esență, printr-un act al puterii judecătorești

(sentința civilă nr. 362/2005) s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul

la restituire în natură, într-un proces purtat în contradictoriu cu o autoritate

a statului (Statul în esență), iar la acest moment reclamanții sunt privați de acest

bun prin fapta statului însuși, care, prin autoritatea sa (Ministerul Afacerilor

Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”), stăpânește terenul.

Această situație particulară a speței împiedică

orice altă analiză care să pună în discuție justificarea acestei privări de bun

a reclamanților.

Astfel, la momentul identificării unei

privări de bun, pentru a constata dacă se săvârșește sau nu o încălcare a dreptului

fundamental de proprietate, trebuie verificată justificarea ingerinței din perspectivele

următoare: ingerința să fi fost prevăzută de lege, să fi vizat un scop legitim,

să fie menținut un echilibru just între necesitățile interesului general al comunității

și cerința de protecție a dreptului fundamental al reclamanților.

Nu poate fi exclusă ideea că primele două

condiții sunt îndeplinite. Anume, prevederea de către lege a ingerinței și scopul

legitim al acesteia ar putea fi analizate în contextul Legii nr. 10/2001, față de

activitatea apelanților-pârâți desfășurată pe terenul în litigiu, activitate de

interes public, și față de semnificația lotului de teren de a servi accesului în

incinta Centrului de Pregătire a Pompierilor, putându-se pune în discuție incidența

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul ar fi afectat unei

servituți legale de trecere. Nu este, însă, incidență în cauză ipoteza de imposibilitate

de restituire în natură prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe

motivul că terenul ar fi afectat de construcții noi, ipoteză susținută de apelanți,

pentru argumente care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Dacă primele două condiții ar putea fi

analizate ca îndeplinite, nu poate fi, însă, niciodată considerată îndeplinită cea

de-a treia condiție, referitoare la proporționalitate, în condițiile în care reclamanții

nu se văd despăgubiți în niciun fel, în natură sau prin echivalent, pentru privarea

de proprietate suferită. Iar această lipsă de despăgubire nu poate fi acoperită

în prezentul litigiu, pentru motive care vor fi arătate în continuare.

Nu poate fi adoptată o soluție alternativă

de despăgubire prin echivalent a reclamanților, așa cum cer apelanții-pârâți Ministerul

Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”.

Pe de o parte, această despăgubire nu poate

fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, căci această procedură a fost deja finalizată

prin acordarea către reclamanți a restituirii în natură, iar procedura Legii

nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea „convertirii” măsurilor reparatorii în

natură, odată acordate, în măsuri reparatorii prin echivalent, ci acordarea de la

bun început a uneia din cele două categorii.

Pe de altă parte, instanța în prezentul

litigiu nu a fost învestită cu vreo cerere care să permită o asemenea măsură, cerere

care ar fi trebuit să aibă un anumit cadru procesual subiectiv și obiectiv. Evident,

nu poate fi respinsă cererea reclamanților de revendicare în contradictoriu cu aceste

două instituții ale statului cu motivarea că aceștia pot beneficia de restituire

prin echivalent într-un proces separat, această soluție reprezentând o încălcare

a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dar și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind cu siguranță

o sarcină exorbitantă pentru reclamanții care au câștigat deja bunul din anul 2005

să fie obligați a purta un alt proces. Nu în ultimul rând, însuși cadrul legal în

care ar putea avea loc o asemenea transformare în despăgubire prin echivalent a

obligației statului de restituire în natură apare ca fiind nedeterminat și imprecis,

în lipsa unei practici judiciare constante și consacrate pentru un asemenea tip

de acțiuni, grefate pe o situație de fapt similară (care este în sensul că situația

de fapt de la pronunțarea sentinței civile nr. 362/2005 până în prezent este neschimbată,

deci nu ne aflăm în prezența unei imposibilități de punere în executare intervenită

ulterior pronunțării sentinței civile nr. 362/2005, ci a unei veritabile modificări

a soluției atunci adoptate).

De aceea, au fost înlăturate apărările

apelanților referitoare la acordarea de despăgubiri prin echivalent către reclamanți,

după cum nici propunerea apelantului Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul protejării interesului

public implicat de activitatea desfășurată de el, nu a fost primită.

În concluzie, admiterea cererii în revendicare

a reclamanților în contradictoriu cu deținătorii Ministerul Afacerilor Interne și

Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” se impune drept unică soluție de

restabilire a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea reclamanților, cu

respectarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pentru același motiv nu mai poate fi dispusă

nici măsura de menținere a afectațiunii speciale, prevăzută de art. 16 din Legea

nr. 10/2001, pentru că la acest moment raportul juridic a ieșit din limitele Legii

nr. 10/2001, iar dreptului la restituire în natură deja recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă nu îi pot fi aduse circumstanțieri ulterioare.

Pe de altă parte, luând în analiză motivarea

soluției dată de tribunal, curtea a constatat că tribunalul a reținut, în operațiunea

de comparare de titluri, că titlul pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, Centrul

de Pregătire a Pompierilor „G.B.C.S.” îl reprezintă decizia din 1984 a Sfatului

Popular al Municipiului București.

În privința reclamanților, tribunalul a

reținut că titlul acestora constă în contractul de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1945 de Tribunalul Ilfov și că acesta a fost confirmat în justiție prin

hotărârea definitivă și irevocabilă a Tribunalului București.

Tribunalul a constatat că la momentul emiterii

deciziei din 1984 prin care imobilul a fost trecut în administrarea apelanților-pârâți,

autorul pârâților, respectiv Sfatul Popular al Municipiului București, nu era proprietarul

imobilului în cauză, acesta fiind preluat abuziv, astfel că, în concursul dintre

reclamanți și pârâți, primii se află în posesia titlului originar de proprietate

asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive cu actele

de proprietate și de succesiune.

În același timp, tribunalul a apreciat

că și pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului, încă necontestat

și dispun de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Referitor la această motivare, curtea a

constatat următoarele:

Decizia din 1984 a Sfatului Popular al

Municipiului București, reținută de tribunal ca reprezentând titlu de proprietate

al pârâților Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de

Urgență „D.S.”, nu poate fi privită decât în mod formal ca un „titlu” care justifică

deținerea terenului, în realitate ea neputând valora titlu de proprietate, pentru

că prin această decizie nu s-a realizat decât predarea imobilului de la o autoritate

a statului către o alta. Titlu de proprietate poate reprezenta acel act care justifică

calitatea de proprietar a unei anumite persoane, prin aceea că atestă unul dintre

modurile de dobândire a proprietății prevăzute de lege. Or, în cauză, decizia din

1984 a Sfatului Popular al Municipiului București de predare a imobilului de la

o unitate la alta nu reprezintă un asemenea act de transfer de proprietate, ci doar

un act de gestiune a bunului în cadrul aceleiași proprietăți comune a statului comunist.

Așadar, în cadrul operațiunii de comparare

de titluri, apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, dată fiind calitatea

sa de autoritate statală, nu poate invoca un act de transfer al proprietății către

el, ci, de fapt, își justifică deținerea prin însuși actul de preluare de către

statul comunist a imobilului, anume exproprierea în baza Decretului nr. 114/1949.

Or, niciodată pe parcursul cauzei nu s-a

făcut dovada că această expropriere a avut loc cu respectarea art. 10 din Constituția

României din anul 1948, anume cu plata unei „drepte despăgubiri stabilită de justiție”,

pentru a putea fi considerată o preluare cu titlu valabil, în contextul art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Curtea a înlăturat susținerea apelantului

Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.” conform căreia reclamanții ar fi

trebuit să dovedească faptul că nu au fost despăgubiți, în realitate reclamanții

nu puteau fi puși în situația de a face o asemenea probă negativă cu caracter general,

ci pârâții, susținând că preluarea a fost făcută legal și cu titlu valabil, trebuiau

să facă proba acordării de despăgubiri.

Pe de altă parte, este greșită și aprecierea

tribunalului că pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru

Situații de Urgență „D.S." sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În primul rând, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului reglementează drepturile fundamentale ale particularilor, după cum îi este

și denumirea, iar această protecție se reglementează în raporturile cu statul. Nicidecum

Statul însuși nu poate să fie posesorul unui bun în sensul Convenției Europene

a Drepturilor Omului (decât în raporturile cu un alt stat). Iar apelanții-pârâți

Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

nu pot fi considerați particulari, ci sunt în mod evident instituții ale statului,

reprezentând în ultimă instanță statul însuși.

Pe de altă parte, aceste două instituții

ale statului invocă dobândirea proprietății prin preluarea săvârșită de către statul

comunist, iar această preluare nu poate fi valorizată drept o modalitate de dobândire

a unui bun, cu atât mai mult în condițiile în care prin sentința civilă nr. 362/2005

a fost stabilit caracterul abuziv al preluării.

Așadar, în niciun caz nu poate fi recunoscută

apelanților-pârâți, autorități ale statului, calitatea de titulari de bun, în virtutea

unor acte de preluare a imobilului emanate de la autoritățile comuniste ulterior

preluării abuzive.

De aceea și în cadrul acestei operațiuni

de comparare de titluri, realizată în spiritul art. 480 C. civ., singura soluție

posibilă în cauză este aceea de admitere a cererii reclamanților, care justifică

dreptul de proprietate dobândit printr-un act juridic legal, de la proprietarul

necontestat, drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

în vreme ce pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru

Situații de Urgență „D.S.” sunt autorități ale statului, care dețin imobilul preluat

de statul comunist în mod abuziv de la autorul reclamanților.

Nu au fost primite apărările apelanților-pârâți

Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul pentru Situații de Urgență „D.S.”

referitoare la dispozițiile art. 16 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, privind obligativitatea

menținerii afectațiunii publice și imposibilitatea restituirii în natură a terenului

pe care s-au amplasat noi construcții, întrucât la acest moment apelanții-pârâți

nu mai pot pune în discuție aspectele referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/